State liability for judicial error: Compensation for illegal preventive detention and travel restrictions under the new Code of Criminal Procedure

Şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2024

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin acţiunea înregistrată la data de 23 septembrie 2020 pe rolul Tribunalului Timiş, reclamantul A., în temeiul art. 539 şi următoarele din noul C. proc. pen., a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la repararea prejudiciului moral şi material creat reclamantului prin arestarea nelegală şi menţinerea în arest preventiv a acestuia timp de 7 luni de zile (210 zile), din 20.02.2013 până în 18.09.2013, prin impunerea interdicţiei de a părăsi ţara timp de 5 luni de zile şi având obligaţia de a se prezenta săptămânal la postul de politie din 18.09.2013 până la intrarea în vigoare a noului C. proc. pen., precum şi judecarea timp de 7 ani a procesului penal în care a avut calitatea de inculpat, din 20.02.2013 până în 14.02.2020, fiind achitat în prima instanţă, soluţie menţinută şi de instanţa de apel prin respingerea apelului formulat de Ministerul Public, instanţă care a constatat, totodată, că arestarea reclamantului, menţinerea în arest şi trimiterea sa în judecată constituie o gravă eroare judiciară.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 587 din 3 mai 2022 pronunţată de Tribunalul Timiş a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia nr. 349 din 28 decembrie 2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 587 din 3 mai 2022 pronunţată de Tribunalul Timiş.

A schimbat sentinţa apelată în sensul că:

A admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice:

- la plata sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale pentru privarea nelegală de libertate, sumă la care se adaugă dobânda legală începând cu data de 20 februarie 2013 şi până la îndeplinirea integrală a obligaţiei de plată;

- la plata sumei de 100.000 euro pentru restrângerea dreptului de liberă circulaţie, sumă la care se adaugă dobânda legală începând cu data de 18 septembrie 2013 şi până la îndeplinirea integrală a obligaţiei de plată;

- la plata sumei de 21.724 RON cu titlu de daune materiale, sumă la care se adaugă dobânda legală începând cu data de 20 februarie 2013 şi până la îndeplinirea integrală a obligaţiei de plată, urmând a fi actualizată cu rata inflaţiei la zi în data plăţii;

- la plata sumei de 1.900 de RON avansată de reclamant cu titlu de cheltuieli judiciare, sumă la care se adaugă dobânda legală începând cu data de reţinerii fiecărei părţi din sumă şi până la îndeplinirea integrală a obligaţiei de plată, urmând a fi actualizată cu rata inflaţiei la zi în data plăţii.

A respins în rest acţiunea.

A menţinut soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 349 din 28 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, reclamantul A. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor au declarat recurs.

Recursul declarat de recurentul-reclamant A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea arătând că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Acordarea daunelor morale este îndreptăţită pentru lipsirea nelegală de libertate şi consecinţele avute asupra reclamantului şi a familiei acestuia, consecinţe care se întind până în prezent.

În motivarea hotărârii, instanţa de apel a reţinut suferinţele psihice şi fizice prin care a trecut şi încă trece reclamantul, însă nu a luat în calcul toate aspectele, iar daunele acordate pentru privarea de libertate în mod nelegal şi consecinţele acesteia asupra vieţii reclamantului şi a familiei acestuia sunt neîndestulătoare raportat la suferinţele reclamantului, dreptul la despăgubiri decurgând din lege, situaţia particulară a reclamantului fiind amplu argumentată şi susţinută.

Recurentul-reclamant solicită să se aibă în vedere faptul că privarea de libertate prin arestarea nedreaptă a avut consecinţe majore asupra vieţii sale, fiindu-i luată libertatea pentru încă 5 luni după eliberarea din arest, fiind obligat să se prezinte la postul de poliţie şi să respecte toate celelalte obligaţii impuse prin obligaţia de a nu părăsi tara, ţinând cont şi de faptul că a avut timp de 7 ani instituit sechestru asigurător asupra imobilului, nu a mai putut profesa în domeniul său şi nu a mai avut copii.

Daunele morale întemeiate pe dispoziţiile art. 539-540 C. proc. pen. nu se acordă doar pentru lipsirea de libertate stricto sensu, ci şi pentru toate consecinţele pe care le-a produs asupra reclamantului şi a familiei acestuia, printre consecinţe fiind şi interdicţia de a nu părăsi ţara, pierderea locului de muncă, imposibilitatea de a mai lucra în domeniul său ca şi reprezentant auto, pierderea firmei, a tatălui, neîmplinirea familială prin procrearea de copii, etc.

În ce priveşte respingerea cererii de acordare a beneficiului nerealizat, în raport cu expertiza extrajudiciară depusă la dosar, solicită să fie avut în vedere beneficiul nerealizat raportat la condiţiile iniţiale. Legea, doctrina şi practica au stabilit că acest beneficiu nu poate fi decât estimat în baza situaţiei contabile existente în speţă la momentul arestării şi a evoluţiei pieţei.

Ţinând cont de aceşti indicatori, reclamantul precizează că a depus în probaţiune o expertiză care să dovedească cuantumul beneficiului nerealizat prin închiderea societăţii, închidere provocată de arest, beneficiul nerealizat pe parcursul tuturor celor 7 ani de la arest până la achitare.

Deşi instanţa a făcut aprecieri nesusţinute referitoare la posibilele motive ale insolvenţei, totuşi nu poate fi ignorantă situaţia contabilă a societăţii, faptul că aceasta avea contracte în derulare, faptul că piaţa auto a fost şi este în creştere, faptul că reclamantul era asociat unic şi administrator al societăţii, care nu putea funcţiona în lipsa lui. Mai mult, obiectul de activitate al firmei era în sfera intermedierilor de vânzări auto, iar ca urmare a arestului, reputaţia a fost distrusă, cu consecinţa pierderii colaboratorilor, a clienţilor şi a declanşării insolvenţei, a pierderii oricărei şanse de a mai lucra în domeniul vânzărilor auto.

Astfel cum a arătat în faţa instanţei de fond, fapt confirmat de martorul audiat, exista o legătura strânsă între reclamant şi tatăl său, iar decesul tatălui în timp ce fiul său era închis, fără a-i putea oferi suport moral şi îngrijiri medicale, fiind lipsit de mijloace fizice şi financiare este clar.

Ruşinea şi şocul cauzat de descinderea la percheziţii, iniţial, la adresa tatălui bolnav de cancer, ruşinea faţa de vecini şi membrii comunităţii, neîncrederea acestora în cinstea şi onoarea reclamantului, oprobiul public la care a fost supus reclmantul, faptul că nimeni nu a mai dorit să lucreze cu el ca agent de vânzări auto, fiind şi în prezent oameni care îl cred vinovat, toate acestea au adus grave suferinţe reclamantului, suferinţe amplificate şi nu estompate de trecerea timpului.

Un aspect extrem de sensibil este şi cel legat de familie, de lipsa copiilor.

Menţionează că 7 ani de zile a avut sechestru pus asupra imobilului, ridicat la cerere după rămânerea definitivă a hotărârii de achitare în anul 2020, astfel că în toată această perioadă nu a putut dispune de bunul său, timp în care a fost lunar la proces, fiind privit la locul de muncă de mulţi colegi ca un infractor - stresul cauzat zilnic de toate acestea a creat mari prejudicii reclamantului, dreptul său la despăgubiri fiind cert, dovedit şi exigibil. Impactul asupra familiei reise şi din faptul că reclamantului i-a fost frică să aibă copii, schimbarea bruscă a nivelului de trai şi a statutului fiind fapte certe, dovedite.

Pe lângă toate acestea, lipsit fiind de libertate în mod nelegal, a fost deţinut în centre supraaglomerate, în camere cu persoane periculoase, fără lumină, fără baie, cu hrană de proastă calitate, umilinţele şi tratamentul la care a fost supus fiind degradante, sub demnitatea umană, la limita torturii, având în vedere şi durata excesiv de lungă a arestului, suferinţa psihică fiind cu atât mai mare întrucât s-a constatat nevinovăţia. Aceste condiţii improprii au fost constatate de Avocatul Poporului, de Comisia Europeană - prin rapoartele sale, Comisii ale CEDO pentru respectarea demnităţii umane şi a prevenirii torturii în centrele de arest preventiv şi penitenciare, statul fiind sancţionat pentru aceste condiţii, faptele notorii nemaitrebuind a fi dovedite.

Concluzionând, solicită admiterea recursului, schimbarea în parte a deciziei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii în integralitate, în sensul majorării daunelor, iar în subsidiar, menţinerii cuantumului total al despăgubirilor stabilite de Curte, însă acordate global pentru lipsirea de libertate şi consecinţele avute asupra reclamantului şi familiei acestuia, în baza art. 539-540 C. proc. pen.

Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor vizează motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul apreciind că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În primul rând, au fost încălcate prevederile art. 539 - 540 C. proc. pen., prin acordarea de daune morale pentru perioada cât reclamantului i-a fost restrâns dreptul la liberă circulaţie.

În temeiul art. 539 C. proc. pen. şi în lumina Deciziei nr. 136/2021 nu pot fi acordate daune morale pentru perioada care vizează o restrângere a drepturilor, cum este măsura obligării de a nu părăsi ţara (art. 145 C. proc. pen. în vechea reglementare), care nu se încadrează în categoria măsurilor privative de libertate.

Pentru o perioadă de 5 luni, faţă de reclamant s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, care nu este nicidecum o măsură privativă de libertate şi nu dă dreptul la reparaţie în condiţiile art. 539 C. proc. pen. şi cu atât mai puţin în raport de art. 5 paragraful 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care vizează doar persoanele care au fost victimele unei arestări sau detenţii contrare dispoziţiilor art. 5 paragrafele 1-4.

Curtea de Apel Timişoara a apreciat că se impune acordarea de despăgubiri morale nu doar pentru perioada cât a fost arestat preventiv reclamantul, ci şi pentru perioada în care faţă de acesta a fost luată măsura obligării de a nu părăsi ţara, care nu a fost o măsură privativă de libertate.

Faţă de cele reţinute de către instanţa de apel, apreciază că nu se pot acorda despăgubiri morale şi pentru măsurile neprivative de libertate, această soluţie fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 539 - 540 C. proc. pen.

În al doilea rând, deşi instanţa de apel a reţinut că potrivit jurisprudenţei "suma ce va fi acordată în acest scop nu trebuie să fie excesivă, stabilită într-un cuantum exagerat, nejustificat de circumstanţele speţei, care să-i confere reclamantului un folos material necuvenit, fără justificare cauzală, ci aceasta trebuie să fie doar susceptibilă de a oferi satisfacţii de ordin moral care să compenseze într-o oarecare măsurăprivaţiunile suferite de reclamant", cu toate acestea a apreciat că suma de 200.000 euro cu titlu de daune morale pentru privarea nelegală de libertate (20.02.2013 până în 18.09.2013) ar constitui un remediu de natură a compensa perioada petrecută în detenţie nelegală, peste care s-au suprapus evenimente familiale nefaste (deces părinte, imposibilitate procreere), consecinţe pecuniare (pierdere loc de munca, intrare societate în insolvenţă), dar şi sociale (expunerea oprobiului public, ruşine, frustrare).

Recurentul-pârât arată că suma acordată cu titlu de prejudiciu moral nu se justifică, în condiţiile în care acesta nu a fost dovedit.

Astfel, la cuantificarea daunelor morale acordate instanţa a reţinut că, pe lângă privarea efectivă de libertate/restrângerea libertăţii de circulaţie, s-au adăugat "suferinţele suprapuse generate de pierderea concomitentă a unui părinte măcinat de o boală necruţătoare şi care a fost separat de fiul său în monente de cumpănă."

În primul rând, chiar instanţa a reţinut că tatăl reclamantului suferea de o boală incurabilă. Faptul că decesul a intervenit în perioada în care acesta se afla în arest preventiv, nu poate fi avut în vedere la cuantificarea daunelor morale acordate. Reclamantul nu a făcut dovada solicitării permisiunii de a ieşi din penitenciar în condiţiile art. 99 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

De asemenea, instanţa de apel apreciază că se impune a fi acordate daune morale şi în considerarea faptului că reclamantul s-a aflat în imposibilitatea aducerii pe lume a unui copil. Or, acest aspect nu se datorează măsurii arestării preventive, din declaraţia martorelor reieşind că reclamantul a abandonat planul de a avea un copil încetând tratamentul medical.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate, recurentul-pârât face trimitre la aspectele reţinute într-o decizie de speţă pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, menţionând că jurisprudenţa este un reper în stabilirea cuantumului daunelor morale, menită scopului de a nu se ajunge la discrepanţe majore între cuantumul sumelor acordate persoanelor îndreptăţite.

Astfel, la cuantificarea daunelor morale, în situaţiile în care instanţele apreciază că acestea se cuvin a fi acordate, se are în vedere aspectul general ce se degajă din ansamblul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în mod constant, a statuat faptul că, în privinţa daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral şi de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanţa trebuie să manifeste prudenţă şi rezonabilitate în acordarea lor.

Tot astfel, în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor nu trebuie să tinda la o îmbogăţire fără justă cauză, ci este important de avut în vedere gradul de încălcare a dreptului afirmat, respectându-se atât principiul proporţionalităţii, cât şi principiul echităţii.

Or, instanţa de apel a acordat reclamantului o sumă excesivă, fără a justifica de ce a considerat acest cuantum ca fiind just şi echitabil.

În ceea ce priveşte daunele materiale acordate, acestea constau în venitul net pe care l-ar fi realizat reclamantul, reprezentând venituri din salarii în sumă de 6313 RON, la care se adaugă actualizarea cu indicele preţurilor de consum în sumă de 1096 RON şi dobânda legală diminuată cu 20% în sumă de 3833,94 RON, precum şi în venitul net pe care l-ar fi realizat reclamantul, reprezentând venituri din dividende în sumă de 15.411 RON, la care se adaugă actualizarea cu indicele preţurile r de consum în sumă de 2.676 RON şi dobânda legală diminuată cu 20% în sumă de 9.359,58 RON.

În opinia recurentului-pârât, aceste daune materiale acordate sunt lipsite de suport în plan probatoriu, instanţa raportându-se doar la expertiza judiciară administrată în faţa primei instanţe. Or, expertiza s-a întocmit doar pe bază de prezumţii (că societatea ar fi avut o ascensiune, că ar fi înregistrat profit, că ar fi distribuit profitul sub formă de dividende şi nu l-ar fi reinvestit) - aspecte învederate atât în cuprinsul obiecţiunilor formulate la raportul de expertiză, cât şi în completarea la aceste obiecţiuni, respinse însă de instanţa de fond.

O altă critică adusă hotărârii instanţei de apel vizează aspectul acordării dobânzii legale aplicate sumelor ce reprezintă daune morale şi materiale de la data de 20.02.2013, în temeiul art. 1523 lit. e) C. civ.

În cazul despăgubirilor acordate de instanţă, actualizarea sumelor reprezentând despăgubirile operează cel mult de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, întrucât creanţa devine certă, lichidă şi exigibilă numai în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

Cu privire la soluţia instanţei de apel de obligare a pârâtului şi la plata dobânzii legale de la data de 20.02.2013 (dată de la care reclamantul a fost arestat preventiv) şi până la data plăţii efective, apreciază că această soluţie este greşită, fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ., ce dispune că debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale.

Or, în cauză, răspunderea statului este o formă de răspundere obiectivă, independentă de culpă, neavând relevanţă existenţa sau nu a unui comportament culpabil al organului judiciar care a condus ancheta penală, deoarece ceea ce interesează în cazul acestei răspunderi este repararea pagubei suferite de persoana căreia i s-a cauzat o nedreptate prin faptul că acuzaţia penală nu a fost dovedită în condiţiile legii, persoana fiind achitată.

Aşadar, neexistând o faptă ilicită a statului, în cauză fiind vorba de o răspundere obiectivă, independentă de culpă, obligaţia de plată a dobânzii legale în temeiul săvârşirea unei fapte art. 1523 alin. (2) lit. e) din C. civ. (când obligaţia se naşte din ilicite extracontractuale) este nelegală.

5. Apărările formulate în cauză:

Recurentul-reclamant a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât, solicitând anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (23 septembrie 2020), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 16 ianuarie 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra recursurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-pârât pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocată prin întâmpinarea depusă la dosar de recurentul-reclamant, se constată că în cuprinsul cererii de recurs pârâtul expune critici vizând încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 539 - 540 C. proc. pen.

Având în vedere că recursul poate fi examinat din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., excepţia nulităţii urmează a fi respinsă.

Prealabil oricărei analize, rezumând aspectele legate de circumstanţele factuale ale cauzei, se reţine că, prin acţiunea introductivă dedusă judecăţii, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la repararea prejudiciului moral şi material produs ca urmare a arestării sale nelegale şi a menţinerii în arest preventiv timp de 7 luni de zile din 20.02.2013 până în 18.09.2013, respectiv ca urmare a impunerii interdicţiei de a părăsi ţara timp de 5 luni de zile, având în vedere că prin decizia penală nr. 174 din 14 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2013 s-a reţinut că arestarea reclamantului şi menţinerea sa în stare de arest s-a făcut în mod nelegal.

Constatând că reclamantul a fost supus unor măsuri preventive privative şi restrictive de libertate, dar ulterior acesta a fost achitat de instanţa penală care a şi arătat expressis verbis că a fost nelegală arestarea şi menţinerea sa în starea de detenţie, instanţa de apel a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile art. 539-540 din C. proc. pen., astfel încât, admiţând apelulul declarat de reclamant, pe fondul cauzei, a obligat pe pârât:

- la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale pentru privarea nelegală de libertate, sumă la care se va adauga dobânda legală începând cu data de 20 februarie 2013 şi până la îndeplinirea integrală a obligaţiei de plată;

- la plata sumei de 100.000 euro pentru restrângerea dreptului de liberă circulaţie, sumă la care se va adauga dobânda legală începând cu data de 18 septembrie 2013 şi până la îndeplinirea integrală a obligaţiei de plată;

- la plata sumei de 21.724 RON cu titlu de daune materiale, sumă la care se va adauga dobânda legală începând cu data de 20 februarie 2013 şi până la îndeplinirea integrală a obligaţiei de plată, urmând a fi actualizată cu rata inflaţiei la zi în data plăţii;

- la plata sumei de 1900 de RON avansată de reclamant cu titlu de cheltuieli judiciare, sumă la care se va adauga dobânda legală începând cu data de reţinerii fiecărei părţi din sumă şi până la îndeplinirea integrală a obligaţiei de plată, urmând a fi actualizată cu rata inflaţiei la zi în data plăţii.

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de apel, atât reclamantul, cât şi pârâtul au declarat recurs.

În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamantul A., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se constată că principala critică dezvoltată în cuprinsul cererii de recurs vizează cuantumul daunelor morale acordate de instanţa de apel, care în cuantificarea despăgubirilor, deşi a reţinut suferinţele psihice şi fizice prin care a trecut şi încă trece reclamantul, nu a luat în calcul toate aspectele. Recurentul-reclamant apreciază că daunele acordate pentru privarea de libertate în mod nelegal şi consecinţele avute asupra vieţii sale şi a familiei sunt neîndestulătoare raportat la suferinţele pricinuite, situaţia sa particulară fiind amplu argumentată.

În analiza acestei critici, se are în vedere, ca prim aspect, faptul că în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac. Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.

Se poate invoca, însă, nesocotirea unor dispoziţii legale care ar fi stat la baza stabilirii acestor despăgubiri. În acest sens, recurentul-reclamant se prevalează de prevederile art. 539-540 C. proc. pen., arătând că daunele morale nu se acordă doar pentru lipsirea de libertate stricto sensu, ci şi pentru toate consecinţele pe care privarea de libertate le-a produs asupra reclamantului şi a familiei acestuia.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, curtea de apel a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 540 din C. proc. pen., ce dispune că:

"(1)La stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării nelegale de libertate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situaţia prevăzută la art. 538.

(2)Reparaţia constă în plata unei sume de bani sau în constituirea unei rente viagere ori în obligaţia ca, pe cheltuiala statului, cel reţinut sau arestat nelegal să fie încredinţat unui institut de asistenţă socială şi medicală.

(3)La alegerea felului reparaţiei şi la întinderea acesteia se va ţine seama de situaţia celui îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse.

(4)Persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate ori de încarcerare ca urmare a punerii în executare a unei pedepse ori măsuri educative privative de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, şi timpul cât au fost private de libertate.

(5)Reparaţia este în toate cazurile suportată de stat, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice."

Astfel cum rezultă din dispoziţiile legale anterior redate, cuantificarea despăgubirilor nu este supusă unor criterii legale de determinare, acestea stabilindu-se prin apreciere.

În considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a făcut referire la consecinţele negative suferite de reclamant, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, subordonându-le conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului efectiv produs, reţinând că aprecierea daunelor morale "trebuie evaluată dintr-o mai largă perspectivă care presupune pe lângă privarea efectivă de libertate/restrângerea libertăţii de circulaţie, care în sine sunt traumatizante, şi adăugarea suferinţelor suprapuse generate de pierderea concomitentă a uni părinte măcinat de o boală necruţătoare şi care a fost separat de fiul său în momente de cumpănă; de cursul modificat al vieţii de familie deteriorat de imposibilitatea aducerii pe lume a unui copil şi de turnura neaşteptată a vieţii sociale şi profesionale pentru o persoană cu studii superioare şi cu un orizont financiar peste medie. Corespunde adevărului că anumite suferinţe nu pot cuantificate, după cum nu pot fi nici probate în totalitatea detaliilor componente (cum ar fi jena din mediul penitenciar, şocul arestării, gândurile nocive ori dificultatea de a găsi resursele necesare de ordin fizic şi psihic pentru a surmonta întreaga situaţie), astfel că aprecierea întregului context revine instanţei de judecată prin luare în considerare, în mod global, a tuturor circumstanţelor relevante."

Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel care le pretinde. Ea presupune o apreciere şi evaluare complexă, cuantumul despăgubirilor fiind supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Înalta Curte constată că daunele morale au fost corect individualizate pe baza evaluării instanţei de judecată, ţinând cont de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit - acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate - şi preocuparea ca, prin acordarea acestor daune, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză, instanţa de apel apreciind că suma de 200.000 euro pentru privarea nelegală de libertate şi de 100.000 euro pentru restrângerea dreptului de liberă circulaţie ce trebuie să fie achitate de pârât, cu titlu de daune morale, reprezintă o despăgubire echitabilă.

Simplele susţineri ale recurentului în sensul că daunele acordate pentru privarea de libertate în mod nelegal şi consecinţele acesteia asupra vieţii sale şi a familiei sunt neîndestulătoare, nu sunt suficiente pentru a putea determina stabilirea unui cuantum majorat al despăgubirilor, cât timp recurentul nu a indicat în cuprinsul cererii de recurs ce a învestit instanţa supremă care ar fi criteriile, confirmate doctrinar şi jurisprudenţial, care ar justifica acordarea despăgubirilor într-un alt cuantum, considerat echitabil din perspectiva sa, criterii care să nu fi fost avute în vedere de instanţa de apel, în condiţiile în care suma acordată cu titlu de daune morale se înscrie în limitele stabilite în speţe cu o cazuistică similară.

În consecinţă, în raport de cele reţinute anterior, Înalta Curte constată că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente în speţă, iar hotărârea recurată nu este susceptibilă de critică sub motivul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 539-540 din C. proc. pen., despăgubirile acordate reclamantului cu titlu de daune morale fiind rezonabile, cuantificarea acestora fiind justă şi echitabilă, fără a se ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză.

În ce priveşte daunele materiale, criticile formulate de recurentul-reclamant fac referire la respingerea cererii de acordare a beneficiului nerealizat prin închiderea societăţii în care avea calitatea de administrator.

În evaluarea acestor daune, instanţa de apel a avut în vedere expertiza judiciară adminstrată în faţa primei instanţe, prin care a fost evaluată situaţia financiară a reclamantului din perspectiva calităţii de angajat şi de administrator aferentă perioadei în care a fost arestat preventiv.

Astfel cum însuşi recurentul-reclamant arată, doctrina şi practica au stabilit că acest beneficiu nu poate fi decât estimat în baza situaţiei contabile existente la momentul arestării. Caracterul estimativ este dat tocmai de imposibilitatea evaluării circumstanţelor factuale care s-ar fi putut produce dacă nu ar fi intervenit arestul.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, aceste daune nu pot fi acordate în lipsa oricărui suport în plan probatoriu, în temeiul unor prezumţii, aşa cum legal a reţinut instanţa de apel.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A..

Recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a fost motivat în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 539 - 540 din C. proc. pen., prin acordarea de daune morale pentru perioada în care reclamantului i-a fost restrâns dreptul la liberă circulaţie, având în vedere că măsura obligării de a nu părăsi ţara (art. 145 C. proc. pen. în vechea reglementare) nu se încadrează în categoria măsurilor privative de libertate.

Instanţa de apel a apreciat că se impune acordarea de despăgubiri morale nu doar pentru perioada cât reclamantul a fost arestat preventiv, ci şi pentru perioada în care faţă de acesta a fost luată măsura obligării de a nu părăsi ţara.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 539 - 540 din C. proc. pen., reţinând în mod legal că reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri reprezentând daune morale pricinuite de perioada în care a fost supus interdicţiei de a părăsi ţara (măsură preventivă care în actualul C. proc. pen. se regăseşte sub denumirea de "control judiciar").

Normele evocate (art. 539 şi urm.), în economia C. proc. pen., sunt plasate în Titlul IV dedicat procedurilor speciale, la Capitolul VI având denumirea "Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri."

Măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de constrângere, de natură a restricţiona, pe o perioadă limiată de timp, libertatea persoanelor asupra cărora există suspiciunea că au săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, măsuri de constrângere puse la dispoziţia organelor judiciare penale pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, pentru a împiedica sustragerea suspectului sau a inculpatului de la urmărirea penală ori de la judecată sau pentru prevenirea comiterii de către acesta a unei alte infracţiuni.

Privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme (privative sau restrictive), nu întotdeauna asemănătoare cu închisoarea, acestea fiind necesar a fi evaluate şi din perspectiva conţinutului, cum ar fi obligaţia de a sta într-un spaţiu limitat, izolarea de societate şi de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu diferite categorii de persoane.

Noul C. proc. pen. prevede cinci măsuri preventive - reglementate expres şi limitativ în art. 202 alin. (4), trei fiind privative de libertate (reţinerea, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă), iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune - măsuri preventive neprivative de libertate, a căror dispunere este însoţită de impunerea, ex lege, în sarcina inculpatului a unor obligaţii ce au acelaşi efect restrictiv cu privire la exercitarea de către acesta a anumitor drepturi fundamentale, obligaţii prevăzute la art. 215 alin. (1) din C. proc. pen.).

Aşadar, măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reţinerii, al arestării preventive şi al arestului la domiciliu (clasificate astfel ca fiind măsuri preventive privative de libertate), fie alte drepturi sau libertăţi fundamentale, în cazul controlului judiciar şi în cel al controlului judiciar pe cauţiune (clasificate ca fiind măsuri preventive neprivative de libertate). Deşi atât reţinerea, arestul la domiciliu, arestul preventiv, cât şi controlul judiciar fac parte din categoria măsurilor preventive, măsura controlului judiciar este, spre deosebire de primele, o măsură restrictivă de libertate, iar nu una privativă de libertate.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o arestare sau detenţie în sensul art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţie trebuie să îndeplinească trei condiţii, şi anume să se bazeze pe o suspiciune rezonabilă, să fie luată de autoritatea competentă şi să fie legală şi în conformitate cu procedura prevăzută de lege (Hotărârea din 28 noiembrie 2017, pronunţată în Cauza Merabishvili împotriva Georgiei, paragrafele 183-186).

Dreptul la repararea pagubei în cazul prevăzut la art. 539 din C. proc. pen. constituie o preluare, prin normele procesual penale naţionale, a dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 din Convenţie, al cărui standard de protecţie este unul minim, statele membre fiind îndreptăţite să ofere, prin legislaţia internă, o protecţie juridică sporită libertăţii individuale, prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 paragraful 5 din Convenţie

Limitele libertăţii individuale sunt menţionate expres chiar prin dispoziţiile art. 23 alin. (2)-(13) din Constituţie.

În cuprinsul Deciziei nr. 136/2021 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 din C. proc. pen., Curtea Constituţională a reţinut că "în cazul în care se dovedeşte, printr-o ordonanţă de clasare/hotărâre judecătorească definitivă, că acuzaţia în materie penală adusă persoanei este neîntemeiată, limitările severe aduse libertăţii individuale a acesteia trebuie să fie compensate. Altfel, inviolabilitatea ar deveni un concept iluzoriu, care ar putea fi nesocotit fără niciun drept la despăgubire ori de câte ori autorităţile statale ar dori acest lucru. Prin urmare, dreptul la despăgubiri nu constituie un instrument juridic de garantare a libertăţii individuale (circumscris cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege), ci de reparare a încălcării acesteia" (paragraf 37).

41. În consecinţă, din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertăţii individuale şi ulterior s-a dovedit că acuzaţia în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, acţiunea iniţială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată şi, în consecinţă, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1.349 din C. civ., astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 din C. proc. pen.

Soluţia dată/pronunţată pe fondul acuzaţiei în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată şi nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluţie nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire. Totodată, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedeşte că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligaţia statului de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei."

Indiferent de felul măsurii preventive dispuse (privativă sau restrictivă de libertate), în cazul în care a existat o acuzaţie penală şi procedurile penale s-au încheiat printr-o achitare, persoana care a fost subiectul procedurilor penale este nevinovată în faţa legii şi trebuie să fie tratată într-o manieră compatibilă cu această stare de nevinovăţie. Orice diferenţiere sub acest aspect nu este decât una artificială care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncţii de orice natură a sistemului judiciar.

Se reţine, totodată, că circumstanţierea statuărilor de principiu date de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 136/2021, la măsurile preventive privative de libertate, fără a se face o examinare expresă şi cu privire la măsurile restrictive de libertate, a fost impusă de limitele sesizării stabilite prin excepţia de neconsituţionalitate cu care instanţa de contencios consituţional a fost sesizată.

Pentru considerentele anterior prezentate, se constată că au caracter nefondat susţinerile recurentului-pârât, în sensul că nu se pot acorda despăgubiri morale şi pentru măsurile neprivative de libertate, soluţia pronunţată de instanţa de apel nefiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 539 - 540 C. proc. pen.

Prin cea de-a doua critică expusă în cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a arătat că suma acordată de instanţa de apel cu titlu de prejudiciu moral nu se justifică, în condiţiile în care acesta nu a fost dovedit, fiind totodată o sumă excesivă, acordată fără a se prezenta considerentele pentru care cuantumul a fost apreciat ca fiind just şi echitabil.

Sub acest aspect, prin considerentele hotărârii recurate, curtea de apel, raportându-se la ingerinţele în viaţa reclamantului prin arestarea sa nelegală şi a impunerii obligaţiei de a nu părăsi ţara, a apreciat cuantumul daunelor morale acordate tocmai în considerarea valorilor către care se orientează în general jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi a celei a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, dată fiind plenitudinea sa de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, reevaluând materialul probator administrat, respectiv declaraţiile martorilor audiaţi în faţa primei instanţe şi înscrisurile depuse la dosar, a reţinut ca fiind relevante aspectele privitoare la existenţa unor stări de tulburare emoţională a reclamantului, privarea de libertate, imposibilitatea de a se vedea cu membrii familiei, deţinerea într-un loc de detenţie ce presupune acceptarea unor condiţii si restricţii, neputinţa de a decide asupra unor aspecte familiale, precum si îndurarea neîncrederii cunoscuţilor producând reclamantului frustrări şi suferinţe de natură morală. A reţinut, de asemenea, că reclamantul a resimţit inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului avut în stare de libertate şi a îngrădirilor avute pe perioada arestului inerente sistemului penitenciar, dar şi ulterior din pricina imposibilităţii de a părăsi ţara, aspecte care au impus stabilirea respectivului cuantum al despăgubirilor.

Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi instanţele naţionale, în operaţiunea de cuantificare a daunelor morale, au în vedere nu doar la criteriile prevăzute de legislaţia naţională, ci şi principiul echităţii, ce impune aprecierea circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, ale fiecărei persoane, în esenţă, prin raportare la tratamentul la care persoana în cauză a fost supusă de autorităţile penale şi la consecinţele nefaste pe care privarea de libertate le-a avut cu privire la viaţa sa particulară, socială, astfel cum acestea au fost relevate de materialul probator administrat.

În atare condiţii, cum curtea de apel a avut în vedere toate acele criterii ce trebuie evaluate la stabilirea unui cuantum rezonabil al despăgubirilor ce se acordă pentru daunele morale, astfel cum rezultă acestea din practica judiciară internă şi europeană, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, atunci când a stabilit că suma de 200.000 euro este de natură a reprezenta o satisfacţie echitabilă şi rezonabilă pentru a cuantifica, din punct de vedere pecuniar, prejudiciul moral suferit de reclamant pentru privarea nelegală de libertate în perioada 20 februarie 2013 - 18 septembrie 2013, nu se poate reţine nelegalitatea deciziei recurate sub acest aspect.

În ceea ce priveşte daunele materiale, instanţa de apel a arătat de ce în cuantificarea acestora s-a raportat la expertiza judiciară administrată în faţa primei instanţe, fără a lua în considerare prezumţii lipsite de suport în plan probatoriu, cum în mod eronat susţine recurentul-pârât.

Totodată, nu este lipsit de relevanţă faptul că o reapreciere a sumei stabilite pe baza probelor administrate nu este permisă în faza procesuală a recursului, reprezentând un aspect de temeinicie, iar nu de legalitate a soluţiei, cum s-a arătat şi în analiza efectuată asupra recursului declarat de reclamant.

O ultimă critică adusă hotărârii instanţei de apel vizează aspectul acordării dobânzii legale aplicate sumelor ce reprezintă daune morale şi materiale de la data de 20.02.2013, recurentul-pârât arătând că în cazul despăgubirilor acordate de instanţă, actualizarea sumelor reprezentând despăgubirile operează cel mult de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, întrucât creanţa devine certă, lichidă şi exigibilă numai în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. Apreciază că această soluţie este greşită, fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ., ce dispune că debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale. Or, în cauză, răspunderea statului este o formă de răspundere obiectivă, independentă de culpă, neavând relevanţă existenţa sau nu a unui comportament culpabil al organului judiciar care a condus ancheta penală.

Cu privire la această critică, se reţine că într-adevăr răspunderea statului este obiectivă, adică acea răspunderea care, derivând din obligaţia de garanţie pentru buna organizare a activităţii judiciare, a serviciului public al justiţiei, nu presupune existenţa unei culpe şi nici nu impune, în mod necesar, procurorului ca, la întocmirea rechizitorului şi trimiterea în judecată, să aibă certitudinea unei condamnări definitive.

De aceea, faţă de soluţia de achitare care a finalizat procesul penal, reclamantului nu trebuia să i se pretindă demonstrarea unor acţiuni ilicite ale organelor judiciare, pentru a se putea aprecia asupra justeţei pretenţiilor acestuia - acesta este sensul noţiunii de "răspundere obiectivă".

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, faptul că privarea de libertate/restrângerea libertăţii se dovedeşte a fi injustă şi nedreaptă de abia la sfârşitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă şi nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei şi că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptăţită la despăgubiri încă de la acel moment.

În materie delictuală, dreptul la reparaţie (daunele interese-moratorii) se naşte din ziua cauzării prejudiciului, având în vedere dispoziţiile art. 1381 alin. (2) C. civ., chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Această concluzie se desprinde din dispoziţiile art. 1535 C. civ. (care se referă la scadenţă, ceea ce înseamnă data producerii prejudiciului în situaţia analizată), respectiv din dispoziţiile art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ. (ce prevde că debitorul este de drept în întârziere pentru obligaţia care se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontarctuale). Nivelul minim al daunelor moratorii este acela al dobânzii legale, astfel cum reiese din dispoziţiile art. 1535 alin. (1) şi alin. (3), precum şi ale art. 1536 C. civ.

Textul normativ menţionat nu este aplicabil doar raporturilor contractuale, iar data de la care este datorată dobânda legală este data producerii prejudiciului atât în ceea ce priveşte dobânda aferentă daunelor morale, cât şi în ceea ce priveşte dobânda aferentă daunelor materiale.

Pe cale de consecinţă, având în vedere faptul că dobânda legală este calificată drept beneficiu nerealizat, aceste dispoziţii nu susţin interpretarea potrivit căreia numai din momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive statul datorează victimei şi dobânzile aferente sumei de bani stabilită ca despăgubire, iar nu şi pentru perioada anterioară, nefiind relevant că, în cazul daunelor morale, se evaluează întreaga suferinţă îndurată până la data pronunţării.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu se verifică nici acest motiv de nelegalitate, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii de către ambii recurenţi sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, invocată de reclamantul A..

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 349 din 28 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2024.