Prescription of tort claims for public property overvaluation: objective date of knowledge despite actual notice of loss extent
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Cassation and Justice dismissed the recourse filed by the State of Romania (represented by the Ministry of Finance) as unfounded, thereby upholding the Court of Appeal’s decision that dismissed the claim due to the expiration of the statute of limitations. The dispute concerned a claim for damages alleging that the National Agency for Property Restitution issued an undervaluation report for an immovable property, resulting in overpayment of reparations through share conversion tickets. The decisive legal basis was Article 8 of Decree No. 167/1958 regarding the extinctive statute of limitations for tort claims, under which the Supreme Court ruled that the limitation period began when the claimant "should have known" of the damage and the liable party, rather than when it actually discovered the quantified loss years later; the Court held that the State, as the supervising authority with internal control mechanisms, failed to act with reasonable diligence within a maximum period of 2-3 years after the alleged illicit act, thus forfeiting the right to judicial protection.
Legislator headnote
AI generatedart. 451 alin. (2) C. proc. civ, art. 4711 alin. (5) C. proc. civ, art. 2528 C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003, art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007; Prescription of tort claims for public property overvaluation: objective date of knowledge despite actual notice of loss extent: The dispute concerned a claim for damages alleging that the National Agency for Property Restitution issued an undervaluation report for an immovable property, resulting in overpayment of reparations through share conversion tickets. The decisive legal basis was Article 8 of Decree No. 167/1958 regarding the extinctive statute of limitations for tort claims, under which the Supreme Court ruled that the limitation period began when the claimant "should have known" of the damage and the liable party, rather than when it actually discovered the quantified loss years later; the Court held that the State, as the supervising authority with internal control mechanisms, failed to act with reasonable diligence within a maximum period of 2-3 years after the alleged illicit act, thus forfeiting the right to judicial protection.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis for dismissing the recourse as unfounded.
Full text
Şedinţa publică din data de 06 februarie 2024
Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III -a civilă sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin care a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.792.322 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 2.295.000 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/25.03.2010 întocmit în dosarul nr. x C. civ. de către expert evaluator A. S.A. şi valoarea de 502.678 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren în suprafaţă de 6950mp situat în laşi str. x judeţul laşi, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, solicită obligarea pârâtei la plata dobânzii legale.
I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti
Prin sentinţa civilă nr. 803 din 20 mai 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în garanţie, excepţie invocată de B., de S.C. A. S.A. şi de tribunal din oficiu.
A respins cererea de chemare în garanţie a S.C. A. S.A., B. şi C., ca tardiv formulată.
A obligat pârâta Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor la plata către S.C. A. S.A. a sumei de 2.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată.
A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta ANRP şi a respins acţiunea formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, având ca obiect pretenţii, ca prescrisă.
I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti
Prin decizia civilă nr. 825A din 24 mai 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 803/20.05.2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
A admis apelul declarat de apelanta pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 803/20.05.2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta ANRP la 500 RON cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
I.4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 825A din 24 mai 2023 a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.
I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2021, la data de 20 iulie 2023, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului de judecată nr. 2.
I.6. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă
După efectuarea procedurilor de comunicare, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 06 noiembrie 2023, a fost acordat termen de judecată la data de 06 februarie 2024, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.
I.7. Motivele de recurs
În susţinerea căii de atac formulate, recurentul arată că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material reprezentate de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, precum şi de art. 2528 C. civ., instanţa reţinând în mod greşit, că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este cel mai târziu acela al soluţionării contestaţiei Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proporietăţilor împotriva soluţiei Curţii de Conturi.
Invocă recurentul, cu titlu de jurisprudenţă, decizia nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-ar fi statuat în sensul că, pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, stabilind, astfel, că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Cu toate acestea, soluţia amânării începerii curgerii termenului de prescripţie de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii curgerii termenului de prescripţie un timp prea îndelungat, ceea ce ar contraveni scopurilor urmărite de legiuitor prin instituţia prescripţiei extinctive, respectiv clarificarea raporturilor juridice. De aceea, pentru a elimina acest inconvenient, legiuitorul a stabilit un al doilea moment, obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Prin prisma interpretării anterioare a dispoziţiilor legale aplicabile în materia prescripţiei dreptului la acţiune, în mod eronat, instanţa de control judiciar în apel a apreciat că momentul de la care acesta ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este momentul pronunţării de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014, în dosarul nr. x/2014.
Or, la data pronunţării hotărârii nr. 2767/2014 nu se putea afirma că raportul de evaluare nr. x/25.03.2010, întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC respecta rigorile impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare, astfel încât la acel moment nu se putea vorbi despre existenţa unui prejudiciu.
Mai mult, solicită a se avea în vedere că, şi în situaţia în care ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenţei pagubei deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare nu generează, prin sine, existenţa unui prejudiciu, ci determinarea acestuia nu se poate face decât printr-o nouă evaluare.
Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între ANRP şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.
Conchizând, apreciază că instanţa de apel, în mod eronat, a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de autoritatea pârâtă prin care ar fi fost înştiinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.
În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
I.8. Apărările formulate în cauză
În data de 02 octombrie 2023, intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv prin pronunţarea deciziei nr. 501 din 15 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021.
Totodată, la 04 octombrie 2023, intimata A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat.
De asemenea, la 18 octombrie 2023, intimatul C. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de chemare în garanţie, ca urmare a intervenirii autorităţii de lucru judecat iar, în subsidiar, ca urmare a constatării tardivităţii cererii de chemare în garanţie.
Întâmpinările au fost comunicate recurentului-reclamant şi reciproc între intimaţi în data de 09, 10, 18 şi 19 octombrie 2023, precum şi la 02 şi 03 noiembrie 2023, nefiind formulate răspunsuri la întâmpinări.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), recurentul-reclamant a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate prin prisma încălcării şi aplicării eronate a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în sensul în care instanţa de control judiciar a apreciat că momentul de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al datei emiterii deciziei Curţii de Conturi sau, cel mai târziu, momentul confirmării acestei decizii din anul 2013, prin hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din anul 2014, însă de la momentul indicat nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, iar întinderea acesteia putea fi cuantificată doar în urma parcurgerii unor operaţiuni administrative ce viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, expertizarea şi reevaluarea imobilelor în concordanţă cu standardele internaţionale, procedură în care au fost implicate instituţii cu atribuţii proprii ce nu se aflau într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.
Criticile astfel formulate sunt nefondate.
Înalta Curte constată că dreptul subiectiv ce se solicită a fi sancţionat pe cale judiciară reprezintă un drept de creanţă izvorât din săvârşirea pretinsei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor constând în întocmirea unui raport de supraevaluare a imobilului situat în Iaşi, str. x, jud. Iaşi, cu nerespectarea standardelor internaţionale, prin evaluatori autorizaţi, la nivelul anului 2010, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, raport care a fost apoi avizat de către consilierii intimatei-pârâte.
În baza acestui raport a fost emisă decizia nr. 8083/18.05.2010 (conţinând titlul de despăgubiri) de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea beneficiarilor B. şi C., în temeiul căreia, apoi, au fost eliberate titlurile de conversie în acţiuni nr. 428/18.10.2011, nr. 1560.1/16.09.2010, nr. 1560.1/16.09.2010 şi nr. 428/18.05.2011 de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, conform procedurii instituite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente şi opţiunii exprimate de către beneficiară.
Fiind vorba de un dreptul de creanţă circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin raportul întocmit la nivelul anului 2010, în baza căruia s-a plătit contravaloarea unor despăgubiri peste valoarea reală de piaţă a proprietăţii imobiliare evaluate, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.
În aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, instanţa de apel a apreciat că momentul începerii curgerii termenului de prescripţie în prezenta cauză este acela al emiterii deciziei Curţii de Conturi (10.10.2013), moment de la care recurentul-reclamant trebuia să cunoască paguba şi persoana răspunzătoare de producerea acesteia.
Conform dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958:
"prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".
Aşa cum rezultă din textul citat, regula generală privind începutul prescripţiei extinctive are un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripţia începe să curgă, şi anume un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, deci nu doar pe cel care a cauzat-o, şi un moment obiectiv, constând în data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Textul de lege se referă doar la momentul cunoaşterii pagubei nu şi al celui al cunoaşterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului stabilit de lege - 3 ani -, aplicabil speţei, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea acestuia.
Totodată, se observă că legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite acesteia să acţioneze.
Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită (data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea), legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii prescripţiei extinctive, adică scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.
De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.
Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/18 ianuarie 2021, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenţa diferenţelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaţionale, recurentul-reclamant a susţinut că nu a putut acţiona înaintea datei respective, întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10 din data de 10 octombrie 2013.
Susţinerea recurentului-reclamant nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.
Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi, respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive, pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona.
Statul, în raport cu proprii săi agenţi, trebuia să manifeste acelaşi nivel de vigilenţă care se cere oricărui alt subiect de drept, iar în măsura în care are un comportament lipsit de diligenţă în desfăşurarea procedurii de evaluare şi acordare a despăgubirilor, trebuia să se supună aceluiaşi regim sancţionator ca orice alt participant la circuitul civil constând în excluderea posibilităţii de a obţine protecţia juridică prin exercitarea dreptului material la acţiune.
Cum în cazul particular al speţei în care se pune problema constatării existenţei unor eventuale pagube cauzate de cel căruia i s-a încredinţat administrarea unei activităţi ce implică folosirea resurselor financiare ale celui care se pretinde păgubit, trebuie avute în vedere mutatis mutandis, dezlegările conţinute în decizia nr. 19 din data de 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, chiar dacă au ca premisă un alt tip de raport juridic, din moment ce raţionamentul logico-juridic al instanţei supreme cu privire la instituţia prescripţiei extinctive, din perspectiva angajării răspunderii civile ca urmare a unui act de control al Curţii de Conturi, este similar, putând fi aplicat prin analogie.
Astfel, prin decizia nr. 19 din data de 3 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 860 din data de 24 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii raportate la cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi ale art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, a stabilit că:
"actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".
Sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, prin aceeaşi decizie, s-a reţinut că:
"nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului" (par. 54).
Or, "paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate" (par. 57).
Instanţa supremă a mai statuat că "paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul" (par. 58), context în care constatările Curţii de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuţii de control, precum şi măsurile dispuse în sarcina entităţii controlate fiind obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condiţiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei şi nu constituie, prin el însuşi, izvor al obligaţiei debitorului, acest izvor fiind actul sau faptul juridic care a generat paguba invocată.
"Cum prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive" (par. 61).
Înalta Curte a mai arătat că actul de control nu poate reprezenta "nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive" (par. 62), iar a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este ulterior chiar şi datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, ce nu poate fi justificată de entitatea controlată prin necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale.
În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi, respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său judiciar înăuntrul termenului de prescripţie indicând drept moment de început al curgerii prescripţiei pe cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă, prin transmiterea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, decurgând din diferenţele de valoare a imobilului expertizat.
Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul legiuitorului atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.
Se reţine că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi 2 reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor Publice - art. 13 alin. (1) lit. e) din lege.
De asemenea, titlul de despăgubiri emis, în numele şi pe seama Statului Român, încorpora dreptul de creanţă împotriva statului şi era valorificat prin conversia acestuia în acţiuni la Fondul Proprietatea - art. 3 lit. a) din acelaşi act normativ, ce a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite - art. 7 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Cu privire la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, se reţine că aceasta este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, şi trecută în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin art. 13 alin. (4) prin H.G. nr. 34/2009 şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din data de 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.
Având în vedere acest ansamblu normativ, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant şi intimatei-pârâte în procedura de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2010), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, astfel că putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate.
Altfel spus, dacă este greu de admis ca în practică să se cunoască existenţa pagubei şi a celui care răspunde de ea chiar la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant putea şi trebuia să facă verificări cu privire la acurateţea şi legalitatea evaluărilor care au stat la baza despăgubirilor stabilite, într-un interval de timp rezonabil de la data pretinsei fapte ilicite. În acord cu alte hotărâri pronunţate în această materie, Înalta Curte apreciază că acest interval rezonabil de timp nu ar putea fi, în tot cazul, mai mare de 2-3 ani de la data comiterii faptei, timp în care printr-o diligenţă necesară în gestionarea resurselor publice, paguba putea şi trebuia să fie identificată.
În acest interval maxim, socotit de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, recurentul-reclamant putea şi trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind prin urmare momentul care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani.
Aşadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripţiei, aplicabil speţei, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate acele elemente care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze (data la care debitorul împotriva căruia şi-a îndreptat acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă - 2020).
În aceşti termeni, demersul judiciar al recurentului-reclamant reprezintă unul care, pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăşi finalitatea prescripţiei extinctive, aceea de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.
În ceea ce priveşte referirea recurentului la considerentele deciziei nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în privinţa căreia nu s-a demonstrat că vizează o situaţie identică, pentru a aprecia asupra efectului pozitiv al lucrului judecat, Înalta Curte constată că invocarea acesteia nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecăţii, cu atât mai mult cu cât jurisprudenţa de speţă nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în şedinţa publică de astăzi, 06 februarie 2024, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă.
Se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021, a fost invocată aceeaşi problematică ca cea invocată şi prin motivele prezentului recurs.
Prin urmare, reţine că, deşi susţinerea este corectă, această apărare nu este fondată, deoarece, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat, prin efectul negativ, care să împiedice judecarea prezentei cauze, neexistând identitate de părţi, obiect şi cauză.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 825A din 24 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 06 februarie 2024.