State's overvaluation damages claim time-barred under Decree No. 167/1958; recourses rejected.
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice rejected as unfounded the claimant Romanian State's recourse and as inadmissible the respondent National Authority for Property Restitution's recourse, thereby upholding the lower courts' rulings that the State's action for damages (approx. 2.9 million RON) was time-barred; the respondent was ordered to pay 2,000 RON in costs to the third-party guarantor. The underlying dispute concerned the State's claim against the Authority for losses from an overvalued 2009 real-estate appraisal that led to excessive compensation in the form of conversion titles under Law No. 247/2005. The decisive legal basis was Article 8(1) of Decree No. 167/1958 on extinctive prescription, interpreted by analogy with the High Court's RIL decision No. 19/2019: the limitation period for tort-based claims runs from when the victim knew or should have known of the damage and the responsible party, not from when the full extent of damage was ascertained; since the State, through its subordinate institutions and representatives on the compensation commission, could and should have discovered the alleged overvaluation within 2–3 years of the illicit act (2009), its 2021 action was time-barred. The respondent's recourse was inadmissible because it challenged the first-instance costs award for the first time in recourse, without having appealed that issue (principle of the legality of remedies, omisso medio).
Legislator headnote
AI generatedart. 4711 alin. (5) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 453 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) C. proc. civ, art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003, art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007; State's overvaluation damages claim time-barred under Decree No. 167/1958; recourses rejected: 2.9 million RON) was time-barred; the respondent was ordered to pay 2,000 RON in costs to the third-party guarantor. The underlying dispute concerned the State's claim against the Authority for losses from an overvalued 2009 real-estate appraisal that led to excessive compensation in the form of conversion titles under Law No. 247/2005. The decisive legal basis was Article 8(1) of Decree No. 167/1958 on extinctive prescription, interpreted by analogy with the High Court's RIL decision No. 19/2019: the limitation period for tort-based claims runs from when the victim knew or should have known of the damage and the responsible party, not from when the full extent of damage was ascertained; since the State, through its subordinate institutions and representatives on the compensation commission, could and should have discovered the alleged overvaluation within 2–3 years of the illicit act (2009), its 2021 action was time-barred. The respondent's recourse was inadmissible because it challenged the first-instance costs award for the first time in recourse, without having appealed that issue (principle of the legality of remedies, omisso medio).
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedBasis for dismissing the appeal as unfounded and declaring the other appeal inadmissible.
Used to award costs to the respondent in the appeal.
Full text
Şedinţa publică din data de 06 februarie 2024
Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată la data de 08.09.2021 pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei în cuantum de 2.911.376 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 5.457.000 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare întocmit la data de 16.03.2009 în dosarul nr. x C. civ. şi valoarea de 2.545.624 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare, a imobilului teren în suprafaţă de 580 m.p., situat în Bucureşti, str. x sector 5, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de creanţă până la data plăţii.
I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti
Prin sentinţa civilă nr. 1007 din 29 iunie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune.
A respins cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca fiind prescrisă.
A obligat pârâta la plata către chematul în garanţie A. S.R.L. a sumei în cuantum de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti
Prin decizia civilă nr. 597A din 25 aprilie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelurile formulate de apelantul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi de apelanta-chemată în garanţie A. S.R.L împotriva sentinţei civile nr. 1007/29.06.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi cu intimata-chemată în garanţie B., ca nefondate.
A respins cererea apelantei-pârâte S.C. A. S.R.L., privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.
I.4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 597A din 25 aprilie 2023, au declarat recursuri reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2021, la data de 29 august 2023, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului de judecată nr. 2 noul C. proc. civ.
I.6. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă
După efectuarea procedurilor de comunicare, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 16 noiembrie 2023, a fost acordat termen de judecată la data de 06 februarie 2024, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra excepţiilor nulităţii recursurilor şi excepţiei inadmisibilităţii recursului pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cât şi asupra fondului celor două căi de atac.
I.7. Motivele de recurs
I.7.1. Recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor
În susţinerea căii de atac formulate, recurentul arată că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material reprezentate de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, instanţa reţinând în mod greşit, că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este data la care ar fi rămas definitiv raportul nr. x/26.04.2013, prin sentinţa civilă nr. 2767/17.20.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Invocă recurentul, cu titlu de jurisprudenţă, decizia nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-ar fi statuat în sensul că, pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, stabilind, astfel, că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Cu toate acestea, soluţia amânării începerii curgerii termenului de prescripţie de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii curgerii termenului de prescripţie un timp prea îndelungat, ceea ce ar contraveni scopurilor urmărite de legiuitor prin instituţia prescripţiei extinctive, respectiv clarificarea raporturilor juridice. De aceea, pentru a elimina acest inconvenient, legiuitorul a stabilit un al doilea moment, obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Prin prisma interpretării anterioare a dispoziţiilor legale aplicabile în materia prescripţiei dreptului la acţiune, în mod eronat, instanţa de control judiciar în apel a apreciat că momentul de la care acesta ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este momentul emiterii deciziei de despăgubire.
Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenţei pagubei deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare nu generează, prin sine, existenţa unui prejudiciu, ci determinarea acestuia nu se poate face decât printr-o nouă evaluare.
Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.
Concluzionând, arată că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.02.2020 emisă de autoritatea pârâtă prin care ar fi fost înştiinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.
În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
I.7.2. Recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor
Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, cu consecinţa exonerării de la plata cheltuielilor de judecată sau diminuării acestora.
În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că, în mod netemeinic şi nelegal, a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 RON în primă instanţă, reprezentând onorariu avocat, sumă ce ar fi disproporţionată în raport cu complexitatea cauzei şi a activităţii depuse de reprezentantul convenţional al chematei în garanţie.
Sub acest aspect, al solicitării de reducere a onorariului de avocat, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale - decizia nr. 492/08.06.2006.
În acelaşi sens arată că este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.
Menţionează că suportarea de către aceasta a cheltuielilor de judecată ar constitui o sarcină mult prea oneroasă, care ar greva asupra bugetului instituţiei, buget care este parte integrantă a bugetului de stat, şi care asigură şi resursele financiare necesare funcţionării instanţelor de judecată.
Concluzionând, recurenta-pârâtă arată că, în conformitate cu prevederile art. 453 C. proc. civ., la baza cheltuielilor de judecată se află culpa procesuală, aceasta fiind dovedită prin însăşi hotărârile prin care a fost finalizat dosarul. În speţă, apreciază că aceste cheltuieli cad în sarcina reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.
I.8. Apărările formulate în cauză
În data de 06 octombrie 2023 intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care solicită respingerea recursului ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul-reclamant s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speţă similară (decizia nr. 501 din 15 martie 2023 a Înaltei Curţi, pronunţată în dosarul nr. x/2021).
Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant şi celorlalţi intimaţi în 17, 19 şi 25 octombrie 2023, care nu au depus răspuns la întâmpinare.
De asemenea, în data de 31 octombrie 2023 intimata-chemată în garanţie S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin care invocă excepţia nulităţii recursului, faţă de neîncadrarea criticilor în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., precum şi întâmpinare la recursul pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin care invocă excepţia nulităţii, faţă de neîncadrarea criticilor în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., şi excepţia inadmisbilităţii recursului, faţă de invocarea omisso medio a criticilor referitoare la cheltuielile de judecată acordate de instanţa de fond, direct în recurs, în lipsa unui apel al pârâtei sub acest aspect.
Întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor şi intimatei B. la 20 şi 21 noiembrie 2023, care nu au depus răspuns la întâmpinare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă
II.1 Examinând recursul declarat de recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Prioritar, cât priveşte excepţia nulităţii, invocată de intimata-chemată în garanţie S.C. A. S.R.L., prin întâmpinare, Înalta Curte reţine că parte din critici sunt susceptibile de încadrare în motivul de casare invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., mai puţin aspectele referitoare la situaţia de fapt şi la reevaluarea probelor, sens în care urmează a respinge excepţia nulităţii invocată cu privire la recursul reclamantului, urmând a analiza recursul din perspectiva motivului de casare invocat.
Astfel, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), recurentul-reclamant a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate prin prisma încălcării şi aplicării eronate a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în sensul în care instanţa de control judiciar a apreciat că momentul de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al datei emiterii deciziei de despăgubire, însă de la momentul indicat nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, iar întinderea acesteia putea fi cuantificată doar în urma parcurgerii unor operaţiuni administrative ce viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, expertizarea şi reevaluarea imobilelor în concordanţă cu standardele internaţionale, procedură în care au fost implicate instituţii cu atribuţii proprii ce nu se aflau într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.
Criticile astfel formulate sunt nefondate.
Înalta Curte constată că dreptul subiectiv ce se solicită a fi sancţionat pe cale judiciară reprezintă un drept de creanţă izvorât din săvârşirea pretinsei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, constând în întocmirea unui raport de supraevaluare a imobilului situat în Bucureşti, str. x, cu nerespectarea standardelor internaţionale, prin evaluatori autorizaţi, la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, raport care a fost apoi avizat de către consilierii intimatei-pârâte.
În baza acestui raport a fost emisă decizia nr. 5042/30.06.2009 conţinând titlul de despăgubiri) de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea beneficiarei B., în temeiul căreia, apoi, a fost eliberat titlul de conversie în acţiuni nr. 976/15.09.2009 de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, conform procedurii instituite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente şi opţiunii exprimate de către beneficiară.
Fiind vorba de un drept de creanţă circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin raportul întocmit la nivelul anului 2009, în baza căruia s-a plătit contravaloarea unor despăgubiri peste valoarea reală de piaţă a proprietăţii imobiliare evaluate, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.
În aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, instanţa de apel a apreciat că momentul începerii curgerii termenului de prescripţie în prezenta cauză este acela al emiterii raportului nr. x/25.04.2013, moment de la care recurentul-reclamant trebuia să cunoască paguba şi persoana răspunzătoare de producerea acesteia.
Conform dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958:
"prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".
Aşa cum rezultă din textul citat, regula generală privind începutul prescripţiei extinctive are un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripţia începe să curgă, şi anume un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, deci nu doar pe cel care a cauzat-o, şi un moment obiectiv, constând în data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Textul de lege se referă doar la momentul cunoaşterii pagubei nu şi al celui al cunoaşterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului stabilit de lege - 3 ani, aplicabil speţei, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea acestuia.
Totodată, se observă că legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite acesteia să acţioneze.
Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită (data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea), legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii prescripţiei extinctive, adică scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.
De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.
Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/18 februarie 2020, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenţa diferenţelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaţionale, recurentul-reclamant a susţinut că nu a putut acţiona înaintea datei respective, întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10 din data de 10 octombrie 2013.
Susţinerea recurentului-reclamant nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.
Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi, respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive, pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona.
Instanţa de apel a reţinut că statul este reprezentat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în procedura administrativă de restituire a imobilele preluate abuziv în perioada comunistă, instituită prin legile speciale de reparaţie, că îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale, prin adoptarea actelor normative de organizare şi funcţionare, şi că, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.
Prin urmare, statul, în raport cu proprii săi agenţi, trebuie să manifeste acelaşi nivel de vigilenţă care se cere oricărui alt subiect de drept iar, în măsura în care are un comportament lipsit de diligenţă în desfăşurarea procedurii de evaluare şi acordare a despăgubirilor, trebuie să se supună aceluiaşi regim sancţionator ca orice alt participant la circuitul civil constând în excluderea posibilităţii de a obţine protecţia juridică prin exercitarea dreptului material la acţiune.
Cum în cazul particular al speţei în care se pune problema constatării existenţei unor eventuale pagube cauzate de cel căruia i s-a încredinţat administrarea unei activităţi ce implică folosirea resurselor financiare ale celui care se pretinde păgubit, trebuie avute în vedere mutatis mutandis, dezlegările conţinute în decizia nr. 19 din data de 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, chiar dacă au ca premisă un alt tip de raport juridic, din moment ce raţionamentul logico-juridic al instanţei supreme cu privire la instituţia prescripţiei extinctive, din perspectiva angajării răspunderii civile ca urmare a unui act de control al Curţii de Conturi, este similar, putând fi aplicat prin analogie.
Astfel, prin decizia nr. 19 din data de 3 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 860 din data de 24 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii raportate la cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi ale art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, a stabilit că:
"actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".
Sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, prin aceeaşi decizie, s-a reţinut că:
"nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului" (par. 54).
Or, "paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate" (par. 57).
Instanţa supremă a mai statuat că "paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul" (par. 58), context în care constatările Curţii de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuţii de control, precum şi măsurile dispuse în sarcina entităţii controlate fiind obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condiţiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei şi nu constituie, prin el însuşi, izvor al obligaţiei debitorului, acest izvor fiind actul sau faptul juridic care a generat paguba invocată.
"Cum prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive" (par. 61).
Înalta Curte a mai arătat că actul de control nu poate reprezenta "nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive" (par. 62), iar a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, ce nu poate fi justificată de entitatea controlată prin necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale.
În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi, respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său judiciar înăuntrul termenului de prescripţie indicând drept moment de început al curgerii prescripţiei pe cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă, prin transmiterea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x din data de 18 februarie 2020, decurgând din diferenţele de valoare a imobilului expertizat.
Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul legiuitorului atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.
Se reţine că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi 2 reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor Publice - art. 13 alin. (1) lit. e) din lege.
De asemenea, titlul de despăgubiri emis, în numele şi pe seama Statului Român, încorpora dreptul de creanţă împotriva statului şi era valorificat prin conversia acestuia în acţiuni la Fondul Proprietatea - art. 3 lit. a) din acelaşi act normativ, ce a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite - art. 7 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Cu privire la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, se reţine că aceasta este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, şi trecută în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin art. 13 alin. (4) prin H.G. nr. 34/2009 şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din data de 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.
Având în vedere acest ansamblu normativ, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant şi intimatei-pârâte în procedura de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, astfel că putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate.
Altfel spus, dacă este greu de admis ca în practică să se cunoască existenţa pagubei şi a celui care răspunde de ea chiar la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant putea şi trebuia să facă verificări cu privire la acurateţea şi legalitatea evaluărilor care au stat la baza despăgubirilor stabilite, într-un interval de timp rezonabil de la data pretinsei fapte ilicite. În acord cu alte hotărâri pronunţate în această materie, Înalta Curte apreciază că acest interval rezonabil de timp nu ar putea fi, în tot cazul, mai mare de 2-3 ani de la data comiterii faptei, timp în care printr-o diligenţă necesară în gestionarea resurselor publice, paguba putea şi trebuia să fie identificată.
În acest interval maxim, socotit de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, recurentul-reclamant putea şi trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind prin urmare momentul care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani.
Aşadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripţiei, aplicabil speţei, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate acele elemente care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze (data la care debitorul împotriva căruia şi-a îndreptat acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă - 2020).
În aceşti termeni, demersul judiciar al recurentului-reclamant reprezintă unul care, pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăşi finalitatea prescripţiei extinctive, aceea de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.
În ceea ce priveşte referirea recurentului la considerentele deciziei nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în privinţa căreia nu s-a demonstrat că vizează o situaţie identică, pentru a aprecia asupra efectului pozitiv al lucrului judecat, Înalta Curte constată că invocarea acesteia nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecăţii, cu atât mai mult cu cât jurisprudenţa de speţă nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în şedinţa publică de astăzi, 06 februarie 2024, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă.
Se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021, a fost invocată aceeaşi problematică ca cea invocată şi prin motivele prezentului recurs.
Prin urmare, reţine că, deşi susţinerea este corectă, această apărare nu este fondată, deoarece, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat, prin efectul negativ, care să împiedice judecarea prezentei cauze, neexistând identitate de părţi, obiect şi cauză.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.
II.2 Examinând cu prioritate, în raport cu art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, invocată prin întâmpinare de intimata-chemată în garanţie S.C. A. S.R.L., Înalta Curte constată următoarele:
Controlul judiciar asupra hotărârilor judecătoreşti este guvernat de principiul legalităţii căilor de atac, prevăzut şi de art. 129 din Constituţie, care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită.
Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare şi care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte, iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel. Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că efectul devolutiv al apelului presupune şi că judecata în apel se limitează la ceea ce a fost apelat, iar în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări sau susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa învestită cu soluţionarea recursului.
De asemenea, principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune părţilor din litigiu să exercite căile de atac în ordinea instituită de legiuitor. În caz contrar, partea care nu a declarat apel sau care, declarând apel, nu formulează o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinţei primei instanţe, nu are deschisă calea de atac a recursului.
Prin sentinţa civilă nr. 1007 din 29 iunie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune. A respins cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca fiind prescrisă. A obligat pârâta la plata către chematul în garanţie A. S.R.L. a sumei în cuantum de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apeluri recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, care a criticat soluţia de respingere a acţiunii ca prescrise, precum şi chemata în garanţie S.C. A. S.R.L., care a solicitat modificarea în parte a hotărârii apelate, în sensul obligării pârâtei ANRP la plata către aceasta şi a diferenţei de onorariu de avocat în sumă de 800 RON neacordată la fond.
Prin decizia nr. 597A din 25 aprilie 2023, atacată cu recurs, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ambele apeluri, ca nefondate, şi a respins şi cererea apelantei S.C. A. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca nefondată.
Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat critici cu privire la dispoziţia primei instanţe de fond, de obligare a acesteia la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 RON către intimata-chemată în garanţie S.C. A. S.R.L., fără însă a exercita anterior calea de atac a apelului.
Astfel, văzând că pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu a declarat apel împotriva sentinţei tribunalului, iar prin motivele de apel formulate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi chemata în garanţie S.C. A. S.R.L. nu a fost criticată dispoziţia instanţei de obligare a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata cheltuielilor de judecată (critica S.C. A. S.R.L. vizând dispoziţia instanţei de reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată), obligaţia de plată instituită în sarcina pârâtei de către prima instanţă de fond a dobândit putere de lucru judecat.
Prin urmare, cum criticile din recurs formulate de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor au fost invocate omisso medio, în lipsa declarării căii de atac a apelului de către această parte, instanţa de apel nepronunţându-se în niciun fel asupra chestiunii temeiniciei dispoziţiei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată către chemata în garanţie S.C. A. S.R.L., acestea nu puteau fi formulate pentru prima dată în recurs, întrucât s-ar încălca principiul legalităţii căilor de atac şi dreptul la un proces echitabil consacrat în mod constant în jurisprudenţa internă şi europeană.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă, invocate de intimata S.C. A. S.R.L. prin întâmpinare şi, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâtă.
Dată fiind prioritatea soluţionării excepţiei inadmisibilităţii recursului, precum şi efectele pe care aceasta le produce, celelalte aspecte subsumate prezentei căi de atac nu mai pot fi analizate, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ.
În raport cu soluţia pronunţată şi cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite cererea intimatei-chemate în garanţie S.C. A. S.R.L. şi va obliga recurenta-pârâtă să îi plătească suma de 2000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor fiind instituţia care a formulat cererea de chemare în garanţie şi care a condus la generarea de cheltuieli din partea acestei instituţii, iar recursul pârâtei viza strict soluţia instanţei de apel de acordare a cheltuielilor de judecată către intimata-chemată în garanţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 597A din 25 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata către intimatul-chemat în garanţie S.C. A. S.R.L. a sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 06 februarie 2024.