Civil delict liability for alleged reputational damage in public statements on land retrocessions: balancing freedom of expression and private life under ECHR and Civil Code delict standards.

Şedinţa publică din data de 06 februarie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 31.07.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., Primarul sectorului 3 Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa:

- să constatate caracterul ilicit al faptelor săvârşite de către parat, fapte constând în prezentarea prin mijloacele social media (C.), presei scrise sau audiovizuale de afirmaţii calomnioase şi acuzaţii nesusţinute factual şi care au adus atingere demnităţii, onoarei şi reputaţiei sale;

- să oblige paratul la încetarea încălcării dreptului reclamantei la demnitate, onoare şi reputaţie prin mijloacele social media (C.), presei scrise sau audiovizuale, respectiv prin afirmaţiile calomnioase şi acuzaţiile nesusţinute factual pe care le întreprind, întrucât tulburarea pe care au produs-o subzistă în prezent;

- să oblige paratul la difuzarea/publicarea hotărârii pronunţate, pe cheltuiala sa, în termen de 10 zile de la comunicarea sentinţei, la posturile de televiziune şi publicaţiile mass-media prin intermediul cărora paratul a săvârşit faptele ilicite, respectiv D., E., F., G., H., I.;

- să oblige pârâtul la plata sumei de 1.000.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului reclamantei la demnitate, onoare şi reputaţie.

La data de 29.11.2019, reclamanta A., a formulat precizări la cererea de chemare în judecată, prin care a arătat că formulează prezenta cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâţii B. şi cu Primarul Sectorului 3 - B. ca reprezentant al subdiviziunii administrativ-teritoriale Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1691 din 30 octombrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Primarul Sectorului 3 - B. şi B., ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 680A din 09 mai 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - reclamantă A. împotriva încheierii de şedinţă din 09.10.2020 şi a sentinţei civile nr. 1691 din data de 30.10.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019.

A luat act că apelanta-reclamantă şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

A fost respinsă cererea intimatului-pârât privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 680A din data de 09 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, a declarat recurs reclamanta A., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, după prezentarea istoricului cauzei şi a situaţiei de fapt, indicând dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că hotărârea recurată este pronunţată cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv a principiului disponibilităţii, a limitelor învestirii, a efectului devolutiv al apelului şi a limitelor acestuia, determinate de ceea ce s-a apelat, astfel cum sunt prevăzute prin dispoziţiile art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 476 şi art. 477 C. proc. civ.

Se susţine, în esenţă, că instanţa de apel nu a analizat toate cererile cu care a fost învestită, deşi avea această obligaţie, prezentând o situaţie de fapt care nu corespunde realităţii.

Arată că, deşi la termenul de judecată din 03 iulie 2020 aceasta a formulat, în temeiul art. 204 Cod procedură, cerere precizatoare a acţiunii, însoţită de înscrisuri şi suport CD, aceasta a fost omisă de analiză, instanţa neraportându-şi cercetarea şi la cele susţinute şi probate prin această cerere. Instanţa de apel avea obligaţia de a analiza toate aspectele de fapt din cererea chemare în judecată şi cererea precizatoare, aspecte care sunt dovedite de probatoriul administrat în cauză şi conduc la o situaţie de fapt conformă cu realitatea, obligaţie pe care nu şi-a îndeplinit-o.

Menţionează recurenta că, în mod eronat, s-a reţinut că aspectele relatate de aceasta vizând demersurile concrete pe care pârâtul, în calitate de primar, le-a întreprins pentru a nu-i permite sau a-i limita reclamantei dreptul de proprietate exced analizei pe care o poate realiza în prezenta cauză raportat la limitele învestirii, care vizează exclusiv acele afirmaţii sau fapte ale pârâtului care aduc atingere onoarei, demnităţii sau reputaţiei, şi că instanţa nu ar putea analiza caracterul legal sau nu al demersurilor prin care pârâtul i-ar fi îngrădit sau limitat dreptul de proprietate.

Invocă cu titlu de practică judiciară decizia nr. 2381/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Raportat la cauza dedusă judecăţii, decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt, instanţa de apel făcând doar scurte observaţii asupra obiectului cererii de chemare în judecată, fără a analiza în concret conţinutul acesteia şi a cererii precizatoare în care era prezentată întreaga situaţie de fapt, şi fără a analiza probatoriul administrat de aceasta în susţinerea cererilor formulate.

Prin urmare, în lipsa prezentării situaţiei de fapt şi a încadrării situaţiei de fapt în normele de drept intern care au format convingerea instanţei de apel, precum şi fără arătarea motivelor pentru care au fost înlăturate susţinerile reclamantei, hotărârea atacată este lovită de nulitate.

În mod eronat şi contrar probelor din dosar, instanţele de fond au reţinut că afirmaţiile pârâtului nu sunt calomnioase, nu vizează persoana reclamantei, ci au ca scop demascarea abuzurilor comise în procedura de aplicare a legilor speciale.

În continuare, recurenta descrie conţinutul probatoriului administrat în dosar, din cuprinsul căreia arată că reiese faptul că pârâtul induce ideea că terenurile proprietatea sa au fost retrocedate ilegal, şi că aceasta ar face parte dintr-un grup organizat, fiind paravanul unor politicieni din conducerea administraţiei locale şi centrale.

Conchizând, arată că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu aprecierea greşită a probelor administrate, încălcând dispoziţiile art. 264 alin. (2) C. proc. civ.

Subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că hotărârea atacată e pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor legale care protejează dreptul la demnitate, art. 72 C. civ., prin raportare la art. 75 C. civ., art. 8 şi art. 10 din CEDO, precum şi art. 1349 şi urm. C. civ. referitoare la condiţiile răspunderii civile delictuale.

Arată că afirmaţiile făcute în spaţiul public de către pârât constituie fapte ilicite care aduc atingere dreptului acesteia la demnitate, fiind depăşite limitele liberei exprimări prevăzute de art. 30 din Constituţia României şi ale art. 10 din CEDO.

Instanţa de apel, deşi face trimitere în considerentele hotărârii la principiile statuate în jurisprudenţa Curţii privitor la cele două drepturi aflate în conflict - libertatea de exprimare şi dreptul la viată privată, nu analizează în concret aplicabilitatea acestora conform celor statuate în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, în mod greşit consideră instanţa că acţiunile pârâtului nu pot fi considerate fapte ilicite ci aspecte care privesc opinia acestuia cu privire la subiectul în discuţie, care ar fi un subiect de interes public, respectiv situaţia retrocedărilor din Bucureşti.

Mai arată recurenta că includerea de către instanţă a drepturilor pârâtului în sfera judecăţilor de valoare, respectiv opinii subiective, este total greşită, în cauză fiind vorba despre cauze obiective, care pot fi dovedite.

Un alt aspect pe care îl critică recurenta se referă notorietatea acesteia, reţinută de curtea de apel. Sub acest aspect, arată că este necesar să se facă distincţia între persoanele particulare şi persoanele care acţionează într-un context public, în calitate de personalităţi politice sau persoane publice.

Or, pornind de la faptul că aceasta nu este o persoană de notorietate în context public, este eronată şi consideraţia instanţei potrivit căreia tema este una de interes general, în condiţiile în care pârâtul cunoştea faptul că face referiri la o persoană particulară, care deţine terenurile în proprietate privată.

În cadrul acestui motiv de recurs se mai susţine că hotărârea este pronunţată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 1349 şi urm. C. civ. referitoare la condiţiile răspunderii civile delictuale, arătând că a făcut dovada întrunirii cumulative a tuturor cerinţelor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii delictuale a pârâtului: existenţa faptei ilicite, a vinovăţiei, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate.

În privinţa caracterului ilicit al faptei, susţine că este pur subiectivă şi lipsită de orice suport probator consideraţia instanţei în sensul că afirmaţiile pârâtului reprezintă simple aprecieri personale ale acestuia în sensul că aceasta nu ar fi adevărata beneficiară a dreptului de proprietate şi că faptele nu sunt imputate reclamantei.

În ceea ce priveşte vinovăţia, arată recurenta că afirmaţiile mincinoase venite din partea unei persoane care deţine o funcţie publică, deci care avea cunoştinţă de situaţia juridică şi urbanistică a terenului, nu fac altceva decât să justifice reaua-credinţă a pârâtului.

În privinţa prejudiciului suferit, arată că aceasta are un caracter grav, fiind lezat dreptul acesteia la demnitate, care a condus la afectarea gravă a stării sale de sănătate.

Concluzionând, pentru considerentele expuse, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre o nouă judecata instanţei de apel, iar, în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, schimbării în parte a hotărârii atacate şi, în consecinţă, admiterea acţiunii, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 20 octombrie 2023, prin e-mail, cu respectarea termenului legal, intimatul B. a formulat întâmpinare, prin care invocă excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare iar, în subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat.

În data de 18 octombrie 2023, prin poştă, cu respectarea termenului legal, intimatul Primarul Sectorului 3 Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care invocă excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare iar, în subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefundat.

Întâmpinările au fost comunicate recurentei în data de 01 noiembrie 2023, care a depus răspuns la întâmpinare în data de 13 noiembrie 2023, prin care solicită respingerea atât a excepţiei nulităţii recursului, cât şi a apărărilor intimaţilor.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti, 31 iulie 2019, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 4711 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 06 februarie 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a acordat părţilor cuvântul în dezbateri asupra excepţiei nulităţii şi asupra fondului recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prioritar, cât priveşte excepţia nulităţii, invocată de intimaţii-pârâţi B. şi Primarul Sectorului 3 - B., prin întâmpinări, având în vedere că prin motivele de recurs se critică greşita aplicare a dispoziţiilor art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 476 şi art. 477 C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 72 şi 75 C. civ., art. 8, 10 din CEDO şi art. 1349 C. civ., şi, totodată, se invocă o insuficientă motivare a deciziei atacate, aspecte care pot fi analizate din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă excepţia nulităţii recursului şi procedeze la analiza legalităţii deciziei recurate din perspectiva motivelor de recurs invocate (mai puţin a acelora care privesc situaţia de fapt şi a celor prin care se tinde la interpretarea probatoriului).

Se reţine că, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanta a urmărit angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor chemaţi în judecată, acuzând încălcări ale drepturilor sale personale nepatrimoniale la onoare, demnitate şi reputaţie, produse prin faptele pârâţilor, de prezentare, prin intermediul site-ului de socializare C., presei scrise sau televiziunii, a unei campanii de denigrare a acesteia, desfăşurate în lunile aprilie-mai 2019. Reclamanta a făcut referire, în cuprinsul acţiunii, la o serie de materiale prin intermediul cărora susţine că a fost lezată, aceasta referindu-se astfel la următoarele: în lunile aprilie-mai - prin emisiunile televizate "Dosar de politician" E., "În faţa ta" I., D., interviurile H., F. şi G.; în luna iunie 2019 - prin publicaţia online discoverproject.ro; în luna iulie 2019 - prin intermediul paginii de C., campania Stop Mafiei Terenurilor.

Ulterior primului termen de judecată, la 03.07 2020, reclamanta a formulat "cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată", la care a ataşat înscrisuri şi suport CD privitoare şi la alte publicaţii, din alte perioade.

Prin urmare, cauza a pus în discuţie libertatea de exprimare a pârâţilor, ca drept a cărui existenţă şi exercitare sunt garantate de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi eventualele limite ce pot fi aduse acesteia, din nevoia de protejare a drepturilor celorlalţi, în speţă a dreptului reclamantei la respectarea vieţii private, în componenţa căruia se regăseşte şi dreptul la reputaţie, drept garantat şi apărat pe tărâmul art. 8 din aceeaşi Convenţie.

Considerând că intimaţii-pârâţi şi-au exercitat drepturile cu rea-credinţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenţie, dispunerea unor măsuri (ce corespund unor ingerinţe a autorităţilor statului) în dreptul pârâţilor la liberă exprimare, anume prin admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe instituţia răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1357 şi urm. din C. civ., situaţie în care era necesară verificarea întrunirii în cauză a următoarelor condiţii cumulative pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia autorului şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Faptele reclamate privesc conţinutul mai multor difuzări/publicări, prin intermediul posturilor de televiziune, publicaţiilor media şi platformei de socializare C., cu privire la care recurenta a invocat faptul că pârâţii, folosindu-se de un subiect de interes public - problema retrocedărilor, au încercat discreditarea acesteia, prin numirea sa drept paravan în spatele căreia se află "rechini imobiliari", "samsari de terenuri", "persoane sus-puse" "băieţi-deştepţi", şi inducând ideea că terenurile acesteia au fost retrocedate fraudulos.

Instanţa de apel a reţinut, în evaluarea circumstanţelor factuale ale cauzei faptul că, în legătură cu articole/apariţiile publice în discuţie, limbajul folosit în articolul supus analizei a rămas în libertăţile acceptabile ale libertăţii de exprimare, că acesta nu este unul virulent, având doza permisă de exagerare şi de plasticitate pentru a sesiza opinia publică asupra unor probleme sociale, apreciate ca fiind importante pentru bunul mers al societăţii, că pârâtul nu a adus injurii reclamantei, referindu-se la aceasta doar tangenţial, şi atunci în sensul că este vorba despre o doamnă în vârstă care apare ca beneficiara unor retrocedări de imobile doar din punct de vedere formal şi, prin urmare, că nu s-a făcut dovada faptei ilicite şi a prejudiciului produs reclamantei.

În acest context, procedând la verificarea analizei instanţei de prim control judiciar, prin prisma criteriilor reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, Înalta Curte reţine ca fiind corectă statuarea instanţei de apel conform căreia materialele care fac obiectul acţiunii nu conţin expresii jignitoare la adresa reclamantei şi că termenii folosiţi de pârâţi nu reprezintă expresii ofensatoare sau insultătoare, acestea fiind folosite într-un anumit context, care exprimă o opinie a pârâtului în legătură cu procesul de acordare a măsurilor reparatorii reglementate prin legile speciale, culpabilizarea asupra consecinţelor acestor pretinse ilegalităţi nefiind făcută la adresa reclamantei, care a fost menţionată mai degrabă ca victimă colaterală în legătură cu subiectul dezbătut.

Din perspectiva primului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă critică hotărârea atacată arătând că aceasta a fost pronunţată cu încălcarea principiului disponibilităţii, a limitelor învestirii, şi efectului devolutiv al apelului.

În susţinerea acestui motiv de recurs se arată că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor criticilor din apel cu care a fost învestită şi asupra cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată prin cererea depusă la 03 iulie 2020, prin care a invocat şi alte fapte ilicite săvârşite de pârât încă din anul 2012 şi până în prezent, şi la care a ataşat un set de înscrisuri doveditoare, precum şi un suport CD.

Criticile sunt nefondate.

Sub acest aspect, Înalta Curte remarcă faptul că în cadrul considerentelor hotărârii atacate, instanţa de apel a analizat aspectele cu care reclamanta a înţeles să învestească prima instanţă şi care au făcut obiectul criticii în apel, respectând atât principiul tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat), cât şi principiul tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat), respectând dispoziţiile art. 477-479 C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Instanţa de apel, la pagina 29, ultimul paragraf, şi continuând la pagina 30, a reţinut că una dintre criticile reclamantei se referă la neanalizarea de către tribunal a tuturor aspectelor de fapt deduse judecăţii şi a probatoriului administrat, însă a apreciat acest motiv de apel ca fiind nefondat, în raport cu obiectul litigiului care a privit următoarele: constatarea caracterului ilicit al faptei pârâtului, încetarea faptei ilicite, constând în încălcarea dreptului la demnitate şi onoare, publicarea hotărârii judecătoreşti în media şi acordarea daunelor morale în cuantum de 100.000 RON. Fapta ilicită pretinsă de reclamantă este reprezentată de campania de denigrare a acesteia, prin afirmaţii calomnioase şi acuzaţii nesusţinute factual, în cadrul interviurilor şi emisiunilor televizate, precum şi prin intermediul postărilor pe platforma de socializare C., astfel că analiza faptelor imputate pârâţilor s-a realizat la acest context factual, fiind chiar făcute referiri exprese la ceea ce reiese, în opinia instanţei, din analiza probelor depuse la dosar, inclusiv a celor ataşate cererii precizatoare.

Cu privire la susţinerile care poartă asupra unor demersuri realizate de pârât în verificarea sau contestarea în justiţie a dreptului de proprietate al reclamantei, acestea excedând sferei de analiză a limitelor libertăţii de exprimare, curtea de apel le-a îndepărtat, apreciind că nu se circumscriu specificului acţiunii şi limitelor învestirii prin acţiunea introductivă.

În apel, a fost încuviinţată cererea apelantei-reclamante de depunere a transcrierilor integrale a emisiunilor live analizate de tribunal şi a tuturor celorlalte interviuri sau oricăror manifestări audio/video realizate de pârâţi, menţionate prin cererea precizatoare. În atare situaţie, instanţa de apel a procedat la analiza întregului material probatoriu administrat în cauză, inclusiv în apel, şi a constatat că nu există nici un argument pentru care să se impună schimbarea soluţiei primei instanţe în sensul solicitat de către apelanta-reclamantă.

Faptul că cea de-a doua instanţă de fond a procedat la analizarea situaţiei de fapt deduse judecăţii, în baza tuturor probelor administrate în primă instanţă cât şi a probelor noi încuviinţate în apel, conduce la concluzia că în cauză au fost respectate normele de procedură a căror încălcare a pretins-o recurenta-reclamantă. Astfel, nu se poate reţine o încălcare a principiului disponibilităţii sau a limitelor învestirii instanţei, în situaţia în care aspectele relevate de parte în cererea precizatoare au fost, contrar susţinerilor acesteia, examinate de ambele instanţe, care s-au pronunţat asupra a tot ceea ce s-a cerut, cu respectarea limitelor învestirii stabilite prin cererile formulate de reclamantă.

De asemenea, instanţa de apel a respectat principiile care guvernează judecata în această etapă procesuală, contrar susţinerilor recurentei-reclamante în sensul încălcării dispoziţiilor art. 476 şi 477 din C. proc. civ.. Astfel, curtea de apel a procedat la examinarea criticilor formulate în apel, privind modul în care prima instanţă a stabilit situaţia de fapt şi a aplicat legea, statuând atât în fapt, cât şi în drept, rejudecând fondul în limitele stabilite de către apelantă.

Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2381/6.12.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2019, invocată de recurenta-reclamantă cu titlu de jurisprudenţă, s-a reţinut că "susţinerile din cuprinsul cererii precizatoare nu au fost cercetate de niciuna dintre instanţele de fond, cadrul procesual obiectiv fiind restrâns în mod nelegal, prin excluderea acestei cereri din rândul celor cu care instanţa a fost învestită în mod legal". Aceste statuări nu pot fi avute în vedere în prezenta cauză, în care situaţia este diferită de cea reţinută de instanţa supremă în dosarul menţionat. Astfel cum s-a arătat mai sus, în prezentul dosar, cererea precizatoare a fost cercetată de ambele instanţe, curtea de apel analizând modul în care prima instanţă a examinat aspectele de fapt din respectiva cerere.

Cu privire la motivele de recurs întemeiate pe ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se observă că, potrivit acestui text legal, casarea se poate cere când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Cazul de casare menţionat cuprinde trei ipoteze în care motivarea deciziei de apel prezintă deficienţe care pot conduce la casarea acesteia, însă ele nu se verifică în speţă.

Astfel, motivarea hotărârii trebuie să cuprindă argumentele de fapt şi de drept care au legătură directă cu soluţia pronunţată şi pe care o susţin. Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care să rezulte atât temeinicia, cât şi netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv. Motivarea străină de natura cauzei presupune existenţa numai a unor astfel de motive, ipoteză, de altfel, nesusţinută prin cererea de recurs.

Recurenta-reclamantă a susţinut că, în soluţionarea cauzei, instanţa de apel nu a luat în considerare înscrisurile şi reportajele video depuse de aceasta la dosar, deşi din cuprinsul cărora ar reieşi faptele ilicite săvârşite de pârâţi, şi că acţiunea ar fi fost respinsă fără arătarea motivelor pentru care au fost înlăturate susţinerile acesteia.

Examinând decizia recurată, se observă că instanţa, cu respectarea efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii tribunalului, în limitele motivelor de apel formulate de apelanta-reclamantă, ţinând cont de dispoziţiile art. 476 - 479 din C. proc. civ., răspunzând tuturor criticilor, prin raportare la probele administrate în cauză, şi argumentând pe larg soluţia de respingere a apelului.

Decizia atacată cu recurs cuprinde motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora judecătorii şi-au format convingerea care a condus la soluţia adoptată în cauză, fiind prezentate şi argumentele pentru care s-au înlăturat susţinerile părţii în sensul existenţei faptei ilicite a pârâtului.

Astfel, a reţinut curtea de apel că nu există nicio faptă ilicită, deoarece pârâtul nu a urmărit să o denigreze pe reclamantă, chiar plasând-o în afara contextului apreciat ca fiind ilicit, prin numirea acesteia ca nefiind beneficiarul real al retrocedărilor frauduloase, că pârâţii nu au folosit la adresa acesteia un limbaj jignitor, adresându-i-se cu respect. În raport cu aceste argumente, dezvoltate pe larg în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, şi constatând că a fost respectat principiul existenţei unui just echilibru între protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de art. 10, pe de o parte, şi cea a dreptului la reputaţie al persoanei care, constituind un element al vieţii private, este protejat de art. 8 din Convenţie, s-a concluzionat în sensul reţinerii caracterului nefondat al acţiunii reclamantei.

Se mai susţine în cererea de recurs că hotărârea este nemotivată, întrucât instanţa de apel nu a analizat motivele de apel ce vizau greşita apreciere a probelor şi nici nu a făcut o analiză completă a probatoriului administrat în virtutea efectului devolutiv al apelului.

Se observă, însă, că instanţa de apel a făcut trimitere la probele care i-au format convingerea că nu se poate reţine în sarcina intimaţilor-pârâţi săvârşirea unei fapte ilicite.

Pe de o parte, prin acest motiv de recurs, recurenta încearcă o reinterpretare a probatoriilor pentru a se reţine o altă situaţie de fapt decât cea pe care instanţa anterioară a stabilit-o deja, aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în recurs, cale de atac extraordinară care poate viza doar motivele de nelegalitate strict şi limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.. În acest cadru se înscriu susţinerile recurentei-reclamante prin care se critică modul în care instanţa de apel a apreciat asupra probei cu înscrisuri şi înregistrări video, precum şi susţinerile conform cărora afirmaţiile pârâtului, prin prisma probelor administrate, a funcţiei deţinute de acesta, a împrejurării că avea cunoştinţă de situaţia reală a terenului, ar fi fost făcute cu rea-credinţă, ceea ce ar contura existenţa unei fapte ilicite.

Pe de altă parte, motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea pronunţată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

În acest sens, instanţa de apel a analizat aspectele de fapt esenţiale invocate de reclamantă: a avut în vedere conţinutul concret al faptelor ilicite imputate pârâtului, funcţia publică deţinută de acesta şi calitatea sa de primar de sector, în virtutea căreia se implică în diverse activităţi de natură politică sau civică.

De asemenea, instanţa a avut în vedere calitatea reclamantei de persoană particulară, dar notorie prin raportare la calitatea sa de proprietară a numeroase terenuri pe care le-a obţinut în natură, în cadrul aplicării legislaţiei reparatorii speciale, şi care făceau subiectul unui interes public, acela al retrocedărilor unor terenuri cu funcţionalitate de parc, spaţii verzi sau locuri de joacă.

Instanţa de apel a avut în vedere şi distincţia dintre faptele obiective şi judecăţile de valoare şi a considerat că nu este suficientă invocarea unor aspecte teoretice referitoare la noţiunea şi sfera de aplicabilitate a judecăţilor de valoare, aşa cum rezultă din jurisprudenţa CEDO, ci este necesar ca, în concret, în raport cu afirmaţiile pârâtului, să se analizeze în ce măsură acestea reprezintă sau nu judecăţi de valoare şi dacă există o bază factuală. Or, în cauza de faţă, după cum rezultă din afirmaţiile indicate în cererea dedusă judecăţii, astfel cum a fost precizată, instanţa de apel a constatat că pârâtul nu s-a referit în mod direct la reclamată sau, atunci când a făcut-o, tangenţial, nu a apelat la expresii jignitoare (numind-o "octogenară fără chip", "doamnă în vârstă"), nefăcând, deci afirmaţii care să fie catalogate ca aducând atingere onoarei, demnităţii sau reputaţiei acesteia, nu a ameninţat-o şi nici nu a instigat alte persona să aibă o atitudine ostilă faţă de aceasta.

Instanţa de apel a concluzionat că intimaţii-pârâţi au acţionat în calitate de om politic şi, respectiv, primar de sector, în limitele dreptului la liberă exprimare, cu privire la un subiect de mare interes la nivelul capitalei, urmărind un deziderat legitim şi anume demascarea abuzurilor comise în procedura de aplicare a legilor speciale, astfel încât nu a reţinut existenţa unei acţiuni de lezare a reputaţiei reclamantei care să rupă echilibrul ce trebuie păstrat între dreptul la liberă exprimare şi dreptul la reputaţie.

Înlăturarea unei apărări contrare situaţiei de fapt reţinute, nu presupune respingerea fiecărui argument în parte invocat în cauză. De asemenea, în practica judiciară, inclusiv din perspectiva hotărârilor CEDO invocate de recurentă, s-a arătat în mod constant că nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanţa să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea putând fi grupate în funcţie de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raţionament unic.

Or, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă, aşa cum s-a arătat, că instanţa de apel a motivat judicios soluţia pronunţată, înlăturând criticile reclamantei, motiv pentru care nu se poate reproşa acesteia că nu a răspuns concret unor motive de apel.

Faţă de considerentele expuse anterior se reţine că susţinerile recurentei nu sunt fondate, hotărârea atacată fiind corect argumentată în fapt şi în drept, dezlegarea dată de instanţa de apel problemelor de drept deduse judecăţii fiind pe deplin şi coerent susţinută de considerente ce nu se contrazic, şi care conduc la soluţia din dispozitiv.

În concluzie, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a motivat judicios soluţia pronunţată, motiv pentru care vor fi respinse criticile vizând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, se constată că acest caz de casare priveşte în mod exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Prin criticile formulate în conţinutul recursului, subsumabile motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei instanţei de apel prin prisma aplicării greşite a dispoziţiilor art. 72, 75, 1349 şi următoarele din C. civ. şi ale art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Se reţine că, prin cererea de chemare în judecată cu care a învestit prima instanţă, reclamanta A. a invocat răspunderea civilă delictuală a pârâţilor B. şi Primarului Sectorului 3 - B. pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului la propria imagine, a dreptului la viaţă privată, a dreptului la demnitate, onoare şi reputaţie, prin afirmaţiile nesusţinute factual ale pârâţilor, făcute cu depăşirea limitelor libertăţii de exprimare.

S-a impus, astfel, primei instanţe şi celei de apel necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului reclamantei la protecţia reputaţiei sale, ca element constitutiv al dreptului la viaţă privată şi a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate, şi a dreptului pârâţilor la liberă exprimare, cu privire la care s-a susţinut că a fost exercitat în limitele sale interne, caz în care nu li se poate imputa săvârşirea unei fapte ilicite.

În speţă, curtea de apel a verificat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, examinând, prin prisma normelor de drept interne şi a jurisprudenţei CEDO apreciate ca fiind relevante, în ce măsură exercitarea libertăţii de exprimare a pârâţilor a încălcat dreptul la respectarea vieţii private a reclamantei.

O atare abordare în soluţionarea litigiului s-a impus, deoarece doar în ipoteza în care s-ar fi constatat că, prin construcţiile semantice din cadrul postărilor, interviurilor televizate şi afirmaţiilor din cadrul adunărilor la care a participat, pârâţii s-ar fi plasat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenţie.

Din perspectiva criteriilor de apreciere a dreptului la liberă exprimare, a depăşirii limitelor acestuia şi respectării dreptului la viaţă privată, Înalta Curte apreciază relevantă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat, cu valoare de principiu, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraf 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care această normă le impune în privinţa lor. Astfel, analiza modului de exercitare a dreptului la libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoş împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea Europeană a considerat că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, orice persoană fizică care exercită libertatea sa de expresie îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În consecinţă, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare poate opera dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media, cu rea-credinţă (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

Examinând fapta imputată pârâţilor, instanţa de apel a analizat afirmaţiile incriminate din cuprinsul postărilor pe reţeaua socială, în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu cetăţenii, stabilind că intimatul acţionat în calitate de om politic şi primar al sectorului 3, în limitele dreptului la liberă exprimare, cu privire la un subiect de mare interes la nivelul capitalei - retrocedarea unor terenuri cu funcţionalitate de parc, spaţii verzi sau locuri de joacă, urmărind un deziderat legitim şi anume demascarea abuzurilor realizate în procedura de restituire instituită prin legile reparatorii speciale şi menţinerea/creşterea suprafeţelor de spaţii verzi de la nivelul oraşului.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că niciuna dintre afirmaţiile pârâţilor nu au vizat-o în mod direct pe reclamantă, ci aceasta a fost menţionată în mod tangenţial, criticile fiind mai degrabă la adresa autorităţilor locale şi a celor care "stau în culisele procedurii de restituire".

În consecinţă, raportat la situaţia de fapt reţinută în cauză de instanţa de apel, concluzia care se impune este aceea că afirmaţiile pârâţilor, raportate la contextul real în care au fost făcute, nu au depăşit limitele admisibile ale libertăţii de exprimare şi se circumscriu exerciţiului normal al libertăţii de exprimare cu privire la o problemă de interes general - situaţia retrocedărilor şi a spaţiilor verzi din Bucureşti.

Reclamanta critică hotărârea instanţei de apel prin indicarea faptului că, în mod greşit s-a reţinut că intimaţii nu au expus în spaţiul public judecăţi de valoare, ci adevărate imputaţii factuale.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, prin jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a realizat o importantă distincţie între afirmarea unor fapte şi afirmarea unor judecăţi de valoare, iar potrivit Curţii, existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.

Stabilirea naturii unor afirmaţii - situaţii factuale sau judecăţi de valoare - în accepţiunea degajată din jurisprudenţa Curţii, joacă un rol central, de vreme ce de aceasta depinde chiar soluţia pe fondul cauzei; proporţionalitatea soluţiei pronunţate trebuie adaptată în funcţie de aceste variabile.

Ca regulă de principiu, se poate preciza că, atunci când Curtea califică anumite exprimări ca vizând "fapte", este vorba despre acuzaţii concrete, determinate, ce se cer a fi dovedite de către autorul lor.

La polul opus, judecăţile de valoare pot fi definite ca fiind opinii personale, evaluări, descrieri cu privire la calităţile personale, profesionale sau morale ale unei persoane sau ale unui obiect, care, prin esenţa lor, sunt caracterizate de o doză inerentă de subiectivism. De asemenea, dacă se acordă o interpretare proprie unor fapte necontestate, calificarea interpretării va fi aceea a unei judecăţi de valoare.

Totodată, trebuie menţionat că, de regulă, Curtea a arătat generozitate în calificarea unor afirmaţii ca fiind judecăţi de valoare, mai cu seamă atunci când în discuţie este un interes public.

În speţă, intimaţii au invocat faptul că expresiile folosite în materialele ce fac obiectul acţiunii au fost utilizate cu privire la întregul angrenaj care a condus la restituirile în natură a terenurilor apreciate ca făcând parte din Parcul Brâncuşi. În susţinerea celor afirmate, aceştia s-au bazat pe o serie de elemente faptice: soluţiile de restituire a terenurilor în favoarea reclamantei pronunţate fie pe cale judiciară, fie pe cale administrativa, situaţia juridică şi faptică a terenurilor retrocedate, inclusiv din punct de vedere urbanistic, aşa cum se reflectă în evidenţele primăriei.

Astfel, Înalta Curte constată că, în speţă, intimaţii nu au adus acuzaţii concrete reclamantei, neafirmând în mod direct cu privire la acesta că ar face parte din "mafia retocedărilor" sau că ar fi o "ticăloasă", aşa cum se pretinde prin motivele de recurs. Dimpotrivă, s-au folosit aceste epitete cu privire la autorităţile publice şi diverşi oameni politici, cu privire la reclamantă chiar susţinându-se poziţia incomodă a acesteia, faţă de faptul că, în opinia intimaţilor, aceasta ar fi fost folosită drept paravan, nefiind beneficiarul real al restituirilor şi, pe cale de consecinţă nu i se impută acesteia săvârşirea vreunei fapte imorale sau ilegale.

În acest context, trebuie observat şi faptul că hotărârile Curţii de la Strasbourg indică principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, în situaţia în care analizează o acuzaţie de defăimare, elementul determinant trebuind să fie buna - credinţă a autorului afirmaţiilor care afectează reputaţia părţii vătămate (cauza Radio France si alţii c. Franţei).

Ca atare, este necesară analiza atitudinii subiective a pârâţilor, în raport atât cu adevărul afirmaţiilor acestora, cât şi cu scopul demersului, reaua-credinţă fiind înlăturată dacă se dovedeşte că aceştia nu au acţionat cu intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia reclamantei, ci au urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public.

Sub acest aspect, astfel cum s-a reţinut mai sus, instanţa de apel a constatat că afirmaţiile imputate pârâţilor servesc unui interes public - acela de a evidenţia chestiuni legate de protecţia patrimoniului urban, că pârâţii nu au făcut alte referiri la adresa reclamantei, în afara acelora în sensul de a o identifica ca fiind proprietara terenurilor retrocedate, că nu s-au făcut afirmaţii care să fie catalogate ca aducând atingere onoarei, demnităţii sau reputaţiei acesteia, nu a ameninţat-o şi nici nu a instigat alte persone să aibă o atitudine ostilă faţă de acesta. În consecinţă, în raport cu aceste statuări de fapt, nu poate fi reţinută intenţia pârâţilor de a afecta în mod gratuit reputaţia reclamantei.

Simpla apreciere subiectivă a reclamantei că afirmaţiile incriminate i-ar fi defavorabile acesteia nu este suficientă pentru a conduce la concluzia că pârâţii, prin exprimarea opiniilor în chestiuni ce ţin de caracterul presupus ilegal al retrocedărilor şi de patrimoniul urban, în raport cu o temă de interes public, astfel argumentată, au acţionat cu rea-credinţă, în scopul prejudicierii reclamantei.

Raportat la considerentele ce preced, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat în mod riguros şi obiectiv conduita pârâţilor, iar concluzia trasă, în sensul că fapta imputată acestora nu depăseşte limitele acceptabile ale libertăţii de exprimare, nu indică o aplicare eronată în cauză nici a normelor legale interne incidente şi nici a normelor convenţionale, astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudenţa CEDO.

Or, în acest context, trimiterile recurentei la probele din dosar, apreciate de parte ca fiind edificatoare în dovedirea faptei ilicite, tind la reaprecierea situaţiei de fapt stabilită pe baza probelor administrate şi evaluate de instanţele fondului, deci la verificarea temeiniciei deciziei recurate, susţineri care nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât se plasează în afara controlului de legalitate permis de art. 488 din C. proc. civ.

Cum îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1349 C. civ. (şi care se referă la fapta ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate între fapta imputată şi prejudiciu şi vinovăţia) trebuie să fie cumulativă, constatându-se inexistenţa faptei ilicite, în mod legal, instanţa de apel nu a mai analizat celelalte susţineri ale reclamantei care vizau prejudiciul, inclusiv cele legate de afectarea stării de sănătate, precum şi legătura de cauzalitate.

Prin urmare, în absenţa unei fapte ilicite, prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, să se fi adus atingere drepturilor subiective ale reclamantei, obligarea intimaţilor-pârâţi la plata unor despăgubiri civile ar reprezenta o ingerinţă disproporţionată şi a cărei necesitate imperioasă într-o societate democratică nu poate fi decelată în cauza dedusă judecăţii.

Faţă de cele ce preced, instanţa de recurs apreciază că normele interne şi cele convenţionale au fost corect interpretate şi aplicate în litigiul dedus judecăţii, astfel încât nu poate fi reţinută incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 680 A din data de 09 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 06 februarie 2024.