Absolute nullity of church property sales for lack of eparchial approval under Orthodox Church Statute as binding normative act

Şedinţa publică din data de 06 februarie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, la data de 25 iunie 2019, reclamanţii Arhiepiscopia Ortodoxă Arad şi Parohia Ortodoxă Română Turnu au chemat în judecată pârâţii A., B. şi C., solicitând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din data de 03.12.2010, de către Biroul Notarului Public D., prin care Parohia Ortodoxă Română Turnu, prin preotul paroh A., a vândut către preotul său paroh următoarele imobile: terenul extravilan arabil în suprafaţă de 140.000 mp situat în extravilanul municipiului Arad, înscris în CF nr. x sub B,l.l- Arad provenit din conversia de pe hârtie a CF nr. x de sub Al CAD: x şi terenul extravilan arabil în suprafaţă de 3691 mp situat în extravilanul municipiului Arad, înscris în CF nr. x Arad provenit din conversia de pe hârtie a CF nr. x de sub Al CAD: x.

Primul ciclu procesual

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 308 din 14 decembrie 2020, Tribunalul Arad a respins acţiunea formulată de reclamantele Arhiepiscopia Ortodoxă Arad şi Parohia Ortodoxă Română Turnu, şi le-a obligat pe acestea să plătească pârâtului C. cheltuieli de judecată în cuantum de 2500 RON.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 181 din 05 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele Parohia Ortodoxă Română Turnu şi Arhiepiscopia Ortodoxă Arad împotriva sentinţei civile nr. 308/14.12.2020, pronunţate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2019, şi au fost obligate apelantele-reclamante, în solidar, la plata sumei de 2500 RON către intimatul pârât C., cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Decizia pronunţată de instanţa de recurs

Prin decizia nr. 1091 din 18 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantele Parohia Ortodoxă Română Turnu şi Arhiepiscopia Ortodoxă Arad împotriva deciziei nr. 181 din data de 05 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019.

A casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Al doilea ciclu procesual

5. Decizia pronunţată de curtea de apel în rejudecare

Prin decizia civilă nr. 125 din 03 mai 2023, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul formulat de apelantele-reclamante Parohia Ortodoxă Română Turnu şi Arhiepiscopia Ortodoxă Arad, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi A., B. şi C., împotriva sentinţei civile nr. 308/14.12.2020, pronunţate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2019.

A schimbat în parte sentinţa primei instanţe în sensul că a admis în parte acţiunea formulată.

A constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/03.12.2010, respectiv nr. 1746/27.10.2008 de BNP D..

A dispus anularea contractului de dare în plată autentificat sub nr. x/20.01.2012 de BNP E., şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/03.12.2010 de BNP D..

A obligat pârâţii să restituie reclamantei Parohia Ortodoxă Română Turnu imobilele care au făcut obiectul contractelor anterior anulate.

A dispus efectuarea cuvenitelor menţiuni în cartea funciară.

A menţinut soluţia de respingere pentru rest.

A obligat pârâţii, în solidar, la plata sumei de 12.969 RON cheltuieli de judecată către apelanta-reclamantă Parohia Ortodoxă Română Turnu.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 125 din 03 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă au declarat recurs pârâţii C., B. şi A..

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se invocă aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte nulitatea absolută care ar rezulta din aplicarea art. 178 alin. (3) din Statutul persoanei juridice de drept privat.

Arată că nulitatea, ca sancţiune de drept civil, poate opera doar în ipoteza încălcării dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii actului juridic, în speţă a dispoziţiilor legale în vigoare la datele de 03.12.2010 şi 27.10.2008, când au fost încheiate cele două contracte de vânzare-cumpărare.

Consideră că, aşa cum a statuat şi în jurisprudenţa sa Curtea Constituţională, în considerentele deciziei nr. 146/2004, "conceptul de "lege" are mai multe înţelesuri în funcţie de distincţia ce operează între criteriul formal sau organic şi cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorităţii legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte şi prin procedura ce trebuie respectata în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) teza a II-a din Constituţie, republicată, conform cărora "Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării", cu prevederile art. 76, 77 şi 78... Criteriul material are în vedere conţinutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relaţiilor sociale reglementate. În ceea ce priveşte ordonanţele Guvernului, Curtea a reţinut că, elaborând astfel de acte normative, organul administrativ exercită o competenţă prin atribuire care, prin natura ei, intră în sfera de competenţă legislativă a Parlamentului. Prin urmare, ordonanţa nu reprezintă o lege în sens formal, ci un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând sub acest aspect criteriul material. În consecinţă, întrucât un act juridic normativ, în general, se defineşte atât prin formă, cât şi prin conţinut, legea în sens larg, deci cuprinzând şi actele asimilate, este rezultatul combinării criteriului formal cu cel material". Natura juridică a hotărârilor emise de Guvern, în temeiul art. 107 alin. (2) din Constituţie, pentru executarea legii este tot aceea de acte administrative emise în executarea legii.

Arată, de asemenea, că potrivit art. 41 alin. (1) din Statut: "Patriarhia Română, mitropolia, arhiepiscopia, episcopia, vicariatul, protopopiatul (protoieria), mănăstirea şi parohia sunt persoane juridice de drept privat şi utilitate publică, cu drepturile şi obligaţiile prevăzute de prezentul statut".

Astfel, susţin pârâţii că statutul unei persoane juridice de drept privat şi utilitate publică, chiar dacă este recunoscut prin Hotărâre de Guvern, nu poate reglementa decât organizarea şi funcţionarea respectivei persoane juridice. Drept urmare, sancţiunea nulităţii absolute, chiar prevăzută expres într-un astfel de statut, nu poate fi calificată ca fiind o sancţiune prevăzută într-un act cu caracter normativ.

Arată că textul prevăzut la art. 57 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, citat de instanţa de apel, se referă la statute sau norme cu caracter preponderent tehnic, iar nu la statutele unor persoane juridice de drept privat, care nu pot fi calificate ca având natura unor acte normative.

Concluzionând, se susţine că o eventuală nerespectare a dispoziţiilor art. 170 alin. (10) din Statut, care se referă la necesitatea aprobării Consiliului Eparhial, nu poate fi sancţionată cu nulitatea absolută, sancţiunea aplicabilă fiind cea care va rezulta din dispoziţiile de drept comun.

Or, o analiză realizată din perspectiva dispoziţiilor civile duce la concluzia potrivit căreia nu sunt întrunite condiţiile pentru a opera nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, nefiind vorba în speţă despre ocrotirea unui interes general.

Conform art. 41 din Statul Bisericii Ortodoxe Române, parohia este persoana juridică de drept privat.

Mai mult, susţinerile reclamantelor conform cărora ar fi fost încălcat interesul general al unei comunităţi este contrazis de probele administrate în cauză, respectiv din procesele-verbale din 23 iunie 2007 şi 29 iunie 2008, din care rezultă a existat un mandat din partea Consiliului Parohial de a vinde preotului paroh către sine terenurile în discuţie, aspect despre care Arhiepiscopia Ortodoxă Arad avea cunoştinţă.

Mai arartă că destinaţia sumelor de bani primite cu titlu de preţ a fost probată, acestea fiind folosite pentru renovarea bisericii.

De asemenea, arată că instanţa fost sesizată cu o acţiune în constarea nulităţii absolute, iar nu cu o acţiune în anularea contractelor (nulitate relativă), însă, şi în acest caz solicită a se avea în vedere că atât conduita Arhiepiscopiei, care a avut cunoştinţă de încheierea contractelor de vânzare cumpărare, cât şi atitudinea organelor superioare, au confoirmat existenţa acordului implicit al forurilor competente pentru operaţiunile parohiei.

Sub un al doilea aspect, arată recurenţii că, în speţă, nu este îndeplinită condiţia cauzei ilicite. Astfel, chiar prin decizia atacată s-a reţinut, în mod corect, că în analizarea bunei sau relei credinţe a recurentului A. nu pot fi ignorate nici procesele-verbale ale Consiliului Parohial Ortodox Român din Turnu prin care s-a hotărât vânzarea terenurilor datorită caracterului inundabil al acestora şi nici adresa nr. x/2023 emisă de F. prin care a fost confirmată această împrejurare. Starea de fapt reţinută, confirmă că scopul mediat nu a fost unul ilicit, ci unul legitim, părţile fiind de bună - credinţă, iar scopul esenţial urmărit prin vânzare a fost asigurarea finanţării necesare pentru renovarea lăcaşului de cult, în condiţiile în care terenul vândut era situat în zona inundabilă, nefiind arendabil.

Sub un al treilea aspect, se arată că, în mod greşit s-a dat valenţă principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, în condiţiile în care buna - credinţă se prezumă până la proba contrară.

Sub acest aspect, arată că actul de dare în plată a fost încheiat în data de 20.01.2012, astfel că nu se susţine teza instanţei de apel potrivit căreia intervalul de timp scurs între acest moment şi cel al încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, în 2008 şi 2010, a fost unul scurt.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se invocă caracterul contradictoriu al reţinerilor curţii de apel care, pe de-o parte reţine buna-credinţă a dobânditorului iniţial, A. iar, pe de altă parte, că terţul subdobânditor, C., ar fi putut cunoaşte cu minime diligente cauza de nulitate.

Mai mult, instanţa de apel nu a indicat elemente concrete de fapt din care să rezulte o eventuală rea-credinţă a terţului subdobânditor, C., din această perspectivă hotărârea atacată necuprinzând motivele pe care se sprijină.

Mai mult, solicită a se observa că instanţa de apel nu a fost admis capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea relei-credinţe a acestora. Or, raportat la această soluţie, terţul subdobânditor nu poate fi considerat decât ca fiind de bună - credinţă.

De asemenea, deşi au fost invocate în apărare dispoziţiile art. 901 din noul C. civ., instanţa de apel nu a analizat aceste dispoziţii, care stabilesc cele trei condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca terţul să fie considerat de bună-credinţă, respectiv:

a) nu a fost înregistrata nicio acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare - condiţie îndeplinita;

b) din cuprinsul cărţii funciare nu rezultă nicio cauză care să justifice rectificarea acesteia în favoarea altei persoane - condiţie îndeplinită;

c) nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărţii funciare - condiţie îndeplinita, lipsind orice dovadă contrară, dimpotrivă starea de fapt care rezultă din probele administrate confirmă contrariul şi anume: buna-credinţâ a terţului subdobânditor;

Conchizând, solicită a se avea în vedere că în intervalul de timp de 10 ani, scurs de la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare şi până la data promovării acţiunii în anulare, în condiţiile în care atât încheierea actelor cât şi condiţiile în care s-au realizat acestea erau cunoscute de reclamante, ar face ca anularea actului subsecvent să încalce principiul securităţii raporturilor juridice şi să afecteze stabilitatea circuitului civil.

Drept urmare, solicită admiterea recursului şi respingerea capătului de cerere prin care s-a solicitat anularea actului subsecvent de dare în plată prin care C. a dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 448 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

7. Apărările formulate în cauză

În data de 27 octombrie 2023, cu respectarea termenului legal, intimatele Parohia Ortodoxă Română Turnu şi Arhiepiscopia Ortodoxă Arad au formulat întâmpinare, prin care invocă excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare indicate prin cererea de recurs iar, în susbsidiar, solicită respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, aceasta urmează să fie respinsă ca nefondată, având în vedere că, astfel cum se va arăta, o parte din criticile formulate de recurenţi sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin decizia recurată, ultima instanţă devolutivă a stabilit în fapt că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/03.12.2010, de BNP D., Parohia Ortodoxă Română Turnu prin preot A. a vândut în baza procesului-verbal al Consiliului Parohial Ortodox Român din Turnu nr. 29.06.2008 cumpărătorului A. terenurile înscrise în CF nr. x Arad, arabil extravilan, respectiv CF nr. x Arad, arabil extravilan, iar potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.10.2008, de BNP D., Parohia Ortodoxă Română Turnu prin preot A. a vândut în baza procesului-verbal al Consiliului Parohial Ortodox Român din Turnu nr. 03/16.04.2006 cumpărătorului A. terenul înscris în CF nr. x nedefinitivă Arad.

Ulterior, potrivit contractului de dare în plată autentificat sub nr. x/20.01.2012 de BNP E. imobilele care au făcut obiectul contractelor de vânzare cumpărare au fost transmise către creditorul C., fiul cumpărătorului A. în vederea stingerii totale a obligaţiei de plată a sumei de 100.000 euro.

Terenurile în discuţie înscrise în CF nr. x Arad, respectiv CF nr. x Arad se aflau la data încheierii convenţiilor de vânzare-cumpărare în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române Turnu, astfel că aveau conform prevederilor art. 170 alin. (1), (7) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române-Anexă la H.G. nr. 53/2008, destinaţia de bunuri comune ale patrimoniului bisericesc, ele urmând a fi supuse regimului aplicabil acestei categorii de bunuri, aşa cum este reglementat de actul normativ menţionat anterior.

Potrivit dispoziţiilor art. 170 alin. (10) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române­-Anexă la H.G. nr. 53/2008," transmiterea cu orice titlu a folosinţei sau proprietăţii asupra bunurilor imobile care aparţin parohiilor, mânăstirilor, protopopiatelor şi altor instituţii bisericeşti cu personalitate juridică din cuprinsul eparhiei (vânzare, cumpărare, închiriere, schimbare etc.), precum şi grevarea cu sarcini sau afectarea de servituţi a acestor bunuri prevăzute la alin. (6) şi (7), se aprobă de Consiliul eparhial, iar înstrăinarea bunurilor imobile (clădiri şi terenuri) ale Centrului eparhial, de către Sinodul mitropolitan."

În cauză încheierea contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/03.12.2010, respectiv nr. 1746/27.10.2008 de BNP D. privind bunuri comune ale patrimoniului bisericesc, s­-a făcut doar în baza proceselor-verbale ale Consiliului Parohial Ortodox Român din Turnu, fără a exista aprobarea Consiliului eparhial, singurul organism abilitat care putea hotărî cu privire la înstrăinarea unui bun imobil aflat în patrimoniul parohiei aşa cum cereau dispoziţiile imperative menţionate anterior.

În continuare, se reţine că art. 178 alin. (3) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române-Anexă la H.G. nr. 53/2008 prevede că "actele juridice având ca obiect bunurile din patrimoniul bisericesc, încheiate cu încălcarea prevederilor prezentului statut, sunt lovite de nulitate absolută."

Instanţa de apel a reţinut că prin încheierea contractelor, au fost eludate dispoziţiile art. 170 alin. (10) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române-Anexă la H.G. nr. 53/2008. Această situaţie este de natură a atrage nulitatea celor două contracte de vânzare-cumpărare pentru motivul cauzei ilicite, sancţiunea stabilită de art. 178 alin. (3) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române-Anexă la H.G. nr. 53/2008, pentru eludarea dispoziţiilor art. 170 alin. (10) din acelaşi act normativ fiind nulitatea absolută a convenţiilor în discuţie, aceasta operând independent de poziţia părţilor şi neputând fi acoperită prin confirmare.

S-a apreciat, în drept, că Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române-Anexă la H.G. nr. 53/2008, reprezintă, în lumina art. 57 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, un act normativ, a cărui încălcare atrage nulitatea absolută, în acord cu norma specială.

Recurenţii critică decizia recurată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând, în esenţă, că nulitatea, ca sancţiune de drept civil, nu poate interveni decât pentru încălcarea unei legi - ca act legislativ adoptat de Parlament - iar nu pentru încălcarea statutului unei persoane juridice de drept privat, fie şi acesta unul de utilitate publică; se apreciază de asemenea că art. 57 din Legea nr. 24/2000 nu este incident, Statutul Bisericii Ortodoxe Române nefiind un act normativ. Totodată, recurenţii reiterează criticile referitoare la inexistenţa unui interes public ocrotit.

În prealabil analizării criticilor formulate, Înalta Curte reţine că o parte din chestiunile de drept invocate prin motivele de casare evocate în cele ce preced au primit dezlegare prin decizia de casare pronunţată în primul ciclul procesual, respectiv decizia nr. 1091/18.05.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Prin această decizie s-a statuat că, potrivit art. 176 alin. (3) din Anexa la H.G. nr. 53 din 16 ianuarie 2008 privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, act normativ pe care a fost întemeiată cererea de chemare în judecată,:

"Actele juridice având ca obiect bunurile din patrimoniul bisericesc, încheiate cu încălcarea prevederilor prezentului statut, sunt lovite de nulitate absolută".

În referire la critica vizând greşita calificare a interesului ocrotit prin intermediul normelor a căror încălcare s-a invocat, se constată că pentru ipoteza încălcării prevederilor statutare la momentul încheierii actelor juridice având ca obiect bunurile din patrimoniul bisericesc, normele speciale reglementează sancţiunea incidentă, stipulând că actele juridice având ca obiect bunurile din patrimoniul bisericesc, încheiate cu încălcarea prevederilor prezentului statut, sunt lovite de nulitate absolută.

În acest context, nefiind în discuţie o nulitate virtuală, devine irelevant în calificarea regimului sancţiunii incidente, criteriul interesului ocrotit. Ca urmare, critica recurentelor care aduce în dezbatere argumente care vizează această chestiune, a clarificării naturii interesului ocrotit prin adoptarea normelor speciale nu se mai impune a fi analizată.

Ca urmare, în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că sancţiunea incidentă potrivit normei speciale este nulitatea absolută, faţă de caracterul expres al normei în această privinţă nemaifiind necesară calificarea tipului de nulitate, absolută sau relativă, prin raportare la interesul ocrotit prin norma încălcată.

Potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul. Această normă este pe deplin aplicabilă şi în cadrul recursului subsecvent, exercitat împotriva hotărârii prin care cauza a fost rejudecată în fond, soluţia fiind necesară pentru a evita rediscutarea repetată, în cicluri procesuale succesive, a aceloraşi probleme de drept, în privinţa cărora este inadmisibilă nesocotirea forţei obligatorii şi autorităţii de lucru judecat a primei decizii de casare.

Aşa fiind, nu pot fi primite criticile recurenţilor referitoare la inexistenţa unui interes public ocrotit prin norma încălcată, nici motivele prin care se invocă faptul că încălcarea unui statut al unei persoane juridice de drept privat este o chestiune de interes privat, iar nu de interes general, întrucât toate aceste motive tind la repunerea în discuţie a ceea ce s-a judecat deja în mod definitiv în primul ciclu procesual.

Nu pot fi primite nici criticile referitoare la inexistenţa unei legi a cărei încălcare să determine sancţiunea nulităţii absolute şi, ca un corolar necesar, nici criticile prin care se neagă caracterul de normă juridică (act normativ) normei statutare încălcate.

Potrivit art. 1.246 alin. (1) C. civ., orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune.

Este constant în literatura de specialitate şi în jurisprudenţă că noţiunea de lege la care se referă această regulă de drept trebuie interpretată în sensul substanţial, extins al noţiunii, lege fiind orice normă de conduită cu caracter general, abstract şi având putere obligatorie pentru destinatarii săi, şi aceasta indiferent de nivelul organului emitent ori de denumirea actului normativ care cuprinde respectiva normă de conduită.

Altfel spus, este vădit nefondată susţinerea potrivit căreia noţiunea de lege ar trebui privită exclusiv în accepţiunea sa formală, de act normativ adoptat de Parlament, în acord cu prevederile art. 73 şi urm. din Constituţie, o asemenea interpretare fiind contrară doctrinei şi jurisprudenţei constante.

Cultele religioase se bucură de un statut constituţional şi legal bine conturat, Constituţia însăşi arătând în cuprinsul art. 29 alin. (3) că cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.

Aşadar, aceste statute proprii se bucură de o veritabilă recunoaştere constituţională; în aplicarea acestei reguli fundamentale a fost adoptată Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor.

Potrivit art. 8 alin. (1) din această lege, cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează şi funcţionează în baza prevederilor constituţionale şi ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice. Acest text constituie sursa normativă a forţei obligatorii a regulilor de conduită generale şi abstracte stabilite prin statutul cultelor religioase, desigur pentru destinatarii respectivelor reguli - în speţă, este evident şi de altfel necontestat că recurentului A. îi erau aplicabile regulile Statutului Bisericii Ortodoxe Române, la data actelor juridice a căror nulitate s-a solicitat a fi constatată, în virtutea calităţii sale de preot al respectivului cult religios.

Din dispoziţiile art. 17 şi art. 22 din aceeaşi lege rezultă de asemenea că statutul unui cult religios constituie un instrument normativ care prezintă importanţă generală, fiind rolul statului de a veghea ca aceste ansambluri de reguli normative să fie conforme cu securitatea publică, ordinea, sănătatea şi morala publică, respectiv cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

Aşadar, Înalta Curte reţine, în drept, că Statutul Bisericii Ortodoxe Române are natura unui act normativ care cuprinde reguli de conduită obligatorii pentru subiectele de drept cărora le este destinat, fiind o lege în sensul mai larg uzitat de art. 1.246 alin. (1) C. civ. Este real că acest statut, ca şi statutele cultelor în general, nu au o provenienţă statală, fiind doar recunoscut, dar nu şi edictat de stat. Statul este însă în drept să recunoască valoare normativă unor reguli non-statale, ceea ce a mai făcut, de altfel, şi în alte materii - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie menţionează, cu titlu de exemplu, Statutul profesiei de avocat, adoptat de Uniunea Naţională a Barourilor din România, dar care produce efecte juridice în temeiul legii speciale.

În raport de considerentele ce preced, rezultă caracterul nefondat al criticilor formulate, fiind de prisos analizarea semnificaţiei art. 57 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, de vreme ce natura de act normativ a Statutului Bisericii Ortodoxe Române rezultă din prevederile Legii nr. 489/2006.

În ceea ce priveşte evocarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 146/2004, este limpede că recurenţii au scos din context un considerent al acelei decizii, în condiţiile în care instanţa constituţională a apreciat, în esenţă, că este conformă Constituţiei stabilirea unor reguli de drept tranzitoriu (intertemporal) printr-o Ordonanţă de Urgenţă, aceasta având calitatea de lege în sensul material al termenului. Decizia amintită este străină de problematica analizată în prezenta cauză şi nu este aptă să susţină în vreun fel critica recurenţilor.

Nu pot fi primite nici criticile care evocă aprobarea consiliului parohial, situaţia concretă a terenurilor vândute, pretinsa cunoaştere (şi deci tolerare) a actelor atacate de către Arhiepiscopie, precum şi pretinsa buna-credinţă a recurenţilor, A., ca achizitor nemijlocit, repectiv C., ca subdobânditor. Toate aceste chestiuni privesc temeinicia deciziei recurate, respectiv stabilirea faptelor, fiind vorba despre critici care exced în mod vădit dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. Recursul nu constituie al treilea grad de jurisdicţie în fond şi nu deschide calea cenzurării unor constatări de fapt eronate ori incomplete, examinarea hotărârii fiind posibilă doar din perspectiva strictă a motivelor de nelegalitate enunţate de art. 488 C. proc. civ.; acestea însă nu pot fi invocate formal, pentru a deduce judecăţii Curţii de Casaţie chestiuni de fapt.

Potrivit dispoziţiilor art. 170 alin. (10) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române­-Anexă la H.G. nr. 53/2008," transmiterea cu orice titlu a folosinţei sau proprietăţii asupra bunurilor imobile care aparţin parohiilor, mânăstirilor, protopopiatelor şi altor instituţii bisericeşti cu personalitate juridică din cuprinsul eparhiei (vânzare, cumpărare, închiriere, schimbare etc.), precum şi grevarea cu sarcini sau afectarea de servituţi a acestor bunuri prevăzute la alin. (6) şi (7), se aprobă de Consiliul eparhial, iar înstrăinarea bunurilor imobile (clădiri şi terenuri) ale Centrului eparhial, de către Sinodul mitropolitan."

Instanţa de apel a stabilit în mod suveran că, în cauză încheierea contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/03.12.2010, respectiv nr. 1746/27.10.2008 de BNP D. privind bunuri comune ale patrimoniului bisericesc, s­-a făcut doar în baza proceselor-verbale ale Consiliului Parohial Ortodox Român din Turnu, fără a exista aprobarea Consiliului eparhial, singurul organism abilitat care putea hotărî cu privire la înstrăinarea unui bun imobil aflat în patrimoniul parohiei aşa cum cereau dispoziţiile imperative menţionate anterior. Această situaţie de fapt nu mai poate fi contestată în recurs (şi de altfel, inexistenţa aprobării Consiliului eparhial nu a fost contestată de recurenţi).

Art. 178 alin. (3) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române-Anexă la H.G. nr. 53/2008 prevede că "actele juridice având ca obiect bunurile din patrimoniul bisericesc, încheiate cu încălcarea prevederilor prezentului statut, sunt lovite de nulitate absolută."

De vreme ce norma statutară încălcată constituie o lege, în sensul art. 1.246 alin. (1) C. civ., iar sancţiunea incidentă este nulitatea absolută, astfel cum s-a reţinut cu putere de lucru judecat şi în primul ciclu procesual, se constată că cele două acte de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate absolută pentru încălcarea dispoziţiilor Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române­.

După cum s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat prin prima decizie de casare, cauza de nulitate în discuţie rezultă din normele speciale evocate şi derogă de la dreptul comun al C. civ.. Este prin urmare fără relevanţă în drept că încheierea actului nu s-ar fi întemeiat pe o cauză ilicită, existând în concret alte mobiluri care l-ar fi animat pe recurentul C.. În mod legal a statuat instanţa de apel că fără a ignora că potrivit proceselor-verbale al Consiliului Parohial Ortodox Român din Turnu nr. 3/16.04.2006, respectiv 29.06.2008, s­-a hotărât vânzarea terenurilor datorită caracterului inundabil al acestora, situaţie confirmată de altfel şi adresa nr. x/2023 emisă de F. depusă în apel, aşa cum s­-a arătat supra, se impune a se observa că sancţiunea încălcării dispoziţiilor instituite pentru nerespectarea procedurii de transmitere a bunurilor bisericeşti este nulitatea absolută, aceasta operând independent de buna sau reaua credinţă a pârţilor. Altfel spus, în speţă buna sau reaua credinţă a părţilor nu prezintă relevanţă.

Ca urmare, Înalta Curte reţine că nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/03.12.2010, respectiv nr. 1746/27.10.2008 de BNP D. intervine pentru simplul fapt al lipsei acordului formal al Consiliului eparhial. În aceste coordonate, a fost încălcat regimul juridic aplicabil terenurilor respective, al căror regim de bunuri bisericeşti a fost reţinut în mod suveran de instanţa de apel. Din această perspectivă, este nerelevantă împrejurarea că notarul public instrumentator nu ar fi cerut prezentarea aprobării respective, această circumstanţă nefiind de natură a înlătura sancţiunea nulităţii.

Pe de altă parte, pentru a da o rezolvare completă criticilor formulate, Înalta Curte reţine că este vădit nefondată susţinerea recurenţilor, potrivit cu care aceştia (la data actului atacat, preot paroh, respectiv fiul acestuia) nu ar fi cunoscut prevederile Statutului Bisericii Ortodoxe Române şi necesitatea obţinerii acordului Consiliului eparhial. În ceea ce îl priveşte pe recurentul A., acesta, fiind preot paroh, nu poate invoca cu succes o asemenea necunoaştere a regulilor statutului cultului religios, întrucât în tot cazul putea şi trebuia să le cunoască.

În ceea ce priveşte pretinsa buna-credinţă a fiului acestuia, recurentul C., instanţa de apel nu a încălcat prezumţia de bună-credinţă rezultată din art. 14 alin. (2) C. civ., întrucât această prezumţie are caracter relativ; este prin urmare posibil ca, pe temeiul împrejurărilor de fapt concrete ale cauzei, instanţa să reţină contrariul, respectiv reaua-credinţă, instanţele de fond fiind suverane în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt.

Ca urmare, instanţa de apel a decis în mod legal că în temeiul principiului resoluto jure dantis, rezolvitur jus accipientis, ca urmare a constatării nulităţii actelor principale se va desfiinţa cu efect retroactiv şi actul subsecvent, în speţă contractul de dare în plată autentificat sub nr. x/20.01.2012 de BNP E.. Se impune a se sublinia că în situaţia de faţă, din cauza relaţiei de rudenie dintre părţile contractului de dare în plată, respectiv a calităţii de tată/fiu a acestora, coroborată cu intervalul relativ scurt dintre contractele succesive, pârâtul C. putea cu diligenţe minime să cunoască nevalabilitatea titlului tatălui său, astfel că, actul subsecvent nu reprezintă o excepţie de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial.

Prin această statuare, care cuprinde de altfel un raţionament judiciar cu putere de convingere, instanţa de apel nu a încălcat prevederile art. 14 alin. (2) şi ale art. 901 C. civ., acestea nefiind incidente în condiţiile în care s-a reţinut în fapt reaua-credinţă a subdobânditorului, această chestiune fiind una de temeinicie, iar nu de legalitate.

În lumina celor ce preced, nu se poate constata în cauză incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dispoziţiile legale incidente fiind corect interpretate şi aplicate situaţiei de fapt reţinute.

Nu se poate reţine nici o motivare contradictorie, întrucât instanţa de apel a arătat de ce buna sau reaua-credinţă a părţilor nu prezintă relevanţă, iar ulterior a arătat că subdobânditorul nu este de bună-credinţă în raport de relaţiile de familie apropiate cu achizitorul iniţial care, după cum s-a arătat deja, trebuia şi putea să cunoască regulile încălcate, cuprinse în statutul cultului religios şi deci nu poate invoca buna sa credinţă.

Motivând astfel, Curtea de Apel a expus un raţionament judiciar coerent şi cursiv, hotărârea fiind motivată în acord cu exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nefiind prin urmare întrunite.

Va fi aşadar respins recursul, ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii C., B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 125 din 03 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 06 februarie 2024.