Vindication of property sold by state despite final restitution judgment; proportionality of compensation under ECHR Protocol 1

Şedinţa publică din data de 6 februarie 2024

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, secţia civilă, la data de 19 martie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C., Municipiul Bucureşti prin Primar, Primăria Municipiului Bucureşti, D. S.A. şi Ministerul Finanţelor, să se constate inexistenţa unui titlu valabil al statului asupra imobilului situat în Bucureşti; obligarea pârâţilor să lasă în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei imobilul; în subsidiar, obligarea Ministerul Finanţelor la acordarea de despăgubiri băneşti.

I.2. Sentinţa pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, secţia civilă

Prin sentinţa civilă nr. 6549 din data de 19 iunie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de pârâţii B. şi C. şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

I.3. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 928 din data de 7 august 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins capătul 1 de cerere, ca lipsit de interes, a respins capătul 2 de cerere, formulat de către de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii D. S.A. şi Primăria Municipiului Bucureşti, ca fiind îndreptat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins capătul 3 de cerere, formulat de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind îndreptat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis capătul 2 de cerere, formulat în contradictoriu cu pârâţii C. şi B. şi a obligat pârâţii să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie ap. 1 din imobilul situat în Bucureşti.

I.4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 397A din data de 9 martie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâţii B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 928 din data de 7 august 2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar, intimata-reclamantă A., intimata-pârâtă D.. S.A. şi intimatul-pârât Ministerul Finanţelor.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că:

A respins capătul de cerere formulat în contradictoriu cu pârâţii C. şi B. ca neîntemeiat.

A obligat reclamanta să plătească pârâţilor suma de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

A obligat intimata-reclamantă să plătească apelantei-pârâte B. suma de 15.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Împotriva deciziei civile nr. 397A din data de 9 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019, a declarat recurs reclamanta A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 22 iunie 2023 şi a fost repartizat aleatoriu spre soluţionare completului nr. 2.

II.2. Motivele de recurs

Invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a sentinţei civile nr. 928 din data de 7 august 2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Astfel, printr-o primă critică, a susţinut că instanţa de apel, în condiţiile în care a reţinut că nu a mai fost necesară depunerea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001 prin raportare la sentinţa civilă nr. 3707 din data de 7 aprilie 1997, transcrisă în Registrul de transcripţiuni la data de 1 august1997, a acordat, în mod contradictoriu, preferabilitate titlului intimaţilor-pârâţi B. şi C..

A apreciat că în mod corect instanţa de fond a reţinut că, în ceea ce o priveşte, privarea de bun nu are, corelativ, un remediu efectiv de reparaţie, iar privarea de proprietate, asociată cu lipsa totală de despăgubiri, i-a impus o sarcină disproporţionată şi excesivă, încălcându-se, astfel, dreptul la respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat de art. 1 Protocolul 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (paragrafele 103 şi 104, cauza Dickmann şi Gion împotriva României).

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de apel a dat o interpretare greşită cauzei Raicu împotriva României (pct. 37), în sensul că este necesar să se garanteze că repararea unor "prejudicii vechi", suferite ca urmare a încălcărilor drepturilor de proprietate de către regimul comunist, "nu va da naştere unor noi nedreptăţi disproporţionate."

A subliniat că a fost interpretată greşit sintagma "prejudicii vechi" deoarece nu ne aflăm în prezenta unui asemenea prejudiciu întrucât acesta este actual, perpetuu.

Totodată, a apreciat că nu i se poate imputa că nu a mai făcut demersuri de la rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care s-a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a titlului intimaţilor-pârâţi, având în vedere că orice demers juridic ar fi avut aceiaşi soartă ca prezenta cauză, deoarece este evident că părţile adverse i-ar fi opus titlul, dacă ar fi solicitat intrarea în imobil.

A mai susţinut recurenta-reclamantă şi că instanţa de apel nu a indicat un remediu juridic pentru a putea să intre în posesia imobilului.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a reţinut că situaţia litigioasă a fost generată în mod exclusiv de autorităţile statului, la început, prin naţionalizarea bunului în perioada regimului comunist, urmată de nepunerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a dispus restituirea bunului şi, în cele din urmă, prin înstrăinarea bunului către terţe persoane care s-au dovedit a fi de bună-credinţă; însă, această constatare nu este analizată în antiteza cu reaua-credinţă.

De asemenea, a considerat că buna-credinţă, invocata de intimaţii-pârâţi B. şi C., la încheierea contractului nr. x din data de 28 mai 1998, ulterior hotărârii nr. 3707 din data de 7 aprilie 1997, nu poate nega efectele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 31 noiembrie 1940 de Tribunalul Ilfov, sentinţa civila nr. . 3707 din data de 7 aprilie 1997 şi adresa din data de 12 iulie 1996; prin adresa cu nr. x D. S.A. a comunicat către E. că imobilul este ocupat de chiriaşi.

Recurenta-reclamantă a apreciat că, dacă s-ar fi efectuat verificările necesare cu prilejul întocmirii referatului care a stat la baza perfectării contractului de vânzare-cumpărare nr. x din data de 28 mai 1997, nu s-ar fi ajuns în prezenta situaţie, iar procedura ar fi trebuit suspendată numai prin simpla depunere a cererii nr. x din data de 24 iulie 1996.

A arătat că, în speţă, contractul de vânzare-cumpărare nr. x din data de 28 mai 1998 a fost încheiat ulterior contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data d e31 noiembrie 1940 de Tribunalul Ilfov, precum şi sentinţei civile nr. 3707 din data de 7 aprilie 1997 pronunţate în dosarul nr. x/1997 şi cererii nr. x din data de 24 iulie 1996.

Prin urmare, recurenta-reclamantă a subliniat că nu i se poate imputa că autorităţile nu au efectuat verificări şi nu au suspendat, în baza Legii nr. 112/1995, procedura de vânzare către chiriaşi, în contextul în care nu numai un litigiu dar şi existenţa unei cereri în baza Legii nr. 112/1995 ar fi dus la suspendarea oricărei proceduri de vânzare, iar buna-credinţă a chiriaşilor nu rezultă din cumpărarea pe risc, la un preţ speculativ.

Totodată, a invocat şi că, prin sentinţa civilă nr. 3707 din data de 7 aprilie 1997, se arată că, potrivit H.G. nr. 11/1997 pentru modificarea şi completarea normelor de aplicare a Legii nr. 112/1995, imobilele pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor formulate de persoanele îndreptăţite pe cale judecătorească sau calea dreptului comun - sentinţa a fost transcrisă în Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni pentru anul 1997, devenind opozabilă erga omnes.

Recurenta-reclamantă a afirmat şi că, în speţă, sunt aplicabile cele reţinute în cauza Străin împotriva României, deoarece situaţia premisă este asemănătoare celei din litigiul pendinte - dacă în cauza Străin împotriva României, statul român a restituit tot ansamblul cu excepţia apartamentului 5, în prezenta cauză, i s-a restituit doar un singur apartament din imobilul bloc.

A menţionat că, în paragraful 56 din hotărârea pronunţată în cauza anterior menţionată, se arata că:

"în consecinţă, Curtea consideră că Legea nr. 10/2001 nu oferă reclamanţilor posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză."

A subliniat că, în prezenta cauză, a depus notificare în baza Legii nr. 112/1995, iar statul român a cunoscut acest aspect şi, mai mult decât atât, imobilul era exceptat de la naţionalizare, aspect dovedit şi de sentinţa civila nr. 3707 din data de 7 aprilie 1997 pronunţată în dosarul nr. x/1997, astfel că, statul a vândut ce nu i-a aparţinut niciodată, aspect neanalizat de instanţa de apel.

Din această perspectivă, recurenta-reclamantă a susţinut şi că au relevanţă în prezentul litigiu şi pot fi aplicate mutatis mutandis aspectele reţinute de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Străin împotriva României, considerente pe care le redă în cuprinsul cererii de recurs şi cu privire la care afirmă că instanţa de apel le-a nesocotit.

Totodată, a apreciat că, prin raportate la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi la dispoziţiile Legii nr. 112/1995, sunt nelegale susţinerile curţii de apel în sensul că: "Prin urmare, admiterea acţiunii în revendicare, ce s-ar concretiza în deposedarea pârâţilor de bunul pe care l-au deţinut cu bună-credinţă timp de peste 26 de ani, ar echivala cu obligarea pârâţilor de a suporta sarcina răspunderii care îi revine de drept statului".

Recurenta-reclamată a considerat că instanţa de apel trebuia să respingă apelul pârâţilor, în contextul în care a indicat remediul pentru foştii chiriaşi, pentru a nu li se aduce un prejudiciu, şi a reţinut că este adevărat că legislaţia naţională prevede un remediu pentru cazul în care cumpărătorii în temeiul Legi nr. 112/1995 sunt evinşi de bunul pe care-l posedă în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat, în sensul că art. 501 din Legea nr. 10/2001 recunoaşte proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.

În opinia recurentei-reclamante, faptul că o astfel de despăgubire se acordă numai în baza unei hotărâri judecătoreşti, ce presupune declanşarea unui nou litigiu, nu poate fi primit ca argumentaţie sustenabilă în admiterea apelului.

Astfel, a apreciat că sunt nelegale considerentele deciziei recurate, prin care curtea de apel a reţinut că "Expunând pârâţii unui nou litigiu, incert ca rezultat, ar reprezenta pentru aceştia o sarcină excesivă, ce poate conduce, în cele din urmă, la încălcarea dreptului lor de proprietate, garantat în egală măsura atât de dispoziţiile art. 44 din Constituţie, cât şi de art. 1 Protocolul 1 Adiţional la Convenţie".

A precizat că titlurile sale sunt reprezentate de: contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 31 noiembrie 1940 de Tribunalul Ilfov; sentinţa civilă nr. 3707 din data de 7 aprilie 1997, pronunţată în dosarul nr. x/1997; cererea de plată a despăgubirilor şi dispoziţia nr. 837 din data de 24 iunie 1997 a Primarului General, de restituire în natură a imobilului.

De asemenea, a menţionat şi că, la data de 12 iulie 1996, prin adresa cu nr. x, D. S.A. a comunicat, către E., că imobilul este ocupat de chiriaşi, astfel că, D. S.A. a cunoscut situaţia juridică a imobilului, dar, cu toate acestea, l-a înstrăinat, în calitate de mandatar al Municipiului Bucureşti.

Recurenta-reclamantă a precizat că a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin raportare la cele reţinute de curtea de apel în sensul că nu a înţeles să declare apel incident, raţionament pe care îl apreciază a fi greşit, întrucât instanţa nu se poate subroga în voinţa sa, în condiţiile în care pretenţia principală a fost dobândirea posesiei imobilului.

A solicitat Înaltei Curţi să dea eficientă dispoziţiilor art. 1 alin. (6) din H.G. nr. 20/1996 pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, în sensul că nesuspendarea de drept a oricărei vânzări a apartamentului din Bucureşti a condus la o vătămare, privarea de bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar lipsa oricărui remediu efectiv de reparaţie în ceea ce o priveşte este contrară oricăror norme din materia dreptului de proprietate, ducând la vătămări şi sarcini excesive prin raportare la demersurile judiciare pe care le-a întreprins.

În susţinerea acestei solicitări a arătat că fosta Comisie Locală Sector 3 pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 nu a transmis lista notificărilor primite şi a cererilor de revendicare către mandatarul D. S.A. şi nu l-a înştiinţat să sisteze vânzarea imobilelor revendicate de foştii proprietari din listele anexate, iar D. S.A. nu a solicitat lista cu imobilele revendicate în baza Legii nr. 112/1995 de foştii proprietarei şi listele anexe.

Raportat la dispoziţiile legale invocate, a apreciat că a fost dovedită reaua-credinţă, inclusiv a cumpărătorilor, având în vedere şi disputa publică născută în jurul legalităţii naţionalizării şi a legitimităţii deţinerii imobilului de către stat, care era aptă să creeze părţilor adverse un puternic dubiu cu privire la titlul vânzătorului.

A susţinut recurenta-reclamantă şi faptul că buna-credinţă nu a fost analizată şi prin raportare la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului şi la apărările din prezenta cauză şi a arătat că formularea unei cereri în temeiul Legii nr. 112/1995 constituia un impediment la vânzare, cât timp autorii săi nu locuiau în imobil.

Totodată, a arătat că derularea procedurii administrative, având ca obiect vânzarea către chiriaş a imobilului, era posibilă numai în ipoteza inexistenţei unei acţiuni în revendicare sau a promovării unei cereri de restituire în natură a fostului proprietar, în temeiul acestui act normativ, fiind asimilate, din punctul de vedere al efectelor juridice produse asupra procedurii de înstrăinare către chiriaşi, existenţa unei acţiuni în revendicare cu formularea unei cereri de restituire în natură de către proprietari, în baza Legii nr. 112/1995.

Ca atare, a apreciat că este fără relevanţă faptul că, la data cumpărării imobilului de către intimaţii-pârâţi, nu exista litigiu pe rolul instanţei de judecată, iar procedura administrativă iniţiată ar fi trebuit suspendată, conform art. 3 alin. (3) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr. 11/1997, după cum în mod corect a apreciat prima instanţă, în constatarea caracterului preferabil al titlurilor sale.

De asemenea, a considerat că nu poate fi ignorată existenţa cererii proprietarilor tinzând la redobândirea posesiei imobilului, precum şi existenţa pe rol, în luna ianuarie, a dosarul nr. x/1997, anterior încheierii contractului cu foştii chiriaşi.

În plus, a arătat că bunul în litigiu era exceptat de la naţionalizare, astfel cum s-a reţinut în cuprinsul sentinţei civile nr. 3707 din data de 7 aprilie 1997 şi nu putea fi înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995.

În opinia recurentei-reclamante aspectele anterior arătate au relevanţă în aplicarea deciziei nr. 33/2008, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocate de intimaţii-pârâţi şi a reluat susţinerile potrivit căreia, în speţă, au aplicabilitate cele statuate în cauza Străin împotriva României, deoarece este asemănătoare prezentei speţe.

A subliniat şi că prima instanţă a apreciat în mod corect că, şi în privinţa sa, privarea de bun nu are, corelativ, un remediu efectiv de reparaţie.

A arătat că depunerea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001 nu ar fi avut suport şi fundament juridic, în condiţiile în care, la data apariţiei acesteia, era deţinătoarea unor titluri de proprietate precum: sentinţa civilă nr. 3707 din data de 7 aprilie 1997, pronunţată în dosarul nr. x/1997; dispoziţia nr. 837 din data de 24 iunie 1997 de restituire în natură a Primarului General - depunerea unei notificări în condiţiile existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul său apare ca o îmbogăţire fără justă cauza şi o dublă îndestulare.

Recurenta-reclamantă a precizat că, la momentul pronunţării sentinţei nr. 3707 din data de 7 aprilie 1997, bunul se afla în patrimoniul său, iar, la data 8 martie 2001, data pronunţării sentinţei civile nr. 2100/2001, nu avea cum să se constate buna-credinţă a părţilor adverse, în condiţiile în care apărările nu au vizat şi existenţa cererii nr. x din data de 24 iulie 1996 şi că referatul întocmit în baza Legii nr. 112/1995 nu a vizat analizarea situaţiei juridice a imobilului în mod corect; dacă s-ar fi analizat cererea nr. x din data de 24 iulie 1996, dar şi existenţa dosarului nr. x/1997, înregistrat în luna ianuarie 1997, vânzarea nu s-ar fi perfectat, iar buna-credinţă ar fost pusă la îndoială.

A menţionat şi că, odată cu apariţia Legii nr. 10/2001, notificările formulate în baza Legii nr. 112/1995 au intrat în conservare, fiind asimilate celor în depuse în temeiul Legii nr. 10/2001, precum şi că este titulara unui drept de proprietate actual, pe care poate să-l valorifice pe calea revendicării întrucât deţine «o hotărâre definitivă şi executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar şi care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea "bunului» (par. 140, cauza Atanasiu împotriva României).

A solicitat instanţei să se pronunţe în privinţa revendicării şi raportat la dispoziţiile Legii nr. 112/1995 modificate prin Legea nr. 10/2001 şi a reiterat susţinerea potrivit căreia a fost încălcat art. 1 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, conform căruia procedura administrativă de vânzare către chiriaşi este suspendată de drept până la soluţionarea irevocabilă a cererilor proprietarilor, precum şi că a fost dovedita reaua-credinţă, inclusiv a cumpărătorilor.

Recurenta-reclamantă a apreciat şi că intimaţii-pârâţi nu au dovedit că au făcut demersurile unui cumpărător de bună-credinţă, respectiv nu au solicitat relaţii cu privire la revendicarea ori restituirea apartamentului - aceste aspecte nu au fost analizate cu prilejul pronunţării sentinţei civile nr. 2100 din data de 8 martie 2001 -, iar formularea unei cereri în temeiul Legii nr. 112/1995 constituia un impediment la vânzare, cât timp autorii săi nu locuiau în imobil, iar, la data respectivă, imobilul nu era liber; formularea cererii proprietarilor, ce reprezintă, în reglementarea conturată de legiuitor, o cauză de împiedicare ori, cel puţin, de amânare a înstrăinării către chiriaşi, determină obligativitatea verificării situaţiei juridice a imobilului şi sub acest aspect, inclusiv de către cumpărători.

De asemenea, a susţinut că buna-credinţă a cumpărătorului la momentul contractării nu poate coexista cu încălcarea dispoziţiilor legale, câtă vreme unui dobânditor al unui imobil cu titlu oneros i se pretinde o minimă diligenţă în cercetarea situaţiei de fapt reale, cu scopul de a asigura respectarea condiţiilor legale necesare înstrăinării.

Faţă de dispoziţiile cuprinse în art. 1 alin. (4)-(6) din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, din data de 17 ianuarie 1996, recurenta-reclamantă a apreciat că procedura de vânzare a imobilului trebuia suspendată.

Totodată, a susţinut că autorii săi erau exceptaţi de la naţionalizare în temeiul art. II din Decretul nr. 92/1950, astfel că, pe cale de consecinţă, imobilul a fost preluat de către stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă şi poate fi considerat ca fiind trecut în proprietatea statului fără titlu (menţiuni cuprinse în sentinţa civilă nr. 3706 din data de 7 aprilie 1997).

Recurenta-reclamantă a menţionat şi că, prin sentinţa primei instanţe, intimaţii-pârâţi sunt îndrumaţi şi li se recunoaşte dreptul "recuperării pierderii suferite potrivit dreptului comun şi legislaţiei speciale în materie", astfel că aceştia pot beneficia de mecanismul juridic prin care pot obţine despăgubiri de la statul român, iar faptul că este vorba despre un proces de lungă durată nu este de natură a schimba soluţia pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

A învederat şi că a uzat de toate procedurile legale aferente legilor de reparaţie, iar cererea din data de 24 iulie 1996 a fost dublată de demersul în instanţă, în urma căruia a fost pronunţată sentinţa ce a determinat restituirea în natură a imobilului; în contextul restituirii în natura a imobilului, atât în baza sentinţei civile nr. 3707 din data de 7 aprilie 1997 pronunţate în dosarul nr. x/1997, cât şi prin dispoziţia de restituire, orice etapa administrativă de reparaţie a fost finalizată, la data apariţiei Legii nr. 10/2001, bunul aflându-se în patrimoniul autorilor săi.

Prin urmare, a apreciat că o nouă depunere a unei cereri sau a unei notificări ar fi dus, de plano, la o dublă îndestulare a autorilor săi, la o îmbogăţire fără justă cauză.

Recurenta-reclamantă a susţinut şi că, potrivit principiului "resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis", ineficacitatea titlului statului atrage, corelativ, nevalabilitatea actului juridic subsecvent, încheiat cu chiriaşii; în plus, imobilul, nefiind intrat cu titlu valabil în proprietatea statului, nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, care reglementa regimul juridic al imobilelor care trecuseră cu titlu în proprietatea statului.

Ca atare, a subliniat că încheierea contractului de vânzare-cumpărare, invocat de părţile adverse, s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar, pe de alta parte, contractul de vânzare-cumpărare nu corespundea nici din punct de vedere formal exigentelor legii, întrucât este încheiat prin act sub semnătură privată şi, prin clauza cuprinsă la pct. 5, s-a prevăzut şi vânzarea suprafeţei de teren de sub construcţie, vânzare ce nu putea fi făcută decât în formă autentică, potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, în vigoare la momentul încheierii contractului.

Astfel, a susţinut recurenta-reclamantă că, atât din punct de vedere al drepturilor părţilor (autorii săi dobândind bunul prin act autentic de vânzare-cumpărare de la adevăratul proprietar, iar intimaţii-pârâţi dobândind bunul de la un non dominus), cât şi din punct de vedere al eficienţei juridice, titlul său este mai bine caracterizat şi, ca atare, este preferabil titlului invocat de intimaţii-pârâţi.

A arătat că, dacă un vânzător neproprietar a vândut un imobil unui cumpărător care este de bună-credinţă, nu înseamnă că a transmis dreptul de proprietate din patrimoniul adevăratului proprietar în patrimoniul cumpărătorului de bună-credinţă, o asemenea consecinţă neputând fi explicată logic juridic; nu există niciun text legal care să prevadă valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la un imobil atunci când părţile sau cel puţin cumpărătorul ar fi fost de bună-credinţă, iar, atunci când obiectul vânzării este un bun imobil, simpla bună-credinţă a cumpărătorului nu poate produce efecte translative sau constitutive de drepturi cu privire la bunul vândut, care nu s-a aflat în patrimoniul vânzătorului.

De asemenea, în opinia recurentei-reclamante, argumente în sensul că prin recunoaşterea de efecte bunei-credinţe în sensul de mai sus, s-ar asigura stabilitatea circuitului civil nu sunt pertinente întrucât s-ar încălca flagrant dreptul de proprietate şi s-ar încuraja operaţiunile speculative, buna-credinţă prezumându-se întotdeauna, iar reaua-credinţă fiind foarte greu de dovedit, în condiţiile în care aceste două concepte sunt de natură psihologică; în acelaşi sens, unită cu eroarea comună şi invincibilă, ar produce eventuale efecte, în condiţiile în care s-ar recunoaşte admisibilitatea teoriei proprietarului aparent - principiul error communis facit jus.

Analizând condiţiile aplicării în cauza a principiului anterior evocat (eroarea comună în care s-a aflat cumpărătorul, eroarea invicibilă în care s-a aflat acesta, buna-credinţă a cumpărătorului), a apreciat că acestea nu sunt îndeplinite cumulativ.

A afirmat că, în speţă, nu a existat o eroare comună a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului şi a arătat că trebuie reţinut că actul de vânzare-cumpărare s-a încheiat în anul 1997, iar, până la acea dată, chestiunea legalităţii titlului de proprietate Al statului asupra imobilelor preluate prin diverse acte normative în perioada 1945-1989 a fost supusă unei dezbateri publice ample, fiind reflectată şi în jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti.

A considerat că a dovedit reaua-credinţa conform art. 1899 alin. (2) C. civ., iar, în contextul în care existau deja o multitudine de hotărâri judecătoreşti prin care se constatase ca fiind preluate fără titlu numeroase imobile, nu se poate reţine că toţi sau aproape toţi chiriaşii, cu interese în ceea ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor în care locuiau cu chirie, aveau încrederea că toate preluările de bunuri realizate în perioada comunistă au fost legale.

Cât priveşte caracterul invincibil al erorii, a susţinut că acesta nu rezultă doar din caracterul comun al erorii, ci invincibilitatea erorii trebuie apreciată în persoana subdobânditorului de bună-credinţă în mod abstract, prin raportare la o persoană diligentă, spre deosebire de buna-credinţă care se apreciază în mod concret, în raport de circumstanţele personale ale individului; acest aspect se impune, întrucât consecinţele admiterii teoriei validităţii aparenţei în drept sunt deosebit de grave pentru adevăratul proprietar care, practic, se va vedea privat de bunul său.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut şi că admiterea instituţiei error communis facit jus are drept consecinţă o ingerinţă în dreptul de proprietate al unei persoane, astfel că admiterea efectului creator de drept al erorii comune şi invincibile trebuie să ţină seama şi de criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la justificarea ingerinţei în dreptul fundamental de proprietate al unei persoane.

A subliniat că, pentru a se reţine caracterul invincibil al erorii, subdobânditorul de bună-credinţă trebuie să întreprindă toate acţiunile şi formalităţile posibile, apte de a confirma existenţa dreptului autorului, iar, în lipsa acestor diligente, subdobânditorul nu poate datora situaţia sa erorii invincibile, ci neglijenţei sale.

În opinia sa, eroarea în care s-au aflat intimaţii-pârâţii cumpărători nu poate avea un caracter invincibil, în contextul în care, chiar dacă titlul asupra imobilului provenea de la stat, acesta nu putea reprezenta pentru părţile adverse o garanţie suficientă în sensul că emană de la un adevărat proprietar; trebuiau să efectueze toate diligentele posibile pentru a cerceta temeinicia aparenţei titlului prezentat de vânzător, respectiv să verifice situaţia juridică a bunului.

Recurenta-reclamantă a precizat că, în aceasta materie, buna-credinţă presupune credinţa cumpărătorului că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru a se putea încheia contractul de vânzare-cumpărare; astfel, cumpărătorul, dorind să se prevaleze de dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, avea, implicit, obligaţia de a face demersurile necesare pentru a se asigura că Legea nr. 112/1995 este aplicabilă imobilului pe care dorea să îl cumpere.

Ca atare, a reiterat susţinerea potrivit căreia bunul nu făcea parte din categoria celor ce puteau fi înstrăinate în mod valabil în baza Legii nr. 112/1995, întrucât fusese preluat de către stat fără un titlu valabil.

Constatând că nu sunt îndeplinite două din cele trei condiţii pentru a se reţine eventuala aplicabilitate a principiului error communis facit jus, a apreciat că nu se mai impune a se cerceta eventuala bună-credinţă a cumpărătorilor şi a menţionat că, pentru perioada cuprinsă între momentul încheierii contractului şi data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, buna-credinţă a cumpărătorului nu a avut niciun efect cu privire la valabilitatea şi validitatea contractului de vânzare-cumpărare sau cu privire la transmiterea proprietăţii.

Totodată, recurenta-reclamantă a susţinut că o astfel de situaţie echivalează în mod evident cu o ingerinţă în dreptul său de proprietate, ceea ce impune a se analiza dacă această ingerinţă este conformă legii, respectiv prevederilor art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Reiterând cele arătate în sensul că preluarea imobilului de la autorul său a fost făcută fără titlu legal, a invocat faptul că se poate considera că bunul nu a ieşit niciodată din patrimoniul său şi, prin urmare, este titularul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; o astfel de vânzare realizată de stat către chiriaşul de bună-credinţă (ipotetic) reprezintă o privare de bun, constituind o ingerinţă în dreptul său de proprietate.

A precizat că, urmare a acestei vânzări, nu a mai avut posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde sau de a-l lăsa moştenire, de a consimţi o donaţie sau de a dispune de acesta într-un fel, iar, într-o asemenea ipoteză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că a avut loc o privare de proprietate în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie - o astfel de interpretare a fost dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze pronunţate împotriva României.

Recurenta-reclamantă a apreciat că, în speţă, compatibilitatea vânzării imobilului cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale trebuie analizată prin prisma justificării ingerinţei în dreptul său de proprietate.

A susţinut că o privare de proprietate, rezultând din această normă, nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condiţiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii, iar criteriile stabilite prin jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru analizarea justificării ingerinţei sunt: ingerinţa să fie prevăzută de lege; ingerinţa să vizeze un scop legitim; să fie respectată proporţionalitatea ingerinţei.

Ca atare, recurenta-reclamantă a solicitat menţinerea, ca temeinică şi legală, a soluţiei pronunţate de tribunal, iar, în urma comparării titlului său cu cel al intimaţilor-pârâţi, să se dea prioritate titlului său, care provine de la un verus dominus.

A mai invocat şi că imobilele ce nu fuseseră trecute la stat cu titlu nu puteau fi cumpărare de la stat de către chiriaşi, iar acordul de voinţă dintre părţile care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 rămâne valabil, însă, acest acord nu produce efectul transmiterii dreptului de proprietate; eventuala bună-credinţă a chiriaşilor cumpărători nu are nicio relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului proprietar.

Totodată, a subliniat că instanţa europeană a dat o deosebită importanţă momentului de la care persoana care s-a prevalat de legile de reparaţie devine titularul unui drept la restituirea bunului sau la despăgubire - astfel, în cauza Maria Atanasiu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ţinând cont de sensul autonom al noţiunii de "bun" şi de criteriile reţinute în jurisprudenţă sa, a constatat că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului; în acest context refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Păduraru împotriva României).

În concluzie, a solicitat admiterea recursul astfel cum a fost promovat, precum şi înlăturarea cheltuielilor de judecată efectuate de intimaţi la Tribunalul Bucureşti, deoarece acţiunea a fost admisă, iar, în privinţa sumei de 15.000 RON, cenzurarea acesteia, deoarece este mare şi disproporţionată raportat la modalitatea admiterii apelului.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinarea

În termen legal, intimaţii-pârâţi B. şi C. au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a deciziei civile nr. 397A din data de 9 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Intimaţii-pârâţi au susţinut că recurenta-reclamantă nu a indicat care sunt regulile de procedură a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii, care sunt motivele străine de natura pricinii sau unde lipseşte motivarea hotărârii recurate şi nici care sunt normele de drept material încălcate sau aplicate greşit prin decizia recurată.

Totodată, au mai arătat şi că motivele de recurs expuse au fost invocate şi în apel devenind, astfel, incidente prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Au apreciat că hotărârea curţii de apel este temeinică şi legală în ceea ce priveşte acordarea preferabilităţii titlului ce le aparţine şi nu cuprinde motive care nu au legătură cu cauza ori sunt contradictorii şi nici aplicări greşite ale dreptului material.

Intimaţii-pârâţi au susţinut şi că, în speţă, criticile aduse de recurenta-reclamantă se referă la relaţia cu statul, respectiv la nevalabilitatea titlului statului, necesitatea suspendării procedurii de vânzare şi alte aspecte reluate identic în fiecare stadiu procesual, ca, de altfel, şi aspectul bunei-credinţe, deşi securitatea raporturilor juridice presupune ca soluţia definitivă dată în orice litigiu de către instanţe să nu mai fie repusă în discuţie.

Au mai arătat şi că instanţa de apel a explicat recurentei-reclamante care sunt considerentele de ordin procesual care o împiedică să poată acorda despăgubiri acesteia, prin faptul că recurenta-reclamantă nu a înţeles să formuleze apel incident privind capătul de cerere formulat în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor, soluţia dată acestui capăt de cerere rămânând definitivă prin neapelare, conform hotărârii pronunţate pe fondul cauzei; acest aspect, însă, nu o împiedică pe recurenta-reclamantă să solicite despăgubiri, în cadrul unei acţiuni noi în pretenţii, pe care o poate formula în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor şi nicidecum pe calea prezentului recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., tocmai motivele de ordin procedural fiind cele care au împiedicat analiza capătului de cerere în despăgubiri, formulat în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor.

Prezentând situaţia de fapt a speţei, intimaţii-pârâţi au menţionat că, de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a sentinţei civile nr. 2100 din data de 8 martie 2021 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, când recurenta-reclamantă a renunţat la capătul de cerere privind lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului şi până la demararea prezentului litigiu, în 2019, au trecut 18 ani, în care partea adversă, deşi a locuit în Bucureşti şi a venit permanent în imobil, deţinând toate apartamentele cu excepţia celor de la nr. 1 şi nr. 2, nu a efectuat niciun demers pentru a intra în proprietatea şi posesia acestora.

Totodată, au precizat că recurenta-reclamantă le-a respectat proprietatea şi aveau relaţii de bună-vecinătate şi discutau problemele comune ale imobilului şi au soluţionat împreună aspecte ce ţineau de întreţinerea imobilului - părţi comune.

În plus, au arătat şi că, la data de 23 august 2019, chiar recurenta-reclamantă le-a vândut garajul de sub apartamentul ce le aparţine, prin antecontractul de vânzare-cumpărare cu dată certă nr. 14 din data de 23 august 2019 - av. F., preţul fiind achitat integral.

Au mai susţinut intimaţii-pârâţi că nici prezenta acţiune nu a fost formulată de recurenta-reclamantă pentru a intra în posesia apartamentului, ci pentru a obţine, pe această cale, despăgubiri de la statul român, prin Ministerul Finanţelor; împrejurarea că apărarea recurentei-reclamante a apreciat eronat asupra procedurii de urmat (neformularea căii de atac împotriva soluţiei date capătului de cerere îndreptat împotriva Ministerului Finanţelor) reprezintă o greşeală a apărării recurentei-reclamante şi nu o încălcare a normelor e procedură de către instanţa de apel.

De asemenea, au subliniat că, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că, la data cumpărării apartamentului nr. x, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din data de 28 mai 1997, titlul recurentei-reclamante, respectiv sentinţa nr. 3707/1997, nu era definitiv (data rămânerii definitive fiind 5 iunie 1997).

Au menţionat că, în speţă, contractul lor de vânzare-cumpărare a fost transcris în Registrul de transcripţiuni sub nr. x din data de 14 iulie 1997, dreptul lor de proprietate asupra apartamentului în litigiu a fost înscris în cartea funciară nr. x-c1-u18 din Bucureşti, OCPI-BCPI sector 3, la data de 19 aprilie 2016, iar, prin publicitatea imobiliară, beneficiază de prevederile Legii nr. 7/1996, nefiind contestată proprietatea şi înscrierea în cartea funciară.

Intimaţii-pârâţi au învederat că, prin Dispoziţia Primarului General nr. 194 din data de 1 februarie 1999, au fost restituite recurentei-reclamante teren şi construcţie, neidentificate, aflate în sectorul 2 şi nu în sectorul 3, iar lămurirea sentinţei civile nr. 3707/1997 a fost făcută abia în anul 2006, în dosarul nr. x/2006, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 3464 din data de 20 aprilie 2006 de către Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în realitate fiind vorba despre mai multe apartamente care au fost restituite, cu excepţia celor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, cu privire la care recurenta-reclamantă avea dreptul doar la despăgubiri.

Au arătat că, în data de 24 iulie 1996, recurenta-reclamantă a solicitat plata despăgubirilor, conform Legii nr. 112/1995, şi au apreciat că aceasta se află în situaţia proprietarilor ale căror imobile nu pot fi restituite în natură, motiv pentru care acordarea de despăgubiri (cerute de aceasta în temeiul Legii nr. 112/1995) se putea face în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

De asemenea, au apreciat că partea adversă confundă prevederile Legilor nr. 112/1995 şi nr. 10/2001 cu privire la drepturile chiriaşilor cumpărători ai imobilelor administrate de mandatarii statului, cu drepturile proprietarilor ale căror imobile nu pot fi restituite în natură, pentru care despăgubirile urmează calea notificării, conform Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 165/2013.

În plus, au susţinut că recurenta-reclamantă nu a ţinut cont nici de legile speciale şi nici de decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, astfel, ignoră efectul privării lor de un bun în sensul Convenţiei, ceea ce înseamnă că statul nu suportă consecinţele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenţia, ci un particular; or, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti.

Concluzionând, intimaţii-pârâţi au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a deciziei recurate, precum şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în recurs - onorariu de avocat.

II.3.2. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, reluând susţinerile formulate prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă A. a solicitat respingerea apărărilor formulate de către intimaţii-pârâţi şi admiterea recursului pe care l-a declarat.

II.4. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare, reglementate de art. 490 alin. (1) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 18 octombrie 2023, Înalta Curte a fixat termen de judecată la data de 16 ianuarie 2024, când a reţinut cauza în pronunţare. Ulterior a amânat succesiv pronunţarea, la data de 30 ianuarie 2024 şi la data de 6 februarie 2024.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prioritar, Înalta Curte apreciază că reprezintă apărări pe fondul căii de atac, urmând a fi avute în vedere în cadrul analizei motivelor de recurs, susţinerile prin care intimaţii-pârâţi, prin întâmpinare, au afirmat că recurenta-reclamantă nu a indicat care sunt regulile de procedură a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii, care sunt motivele străine de natura pricinii sau unde lipseşte motivarea hotărârii recurate şi nici care sunt normele de drept material încălcate sau aplicate greşit prin decizia recurată, precum şi că motivele de recurs expuse au fost invocate şi în apel devenind, astfel, incidente prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În plus, reţine că, nici prin întâmpinare şi nici prin susţinerile orale formulate în faţa instanţei, intimaţii-pârâţi nu au înţeles să invoce vreo excepţie, fundamentată pe această apărare.

În speţă, recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată prin raportare la motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., motive care se raportează la judecata realizată în faza procesuală a apelului, neputându-se reţine incidenţa alin. (2) al aceluiaşi articol, cu atât mai mult cu cât în apel a fost schimbată soluţia iniţială, favorabilă reclamantei şi pe care aceasta nu avea interes să o apeleze.

În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că sunt nelegale considerentele prin care instanţa de apel a reţinut că nu a înţeles să declarare apel incident.

Este adevărat că, aşa cum pretind intimaţii-pârâţi, recurenta-reclamantă nu a indicat în concret care sunt normele de procedură a căror nesocotire o invocă, însă, a invocat faptul că acest argument, reţinut în motivarea hotărârii recurate, este greşit, întrucât instanţa nu se poate subroga în voinţa părţii, în condiţiile în care pretenţia sa principală a fost dobândirea posesiei imobilului.

Or, această critică este aptă de a fi analizată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în contextul în care tinde a afirma o nesocotire a principului disponibilităţii, reglementat de art. 9 C. proc. civ.

Prin principiul disponibilităţii se înţelege faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului, prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt acestuia înainte de soluţionarea pretenţiei deduse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privinţa părţilor, obiectului şi cauzei, precum şi a etapelor pe care le-ar putea parcurge.

Totodată, principiul disponibilităţii, în privinţa tuturor componentelor sale, astfel cum au fost anterior arătate, nu are un caracter absolut, fiind susceptibil de limitări.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţii, iar, în acest context, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

În analiza efectuată în apel, instanţa a reţinut prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. şi a arătat că impedimente de ordin procedural o împiedică să acorde despăgubiri recurentei-reclamante, în condiţiile în care cererea acesteia, formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor, a fost respinsă de prima instanţă, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală activă, iar recurenta-reclamantă nu a înţeles să declare apel incident.

Ca atare, Înalta Curte constată că, pe de o parte, acest argument al instanţei de apel a fost reţinut cu privire la capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată - obligarea Ministerul Finanţelor la acordarea de despăgubiri băneşti - şi nu cu referire la cel având ca obiect cererea de revendicare, iar, pe de altă parte, în mod corect instanţa de apel a apreciat că nu poate proceda la o analiză a speţei sub acest aspect, în contextul în care, partea nu a formulat apel incident, prin care să atace soluţia tribunalului prin care a fost respins capătul de cerere, formulat de recurenta-reclamantă în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Finanţelor.

Astfel, art. 477 alin. (1) C. proc. civ. dă valoarea normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, instanţa de apel fiind ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

Limitele efectului devolutiv, date de ceea ce s-a apelat, presupun ca instanţa de apel să se raporteze la criticile apelantului, dar, în acelaşi timp, vor trebui analizate şi toate apărările invocate de intimat, pentru a se putea reţine că ceea ce s-a apelat se rejudecă în fond.

Pentru a se determina limitele apărărilor intimatului, se va verifica dacă acesta nu se află în situaţia de a formula apel incident sau apel provocat ori chiar apel principal, dată fiind şi limitarea obiectivă ce decurge din aplicarea regulii non reformatio in peius.

În speţă, prin sentinţa primei instanţe, s-a dispus ca intimaţii-pârâţi B. şi C. să-i lase recurentei-reclamante în deplină proprietate şi posesie imobilul, astfel că aceasta nu avea interesul să atace soluţia dată de tribunal acestui capăt de cerere. Însă, cum respingerea capătului de cerere formulat în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Finanţelor îi era defavorabilă, iar intimaţii-pârâţi formulaseră apel principal cu privire la soluţia dată pretenţiei principale, recurenta-pârâtă avea la îndemână formularea unui apel incident pentru a încerca să obţină o soluţie favorabilă pretenţiei subsidiare, în cazul în care apelul părţii adverse ar fi fost admis, iar sentinţa ar fi fost modificată în sensul respingerii capătului principal al cererii de chemare în judecată.

Or, în contextul în care recurenta-reclamantă nu a formulat apel incident şi nici nu a formulat, prin întâmpinare, susţineri care să vizeze capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată, nu se poate reţine o nesocotire de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii părţilor, în sensul susţinut de către parte.

Mai mult, aşa cum s-a arătat, prin această critică recurenta-reclamanta a făcut referire la petitul principal al cererii prin care a solicitat dobândirea posesiei, iar argumentul instanţei de apel a cărei nelegalitate a pretins-o nu a fost reţinut în cadrul analizei realizate asupra cererii de revendicare, ci a fost adus în susţinerea concluziei că nu se poate pronunţa asupra cererii de acordare de despăgubiri formulate în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor.

Ca atare, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii formulate de recurenta-reclamantă în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Deşi reclamanta a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., se constată că în realitate criticile referitoare la caracterul contradictoriu al motivării (recurenta-reclamantă a invocat contrarietatea motivării deciziei recurate, arătând că, deşi s-a reţinut că nu a mai fost necesară depunerea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, prin raportare la sentinţa civilă nr. 3707 din data de 7 aprilie 1997, instanţa de apel a acordat preferabilitate titlului intimaţilor-pârâţi) pot fi subsumate criticii de ansamblu referitoare la modul în care prevederile legale au fost interpretate şi aplicate în cauză, relevante fiind aşadar doar dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată caracterul fondat al motivelor de recurs formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce susţin o aplicarea greşită a jurisprudenţei în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi o nesocotire a criteriilor ce rezultă din aceasta şi care trebuie avute în vedere în soluţionarea acţiunii în revendicare.

Rezultă din situaţia de fapt reţinută ca atare în mod concordant de instanţele de fond (devolutive) că prin sentinţa nr. 3707 din data de 7 aprilie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, pronunţată în favoarea recurentei-reclamante şi a altor doi moştenitori ai foştilor proprietari (E. şi G.), Consiliul General al Municipiului Bucureşti a fost obligat să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. x, fost 106, compus din teren în suprafaţă de 433,36 mp şi construcţie.

Această sentinţă a devenit definitivă şi irevocabilă prin neapelare la data de 5 iunie 1997, iar, ulterior, prin sentinţa civilă nr. 3464 din data de 20 aprilie 2006 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, s-a lămurit dispozitivul sentinţei civile nr. 3707 din data de 7 aprilie 1997, în sensul că imobilul cu privire la care s-a dispus restituirea se compune din teren în suprafaţă de 433,36 mp şi două corpuri de case. În baza acestei sentinţe, s-a emis dispoziţia nr. 938 din data de 24 iunie 1997, prin care Primarul General al Municipiului Bucureşti a dispus restituirea imobilului menţionat în cuprinsul sentinţei civile nr. 3707/1997.

Hotărârea judecătorească a fost transcrisă pentru opozabilitate faţă de terţi în registrul de transcripţiuni.

Urmare a pronunţării acestei sentinţe, prin Dispoziţia nr. 194 din data de 1 februarie 1999 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, s-a restituit către E., A. şi G. imobilul situat în Bucureşti, str. x (fost 106), compus din teren în suprafaţă de 433,36 mp şi construcţie.

Prin sentinţa civilă nr. 3464 din data de 20 aprilie 2006, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. x/2006, s-a lămurit dispozitivul sentinţei civile nr. 3707 pronunţată la data de 7 iulie 1997 de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în sensul că imobilul situat în str. x (fost 106), sector 3 pe care pârâtul C.L.M.B a fost obligat să îl lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie se compune din teren în suprafaţă de 433,36 mp şi construcţii, respectiv două corpuri de case.

Cu toate că unitatea administrativ-teritorială a fost obligată în mod irevocabil să restituie imobilul amintit în patrimoniul proprietarilor originari, printre care şi recurenta-reclamantă, şi cu toate că nu a fost declarat apel împotriva acestei hotărâri, pentru apartamentul nr. x din imobilul din str. x, Bucureşti, în calitate de chiriaşi ai imobilului, intimaţii-pârâţi B. şi C. au încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar D. S.A., contractul de vânzare-cumpărare nr. x din data de 28 mai 1997, contractul fiind încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Acţiunea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a fost respinsă, în mod irevocabil, prin sentinţa nr. 2100 din data de 8 martie 2001, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în dosarul nr. x/2001, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 2181A din data de 21 iunie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

La data de 18 octombrie 2002 a decedat E., de pe urma acestuia rămânând ca unică moştenitoare reclamanta A., în calitate de fiică şi legatar universal, conform certificatului de legatar nr. x/16.12.2002 şi certificatului de legatar suplimentar nr. 142/06.06.2005 emise de BNP H..

La data de 29 decembrie 2010 a decedat I., lăsând ca unică moştenitoare pe reclamanta A., în calitate de legatar universal, aşa cum reiese din certificatul de legatar universal nr. 233 din data de 31 octombrie 2012 emis de BNP J..

Tribunalul a reţinut în mod just că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, având în vedere că, anterior intrării în vigoare a acestei legi, reclamanta şi autorii săi au formulat o acţiune în revendicare a imobilului situat în Bucureşti, str. x, care a fost admisă, prin sentinţa civilă nr. 3707 din data de 7 aprilie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, aceştia redobândind proprietatea asupra bunului imobil (aşa încât nu mai puteau formula notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, câtă vreme imobilul fusese deja restituit). Această constatare a fost confirmată de instanţa de apel, care a statuat în mod întemeiat că situaţia părţilor din prezenta cauză este identică cu cea care a făcut obiectul analizei Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Dickmann şi Gion contra României (mai precis situaţia d-nului Gion), unde (pct. 74) s-a reţinut că depunerea unei notificări, cu scopul de a obţine o nouă evaluare a problemei dreptului la acordarea de măsuri reparatorii, ar fi fost inutilă, având în vedere existenţa unei hotărâri definitive prin care acest drept fusese recunoscut. În plus, în condiţiile în care există o hotărâre de restituire a bunului la puţin timp de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu exista o raţiune pentru care partea să fie nevoită să solicite restituirea bunului şi în temeiul legii speciale. Or, în cauza de faţă, hotărârea judecătorească de restituire a bunului este chiar anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care a rămas definitivă la 5 iunie 1997.

Instanţele de fond au constatat că titlul reclamantei este reprezentat de actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 31 octombrie 1940 de Tribunalul Ilfov şi provine de la adevăratul proprietar, iar prin sentinţa din 1997 s-a reţinut cu putere de lucru judecat că bunul a fost preluat de stat fără titlu, respectiv cu nerespectarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, în timp ce titlul pârâţilor B. şi C. este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. x din data de 28 mai 1997, care provine de la un "non dominus", respectiv statul, care naţionalizase în mod abuziv imobilul.

Este adevărat că prin sentinţa civilă nr. 2100 din data de 8 martie 2001 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, a fost respinsă acţiunea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din data de 28 mai 1997, reţinându-se că pârâţii au fost de bună-credinţă la încheierea contractului, însă buna-credinţă nu prezintă relevanţă în cadrul unei acţiuni în revendicare.

Pornind de la aceste premise factuale şi juridice, ambele instanţe de fond au reţinut în mod just că trebuie avute în vedere prevederile articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, care fac parte din dreptul intern, conform art. 11 din Constituţia României, dispoziţii în coordonatele cărora ambele părţi deţin un "bun" asupra imobilului disputat în cadrul acţiunii de faţă.

Potrivit jurisprudenţei Curţii, noţiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situaţii bine stabilite, creanţe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern şi în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" să obţină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (cauza Străin şi alţii împotriva României, cauza Viaşu împotriva României, cauza Sebastian Taub împotriva României etc). În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu va fi considerat "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, cauza Mihăilă împotriva României etc).

După cum în mod legal şi de altfel incontestabil, în speţă, au reţinut ambele instanţe de fond, pentru recurenta-reclamantă sunt pe deplin aplicabile cele statuate în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României (pct. 140), unde s-a reţinut, cu privire la semnificaţia autonomă a noţiunii de "bunuri", că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane nu este contestată dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, acestea au dispus în mod expres restituirea bunului. În plus, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri reprezintă o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care intră sub incidenţa primei teze de la art. 1 primul paragraf din Protocolul nr. 1 la convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, şi cauza Păduraru, pct. 65 şi 75).

De asemenea, tot în mod legal s-a constatat că şi intimaţii-pârâţi au un "bun actual", în sensul Convenţiei, întrucât prin sentinţa civilă nr. 2100 din data de 8 martie 2001 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, a fost respinsă acţiunea privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din data de 28 mai 1997, fiind confirmat astfel titlul lor de proprietate asupra imobilului în litigiu (hotărârea pronunţată în cauza Raicu c. României).

Pornind de aici, analiza juridică a celor două instanţe de fond succesive este una divergentă. Astfel, tribunalul a reţinut că admiterea acţiunii în revendicare formulate de reclamantă nu constituie o "privare de bun" a pârâţilor şi nu reprezintă o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât timp cât pârâţii au posibilitatea de a obţine despăgubiri băneşti egale cu valoarea de piaţă actuală a imobilului, potrivit legislaţiei speciale în materie (dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001), în vreme ce recurenta-reclamantă nu are nicio posibilitate concretă de despăgubire.

Pe de altă parte, curtea de apel, deşi a admis că există posibilitatea formulării acestei acţiuni în despăgubire de către chiriaşii cumpărători, a apreciat că necesitatea unui demers judiciar separat ar fi o sarcină excesivă, fiind făcută o trimitere şi la caracterul incert (aleatoriu) al procesului. Totodată, s-a dat preeminenţă principiului securităţii raporturilor juridice în analiza celor două poziţii juridice concurente.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă împotriva acestei soluţii şi a raţionamentului care o susţin sunt fondate.

Astfel, trebuie observat, cum s-a reţinut în cele ce preced, că recurenta-reclamantă este beneficiara unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care i s-a recunoscut calitatea sa de proprietar asupra imobilului, statul fiind obligat la restituirea acestui bun către recurenta-reclamantă şi autorii acesteia, fiind astfel stabilit că intimaţii-pârâţi au cumpărat de la un neproprietar, Statul Român, cu privire la care s-a judecat irevocabil că nu a dobândit valabil proprietatea asupra imobilului recurentei-reclamante.

Prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 s-a statuat că, în regulă generală, legea specială derogă de la legea generală şi se aplică cu prioritate. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Din economia acestei decizii de unificare a practicii judiciare rezultă că legea specială poate fi înlăturată, atunci când sunt sesizate neconcordanţe între aceasta şi Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Or, în mod incontestabil, astfel cum s-a reţinut deja, recurenta-reclamantă deţine un bun actual asupra imobilului, reprezentat de dreptul de proprietate recunoscut judecătoreşte după Revoluţia din 1989 şi chiar după ratificarea de către România a Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fiind dispusă cu autoritate de lucru judecat faţă de stat restituirea imobilului în patrimoniul şi în folosinţa efectivă a proprietarilor originari. Hotărârea judecătorească de care beneficiază recurenta-reclamantă a rămas definitivă şi irevocabilă şi a devenit opozabilă terţilor prin transcriere cu suficient timp înaintea perfectării contractului de vânzare-cumpărare care constituie titlul intimaţilor-pârâţi.

Punând în balanţă cele două drepturi concurente, se observă că în cauza Păduraru c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că vânzarea către un terţ a unui bun imobil de către statul care fusese obligat să restituie acel imobil în deplina proprietate şi posesie a reclamanţilor constituie o încălcare flagrantă a hotărârii judecătoreşti irevocabile pe care statul era chemat să o respecte, constatându-se încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin privarea de bun, neurmată de despăgubiri.

De asemenea, prezintă relevanţă în analiza prezentului litigiu şi hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Dickmann şi Gion împotriva României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului, având a analiza situaţia în care părţile litigante aveau titluri de proprietate concurente asupra imobilului, a concluzionat că reclamanţii (precum cea din prezenta cauză), al căror titlu de proprietate asupra unui imobil cu destinaţia de locuinţă a fost recunoscut şi al căror drept la acordarea de măsuri reparatorii a fost confirmat de către instanţe, dar care nu se pot bucura de bunurile lor, deoarece au fost privaţi de ele ca urmare a faptului că statul le-a vândut, nu beneficiază de niciun mecanism care să le permită să obţină despăgubiri adecvate pentru privarea de bunurile lor. Curtea a considerat, în plus, că această privare, asociată cu lipsa totală de despăgubiri, le-a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată şi excesivă, încălcându-se astfel dreptul acestora la respectarea bunurilor lor, astfel cum este garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1 (paragrafele 103 şi 104).

În acelaşi sens a concluzionat Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi în cauza Ana Ionescu şi alţii împotriva României. De asemenea în cauza Preda c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, pentru situaţii similare celor din speţă, că nu este disponibilă nicio cale procedurală pentru foştii proprietari care, neputând să beneficieze de o restituire în natură, ar avea dreptul la o despăgubire, în cazul în care faptul care face imposibilă restituirea s-a produs sau a fost confirmat după expirarea termenelor stabilite pentru introducerea unei cereri de despăgubire. Totodată, s-a reiterat concluzia constantă potrivit căreia, în contextul legislativ român ce reglementează acţiunile în revendicare imobiliară şi legile de restituire care permit vânzarea către locatari a unor bunuri care fac obiectul restituirii, că vânzarea de către stat a bunului altuia, chiar şi atunci când are loc anterior confirmării definitive în justiţie a existenţei acestui bun, constituia o privare de bun, în sensul tezei a doua de la paragraful întâi al art. 1 din Protocolul nr. 1 (par. 124 şi 146).

În evaluarea proporţionalităţii măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ţine cont de marja de apreciere a statului, însă şi de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţelese, în materia dreptului la respectarea proprietăţii, sub forma unei compensări rezonabile, proporţionale a deposedării, prevăzută ca atare în legislaţia naţională.

Pe de altă parte, în jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că, în ipoteza în care pârâtul din acţiunea în revendicare deţine un "bun", în sensul Convenţiei, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporţionale, prin efectul exercitării acţiunii în evicţiune întemeiate pe dispoziţiile art. 1337 şi următoarele C. civ. din 1864 (în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către intimaţi), evicţiune intervenită, în speţă, ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenţie, ca o condiţie de a se plânge Curţii pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate (cauza Tudor şi Tudor contra României).

În acest context, analizând doctrina şi jurisprudenţa internă în această materie, instanţa europeană a reţinut caracterul concret, eficient şi accesibil al acţiunii în garanţie pentru evicţiune, întemeiate pe C. civ.

Or, aceste criterii şi dezlegări ce rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se impunea a fi avute în vedere de către instanţa de apel, care a pronunţat o hotărâre nelegală prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, rezultă pe de-o parte că recurenta-reclamantă trebuie să primească o despăgubire, în cuprinsul Legii nr. 165/2013 nefiind însă reglementat un mecanism de acordare a unei despăgubiri pentru situaţii precum cea de faţă.

Argumentul neformulării unei notificări de către recurenta-reclamantă potrivit Legii nr. 10/2001 nu ar putea fi luat în considerare, întrucât, pe de-o parte, ambele instanţe de fond au statuat (definitiv) că în cauză nu se aplică această lege, hotărârea definitivă şi irevocabilă de admitere a acţiunii în revendicare fiind anterioară acesteia.

Pe de altă parte, deşi recunoaşte principial dreptul recurentei-reclamante la a primi despăgubiri, curtea de apel nu face nicio referire concretă cu privire la ce acţiune ar mai putea fi exercitată şi nici ce temei legal ar putea da eficienţă necesităţii despăgubirii recurentei-reclamante pentru privarea de bunul său, ceea ce conturează perspectiva încălcării prevederilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie în ceea ce o priveşte pe reclamantă.

Or, în condiţiile în care recunoaşterea existenţei "bunului" şi privarea succesivă de acest bun au avut loc după ratificarea Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, plata justei despăgubiri ce s-ar cuveni recurentei-reclamante în cazul în care nu s-ar dispune restituirea bunului în materialitatea sa ar trebui făcută, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin raportare la valoarea de circulaţie a imobilului; situaţia este în acest sens diferită de ipoteza unor privări de proprietate anterioare aplicării Convenţiei şi pe teritoriul României, în cazul în care statul este liber să fixeze limitele şi condiţiile eventualelor măsuri reparatorii (a se vedea, între multe altele, cauzele Maria Atanasiu c. României şi Preda c. României).

Dimpotrivă, în cazul intimaţilor-pârâţi, ambele instanţe de fond au statuat în mod legal că aceştia au posibilitatea de a obţine despăgubiri băneşti egale cu valoarea de piaţă actuală a imobilului, potrivit legislaţiei speciale în materie (dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001). În aceste coordonate, este contradictorie şi neavenită aprecierea instanţei de apel, potrivit cu care obţinerea acestei reparaţii ar fi una incertă, întrucât de esenţa unui proces ar fi caracterul aleatoriu al acestuia. Fără a neglija doza de relativitate a oricărei judecăţi umane, se constată că în cauză situaţia juridică a intimaţilor-pârâţi este una limpede, aceştia fiind cumpărători cu bună-credinţă (constatată judecătoreşte în mod definitiv) a unui imobil de care urmează să fie evinşi, fiind astfel (în mod cert) titularii dreptului de despăgubire instituit de art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Potrivit acestui text de lege, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.

Aşa fiind, se constată că prin exercitarea acestui drept la despăgubire recunoscut în mod cert şi reglementat în detaliu de legea naţională, intimaţii-pârâţi ar urma să obţină valoarea de circulaţie a bunului imobil pe care l-au cumpărat (de la statul neproprietar) şi, în coordonatele jurisprudenţiale expuse, acest rezultat este de natură a înlătura încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în ceea ce-i priveşte. Simpla necesitate a formulării unei acţiuni judecătoreşti separate nu poate fi privită ca o sarcină excesivă în condiţiile unei legislaţii şi jurisprudenţe care consacră ferm şi neechivoc dreptul la despăgubire ce revine cumpărătorilor de bună-credinţă evinşi în condiţii similare intimaţilor-pârâţi, cu atât mai mult cu cât în acest scop s-ar fi putut formula şi o cerere de chemare în garanţie - în lipsa căreia, fireşte, această acţiune poate fi exercitată pe cale separată.

În tot cazul, se reţine că, potrivit considerentelor decisive ce preced, partea care va cădea în pretenţii are dreptul la despăgubiri la valoarea de circulaţie a bunului imobil, în acord cu exigenţele Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care nu vor mai fi reluate.

Ca atare, Înalta Curtea apreciază că se impune ca instanţa de apel să procedeze la o rejudecare a cauzei prin prisma criteriilor ce rezultă din jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel cum acestea au fost precizate în cele anterior arătate şi care se impun în soluţionarea prezentei acţiuni în revendicare, în raport cu specificul şi particularităţile acesteia.

Cum faţă de cele anterior reţinute, decizia recurată va fi casată, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare instanţei de apel, în vederea examinării apelului intimaţilor-pârâţi prin raportare la aspectele reţinute de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului anterior redate, nu se mai impune o analiză a criticilor vizând cheltuielile de judecată la care a fost obligată recurenta-reclamantă prin hotărârea atacată.

Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 şi art. 497 coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 397A din data de 9 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 397A din data de 9 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2024.