Recovery of utility costs for state-owned premises under unjust enrichment due to absence of lease contract

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - secţiei a V-a civilă în data de 24 februarie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare Medico-Militară "Cantacuziono" a chemat în judecată pe pârâta Universitatea de Medicină şi Farmacie "Carol Davila", solicitând, ca prin hotărârea ce urmează a se pronunţa, să se dispună obligarea acesteia la încheierea unui protocol de colaborare, respectiv pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract şi obligarea la plata sumei de 964.392,61 RON, contravaloarea lipsei de folosinţă spaţiu, constând în consum utilităţi pentru perioada februarie 2015 - decembrie 2019 (potrivit precizărilor formulate la 06.05.202l).

În cauză, pârâta Universitatea de Medicină şi Farmacie Carol Davila a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile ce fac obiectul facturilor mai vechi de 3 ani, respectiv cele aferente anilor 2015 şi 2016, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, respectiv, ca nefondată.

Prin încheierea de la termenul din 5 februarie 2021, tribunalul a respins excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată şi a unit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu fondul cauzei, pentru considerentele arătate în cuprinsul încheierii.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 855 din 28 mai 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte pretenţiile aferente anilor 2015 şi 2016, ca neîntemeiată; a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamant şi a obligat pârâta să achite reclamantului suma de 964.392,61 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a spaţiului pentru perioada februarie 2015 - decembrie 2019; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la încheierea unui protocol de colaborare sau pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de protocol (contract); a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 13.248,92 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxă timbru) pentru perioada februarie 2015 - decembrie 2019.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 195A din 10 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtei împotriva sentinţei.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Universitatea de Medicină şi Farmacie "Carol Davila".

- Printr-o primă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, plata sumelor din litigiu neputând fi solicitată de către Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare Medico-Militară "Cantacuzino" în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. civ. în această materie.

A menţionat recurenta care sunt condiţiile care se cer a fi îndeplinite pentru a fi în prezenţa îmbogăţirii fără justă cauză, anume existenţa unei măriri a patrimoniului îmbogăţitului, existenţa unei micşorări a patrimoniului însărăcitului, îmbogăţirea şi însărăcirea trebuie să fie legate, să aibă aceeaşi cauză, îmbogăţirea şi însărăcirea să nu aibă o cauză justă (un temei juridic) care să le justifice, adică îmbogăţirea sau însărăcirea să nu îşi aibă, de exemplu, temeiul într-un contract, într-un act juridic unilateral, într-o hotărâre judecătorească, într-o lege, îmbogăţirea să nu fie imputabilă îmbogăţitului şi să nu existe un alt mijloc juridic, o altă acţiune în justiţie pentru recuperarea pierderii suferite.

Aceste cerinţe nu au fost analizate pe rând de instanţa de apel, precizându-se doar că acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză este admisibilă.

În opinia recurentei, primele două condiţii (de ordin material), nu sunt îndeplinite, întrucât nu există o obligaţie de plată a pârâtei, care să rezulte în mod neîndoielnic dintr-un contract sau dintr-o altă situaţie de fapt, care să evidenţieze voinţa reală a părţilor în sensul folosirii gratuite a spaţiului în schimbul achitării contravalorii utilităţilor.

Nici a treia condiţie, cauza unică, nu este îndeplinită, deoarece "însărăcirea" de care vorbeşte intimatul reclamant este, de fapt, o obligaţie a sa, de plată a utilităţilor pentru bunul său aflat în proprietate, facturile emise retroactiv nefiind imputabile recurentei.

Referitor la aspectul ca îmbogăţirea şi însărăcirea să nu aibă o cauză justă, a învederat recurenta că între pârâtă şi intimatul reclamant există protocol din 30.09.2008 şi un "istoric de colaborare", ceea ce demonstrează că folosinţa gratuită a imobilului şi neplata cheltuielilor de întreţinere/utilităţi a reprezentat voinţa reală a părţilor.

În doctrină s-a reliefat că există cauză justă dacă îmbogăţirea rezultă dintr-un act îndeplinit în interes personal şi cu intenţia de a gratifica, iar în speţă intenţia de gratificare rezultă din pasivitatea Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militară "Cantacuzino".

Curtea de Conturi nu a stabilit ca măsură recuperarea cheltuielilor cu utilităţile, cu atât mai mult nu a stabilit în sarcina reclamantei vreo refacturare retroactivă, ci doar iniţierea unor acte bilaterale care să stipuleze în mod expres toate obligaţiile reciproce ale părţilor.

Protocolul de colaborare nu prevede în mod expres obligaţia de plată în sarcina pârâtei, iar voinţa internă a părţilor, aşa cum rezultă din acest document, este de a pune la dispoziţia gratuită a UMF "Carol Davila" Bucureşti spaţiile destinate activităţii didactice, cât şi utilităţile aferente.

Intimata-reclamantă a încercat modificarea unilaterală a Protocolului prin Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 112/07.09.2012, fără să o înştiinţeze şi fără să-i propună semnarea unui un act adiţional cu noile modificări.

Invocarea forţei majore de către intimata-reclamantă, ca temei al hotărârii luate de consiliul de administraţie, nu are relevanţă, situaţia economică a acesteia neputând constitui o forţă majoră, conform C. civ.

Chiar dacă ar fi existat această forţă majoră, pentru părţi, ea ar fi avut ca efect exonerarea îndeplinirii obligaţiilor acestora, pe perioada în care acţiona, sau în cel mai rău caz, încetarea de plin drept a Protocolului, nicidecum să constituie temei legal pentru modificarea unilaterală a contractului, prin stabilirea unor obligaţii de plata în sarcina recurentei.

În ce priveşte condiţia ca îmbogăţirea să nu fie imputabilă îmbogăţitului, a arătat că, nefiind vorba de o îmbogăţire, nici nu se pune problema analizării caracterului imputabil al acesteia.

Nu este îndeplinită nici ultima condiţie, să nu existe un alt mijloc juridic, o altă acţiune în justiţie, argumentat de faptul că Institutul avea posibilitatea de a introduce o acţiune în răspundere civilă delictuală în situaţia în care considera că, voluntar şi intenţionat, a acţionat cu rea-credinţă, iar nu de a formula o acţiune întemeiată pe instituţia îmbogăţirii fără justă cauză.

În această situaţie se face o confuzie între condiţiile introducerii celor două acţiuni, în cazul îmbogăţirii fără justă cauză nefiind vorba despre o rea-credinţă, instituţia reprezentând un fapt juridic licit în care îmbogăţirea nu e imputabilă îmbogăţitului, evidenţiind buna-credinţă.

Dacă instanţa de apel a preluat raţionamentul instanţei de fond, astfel cum a susţinut reclamantul în cadrul cererii de chemare în judecată, şi anume faptul că Universitatea de Medicină şi Farmacie "Carol Davila" ar fi acţionat cu rea-credinţă, atunci ar fi fost admisibilă o acţiune în răspundere civilă delictuală bazată pe reaua-credinţă a acesteia, contrar condiţiilor instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză.

Astfel, prezenta speţă, care are drept temei îmbogăţirea fără justă cauză, trebuia respinsă, ca inadmisibilă, urmare a neîndeplinirii tuturor condiţiilor impuse de C. civ.

- Recurenta a reiterat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, sens în care menţionează şi că facturile ce fac obiectul cererii sunt emise retroactiv pentru o perioadă anterioară. Mai mult, intimatul nu avea niciun temei contractual privind facturarea retroactivă.

Prima instanţă a admis în mod greşit cererea, debitul de 964.392,61 RON reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă spaţiu pentru perioada februarie 2015 - decembrie 2019 neavând caracter cert, întrucât este constituit din facturi fiscale neacceptate la plată de către recurentă, intimatul neavând niciun temei contractual să solicite plata acestor facturi emise retroactiv.

În cauză s-a reţinut că, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. (dispoziţii tranzitorii privind prescripţia extinctivă), prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

S-a apreciat că, faţă de data emiterii facturii, sunt aplicabile prevederile art. 2.500 şi urm. C. civ., iar prescripţia, potrivit art. 2.523 C. civ., începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Pe de altă parte, s-a avut în vedere şi faptul că, în temeiul art. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, şi anume în termenul de 3 ani, conform art. 3 din acelaşi act normativ.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, acest termen general aplicându-se şi drepturilor de creanţă prescriptibile extinctiv, conform art. 21 din acelaşi act normativ, iar pentru calcularea acestuia trebuie stabilit momentul de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, data naşterii dreptului de creanţă.

De asemenea, conform art. 2.517 C. civ., termenul general de prescripţie este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen.

Curtea de apel trebuia să constate că data de la care începe să curgă termenul de prescripţie este data emiterii facturilor a căror contravaloare se solicită.

Termenul de prescripţie de 3 ani privind lipsa de folosinţă a imobilului pentru perioada solicitată a început să curgă de la data naşterii dreptului material la acţiune, şi anume de la data la care reclamantul a avut posibilitatea legală de a pretinde eventuale plăţi ale facturilor de utilităţi.

Instanţa a apreciat în mod incorect întreruperea prescripţiei prin faptul că acesta a redactat solicitări scrise către pârâtă şi "ar fi efectuat demersuri pe lângă Ministerul Apărării Naţionale, precum şi pe lângă Departamentul pentru Relaţia cu Parlamentul şi Calitatea Vieţii Personalului în vederea reglementării situaţiei sale, aceasta încercând să obţină şi pe viitor posibilitatea de a folosi spaţiile din cadrul Institutului în mod gratuit, edificatoare în acest sens fiind răspunsurile comunicate de către aceste entităţi la 17.10.2018, respectiv la data de 29.10.2018, dar şi răspunsul comunicat de către pârâtă reclamantei la data de 03.10.2019, în care aceasta face referire la adresa x/26.09.2019, în cuprinsul căreia aceasta solicită ca folosinţa spaţiilor din cadrul Institutului să fie asigurată în mod gratuit."

În raport cu această dată, instanţa era datoare să aprecieze că dreptul material la acţiune este prescris, la data introducerii cererii fiind împlinit termenul de 3 ani.

Referitor la excepţia prescripţiei acţiunii pentru facturile mai vechi de 3 ani din anii 2015 şi 2016, invocată de pârâtă (contravaloare consum utilităţi pentru perioada februarie- decembrie 2015, contravaloare consum utilităţi pentru perioada ianuarie- decembrie 2016), a menţionat recurenta că, potrivit art. 3 şi 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speţă, "recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, în conformitate cu art. 16 alin. 1it. a) din Decretul nr. 167/1958, are ca efect întreruperea prescripţiei", cu referire la Decizia nr. 1148 din 3 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive sunt limitative, fiind prevăzute de art. 16 din decret.

Deci, "recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia" este, în sensul dispoziţiei legale menţionate, un caz de întrerupere a prescripţiei.

Pentru a produce efecte întreruptive, această recunoaştere trebuie să fie făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, şi de asemenea cu privire la dreptul pretins în cauză.

Prin interpretarea coroborată a probelor, instanţa trebuia sa ajungă la concluzia că nu a operat recunoaşterea dreptului pretins în prezenta cauză, constând în dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă pentru perioada pretinsă.

Aşa fiind, aceste acte nu îndeplinesc condiţiile unei recunoaşteri de drepturi nici exprese, nici tacite, care să fie aptă să întrerupă cursul prescripţiei extinctive, în conformitate cu art. 16 alin. (1) lit. a) din decret.

Prescripţia este reglementată să sancţioneze lipsa de convingere a titularului dreptului în ceea ce priveşte temeinicia pretenţiei sale, dedusă din starea de pasivitate pe care a avut-o reclamantul.

Curtea de Apel a încălcat şi principiul imparţialităţii şi dreptului la apărare în procesul civil, întrucât, în motivarea hotărârii a analizat numai probele administrate de reclamantă, fără a se raporta şi la probele administrate de pârâtă.

Reclamantul avea posibilitatea evacuării pârâtei, în condiţiile în care aceasta ar fi manifestat rea-credinţă.

Or, în lipsa unei evacuări, nu se poate reţine culpa pârâtei prin lipsa de folosinţă a imobilului, deoarece cel care a permis acest lucru este tocmai reclamantul, care a stat în pasivitate, neavând intenţia să refactureze utilităţi către pârâtă sau să monteze contoare separate.

În ce priveşte legea aplicabilă prescripţiei extinctive, recurenta a menţionat că, în speţă, faptele constituie facta praeterita (fapte trecute), adică faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice, realizate înainte de intrarea în vigoare a legii noi.

În privinţa acestora, poate fi aplicată numai legea veche, adică legea în vigoare la data producerii faptei respective, deoarece, dacă s-ar aplica o lege ulterioară ar însemna să i se atribuie efect retroactiv.

În consecinţă, o lege ulterioară nu poate să aducă atingere constituirii, modificării sau stingerii situaţiilor juridice anterioare, indiferent dacă legea nouă ar suprima un mod de formare, modificare sau stingere ori ar schimba condiţiile necesare.

Prescripţiile extinctive începute sub imperiul reglementarii anterioare nu sunt supuse dispoziţiilor legii noi, deoarece ele reprezintă situaţii juridice trecute.

Mai mult, art. 6 alin. (4) C. civ. şi art. 201 din Legea nr. 71/2011 stabilesc că şi prescripţiile extinctive începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, legea aplicabilă prescripţiei extinctive, sub toate aspectele (începutul termenului, suspendare, întrerupere, repunere în termen, efecte), este legea în vigoare la data la care prescripţia a început să curgă.

Practic, trebuie stabilit dacă, pentru situaţia concretă, prescripţia extinctivă a început să curgă potrivit dispoziţiilor din reglementarea anterioară, iar, în caz afirmativ, această reglementare se va aplica prescripţiei respective sub toate aspectele.

- Printr-o altă critică, recurenta susţine că hotărârea instanţei de apel este nemotivată şi, totodată, cuprinde motive străine de natura cauzei.

În opinia recurentei, instanţa de apel a efectuat o analiză lacunară a condiţiilor admisibilităţii acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, aspect care reiese din motivare.

Curtea a reţinut, drept unic argument, faptul că pârâta nu contestă folosirea spaţiului, fără a analiza situaţia concretă şi temeiul de drept în baza căruia s-a solicitat plata utilităţilor.

Recurenta mai arată şi că este de acord cu argumentul instanţei de apel, conform căruia diferenţele dintre situaţiile de fapt care au dus la naşterea litigiilor în dosarul nr. x/2016 şi în dosarul pendinte sunt doar de ordin formal.

Precizează, în acest sens, că prin decizia nr. 2811/2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2016, s-a dispus admiterea recursului pârâtei şi s-a reţinut că temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, din respectiva pricină, îl constituie răspunderea civilă contractuală, conform protocolului de colaborare nr. 7882/30.09.2008.

Rezultă că trebuie luată în considerare puterea de lucru judecat relativă acestei hotărâri.

Menţionează că a utilizat spatiile din clădirea aflată în administrarea intimatului de-a lungul timpului în conformitate cu prevederile legale în materie, gratuit, neplătind chirie şi nici cheltuieli de întreţinere/administrative/utilităţi.

Arată că nu poate fi suspectată de îmbogăţire fără justă cauză în prezenta speţă.

Îmbogăţirea nu este imputabilă îmbogăţitului în condiţiile în care folosirea spaţiului s-a făcut de către recurentă cu consimţământul intimatului, care a plătit în mod benevol aceste utilităţi fără să existe un contract/protocol între părţi, neimputabilitatea îmbogăţirii fiind echivalentă, în fapt, cu buna-credinţă.

Restituirea trebuie să se facă, ori de câte ori este posibil, în natură, în toate celelalte cazuri, restituirea se face prin echivalent bănesc.

Art. 1347 alin. (2) C. civ. trimite la regulile restituirii prevăzute de art. 1639 şi urm. C. civ., adică la exact aceleaşi reguli ca şi la restituirea plăţii nedatorate.

Precizează că limitele restituirii întemeiate pe îmbogăţirea fară justă cauză se deduc din prevederile art. 1.345 C. civ., obligaţia îmbogăţitului fiind de a restitui însărăcitului valoarea îmbogăţirii sale, numai în limita însărăcirii corelative, îmbogăţirea şi însărăcirea fiind limite reciproce.

Obligarea pârâtului la o restituire superioară celei a îmbogăţirii de care a beneficiat echivalează cu o însărăcire injustă, după cum, acordarea în favoarea reclamantului a unei restituiri superioare însărăcirii sale, echivalează cu o îmbogăţire injustă.

Restituirea este subordonată regulilor generale ale dreptului restituirilor prevăzute de art. 1.639 şi urm. C. civ.

Universitatea de Medicină şi Farmacie "Carol Davila" din Bucureşti asigura gratuit pregătirea studenţilor militari în toate facultăţile din cadrul universităţii încă de la înfiinţarea Institutului Medico-Militar, aceştia beneficiind de spaţii, dotări şi de o înalta resursă academică de predare, aflându-ne în prezenţa unor prestaţii reciproce, benefice interesului ambelor părţi.

De asemenea, recurenta a menţionat că nu poate fi obligată la plata utilităţilor, deoarece astfel s-ar încălca libertatea de voinţă a părţilor, necesară la încheierea contractelor.

Spaţiile nu au fost predate pe bază de proces-verbal, fiind doar puse la dispoziţia pârâtei, în sensul că a existat o cooperare între două instituţii de stat de interes public superior, respectiv colaborare bazată pe cutumă, pârâta neavând folosinţa exclusivă a spaţiilor.

Nu putea fi încheiat un contract de comodat întrucât pârâta nu a avut libertatea utilizării spatiilor după cum dorea şi nici folosinţa exclusivă a acestuia, iar prevederile trecute în protocol nu puteau face obiectul unui contract de comodat. De altfel, toate spaţiile au fost utilizate cu îngăduinţa reclamantei.

Creanţa în cuantum de 964.392,61 RON, solicitată în baza facturilor retroactiv emise, nu este certă, în sensul că existenţa acesteia nu rezultă cu claritate din înscrisurile depuse la dosar.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 662 alin. (2) C. proc. civ., creanţa este certă atunci când existenţa ei este neîndoielnică, rezultând din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, care emană de la debitor sau recunoscute de acesta.

În lipsa unui contract încheiat în formă scrisă între părţi, instanţa nu poate obliga pe debitoare la plata unor sume de bani neconsemnate printr-un contract/protocol.

În plus, nu se poate reţine nici acceptarea tacită a facturilor de către debitoare, întrucât în cauză nu s-a făcut dovada unei manifestări de voinţă neîndoielnice, în acest sens, din partea debitoarei, căreia să i se poată acorda această valoare juridică, iar facturile sunt înscrisuri sub semnătură privată care, în lipsa acceptării de către debitor, nu produc efecte juridice împotriva acestuia şi în favoarea emitentului.

În speţă, reclamantul a solicitat suma de 964.392,61 RON, reprezentând contravaloare lipsă folosinţă spaţiu (contravaloare utilităţi), neinvocând vreun contract de comodat sau alte dispoziţii legale (cum ar fi răspunderea civilă delictuală - art. 998-999 C. civ.), în baza cărora pârâtei să-i incumbe obligaţia de plată a cheltuielilor cu utilităţile, drept pentru care instanţa trebuia să respingă acţiunea.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în integralitate a hotărârii recurate şi, rejudecând litigiul în fond, să se respingă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Institutul National de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militară "Cantacuzino", ca inadmisibilă, respectiv ca nefondată.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul Institutul National de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militar "Cantacuzino" a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei de apel, ca legală şi temeinică.

În ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a menţionat că tribunalul a constatat caracterul întemeiat al acţiunii, fiind întrunite condiţiile cerute de art. 1.345 şi urm. C. civ., existând o îmbogăţire nejustificată a recurentei în detrimentul intimatului.

Totodată, tribunalul a reţinut că nu pot fi avute în vedere ca împrejurări de natură a justifica îmbogăţirea recurentei, din perspectiva dispoziţiilor art. 1.346 C. civ.

De asemenea, şi instanţa de apel, în cuprinsul deciziei civile nr. 195A/2022, a considerat că acţiunea formulată în baza prevederilor C. civ. referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză este una admisibilă.

În ceea ce priveşte invocarea, de către recurentă, a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, prima instanţă a constatat că, în condiţiile în care între anii 2015-2016, între părţi nu a existat un protocol de colaborare, pretenţiile reprezentând contravaloarea utilităţilor consumate în perioada respectivă puteau fi solicitate în termen de 3 ani de la data la care acestea au fost achitate de către intimat către furnizorii de utilităţi, termenul de 3 ani fiind necesar a se calcula prin raportare la fiecare plată lunară făcută de către intimat în beneficiul recurentei, acesta reprezentând momentul la care se poate afirma că a existat o îmbogăţire fără justă cauză a acesteia din urmă.

Tribunalul a constatat ca fiind fondate susţinerile intimatului referitoare la existenţa unei întreruperi a cursului prescripţiei extinctive prin notificările adresate recurentei, în sensul efectuării plăţii, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 1.537 pct. 4 din C. civ.

Prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte pretenţiile aferente anilor 2015 şi 2016 ca neîntemeiată, apreciind că a intervenit întreruperea cursului acesteia la nivelul anului 2018, atât prin efectul notificărilor scrise din partea intimatului, transmise recurentei, în sensul efectuării plăţii utilităţilor, cât şi ca efect al manifestării voinţei acesteia de a nu efectua plata.

Instanţa de apel, în plus faţă de cele reţinute de tribunal, a considerat că există şi un al doilea caz de întrerupere a termenului prescripţiei, acesta rezultând din prezumarea legală relativă a recunoaşterii de datorie deduse din folosirea în continuare a spaţiului.

Pentru aceste motive, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

- Susţinerea recurentei, potrivit căreia hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor art. 1.345-1.348 C. civ., referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză, este lipsită de fundament.

Cu titlu prealabil, se constată că demersul judiciar pendinte, configurat prin elementele cererii introductive şi analizat de către instanţele de fond, a fost fundamentat pe mecanismul juridic al îmbogăţirii fără justă cauză, reglementat de art. 1.345 C. civ., reclamantul solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 964.392,61 RON, reprezentând contravaloarea utilităţilor, pentru perioada februarie 2015 - decembrie 2019, aferente imobilului pus la dispoziţia pârâtei în perioada respectivă.

În speţă, verificând condiţiile de promovare ale lui actio de in rem verso, instanţa de apel, validând raţionamentul juridic expus prin sentinţa primei instanţe, a reţinut caracterul fondat al demersului judiciar promovat de reclamant, în condiţiile în care pârâta a utilizat, în interes propriu, spaţiile respective, în lipsa unui contract de comodat, iar plata contravalorii utilităţilor, de către intimat, nu a fost contestată.

Totodată, în legătură cu acest aspect, instanţa de apel a reţinut, în subsidiar, inclusiv incidenţa principiului ubi emolumentum ibi onus (cine obţine beneficiul trebuie să suporte costurile pe care acesta le implică), astfel încât obligaţia de a suporta cheltuielile de întreţinere şi de utilizare a respectivului spaţiu există independent de încetarea, prin ajungere la termen, a protocoalelor încheiate între părţi, cât timp folosirea spaţiului în perioada în discuţie nu a fost contestată de către recurenta-pârâtă.

Aceasta întrucât aplicabilitatea instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză - ca fapt juridic licit - presupune, a priori, lipsa unui raport contractual între părţi, care să determine o altă formă de răspundere juridică a debitorului respectivei obligaţii.

În acest sens, s-a reţinut, în mod judicios, de către instanţa de prim control judiciar, inclusiv că până la momentul încheierii între părâţi a unui contract (precum cel de comodat, avut în vedere de acestea), respectiv până la încetarea folosirii spaţiilor, actio de in rem verso este admisibilă, dat fiind caracterul subsidiar al acesteia.

Contrar susţinerilor recurentei, se constată, că, în speţă, primele două condiţii materiale ale acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză (existenţa unei îmbogăţiri a pârâtei, respectiv a unei însărăciri a reclamantului) sunt îndeplinite, din moment ce, prin plata utilităţilor aferente spaţiului utilizat în mod exclusiv de către recurentă, acesteia i-a fost creat un avantaj patrimonial reprezentat de însuşi echivalentul pierderii suferite de către intimat, ca urmare a achitării unor bunuri şi servicii de care nu a beneficiat în mod direct.

Este eronată susţinerea recurentei în sensul că, din moment ce nu există o obligaţie de plată stabilită în sarcina sa, "care să rezulte în mod neîndoielnic dintr-un contract sau dintr-o altă situaţie de fapt", având ca obiect achitarea contravalorii utilităţilor, atunci ar fi, în realitate, exonerată de la plata acestora.

Or, prin criticile formulate, recurenta tinde să ignore aspectul că însăşi lipsa unei clauze contractuale în acest sens, este unul dintre elementele cel care atrag incidenţa instituţiei îmbogăţirii justei cauze (în acord cu cerinţa subsidiarităţii - astfel cum s-a arătat).

Contrar celor susţinute de recurentă, pentru a i se recunoaşte o atare scutire de la plata cheltuielilor de întreţinere, ar fi fost necesară încheierea unei convenţii între părţile litigante, în care să se prevadă în mod expres acest lucru, ca excepţie de la regula suportării acestor costuri de către cel care beneficiază în mod efectiv de respectivele utilităţi, motiv pentru care urmează a fi respinsă inclusiv susţinerea privitoare la existenţa unei "intenţii de a gratifica" din partea intimatului, ca efect a unei eventuale pasivităţi a acestuia.

Mai mult, în legătură cu acelaşi aspect, este corectă şi reţinerea instanţei de apel în sensul că, dată fiind inexistenţa unei prevederi legale contrare lato sensu, obligaţia de plată a utilităţilor revine persoanelor care folosesc respectivul imobil.

Prin urmare, în lipsa unui suport legal sau convenţional care să confirme aceste susţineri, criticile recurentei apar ca fiind lipsite de fundament.

Totodată, în subsidiar, se constată că este valid şi va fi menţinut, ca atare, şi raţionamentul instanţei devolutive de control judiciar, în sensul că acestei critici a recurentei i se contrapune inclusiv principiul echităţii (fiind incident şi principiul bunei-credinţe), nefiind permis transferul în sarcina intimatului a unei obligaţii care nu îi revenea, corespunzătoare contravalorii utilităţilor de care nu a beneficiat.

Nu poate fi primită nici critica în sensul că "însărăcirea" intimatului ar fi, de fapt, o obligaţie a sa, aferentă bunului pe care îl deţine în proprietate, din moment ce creanţa în discuţie izvorăşte din chiar faptul juridic al consumului respectivelor utilităţi, fiind lipsit de relevanţă, din această perspectivă, în patrimoniul cui se găseşte imobilul, cât timp, în prezenta pricină, nu s-a contestat folosirea spaţiului de către recurentă, aspect care a presupus, în mod direct şi nemijlocit, beneficierea de respectivele utilităţi.

Este eronată şi urmează a fi înlăturată, în consecinţă, şi susţinerea recurentei potrivit căreia, în speţă, nu ar fi îndeplinită condiţia juridică a lipsei unei juste cauze, prin aceea că, între părţile litigante, a fost încheiat un protocol, în 30.09.2008, respectiv a existenţei unui "istoric de colaborare" între acestea, aspecte care ar atesta că "neplata cheltuielilor de întreţinere/utilităţi a reprezentat voinţa reală a părţilor".

Susţinerile privitoare la existenţa unui protocol de colaborare sunt lipsite de relevanţă şi nu pot constitui un temei juridic care să justifice îmbogăţirea pârâtei-debitoare, respectiv diminuarea corespunzătoare a patrimoniului reclamantului-creditor, cât timp, conform cadrului factual stabilit de instanţele fondului, între părţi nu a fost încheiat un contract de comodat, prin care să se reglementeze însăşi obligaţia de plată a contravalorii utilităţilor.

Or, lipsa unei clauze contractuale care să prevadă, în mod expres, că utilităţile aferente spaţiului folosit sunt în sarcina recurentei, nu constituie un motiv apt să înlăture obligaţia acesteia de plată a acestor cheltuieli, astfel cum s-a arătat şi anterior.

Nu poate fi primită nici susţinerea în sensul că nu s-ar fi stabilit, de către Curtea de Conturi, măsura recuperării cheltuielilor cu utilităţile, din moment ce limitele controlului financiar-contabil efectuat de o altă instituţie publică (terţ în raport cu părţile prezentei cauze), în exercitarea competenţelor sale, nu constituie un element exonerator de răspundere în legătură cu obligaţii ce revin recurentei în temeiul legii.

Cât priveşte susţinerile în legătură cu efectele juridice care decurg din hotărârea Consiliului de Administraţie al intimatului nr. 112/07.09.2012, se constată că acestea pun în discuţie doar aspecte de temeinicie, incompatibile cu calea de atac a recursului, motiv pentru care nu vor putea face obiectul analizei în prezenta fază procesuală, al cărei obiect este limitat la cercetarea legalităţii deciziei atacate.

Inclusiv aprecierea asupra neîndeplinirii condiţiei caracterului subsidiar al prezentei acţiuni este eronată.

Contrar susţinerii recurentei, pretenţia dedusă judecăţii nu se referă la dezdăunări ca efect al unui ilicit săvârşit de către recurentă, ci are ca obiect simpla obligaţie de restituire, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, a contravalorii utilităţilor de care a beneficiat în mod efectiv aceasta, ca urmare a utilizării spaţiilor care i-au fost puse la dispoziţie.

Aşadar, în prezenta pricină, atitudinea subiectivă a recurentei în legătură cu neperfectarea unui contract de comodat, nu constituie obiect de analiză, fiind suficientă, ca atare, lipsa un astfel de act juridic, de care să se poată prevala părţile litigante.

În atare circumstanţe, o eventuală acţiune în răspundere civilă delictuală nu se constituia pentru partea reclamantă într-un remediu procedural eficient pentru valorificarea dreptului la recuperarea sumelor de bani cu care patrimoniul părţii pârâte s-a majorat fără temei legal, în detrimentul patrimoniului său, anume a sumelor reprezentând contravaloarea utilităţilor de care a beneficiat recurenta şi care au fost achitate de către intimat.

În consecinţă, în mod judicios au reţinut instanţele fondului şi îndeplinirea regulii privitoare la caracterul subsidiar al prezentei acţiuni, prevăzute de art. 1.348 C. civ.

- Susţinerile recurentei privitoare la reiterarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al intimatului nu vor fi analizate, din moment ce acestea reprezintă simple reiterări ale criticilor expuse în cadrul memoriului de apel şi care au primit deja dezlegare jurisdicţională din partea instanţei de prim control judiciar.

Astfel, aceste susţineri, identice cu cele formulate prin cererea de apel, nu sunt apte să răspundă cerinţelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi nu reprezintă veritabile critici ale considerentelor instanţei de apel în legătură cu aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune.

Relevant, din această perspectivă, este inclusiv aspectul că, în urma examinării criticilor formulate, instanţa de apel, validând raţionamentul juridic al primei instanţe, a reţinut şi un al doilea caz de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, rezultat din prezumarea legală relativă a recunoaşterii de datorie, dedusă din folosirea în continuare a spaţiului.

Or, procedând în această manieră, prin reluarea argumentelor expuse în cererea de apel, fără a combate considerentele instanţei devolutive de control judiciar, recurenta a nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii extraordinare de atac a recursului.

În consecinţă, cum recurenta nu a tins la infirmarea considerentelor regăsite în hotărârea atacată în legătură cu excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, simplele susţineri formulate prin cererea de apel şi reiterate, ca atare, integral, prin memoriul de recurs, nu pot fi deduse spre examinare instanţei de recurs, ca fiind critici de nelegalitate.

În egală măsură, aceleaşi considerente, anterior expuse, sunt deplin aplicabile inclusiv în ceea ce priveşte susţinerile privitoare la pretinsa încălcare a principiului imparţialităţii şi a dreptului la apărare, prin aceea că "motivarea sentinţei ţine cont şi analizează numai probele administrate de reclamantă, fără a analiza şi probele administrate de pârâtă" - care au fost formulate împreună cu cele care vizează prescrierea dreptului material la acţiune şi care nu vizează, astfel, dezlegările instanţei de apel.

- Nici criticile subsumate de recurentă motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt fondate.

În esenţă, recurenta a invocat că "instanţa de apel a analizat lacunar condiţiile admisibilităţii acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză".

Critica nu poate fi primită.

În acest sens, este greşită susţinerea recurentei, dezvoltată în argumentarea acestui motiv de casare, potrivit căreia "singurul argument avut în vedere este necontestarea folosirii spaţiului", din moment ce instanţa de apel, menţinând soluţia primei instanţe (prin care s-a constatat existenţa unei îmbogăţiri nejustificate a pârâtei în detrimentul reclamantului, ca urmare a utilizării spaţiului, în lipsa unui contract de comodat, plata utilităţilor fiind efectuată de către intimat), a reţinut, în mod expres, şi îndeplinirea condiţiei juridice înscrise în art. 1.348 C. civ. - inexistenţa unei alte acţiuni în justiţie pentru recuperarea pierderii suferite - sens în care a constatat că "până la încheierea între părţi a unui contract de genul contractului de comodat propus de institut sau până la încetarea folosirii spaţiilor acestuia de către pârâtă, acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză este admisibilă şi îşi păstrează caracterul subsidiar".

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, se observă şi că instanţa devolutivă de control judiciar a prezentat, într-o manieră coerentă, raţionamentul logico-juridic pentru care a reţinut îndeplinirea condiţiilor presupuse de actio de in rem verso.

Se constată, totodată, şi că instanţa de apel a luat în considerare toate aspectele esenţiale ale cauzei şi a răspuns criticilor formulate prin motivele de apel de către pârâtă, motivarea deciziei atacate menţionând, într-o manieră lămuritoare, considerentele pentru care a fost menţinută sentinţa primei instanţe, cu referiri exprese la situaţia de fapt concretă din speţa dedusă judecăţii, la probele administrate şi la dispoziţiile de drept material aplicabile.

În atare circumstanţe, simpla nemulţumire a părţii în raport cu soluţia instanţei de apel nu justifică incidenţa, în cauză, a motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

- Printr-o altă critică, recurenta invocă incidenţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 2811/2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2016 - purtat între acelaşi părţi cu cele din prezenta pricină - pentru a evoca faptul că temeiul de drept al pretenţiei deduse judecăţii în litigiul pendinte l-ar reprezenta, similar cu cel din respectiva cauză, răspunderea civilă contractuală (conform protocolului de colaborare nr. 7882/30.09.2008).

Contrar susţinerilor recurentei, dezlegările date în respectivul litigiu nu îndeplinesc cerinţa existenţei unei strânse legături cu prezentul dosar, dat fiind obiectului diferit al pricinilor.

Din aceste considerente, decizia invocată va putea fi valorificată, cel mult, cu titlu de practică judecătorească, iar nu ca opunând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, cum în mod greşit afirmă recurenta, astfel încât critica nu poate fi primită.

- În ce priveşte invocarea încălcării prevederilor art. 1.639 C. civ., critica este una pur formală, în contextul în care recurenta nu indică în ce ar consta nesocotirea acestor prevederi, aptă să atragă nelegalitatea hotărârii.

Pe acest aspect, considerentele deciziei, clare şi corecte, argumentează îndeplinirea condiţiilor îmbogăţirii fără justă cauză, cu consecinţa firească a obligării pârâtei la plata chiar a contravalorii utilităţilor consumate în perioada analizată, în acord cu prevederile art. 1.347 alin. (2) C. civ.

- Este nefondată şi critica recurentei în sensul că, prin obligarea sa la plata utilităţilor "s-ar încălca libertatea de voinţă a părţilor, necesară la încheierea contractelor".

Se constată că recurenta nesocoteşte, prin această susţinere, natura extracontractuală a obligaţiei stabilite în sarcina sa, ce izvorăşte din faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză.

Prin urmare, aspectul libertăţii de voinţă a părţilor nu a făcut obiectul analizei instanţei de apel, neputând fi dedus, aşadar, spre examinare, nici instanţei de recurs.

Faptul că intimatul-reclamant a solicitat, printr-un prim capăt de cerere, obligarea recurentei-pârâte la încheierea unui protocol de colaborare, respectiv pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, nu prezintă relevanţă în prezenta fază procesuală, din moment ce soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a acestei cereri a intrat sub autoritate de lucru judecat, nefiind contestată de către partea interesată.

Referitor la susţinerea recurentei în sensul că "nu a avut libertatea utilizării spaţiilor după cum dorea şi nici folosinţa exclusivă a acestuia", se constată că aceasta nu poate face obiectul analizei instanţei de recurs, din moment ce tinde la o reevaluare a cadrului factual stabilit definitiv de instanţele fondului, fiind incompatibilă, aşadar, cu calea extraordinară de atac a recursului.

- Cât priveşte restul susţinerilor din cuprinsul memoriului de recurs, referitoare la lipsa caracterului cert al facturilor, conform art. 662 alin. (2) C. proc. civ., respectiv al aspectului că acestea nu produc efecte juridice în lipsa acceptării lor de către debitor (împreună cu argumentaţia dezvoltată în continuare, la paginile 17-29 din cererea de recurs), se constată că şi acestea reprezintă simple reluări ale motivelor de apel şi ale situaţiei de fapt, nefiind apte a declanşa, ca atare, un control de legalitate cu privire la decizia atacată, în acord cu cele arătate în precedent.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Universitatea de Medicină şi Farmacie "Carol Davila" împotriva deciziei civile nr. 195A din 10 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Universitatea de Medicină şi Farmacie "Carol Davila" împotriva deciziei civile nr. 195A din 10 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 decembrie 2022.