Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 220/2024 AI generated

Civil liability for flawed property restitution valuation: inadmissibility of re-weighing evidence on cassation and probative force of administrative expert reports

Case Number Decizia nr. 220/2024
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the cassation appeal filed by the State (represented by the Ministry of Finance), thereby upholding the Court of Appeal’s decision which had previously dismissed the State’s claim against the National Authority for Property Restitution (ANRP). The underlying dispute concerned the State’s claim for civil liability damages, specifically the difference between an alleged market value and the compensation actually paid for agricultural land, plus legal interest, based on a contention that the property valuation violated international standards; however, the lower courts had already rejected this claim. The Supreme Court held that the appeal was unfounded, ruling that the appeals court correctly applied the principle of free evaluation of evidence to non-authentic expert reports and properly treated public administration documents as authentic writings without a prior inscription in falsity, thus not violating the principle of disposability or the requirements for sufficient reasoning; the court emphasized that cassation is a remedy for legality checks only, preventing the re-evaluation of factual findings or the probative value of evidence by the higher court.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ, art. 1241 C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ, art. 1241 din C. civ, art. 9 C. proc. civ; Civil liability for flawed property restitution valuation: inadmissibility of re-weighing evidence on cassation and probative force of administrative expert reports: The underlying dispute concerned the State’s claim for civil liability damages, specifically the difference between an alleged market value and the compensation actually paid for agricultural land, plus legal interest, based on a contention that the property valuation violated international standards; however, the lower courts had already rejected this claim. The Supreme Court held that the appeal was unfounded, ruling that the appeals court correctly applied the principle of free evaluation of evidence to non-authentic expert reports and properly treated public administration documents as authentic writings without a prior inscription in falsity, thus not violating the principle of disposability or the requirements for sufficient reasoning; the court emphasized that cassation is a remedy for legality checks only, preventing the re-evaluation of factual findings or the probative value of evidence by the higher court.

Keywords

AI generated
restitution of property civil liability damages value in dispute market value of property free evaluation of evidence public property

Cited Legislation

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea atacată este insuficient motivată, instanţa de apel neexpunând motivele de fapt şi de drept, care i-au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată.
art. 1241 C. civ
civ., precum şi a dispoziţiilor art. 1241 C. civ., situaţie ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art.
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
civ., situaţie ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ
Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea exigenţelor referitoare la motivarea hotărârii judecătoreşti, prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum şi cu încălcarea prevederilor art.
art. 1241 din C. civ
civ., precum şi ale art. 1241 din C. civ..
art. 9 C. proc. civ
În dezvoltarea celorlalte critici aduse deciziei curţii de apel, a arătat că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 şi art.
art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ
civ., instanţa de apel substituindu-se intimatei-pârâte şi, practic, încuviinţând o apărare pe care această parte nu a formulat-o, împrejurare ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ
Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care vizează încălcarea de către instanţa de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, recurenţii-reclamanţi a susţinut nesocotirea dispoziţiilor art.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

The legal basis cited in the dispositive for the decision to dismiss the cassation appeal as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 20.08.2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP), a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 997.656 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului format din teren agricol în suprafaţă de 20000 mp, situat în Comuna Şimian, sat Şimian, judeţul Mehedinţi, şi valoarea de 1.077.200 RON, reprezentând preţul imobilului, stabilit prin raportul de evaluare nr. x/01.06.2010, actualizată cu indicele de inflaţie de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce priveşte suma de 500.000 RON, iar în ceea ce priveşte diferenţa de 497.656 RON, de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce priveşte suma de 500.000 RON şi până la data plăţii efective, iar în ceea ce priveşte diferenţa de 497.656 RON,de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

Pârâta ANRP a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La data de 14.12.2021, pârâta ANRP a formulat cerere de chemare în garanţie a numiţilor S.C. A. S.R.L. şi B., având în vedere că S.C. A. S.R.L. a evaluat imobilul în litigiu, iar în raport cu numitul B. sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 2064 din 30 decembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată, şi a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel

Prin decizia nr. 1354 A din 10 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de reclamanţii Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român împotriva sentinţei civile nr. 2064 din 30 decembrie 2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1354 A din 10 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs reclamanţii Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel; în rejudecare, a solicitat admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea atacată este insuficient motivată, instanţa de apel neexpunând motivele de fapt şi de drept, care i-au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată.

În dezvoltarea celorlalte critici aduse deciziei curţii de apel, a arătat că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 şi art. 269-271 C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 1241 C. civ., situaţie ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea exigenţelor referitoare la motivarea hotărârii judecătoreşti, prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum şi cu încălcarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului, întrucât instanţa de apel nu a analizat conţinutul înscrisurilor depuse la dosar, care emană de la intimata-pârâtă şi care atestă prejudiciul produs, ceea ce echivalează cu lipsa analizei pretenţiei deduse judecăţii.

Decizia recurată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 şi ale art. 269-271 din C. proc. civ., precum şi ale art. 1241 din C. civ.. Astfel, prin cererea de chemare în judecată au fost indicate înscrisurile în raport cu care s-a invocat incidenţa prevederilor art. 269-270 din C. proc. civ.. Înscrisul, prin forma şi aparenţa sa exterioară, are înfăţişarea unui act regulat întocmit de un agent public în limitele atribuţiei sale şi se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate, potrivit art. 1241 din C. civ., până la proba contrară, ce revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea acestuia. În cauză, persoana care putea contesta cele consemnate în documente, cu precădere raportul de verificare şi cel de-al doilea raport de evaluare, era chiar intimata-pârâtă, cea de la care emană înscrisurile autentice, însă aceasta nu a efectuat niciun demers care să indice intenţia de a contesta actele întocmite de experţii verificatori şi evaluatori. În aceste condiţii, instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama de aceste înscrisuri, precum şi de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora.

Atât timp cât instanţa de apel nu a ţinut seama de înscrisurile pe care le-a depus la dosarul cauzei, în condiţiile în care intimata-pârâtă A.N.R.P. nu le-a contestat şi nu s-a înscris în fals împotriva acestora, rezultă că decizia recurată este şi rezultatul încălcării principiului disponibilităţii, consfinţit de art. 9 C. proc. civ., instanţa de apel substituindu-se intimatei-pârâte şi, practic, încuviinţând o apărare pe care această parte nu a formulat-o, împrejurare ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv prin pronunţarea deciziei nr. 501 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care vizează încălcarea de către instanţa de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, recurenţii-reclamanţi a susţinut nesocotirea dispoziţiilor art. 9 şi ale art. 269-271 din C. proc. civ., învederând că înscrisurile administrate în cauză emană de la intimata-pârâtă, fiind întocmite anterior declanşării litigiului, ceea ce conduce la un înalt grad de credibilitate al acestora, precum şi că înscrisurile respective au forţa probantă a unor înscrisuri autentice, iar intimata-pârâtă nu s-a înscris în fals.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este fondat.

Astfel, potrivit principiului disponibilităţii, care este reglementat de art. 9 din C. proc. civ. şi care guvernează procesul civil, părţile pot determina nu numai existenţa procesului, ci şi conţinutul acestuia, prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa obiectului şi participanţilor la proces. În strânsă legătură cu acest principiu, art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. prevede că judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, regulă dezvoltată şi în art. 397 alin. (1) din C. proc. civ., care stipulează că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Pe de altă parte, art. 476 alin. (1) din C. proc. civ. stipulează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept. De regulă, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum appellatum) şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă (tantum devolutum quantum iudicatum).

Aşadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate, expres sau implicit, de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii, astfel cum se prevede la art. 477 alin. (1) din C. proc. civ.

Se constată că instanţa de apel a respectat aceste dispoziţii legale, iar împrejurarea că a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul-reclamant nu conduce la concluzia că s-a încălcat principiul disponibilităţii, câtă vreme analiza s-a circumscris criticilor şi apărărilor formulate în apel.

În acest sens, se reţine că prima instanţă a respins cererea ca neîntemeiată, reţinând că nu a fost făcută dovada existenţei unei fapte ilicite în sarcina pârâtei, constând în evaluarea imobilului cu nerespectarea Standardelor internaţionale de evaluare. Pentru a ajunge la această concluzie, prima instanţă a analizat comparativ cele două rapoarte de evaluare ataşate cererii de chemare în judecată, reţinând că metoda comparaţiei directe, permisă de Standardele internaţionale de evaluare, a fost realizată în mod corect, prin utilizarea unor comparabile cu caracteristici similare terenului în litigiu.

Criticile din apel au vizat aspecte ce ţin de forţa probantă a înscrisurilor administrate în cauză, învederându-se că înscrisurile emană chiar de la intimata-pârâtă, fiind întocmite anterior declanşării litigiului, ceea ce conduce la un înalt grad de credibilitate al acestora şi la întrunirea caracterul autentic, în sensul dispoziţiilor art. 269 din C. proc. civ.. Verificând, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, instanţa de apel a reţinut că singurele probe administrate în cauză au fost raportul de evaluare iniţial nr. 19920/R/01.06.2010, raportul de verificare nr. 12854/6/10 a raportului de evaluare iniţial, raportul de reevaluare din 24.08.2020 întocmit de C. S.R.L., titlul de conversie nr. 1594/26.05.2011; decizia nr. 13542/26.08.2010 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi titlurile de plată seria x.

Potrivit art. 269 alin. (1) din C. proc. civ., înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului. Indiferent dacă forma autentică este adoptată ca urmare a voinţei legiuitorului sau a părţilor, înscrisurile autentice au o forţă probantă deosebită, stabilită la art. 270 din C. proc. civ., ce rezultă din împrejurarea că înscrisul a fost întocmit şi autentificat sau primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică.

Înscrisul autentic face dovada autenticităţii sale de îndată ce a fost întocmit, în sensul că emană de la autoritatea care l-a întocmit şi, totodată, de la persoana a cărei semnătură o poartă. Aşadar, înscrisul care, prin forma şi aparenţa sa exterioară (semnătura funcţionarului, sigiliul autorităţii, numărul de înregistrare etc.), are înfăţişarea unui înscris autentic regulat întocmit se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate, prezumţie care are drept efect inversarea sarcinii probei. Ca atare, sarcina probei trece de la persoana care invocă înscrisul ca mijloc de dovadă la persoana care-i contestă exactitatea şi autenticitatea, însă cel căruia i se opune un înscris autentic nu-l va putea combate decât pe calea procedurii înscrierii în fals.

Reţinând că, dintre înscrisurile administrate în cauză, doar decizia nr. 5825 din 23.07.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, titlul de conversie nr. 1594/26.05.2011şi titlurile de plată seria x corespund definiţiei înscrisului autentic, în sensul dispoziţiilor art. 269 alin. (1) teza I din C. proc. civ., în mod corect instanţa de apel le-a valorificat în condiţiile art. 270 alin. (1) din C. proc. civ., proba contrară incumbând celui care le contestă.

Prezumţia operează faţă de orice persoană şi dispensează de orice obligaţie probatorie pe cel care le evocă, cu privire la tot ce înseamnă autenticitatea înscrisului, conform art. 269 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., până la declararea sa ca fals. Aşadar, revine celui care contestă autenticitatea înscrisului obligaţia de a iniţia demersurile pentru declararea actului autentic ca fals, demersuri care pot fi realizate, fie prin procedura înscrierii în fals, prevăzută de art. 304 şi urm. C. proc. civ., fie într-un proces penal finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă de stabilire a falsului.

De vreme ce, în prezenta cauză, nu s-a uzat de procedura înscrierii în fals împotriva menţiunilor cuprinse în înscrisurile autentice antemenţionate, acestea fac dovada că emană de la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor sau de la unul dintre angajaţii acesteia, că semnăturile existente aparţin celor menţionaţi ca semnatari şi că actul exprimă voinţa autorităţii emitente, cu privire la conţinutul înscrisului, condiţii în care valorificarea acestor mijloace de probă de către instanţa de apel este legală.

În consecinţă, în raport cu obiectul cererii deduse judecăţii, constând în angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte atât pentru propria faptă ilicită, cât şi în calitate de comitent al prepuşilor săi, cele trei înscrisuri autentice sunt apte să dovedească doar acordarea, în favoarea persoanelor îndreptăţite, a măsurilor reparatorii sub formă de acţiuni, prin emiterea titlurilor de conversie în temeiul Legii nr. 247/2005.

În ceea ce priveşte cele două rapoarte de evaluare, de care s-au prevalat recurenţii-reclamanţi în susţinerea pretenţiei deduse judecăţii, se reţine că acestea nu reprezintă mijloace de probă cu putere doveditoare prestabilită de lege, întrucât cuprind constatările şi concluziile unor specialişti în domeniul evaluării proprietăţii imobiliare, realizate în cadrul procedurii administrative prevăzute de dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi, ulterior, în cadrul verificărilor efectuate de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca urmare a deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curţii de Conturi, context în care aprecierea lor s-a putut face în mod liber, potrivit convingerii instanţei de apel, în condiţiile art. 264 alin. (2) teza finală din C. proc. civ.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că decizia civilă recurată a fost pronunţată cu încălcarea exigenţelor referitoare la motivarea hotărârii judecătoreşti, prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum şi cu încălcarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale a art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului, sens în care a învederat că instanţa de apel nu a analizat conţinutul înscrisurilor depuse la dosar, care emană de la intimata-pârâtă şi care atestă prejudiciul produs, ceea ce echivalează cu lipsa analizei pretenţiei deduse judecăţii

Înalta Curte constată că şi acest motiv de casare este nefondat.

Astfel, motivarea hotărârii reprezintă unul dintre elementele componente ale dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi dezvoltat în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg.

De exemplu, în cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 1049 din 25 noiembrie 2005, Curtea Europeană a arătat că "dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina "instanţei", obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa". Curtea a admis că "obligaţia pe care o impune art. 6 par. 1 instanţelor de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei), însă "noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia concluziile unei instanţe inferioare" (cauza Helle împotriva Finlandei).

În prezenta cauză, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, se constată că instanţa de apel a prezentat argumentele care i-au format, în fapt şi în drept, convingerea cu privire la soluţia adoptată, argumente care s-au raportat, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor şi la probatoriul administrat, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, ceea ce înseamnă că decizia recurată respectă exigenţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., fiind asigurate garanţiile necesare dreptului la un proces echitabil, neputându-se reţine încălcarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Raportat la criticile recurenţilor-reclamanţi, este de menţionat că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudinea de apreciere şi coroborare a probelor administrate, iar instanţa de recurs nu poate cenzura acest aspect.

Astfel, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile, astfel că părţile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt. Ca atare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite.

Scopul recursului transcende, aşadar, interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor căii extraordinare de atac a recursului.

Recurenţii-reclamanţi au mai invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte observă că, în argumentarea acestui motiv, recurenţii au invocat aceleaşi critici pe care le-au subsumat şi motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. şi care au fost deja analizate supra.

Deşi recurenţii-reclamanţi au susţinut aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 1241 din C. civ., totuşi în dezvoltarea acestei critici au reluat expunerea de motive subsumată art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. în ceea ce priveşte modalitatea de evaluare şi interpretare a probatoriului. După cum s-a arătat, din moment ce în recurs nu se poate cenzura situaţia de fapt, ci doar se verifică legalitatea deciziei pronunţate în apel, prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată, rezultă că instanţa de recurs nu are competenţa de a reevalua mijloacele de probă administrate de către instanţele de fond şi nici de a analiza criticile care privesc temeinicia deciziei instanţei de apel. Ca atare, motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a fost invocat formal, nefiind învederate argumente valide, care să susţină interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Faţă de aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate sunt nefondate şi că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 1354 A din 10 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 31 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.