Res judicata precluding rent claims; precedence of expropriation exemption law over forestry code obligations for national interest projects

Şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2024

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 10 august 2018 pe rolul Tribunalul Caraş-Severin, fiind stabilită ulterior competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta Regia Naţională A Pădurilor ROMSILVA - Direcţia Silvică Caraş-Severin a solicitat să se dispună obligarea pârâtelor Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. şi Sucursala de Transport Timişoara la:

- plata debitului principal în cuantum de 2.433.608,52 RON, reprezentând chirie anuală ocupare temporară a terenului în suprafaţă de 20,0156 ha din fondul forestier naţional;

- plata penalităţilor de întârziere calculate de la data scadentei chiriei 31.01.2018 şi până la plata electivă şi integrală a acesteia;

- plata debitului principal în cuantum de 304289.47 RON, reprezentând contravaloare scoatere definitivă din fondul forestier naţional a suprafeţei de 0,1213 ha teren şi contravaloare pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase din fondul forestier naţional;

- plata penalităţilor de întârziere calculate din data de 10.05.2015, conform deciziei de expropriere nr. 213/1640.2014 şi deciziei nr. 10/20.04.2015 pentru scoatere definitivă din fondul forestier şi până la plata efectivă şi integrală a acestuia.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 211 din 18 februarie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor ROMSILVA - Direcţia Silvică Caraş-Severin, în contradictoriu cu pârâta Sucursala de Transport Timişoara, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.

A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

A respins, ca neîntemeiată, acţiunea privind pe reclamanta Regia Naţională a Pădurilor ROMSILVA - Direcţia Silvică Caraş-Severin, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A..

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia nr. 1646A din 8 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă Regia Naţională a Pădurilor - ROMSILVA Direcţia Silvică Caraş-Severin împotriva sentinţei civile nr. 211 din 18 februarie 2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A..

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 1646A din 8 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva Direcţia Silvică Caraş-Severin a declarat recurs.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată este netemeinică şi nelegală fiind pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. şi a art. 14 din Legea nr. 255/2010, respectiv cu încălcarea dispoziţiilor legale cuprinse în art. 41 - 42 din Legea nr. 46/2008, fiind astfel incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prima critică face referire la faptul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Dacă în dosarul nr. x/2018 a fost analizată cererea reclamantei Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. de restituire a sumelor achitate către Regia Naţională a Pădurilor - ROMSILVA Direcţia Silvică Caraş-Severin în perioada 2015-2017, în schimb, în prezenta cauză, instanţa a fost investită cu soluţionarea unei acţiunii în pretenţii formulată împotriva pârâtei Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A..

Recurenta-reclamantă apreciază că, întrucât temeiurile de drept invocate în cele două dosare sunt diferite, soluţionarea cauzei în baza dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. este neîntemeiată, chiar dacă situaţia de fapt este aceeaşi, în sensul că se referă tot la obiectivul LEA 400 km Reşiţa - Pancevo.

Motivarea deciziei recurate, prin care s-a făcut aplicarea principiului pozitiv al puterii de lucru judecat, este nelegală deoarece soluţia instanţei nu trebuie pronunţată pentru a nu contrazice alte hotărâri judecătoreşti, ci prin arătarea motivelor care au format opinia judecătorilor, raportat la motivele de fapt şi temeiurile de drept invocate prin cerere.

Chiar dacă reglementarea efectului pozitiv al autorităţi de lucru judecat urmăreşte să protejeze părţile de existenţa unor hotărâri judecătoreşti contradictorii, soluţionarea cauzei trebuia să se realizeze prin analizarea în concret a motivelor de fapt şi de drept invocate de către apelanta-reclamantă, iar nu prin aplicarea dispoziţiilor legale cuprinse în art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Invocarea dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010 nu poate reprezenta motiv pentru neachitarea de către pârâtă a chiriei şi a valorii terenului scos definitiv din fondul forestier, atât timp cât obligaţiile de plată sunt reglementate expres prin act normativ cu putere de lege - Legea nr. 46/2008 - Codul silvic - şi nu există niciun argument pentru a conferi putere juridică mai mare Legii nr. 255/2010 faţă de Codul silvic, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 46/2008 este o lege organică, prin care este reglementat regimul proprietăţii asupra fondului forestier naţional, având putere juridică mai mare decât legea exproprierii.

În susţinere, invocă decizia nr. 2096/13.10.2021 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2018, hotărâre ce ar trebui avută în vedere în analiza aplicabilităţii şi relevanţei în speţă a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, iar nu decizia pronunţată de către instanţa supremă în dosarul nr. x/2018, pe care s-a întemeiat soluţia din cauză, prin valorificarea puterii lucrului judecat.

Cea de-a treia critică reclamă faptul că prin decizia recurată Curtea de Apel Bucureşti a încălcat dispoziţiile art. 41 şi art. 42 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic.

Instanţa de apel, motivând soluţia prin raportare la hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2018, a ignorat obligaţia legală ce revine intimatei Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. potrivit Legii nr. 46/2008 - Codul silvic, în calitate de beneficiară a ocupării temporare şi a scoaterii definitive de terenuri forestiere aflate în administrarea RNP ROMSILVA - Direcţia Silvică Caras-Severin.

Recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 41 şi art. 42 din Codul silvic - Legea nr. 46/2008, reţinând că în favoarea intimatei operează scutirea de la plată, fără ca aceste prevederi legale să fi fost modificate sau abrogate.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata-pârâtă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. a depus întâmpinare, comunicată, invocând excepţia netimbrării şi excepţia nulităţii cererii de recurs pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 18 octombrie 2023 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică la data de 16 ianuarie 2024, cu citarea părţilor în şedinţă publică, pentru soluţionarea căii de atac.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin demersul judiciar cu care a învestit instanţele de fond, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.433.608,52 RON, reprezentând chirie anuală ocupare temporară a terenului în suprafaţă de 20,0156 ha din fondul forestier naţional necesar pentru realizarea obiectivului de investiţii şi interes naţional "LEA 400 km de interconexiune Reşiţa (România) - Pancevo (Serbia)".

Ambele instanţe de fond au reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei civile nr. 17 din 30 ianuarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia nr. 424 din 9 martie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Recursul recurentei este întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., argumentându-se, în esenţă, că au fost interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de apel dând eficienţă efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, precum şi faptul că au fost aplicate şi interpretate eronat dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2010 şi prevederile art. 41 şi art. 42 din Legea nr. 46/2008.

În concret, în opinia recurentei-reclamante, curtea de apel ar fi reţinut în mod greşit incidenţa scutirii legale a pârâtei de la plata obligaţiilor băneşti prevăzute de art. 42 din Codul silvic, în valoare totală de 2.433.608,52 RON, reprezentând chirie anulă datorată pentru ocuparea temporară a terenului în suprafaţă de 20,0158 ha reprezentând fond forestier naţional aflat în proprietatea publică a statului şi în administrarea pârâtei, în vederea realizării obiectivului de interes naţional "LEA 400 kV Reşiţa (România) - Pancevo (Serbia), Tronsonul I".

Altfel spus, decizia instanţei de apel este criticată din perspectiva fundamentării, pretins eronate, pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2010 care reglementează scutirea legală în discuţie şi a ignorării ori aplicării greşite a dispoziţiilor art. 42 din Legea nr. 46/2008, care statuează asupra obligaţiilor băneşti în sarcina pârâtei, prin reţinerea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 17/2020 a Curţii de Apel Timişoara.

Criticile prezentate de recurenta-reclamantă sunt nefondate.

Potrivit art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată", iar conform alin. (2) "autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă."

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."

Prin norma evocată, legiuitorul a consacrat în mod explicit, în plan normativ, efectul pozitiv al lucrului judecat, prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental, dezlegată în cadrul unui proces şi a cărei rezolvare se regăseşte în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat. Aceasta presupune că dezlegarea dată nu va putea fi nesocotită sau contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus că exprimă adevărul în ceea ce priveşte raporturile juridice dintre părţi (res judicata pro veritate habetur).

În prezenţa efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat, instanţa nou învestită nu procedează la o altă reevaluare jurisdicţională, ci doar valorifică ceea ce a statuat instanţa anterioară. Sub acest aspect, funcţia lucrului judecat este şi aceea de a uşura sarcina probaţiunii (dezlegările anterioare ale instanţei având, în relaţia dintre părţi, o valoare normativă, în înţeles de normă particulară, aplicabilă cauzei concrete deduse judecăţii) şi respectiv, de a se impune noii judecăţi, care, în justificarea soluţiei trebuie doar să facă referire la ceea ce s-a statuat anterior.

Pornind de la premisa factuală descrisă, în valorificarea considerentelor de ordin teoretic Înalta Curte constată că instanţa de apel, validând raţionamentul primei instanţe, a reţinut că respectivul obiectiv de investiţii LEA 400KV Reşita-Pancevo a fost declarat de interes naţional şi de utilitate publică, iar terenurile scoase din fondul forestier naţionale sunt domeniu public, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, instituţia pârâtă nedatorând contravaloarea folosinţei.

Astfel, dând eficienţă puterii de lucru judecat a acestei hotărâri, care se opune recurentei-reclamante şi îi înterzice acesteia de a readuce în atenţia instanţei de judecată chestiuni litigioase tranşate definitiv de către o altă instanţă, în mod corect, instanţa de apel a valorificat efectul pozitiv al lucrului judecat al acestei decizii. Curtea de apel, având în vedere că hotărârile judecătoreşti sunt obligatorii şi produc efecte inter partes, a constatat că nu prezintă relevanţă faptul că în litigiul anterior părţile au avut poziţii procesuale inverse, ci importanţă prezintă faptul că, atât în primul litigiu, cât şi în cel pendinte, chestiunea litigioasă dedusă judecăţii este caracterul oneros sau gratuit al folosinţei terenului, ce face parte din fondul forestier naţional.

În alţi termeni, instanţa de apel a apreciat că puterea de lucru judecat priveşte manifestarea autorităţii de lucru judecat ca prezumţie legală absolută de a exprima adevărul judiciar şi are în vedere valoarea probatorie a unei hotărâri judecătoreşti anterioare în litigiul anterior, aducându-se în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia unei judecăţi anterioare, raporturi juridice, care nu pot fi nici ignorate şi nici contrazise.

A admite soluţia contrară ar însemna că prezumţia legală şi irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul cu privire la drepturile pe care o instanţă judecătorească le constată, ar putea fi combătută, deschizându-se părţii posibilitatea de a repune în discuţie situaţia constatată în cuprinsul acesteia prin administrarea unor probe noi, iar finalitatea urmărită de legiuitor, de a preîntâmpina o a doua judecată, care răspunde necesităţii stabilităţii raporturilor juridice, ar fi pusă în pericol.

Se reţine că, şi dacă nu se verifică tripla identitate de elemente, ci doar aceea ca între cele două cauze să există o legătură de materie litigioasă, pentru respectarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, cea de-a doua hotărâre trebuie să se sprijine pe ceea ce a rezolvat instanţa anterioară. Or, în speţă, în mod legal, curtea de apel a reţinut că între cele două litigii există o strânsă legătură dată de izvorul cauzei.

Examinând decizia civilă nr. 17 din 30 ianuarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2018, instanţa de apel a constatat că atât pretinsa obligaţie de plată a chiriei pentru anii 2016 şi 2017 ce a făcut obiectul cererii de restituire din dosarul nr. x/2018, cât şi cea reclamată pe anul 2020 - ce face obiectul prezentului dosar - sunt solicitate în legătură cu aceeaşi situaţie de fapt, respectiv ocuparea temporară a unui teren din fondul forestier necesar pentru realizarea obiectivului de investiţii şi de interes naţional "LEA 400kv de interconexiune Reşiţa (România) - Pancevo (Serbia)".

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că în ambele litigii, ca urmare a acestei situaţii de fapt, apelanta-reclamantă a susţinut că s-a născut o obligaţie de plată a unei chirii anuale din partea intimatei-pârâte în temeiul dispoziţiilor art. 42 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic.

Prin urmare, între pretenţiile din cele două litigii există o strânsă legătură dată de izvorul obligaţiei. Aceeaşi chestiune juridică se doreşte a fi tranşată şi în litigiul de faţă, în care se solicită plata chiriei în temeiul aceloraşi dispoziţii legale şi în raport de acelaşi izvor al obligaţiei pecuniare exhibate, invocându-se aceeaşi cauză, singurul element care diferenţiază cauza de faţă de cauza ce face obiectul dosarului nr. x/2018 fiind perioada pentru care se solicită plata chiriei.

Astfel cum în mod legal a reţinut instanţa de apel, statuarea privind inexistenţa obligaţiei de plată a chiriei anuale pentru ocuparea temporară a unui teren din fondul forestier necesar pentru realizarea obiectivului de investiţii şi de interes naţional "LEA 400kv de interconexiune Reşiţa (România) - Pancevo (Serbia) se bucură de efectele autorităţii de lucru judecat ale deciziei civile nr. 17 din 30 ianuarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, definitivă prin decizia civilă nr. 424/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dată fiind incidenţa dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., se constată că nici în prezenta cauză intimata-pârâtă nu are obligaţia legală pentru anul 2020 de plată a chiriei anuale ca urmare a scutirii exprese reglementate de art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local cu modificările şi completările ulterioare. Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că statuările din dosarul nr. x/2018 au în cadrul procesului de faţă valoarea unor prezumţii legale absolute, ce nu pot fi combătute şi nici contrazise, ele impunându-se atât părţilor, cât şi instanţei de judecată, ambele părţi procesuale din cauza dedusă judecăţii fiind părţi şi ale litigiului anterior.

Prin urmare, instanţa de apel nu putea pronunţa o altă soluţie care să contrazică chestiunile dezlegate definitiv de Curtea de Apel Timişoara prin decizia amintită, intrată în autoritate de lucru judecat, valorificată din perspectiva efectului pozitiv.

În concluzie, este nefondată critica recurentei-reclamante subsumată motivului de negalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că nu trebuia aplicat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat pe motiv că părţile nu au avut aceeaşi poziţie procesuală în cele două dosare, precum şi că temeiul de drept al celor două acţiuni este diferit.

S-a mai susţinut de către recurenta-reclamantă faptul că autoritatea de lucru judecat nu înlătură obligaţia judecătorului de a-şi forma propria opinie, de a motiva hotărârea raportat la motivele de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei.

Or, nu poate fi primită această susţinere, având în vedere faptul că este de esenţa autorităţii de lucru judecat ca, în ideea asigurării stabilităţii raporturilor juridice, o chestiune litigioasă, odată tranşată de instanţă, să nu mai poate fi adusă înaintea judecăţii, pe de o parte, iar pe de altă parte, ceea ce a stabilit o primă instanţă să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanţe ulterioare. Scopul autorităţii de lucru judecat este tocmai acela de a se evita pronunţarea unor hotărâri care să se contrazică, de a se evita ca o problemă dezlegată judiciar definitiv anterior să mai poată fi reevaluată într-un nou proces ulterior cu un rezultat contrar, aspect de natură a afecta siguranţa circuitului civil şi dreptul părţilor la un proces echitabil statuat de art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, motivat de faptul că aceste dispoziţii nu pot reprezenta motiv pentru neachitarea chiriei datorate de intimata-pârâtă, întrucât obligaţia de plată a chiriei pentru ocupările temporare de terenuri din fondul forestier este reglementată expres, cu putere de lege, prin Codul silvic - Legea nr. 46/2008.

De asemenea, a mai arătat că nu i se poate conferi Legii nr. 255/2010 o putere juridică mai mare faţă de Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, care este o lege organică şi prin care este reglementat regimul proprietăţii asupra fondului forestier naţional. Ca atare, Legea nr. 46/2008 - Codul silvic are o putere juridică mai mare decât legea exproprierii.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a invocat, cu titlul de practică, decizia nr. 2096 din 13 octombrie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018, apreciind că această decizie ar trebui să fie avută în vedere în analiza aplicabilităţii şi relevanţei în speţă a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010.

A arătat, totodată, că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic.

Aceste critici nu pot fi primite, având în vedere că instanţa de apel nu a făcut o interpretare proprie şi aplicare a dispoziţiilor legale anterior evidenţiate, fiind împiedicată să mai examineze temeinicia acţiunii şi incidenţa art. 42 din Legea nr. 46/2008 ori cea a art. 14 din Legea nr. 255/2010.

Aceasta întrucât, chestiunea prevelanţei normei speciale (Legea nr. 255/2010) faţă de norma generală (Codul silvic-Legea nr. 46/2008) în litigiul pendinte a fost tranşată în litigiul anterior, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, constituind tocmai fundamentul soluţiei pronunţate prin decizia civilă nr. 17 din 30 ianuarie 2020 de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2018, definitivă, prin decizia civilă nr. 424 din 9 martie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, astfel cum deja s-a arătat.

Este de menţionat că în litigiul anterior, având de analizat existenţa/inexistenţa obligaţiei de plată a chiriei în sarcina Companiei Naţionale de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A., instanţa a stabilit, în mod definitiv, că în cazul concret dedus judecăţii, pentru ocuparea terenului scos din fondul forestier naţional pentru realizarea obiectului de investiţii LEA 400 KV Reşita-Pancevo, sunt aplicabile dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2010, operând în favoarea pârâtei beneficiul scutirii legale de la plata chiriei.

Astfel, a fost reţinut, cu putere de lucru judecat, că norma specială cuprinsă în art. 14 din Legea nr. 255/2010 are un caracter derogator şi, în consecinţă prioritar, în sensul în care, în considerarea domeniului specializat al obiectelor de interes naţional, judeţean şi local, instituie expressis verbis beneficiul scutirii de la plata obligaţiilor băneşti datorate potrivit normei generale din Codul silvic.

Ipoteza incidentă în speţă este aceea a exceptării de la plata obligaţiilor băneşti prevăzute de art. 42 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul silvic (chiria şi contravaloarea pierderii de creştere) în cazul ocupării unui teren din fondul forestier naţional situat pe coridorul de expropriere, teren aflat în proprietatea publică a statului şi în administrarea pârâtei şi care este afectat unei lucrări de utilitate publică de interes naţional, astfel cum rezultă din H.G. nr. 841/2015.

Totodată, s-a reţinut că nici împrejurarea, reală, că pârâta din cauză a solicitat emiterea facturilor pentru plata sumelor de bani şi a plătit garanţia nu este de natură a suprima caracterul nedatorat al plăţii efectuate, întrucât operează beneficiul scutirii legale.

Drept urmare, în litigiul pendinte, instanţa de apel nu putea efectua o altă interpretare a dispoziţiilor legale şi nu putea pronunţa o altă soluţie, care să contrazică chestiunile dezlegate de alte instanţe în mod definitiv, cu putere de lucru judecat şi să statueze în alt mod faţă de cel deja stabilit cu titlu de adevăr juridic.

Acest considerent se contrapune cu succes şi argumentului dat de invocarea de către recurentă a deciziei nr. 2096 din 13 octombrie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018, în litigiul dintre Transelectrica S.A. şi comuna Dognecea.

În plus, instanţa de recurs observă că litigiul respectiv a avut un consorţiu procesual subiectiv diferit (intimata-pârâtă din cauză nefiind parte în acel dosar) şi a avut un alt obiect (contravaloarea pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice şi cheltuielile de reinstalare a vegetaţiei şi de întreţinere a acestora până la revenirea la situaţia anterioară), nicidecum aspecte legate de chiria reglementată distinct de dispoziţiile art. 42 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008.

În contrapunere, se observă că decizia civilă nr. 17/2020 a Curţii de Apel Timişoara a fost purtată între aceleaşi părţi procesuale şi a vizat acelaşi izvor al obligaţiilor. Ca atare, deciziei nr. 2096 din 13 octombrie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu i se pot recunoaşte aceleaşi efecte juridice precum deciziei civile nr. 17/2020, întrucât nu se decelează acea legătură între litigii, cerinţă reglementată de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ea rămânând încadrată din această perspectivă în categoria juridică a practicii judiciare, practică ce nu are atribut de obligativitate în sistemul de drept naţional.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor ROMSILVA - Direcţia Silvică Caraş Severin împotriva deciziei nr. 1646 A din 8 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2024.