Statute of limitations for state liability over defective property valuations: objective knowledge at compensation decision issuance

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III - a civilă la 3 decembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea acesteia la plata sumei de 369.807 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 1.810.914 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/01.12.2009 întocmit de expertul evaluator A., şi valoarea de 1.441.107 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului în suprafaţă de 325 mp, situat în Bucureşti, Calea 13 septembrie, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie, până la data plăţii efective.

2. Apărările formulate la fond

Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

La data de 18 martie 2022, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a numiţilor B. şi C..

3. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1613 din 24 octombrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca fiind prescrisă. A respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă în contradictoriu cu numita B., pentru lipsa capacităţii de folosinţă, şi în contradictoriu cu chematul în garanţie PFA A., ca rămasă fără obiect.

4. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 761A din 23 mai 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinţei nr. 1613 din 24 octombrie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

5. Recursul

Împotriva deciziei nr. 761A din 23 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, invocând, în drept, incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru pretinsa încălcare a normelor de drept material reglementate la art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în ceea ce priveşte stabilirea momentului de început al curgerii termenului de prescripţie, ca fiind cel al emiterii deciziei de despăgubire nr. 4865/23.04.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Recurentul a susţinut că, în mod greşit curtea de apel a reţinut că, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, intimata era un organ de specialitate aflat în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, iar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor era o structură interministerială, organizată în subordinea Cancelariei Primului Ministru.

De asemenea, a afirmat că, la determinarea raporturilor dintre Guvern/ministere şi intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor/Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 11, art. 12 alin. (1) şi (2), respectiv art. 28 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 90/2001, în forma în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire.

A făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, arătând că, prin raportare la această hotărâre, în mod eronat instanţa de control judiciar a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este cel al emiterii deciziei de despăgubire.

Recurentul a învederat că argumentele instanţei de control judiciar, ce vizează stabilirea momentului obiectiv al curgerii prescripţiei în raport de controlul pe care Guvernul sau un alt organism înfiinţat de stat îl puteau efectua asupra activităţii intimatei nu satisfac cerinţele art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la momentul indicat, nu se putea stabili existenţa pagubei, eventualele abateri de la legalitatea şi regularitatea întocmirii rapoartelor iniţiale de evaluare negenerând, per se, un prejudiciu.

Altfel supus, chiar dacă Ministerul Finanţelor ar fi auditat activitatea intimatei, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, auditul nu ar fi condus la stabilirea pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare nu generează, în sine, existenţa unui prejudiciu, iar determinarea acestuia, nu se poate face decât printr-o nouă evaluare. Astfel, recurentul a afirmat că era în imposibilitate de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţa de apel.

Suplimentar, a arătat că data emiterii deciziei de despăgubire nu poate fi reţinută ca moment de început al curgerii termenului de prescripţie, deoarece, la acest moment se cunoştea numai valoarea măsurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptăţite, iar nu existenţa unei pagube. Or, cunoaşterea cuantumului măsurilor reparatorii acordate nu echivalează cu cea a existenţei pagubei.

Totodată, a susţinut că era în imposibilitate să cunoască paguba la momentul indicat de instanţa de apel, întrucât aceasta a fost stabilită, sub aspectul constatării şi a întinderii, ca urmare a întocmirii raportului de evaluare de către S.C. D. S.R.L..

Ca atare, instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021 emise de intimată, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea lor de piaţă.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la 25 septembrie 2023, intimata a invocat inadmisibilitatea recursului, arătând că acesta nu este temeinic motivat, întrucât partea adversă înţelege să folosească un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speţă similară, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte a reţinut că excepţia invocată nu vizează condiţiile de exercitare a căii de atac a recursului, şi că nu se impune a fi analizată.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În esenţă, motivele de recurs invocate vizează aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripţie.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, cât şi la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).

Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripţie, legiuitorul a asigurat armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia a fost fondat şi pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acţiunii în răspundere civilă delictuală.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, precum şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei şi persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (odată cu emiterea adresei nr. x/18.01.2021 de către pârâtă).

Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a terenului în suprafaţă de 325 mp, situat în Bucureşti, Calea 13 septembrie, şi valoarea reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/01.12.2009 întocmit de expert PFA A., la care se adaugă plata dobânzii calculate de la data emiterii titlului de conversie şi de la data plăţii în cazul sumelor aferente titlurilor de plată, până la data plăţii.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită constă în efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experţii autorizaţi, prepuşi ai pârâtei, precum şi din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare din 01.12.2009, întocmit în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate.

Recurentul a susţinut că, deşi la stabilirea despăgubirilor în dosarul menţionat nu s-au respectat standardele internaţionale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 4865/23.04.2009, beneficiarei fiindu-i eliberat titlul de plată aferent.

Învestit fiind cu soluţionarea fondului acţiunii civile, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 1613 din 24 octombrie 2022, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin întâmpinare, şi a respins cererea, ca prescrisă.

Soluţia instanţei de fond a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie prin decizia nr. 761A din 23 mai 2023, apelul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinţei menţionate fiind respins ca nefondat, reţinându-se că momentul emiterii deciziei de despăgubire nr. 4865/23.04.2009 de către Comisia Centrală a Despăgubirilor marchează momentul producerii pagubei.

Înalta Curte constată că decizia de despăgubire a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naţionalizate, prevăzută de art. 13 Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în baza căreia beneficiarului au fost eliberate titlurile de conversie.

Potrivit alin. (2) al textului de lege menţionat, din componenţa Comisiei au făcut parte şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de membrii acesteia.

Reprezentanţii Ministerului Economiei şi Finanţelor aveau atribuţii şi competenţe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceştia să ia cunoştinţă despre existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia şi după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foştilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare.

Cu alte cuvinte, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci şi obligaţia de a sesiza neregularităţile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum şi de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat însă la omologarea raportului de evaluare întocmit de evaluatorul PFA A. la 01.12.2009, emiţând decizia nr. 4865/23.04.2009, iar, ulterior, eliberând titlul de plată aferent.

Astfel, începutul cursului termenului de prescripţie, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârşirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietăţii imobiliare prin raportul întocmit de evaluatorul PFA A. la 01.12.2009, şi omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, respectiv, cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba şi pe cel care răspunde de ea puteau fi cunoscute încă de la această dată.

Ca atare, în mod greşit a susţinut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoştinţă de producerea pagubei şi de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x/18.01.2021, prin care a fost încunoştinţat despre existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, de către evaluatorul PFA A. la 01.12.2009, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. D. S.R.L. la 02.11.2020, din dispoziţia Curţii de Conturi a României.

Lipsa de relevanţă a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă în însăşi reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoaşterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenţei acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripţie.

Prejudiciul şi întinderea acestuia sunt noţiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligaţiei de reparaţie şi putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.

În acest sens s-a statuat şi în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive; (pct. 64) "A susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale."

Această decizie, deşi se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raţionamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de raţiune, şi în cauza pendinte.

Dând eficienţă acestor statuări, Înalta Curte reţine că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum şi comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x/18.01.2021, sunt lipsite de relevanţă din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască şi să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaţionale de evaluare, în virtutea atribuţiilor conferite prin lege, respectiv, prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII.

Dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de către recurent, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data comunicării adresei menţionate, prin care a fost încunoştinţat despre existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, de evaluatorul PFA A. la 01.12.2009 şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. D. S.R.L. la 02.11.2020, ar însemna să se admită că, deşi a pierdut dreptul la acţiune, deoarece nu a acţionat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părţi, cum este această adresă, să le dea posibilitatea de a repune în discuţie dreptul la acţiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv, faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terţ să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speţă, prin invocarea nerespectării unor norme legale.

Aşadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existenţa prejudiciului şi a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 4865/23.04.2009, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform standardelor internaţionale de evaluare, sau, cel mai târziu la data emiterii titlurilor de conversie, acesta fiind reperul obiectiv al naşterii raportului juridic obligaţional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat şi îndatorirea corelativă la reparaţie a pârâtei.

În privinţa cadrului normativ în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire, Înalta Curte reţine că acesta era reprezentat de Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte, printre alţi membri, preşedintele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, precum şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor.

Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa atribuţiilor în procedura de restituire şi faptul că nu a avut cunoştinţă despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de PFA A. la 01.12.2009, care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. 4865/23.04.2009, respectiv a titlului de plată aferent.

De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire şi de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, iar tocmai dispoziţiile legale pretins încălcate (art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954) prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte alte organe în acest scop.

Totodată, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

În raport de aceste aspecte relevate, contrar susţinerilor recurentului, poate fi atrasă răspunderea statului pentru delictele civile comise de instituţiile aflate în subordinea sa, prin exercitarea unor atribuţii delegate prin lege.

Acest argument este susţinut şi de faptul că statul avea la îndemână şi un mecanism de verificare a activităţii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curţii de Conturi, control care, de altfel, a şi fost efectuat, în speţă fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, pe baza Standardele internaţionale de evaluare.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul a invocat aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513 din 7 martie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ţinută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalenţă momentului subiectiv al începutului cursului prescripţiei, de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei analizate, iar, pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 761 A din 23 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 761 A din 23 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.