Unauthenticated administrative inspection report lacks absolute probative force to establish civil delict liability for unauthorized land use

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă la 11 august 2021, sub nr. x/2021, reclamanta Agenţia Domeniilor Statului a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., obligarea acestuia la plata sumei de 363.113,17 RON, reprezentând contravaloarea folosinţei terenului în suprafaţă totală de 59,14 ha, având categoria de folosinţă vie şi livadă, exploatată fără acordul său şi fără a deţine un titlu valabil pentru perioada 05.01.2016 - 11.11.2020, actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală, la momentul plăţii efective; evacuarea din imobilul ocupat fără drept, în suprafaţă de 59,14 ha, pentru lipsa titlului.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 C. civ.

Pârâtul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca prescrisă parţial, pentru perioada 5.01.2016-11.08.2018. În subsidiar, a cerut respingerea acţiunii, ca neîntemeiate.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 994 din 18 martie 2022, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins cererea formulată de reclamanta Agenţia Domeniilor Statului, în contradictoriu cu pârâtul A., ca neîntemeiată.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 111/C din 3 mai 2023, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Agenţia Domeniilor Statului împotriva sentinţei nr. 944 din 18 martie 2022 pronunţate de Tribunalul Constanţa - I civilă, în contradictoriu cu pârâtul A..

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 111/C din 3 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta Agenţia Domeniilor Statului, solicitând casarea acesteia, în baza dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că, în considerentele hotărârii atacate, instanţa de apel a reţinut legalitatea procesului-verbal de constatare nr. x din 11 noiembrie 2020, în raport de dispoziţiile art. 269 şi art. 270 C. proc. civ., pe motiv că aspectele consemnate în cuprinsul acestuia pot fi contestate doar în procedura înscrierii în fals.

A menţionat că instanţa de apel nu şi-a însuşit opinia instanţei de fond, potrivit căreia procesul-verbal este lipsit de efectele specifice unui act autentic, întrucât nu au fost identificate cerinţele legale a căror încălcare poate atrage nulitatea actului constatator.

A arătat că, deşi instanţa de apel nu a contestat valabilitatea procesului-verbal de constatare nr. x/11.11.2020, contrar propriului raţionament juridic a concluzionat că nu se poate reţine puterea doveditoare a acestuia cu privire la o perioadă anterioară.

Raportat la aceste critici, recurenta a susţinut contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate, arătând că, deşi instanţa de apel a constatat în mod corect care sunt dispoziţiile legale incidente, a dispus în sens contrar acestora.

A apreciat că este superficială argumentarea curţii care a înlăturat consemnările procesului-verbal de constatare, în lipsa indicării normelor legale încălcate la încheierea acestuia.

A afirmat că nu poate fi validată concluzia instanţei de apel, potrivit căreia nu se poate reţine puterea doveditoare a procesului-verbal pentru perioada anterioară (de peste 4 ani), câtă vreme nu s-a formulat vreun argument logic ori juridic în considerarea acestuia. De asemenea, a arătat că nu poate fi ignorat faptul că actul constatator este semnat de reprezentanţi ai statului, cu rol de control şi de decizie pe plan local, în măsură să ateste că aspectele menţionate în procesul-verbal reflectă realitatea.

Recurenta a afirmat că raţionamentul care a stat la baza pronunţării hotărârii recurate este înlăturat prin antagonismul celor reţinute de instanţa de apel în considerentele hotărârii pronunţate, care se exclud reciproc, neputându-se admite şi nega simultan aceeaşi situaţie.

În dezvoltarea criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 22, art. 264, art. 269 şi art. 270 C. proc. civ., precum şi a prevederilor art. 555, art. 1349 şi art. 1357 C. civ., întrucât modalitatea de soluţionarea a apelului său nu are legătură cu realitatea legislativă, fiind necesară o reformare în conformitate cu normele legale aplicabile şi cu jurisprudenţa în materie.

Referitor la ignorarea forţei probante a procesului-verbal de constatare nr. x/11.11.2020, încheiat în vederea identificării persoanelor care exploatează fără drept suprafeţele de teren aflate în administrarea recurentei, a solicitat să se constate că instanţa de apel nu a analizat temeinic toate dovezile depuse, aspect ce se desprinde din construcţia juridică a hotărârii recurate, pârâtul recunoscând că foloseşte imobilul potrivit celor consemnate în adresa nr. x/15.02.2021.

Recurenta a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a exclus forţa juridică probantă a procesului-verbal de constatare nr. x/11.11.2020, care a fost întocmit de o comisie constituită în temeiul unui act normativ, Ordinul comun nr. 101/04.03.2002 al Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi al Ministerului de Interne, care este în vigoare şi produce efecte juridice.

Întrucât comisia a fost constituită din reprezentanţi ai statului, se poate afirma că procesul-verbal de constatare nr. x/11.11.2020 a fost emis de un organ al statului, în exercitarea atribuţiilor stabilite printr-un normativ elaborat de două autorităţi publice.

A afirmat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 269 şi art. 270 C. proc. civ. a căror incidenţă a fost reţinută şi de instanţa de apel, care însă a pronunţat o soluţie contradictorie propriului raţionament, înlăturând, fără vreun argument juridic, forţa probantă a procesului-verbal constatator.

Deşi pârâtul nu a contestat procesul-verbal şi a recunoscut că foloseşte terenul în discuţie, curtea a valorificat doar apărările acestuia, fără a acorda atenţia cuvenită incidenţei dispoziţiilor art. 269 şi art. 270 C. proc. civ.

Recurenta a contestat argumentele referitoare la neîndeplinirea condiţiilor privitoare la atragerea răspunderii civite delictuale a pârâtului pentru perioada indicată în procesul-verbal de constatare, invocând motive străine de cauză, care nu se circumscriu dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ.

A arătat că prin reglementarea art. 1349 C. civ. legiuitorul a asigurat o protecţie extinsă drepturilor subiective şi intereselor legitime care ar putea fi afectate prin diverse fapte ilicite, iar, potrivit alin. (2) al articolului menţionat, persoana care are discernământ şi încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligată să le repare integral.

A apreciat că art. 1357 C. civ. conţine dispoziţii imperative cu privire la repararea prejudiciului de persoana care săvârşeşte o faptă ilicită cu vinovăţie.

Or, pârâtul a comis o asemenea faptă, exploatând terenul fără a deţine un titlu valabil, prejudiciul cauzat recurentei constând în beneficiul nerealizat, existând raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, patrimoniul său fiind diminuat cu suma pe care ar fi trebuit să o încaseze cu titlu de preţ din folosinţa bunului.

Recurenta a concluzionat că modalitatea eronată de interpretare a prevederilor art. 1349, art. 1357 şi art. 555 C. civ. de către instanţa de apel a condus la pronunţarea unei soluţii greşite, cu ignorarea dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la 21 august 2023, intimatul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate" (…) "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Obligaţia instanţei, de motivare a hotărârii adoptate, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt, încadrarea în drept a acesteia, examinarea argumentelor părţilor şi expunerea punctului de vedere al instanţei în raport de fiecare susţinere relevantă, precum şi a raţionamentului logico-juridic pe care se fundamentează soluţia adoptată.

Cerinţa motivării hotărârilor judecătoreşti este rezultatul a două exigenţe ce decurg din art. 6 paragr. 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care garantează dreptul oricărei persoane de a-şi prezenta argumentele şi observaţiile în faţa instanţei, aceasta fiind ţinută de respectarea obligaţiei de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor şi propunerilor de probe prezentate de părţi, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Prin criticile subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat, în esenţă, contradictorialitatea considerentelor hotărârii recurate, precum şi a considerentelor în raport cu soluţia pronunţată, din perspectiva faptului că, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut legalitatea procesului-verbal nr. x/11.11.2020 faţă de dispoziţiile art. 269 şi art. 270 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, nu i-a constatat forţa probantă, cu referire la o perioadă anterioară încheierii acestuia.

Recurenta a criticat hotărârea instanţei de apel pentru lipsa argumentelor de natură juridică, apte să susţină o asemenea concluzie, precum şi pentru o motivare superficială, prin care au fost înlăturate aspectele consemnate în cuprinsul procesului-verbal de constatare, în lipsa indicării normelor legale pretins încălcate la încheierea acestuia.

Examinând considerentele deciziei atacate în raport de aceste critici invocate, Înalta Curte constată că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat.

Învestită fiind cu soluţionarea apelului declarat de reclamanta Agenţia Domeniilor Statului împotriva sentinţei nr. 944 din 18 martie 2022 pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, curtea a reţinut că principala critică a apelantei a vizat modalitatea de motivare a hotărârii de fond, cu privire la care a susţinut că este lapidară şi că nu cuprinde analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale, invocate ca temei juridic al cererii de chemare în judecată, sentinţa fiind criticată şi din perspectiva examinării acestor condiţii în raport cu fapta ilicită reclamată, prin ignorarea probatoriului administrat şi a forţei probante a procesului-verbal nr. x/11.11.2020, specifice actului autentic.

Procedând la analiza motivelor de apel formulate, cu precădere a celui de-al doilea motiv de critică în raport de care recurenta a invocat, în calea de atac pendinte, incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este aplicabil în cauză.

Astfel, cu referire la procesul-verbal nr. x/11.11.2020, curtea a constatat că obiectul controversei dintre părţile litigiului îl reprezintă valoarea probatorie a acestuia, pe care recurenta a apreciat-o ca fiind specifică unui înscris autentic, în vreme ce intimatul a contestat acest aspect.

Evocând dispoziţiile art. 269 alin. (1) teza I C. proc. civ., instanţa de apel a arătat că înscrisul este autentic în situaţia în care acesta a fost întocmit sau autentificat de o autoritate publică.

Curtea a constatat că, deşi noţiunea de "autoritate publică" nu este definită la art. 269 C. proc. civ., aceasta este reglementată de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, ca fiind orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public, noţiunea fiind reluată, similar, şi la art. 5 lit. k) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ.

Pornind de la această definiţie, a apreciat, în ceea ce priveşte comisia care a întocmit procesul-verbal nr. x/11.11.2020, că aceasta nu se circumscrie noţiunii de "autoritate publică", în sensul de organ care să acţioneze în regim de putere publică, potrivit interpretării date în cuprinsul deciziei nr. 28/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, actul emis nefiind considerat înscris autentic.

Chiar şi în cazul acceptării unei ipoteze contrare, potrivit căreia procesul-verbal ar constitui un înscris ce emană de la o comisie învestită cu "autoritate publică", în sensul larg al acestei noţiuni, instanţa de apel a considerat că acesta nu ar avea puterea doveditoare a unui înscris autentic.

În raport de această constatare, curtea s-a disociat de opinia instanţei de fond, conform căreia procesul-verbal nu produce efectele specifice actului autentic în lipsa a două dintre semnăturile membrilor comisiei, reţinând că acesta a fost întocmit de o comisie formată din patru membri, fiind semnată de trei dintre ei, iar pârâtul nu a invocat nulitatea procesului-verbal pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă, ci aspecte legate de forţa sa probantă.

Coroborând dispoziţiile art. 269 alin. (1) teza a II-a cu cele ale art. 270 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a apreciat că procesul-verbal ar putea avea valoarea probatorie a unui înscris autentic, cel mult cu privire la data încheierii sale, persoanele care l-au întocmit şi semnăturile acestora putând fi contestate doar în procedura înscrierii în fals.

În ceea ce priveşte procesul-verbal a arătat că, pentru ca acesta să aibă forţa probantă a unui înscris autentic, consemnările din cuprinsul acestuia trebuie făcute personal de cei care l-au întocmit. Însă, a constatat că din cuprinsul actului nu rezultă acest aspect, cât timp nu sunt indicate locul şi data constatării (care poate fi diferită de cea a încheierii procesului-verbal), descrierea completă a faptei constatate sau datele de identificare ale persoanei cu privire la care s-a făcut constatarea.

În acest sens, a remarcat că la rubrica "data de la care exploatează terenul" s-a menţionat "05.01.2016 până în prezent", iar, de vreme ce procesul-verbal a fost întocmit la 11.11.2020, nu a reţinut puterea doveditoare a acestuia cu privire la o perioadă anterioară, de peste patru ani.

Deşi a constatat că în cuprinsul procesului-verbal s-a făcut referire la o presupusă declaraţie a pârâtului, prin care acesta ar fi recunoscut exploatarea terenului, o astfel de menţiune a fost apreciată că nu poate fi asimilată cu o "constatare făcută personal" de agenţii instrumentatori, cât timp procesul-verbal nu consemnează identificarea părţii şi nici nu este semnat de aceasta, pentru a se putea reţine incidenţa art. 269 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Concluzionând, curtea a considerat că, şi în ipoteza în care s-ar aprecia că procesul-verbal reprezintă un înscris ce emană de la o autoritate publică, în sensul generic al acestei noţiuni, acesta nu are puterea doveditoare a unui înscris autentic cu privire la situaţia de fapt descrisă în cuprinsul său, pentru argumentele deja expuse.

Analizând, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., modalitatea în care curtea de apel a argumentat, cu referire la procesul-verbal nr. x/11.11.2020, motivul pentru care nu a reţinut forţa probantă a acestuia, similară unui înscris autentic, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei nu justifică aplicarea în cauză a acestui caz de casare.

Contrar afirmaţiilor acestei părţi, curtea nu a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 269 şi art. 270 C. proc. civ., ci doar s-a raportat la aceste norme în analiza aspectelor invocate în apel de către recurentă, referitoare la valoarea probatorie, de înscris autentic, a procesului-verbal nr. x/11.11.2020, tocmai faţă de aceste prevederi legale.

Astfel, nu se decelează un "antagonism" al celor reţinute de instanţa de apel în considerentele hotărârii pronunţate, care s-ar exclude reciproc, astfel cum a susţinut recurenta.

Dimpotrivă, decizia recurată îndeplineşte obligaţia legală de motivare, reprezentând rezultatul procesului logic de analiză a aspectelor deduse judecăţii în apel, în scopul aflării adevărului, curtea expunând clar şi concret motivele pentru care a apreciat, în raport de normele considerate elocvente (art. 269 şi art. 270 C. proc. civ., respectiv art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 şi art. 5 lit. k) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ), că procesul-verbal în discuţie nu se circumscrie noţiunii de "înscris autentic" şi nu are forţa probantă a unui astfel de script.

Reţinând că existenţa unei expuneri sintetice a considerentelor nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, cât timp aceasta cuprinde împrejurările de fapt şi motivele de drept care au format convingerea instanţei şi tratează, într-o manieră concisă, punctele litigioase ale pricinii, precum şi aspectele invocate de părţi, Înalta Curte constată că modalitatea în care instanţa de apel a motivat hotărârea recurată satisface cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., de vreme ce a procedat la un examen efectiv al criticilor invocate în raport de normele cărora acestora li s-au circumscris.

Faptul că instanţa de apel nu şi-a însuşit raţionamentul tribunalului, potrivit căruia procesul-verbal ar fi lipsit de efectele specifice actului autentic din cauza lipsei unor semnături ai membrilor comisiei de la care a emanat, nu poate atrage aplicarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, potrivit art. 476 alin. (1) din acelaşi act normativ, "Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept", iar, conform art. 479 alin. (1) din cod, "Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă."

Cu alte cuvinte, în exercitarea rolului său, de control judiciar, instanţa de apel realizează o judecată proprie a situaţiei de fapt deduse judecăţii, în raport cu normele de drept aplicabile şi criticile cu soluţionarea cărora a fost învestită, hotărârea pronunţată reprezentând o sinteză a acestor elemente, iar motivarea constituind o argumentare a soluţiei dispuse în cauză.

Prin motivele de recurs întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia recurată din perspectiva interpretării greşite a dispoziţiilor art. 22, 264, 269 şi 270 C. proc. civ., precum şi a celor reglementate de art. 555, 1349 şi 1357 C. civ., arătând că, în mod greşit curtea a ignorat forţa probantă a procesului-verbal nr. x/11.11.2020, care a fost emis de o autoritate a statului, în exercitarea atribuţiilor stabilite printr-un act normativ ce emană de la două autorităţi publice, deşi acesta se bucură de puterea doveditoare a înscrisului autentic, fiind apt să ateste fapta ilicită a pârâtului.

Având în vedere că unele dintre motivele de recurs vizează modalitatea de aplicare a unor dispoziţii legale reglementate prin norme de procedură - art. 22, 264, 269 şi 270 C. proc. civ. - Înalta Curte urmează a le examina din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din acest act normativ.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere (..) când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii."

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. evocă prevederile art. 175 şi art. 176 din acest act normativ cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178, referitoare la regimul juridic al nulităţii, şi ale art. 179 din cod, care vizează efectele acesteia.

Nulitatea, ca sancţiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.

Invocând încălcarea dispoziţiilor art. 264, art. 269 şi art. 270 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a analizat în mod judicios toate dovezile pe care le-a depus la dosar, aspect ce reiese din construcţia juridică a hotărârii pronunţate, precum şi din poziţia procesuală a pârâtului, care, prin adresa nr. x/15.02.2001, a recunoscut că foloseşte terenul aflat în administrarea sa.

Reluând criticile referitoare la ignorarea forţei probante a procesului-verbal de constatare nr. x/11.11.2020, întocmit de o comisie constituită în baza Ordinului comun nr. 101/04.03.2002 al Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi al Ministerului de Interne, recurenta a afirmat că înscrisul a fost emis de o autoritate publică, fiind aplicabile dispoziţiile art. 269 şi 270 C. proc. civ.

De asemenea, a susţinut că, dat fiind că instanţa de apel a dat eficienţă numai apărărilor pârâtului (deşi acesta nu a contestat procesul-verbal şi a recunoscut că foloseşte terenul administrat de către recurentă), se impune o reformare a deciziei recurate.

Criticile nu sunt fondate.

Raportând susţinerile din recurs la dispoziţiile legale enunţate, precum şi la considerentele deciziei recurate, Înalta Curte notează că principiul disponibilităţii, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege, în acest sens statuând prevederile art. 9 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 22 C. proc. civ. consacră expres rolul activ al judecătorului în procesul civil, care, potrivit alin. (2) al acestui articol, are obligaţia să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti temeinice şi legale. Alin. 7 al articolului menţionat obligă instanţa de judecată, în situaţiile în care legea îi rezervă judecătorului putere de apreciere, să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, de principiile generale ale dreptului, urmând să soluţioneze litigiul conform regulilor de drept aplicabile.

În cauză, recurenta a dedus judecăţii o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat, pe temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru exploatarea abuzivă a unei suprafeţe de teren aflate în administrarea sa.

Aceasta a susţinut că săvârşirea faptei ilicite de către pârât este atestată de procesul-verbal nr. x/11.11.2020, semnat de reprezentanţi ai statului cu rol de decizie şi control, pentru a nu plana suspiciuni asupra veridicităţii aspectelor constatate cu privire la persoanele identificate că folosesc abuziv terenurile care îi aparţin.

Procedând la examinarea cauzei din perspectiva întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, tribunalul a constatat că recurenta a intenţionat să probeze săvârşirea faptei ilicite doar prin depunerea la dosar a procesul-verbal nr. x/11.11.2020, încheiat de comisia constituită în baza Ordinului comun nr. 1876/30.07.2021 al Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, pârâtul prezentând decizii de plată emise de APIA Constanţa, precum şi o adeverinţă eliberată de Primăria Constanţa din care a rezultat că avea în folosinţă o suprafaţă de teren de 12 ha şi 78 ari pe raza teritorială a acestei localităţi, în perioada 2016-2020.

Instanţa de fond a reţinut că procesul-verbal menţionat nu are forţa probantă a înscrisului autentic, potrivit art. 270 C. proc. civ., întrucât nu respectă condiţiile de formă, nefiind semnat de doi dintre membrii comisiei, respectiv de către reprezentanţii ADS şi IPJ Constanţa.

Deşi curtea de apel şi-a însuşit raţionamentul instanţei de fond cu privire la lipsa forţei probante asimilate unui înscris autentic a procesului-verbal, nu a validat raţionamentul tribunalului referitor la neîndeplinirea condiţiilor de formă, ci s-a raportat la dispoziţiile art. 260 şi art. 270 C. proc. civ., reţinând că acesta nu emană de la o autoritate publică şi nici nu prezintă caracteristicile unui înscris autentic.

Această constatare a instanţei de apel este corectă de vreme ce, în accepţiunea art. 249 C. proc. civ., autenticitatea înscrisului şi efectele pe care aceasta le atrage în planul probaţiunii judiciare se referă la un înscris întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege, autenticitatea vizând stabilirea identităţii părţilor, luarea sau exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinutul înscrisului, semnătura părţilor şi data întocmirii.

Intră, aşadar, în domeniul autenticităţii constatările referitoare la prezenţa părţilor, identificarea lor, consemnarea declaraţiilor făcute şi menţiunea semnării actului sau constatarea oricărui fapt petrecut în faţa celui care aplică procedura autentificării, precum şi data menţionată în formula de autentificare a actului, fiind autentice actele întocmite sau, după caz, primite şi autentificate de o autoritate publică, de notarul public sau de o altă persoană învestită de stat cu exerciţiul unei autorităţi sau puteri publice, în forma şi condiţiile cerute de lege.

În cauză, recurenta a solicitat instanţei să dea valoare absolută unui proces-verbal prin care s-a constatat că pârâtul exploata în mod nelegal, de la data de 05.01.2016 până la data întocmirii înscrisului, 11.11.2020, terenul în suprafaţă de 59,14 ha, pe baza unei declaraţii de recunoaştere formulată de acesta.

Procedând la examinarea acestui înscris în raport de dispoziţiile art. 269 şi 270 C. proc. civ., curtea de apel a constatat că acesta a fost întocmit de o comisie care nu face parte din categoria "autorităţilor publice", în sensul de organ care să acţioneze în regim de putere publică, actul emis astfel nefiind considerat înscris autentic.

Într-adevăr, se circumscrie noţiunii de "autoritate publică" orice organ de stat sau al unităţilor administrativ teritoriale care acţionează pentru satisfacerea unui interes public, precum şi organul administraţiei de stat, care poate fi înfiinţat prin lege ca organ al puterii legislative, al celei executive sau al puterii judecătoreşti, care acţionează în regim de putere publică, acordată prin lege.

Astfel cum corect a remarcat curtea de apel, semnificaţia noţiunii de "autoritate publică" a fost tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 28/2017, în sensul că noţiunea, astfel cum este definită de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu este similară celei de "instituţie publică", precum este Agenţia Domeniilor Statului în cadrul căreia a fost constituită comisia care a elaborat procesul-verbal nr. x/11.11.2020 (care funcţionează în baza Legii nr. 268/2001).

Ca atare, contrar susţinerilor recurentei, procesul-verbal nu este un script autentic, în sensul art. 269 C. proc. civ., fiind un înscris întocmit din dispoziţia Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi a Ministerului de Interne, prin Ordinul comun nr. 101/04.03.2002, în scopul identificării terenurilor cu destinaţie agricolă, ocupate în mod abuziv şi aflate în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului.

Raportat la aceste aspecte, curtea nu putea da procesului-verbal în discuţie valenţa probatorie reglementată la art. 270 C. proc. civ., astfel cum a solicitat recurenta, cu atât mai mult cu cât cuprinsul actului nu a relevat, potrivit celor reţinute de instanţa de apel, locul şi data constatării faptei imputate pârâtului, descrierea completă a acesteia, datele de identificare ale persoanei cu privire la care s-a făcut constatarea, elemente ce privesc autenticitatea actului potrivit art. 269 alin. (1) ultima teză C. proc. civ.

Criticile vizând înlăturarea de către instanţa de apel a înscrisului autentic sunt nefondate, întrucât aprecierea probelor este apanajul instanţei de judecată (de apel, în speţă), conform art. 264 alin. (2) C. proc. civ. (în vederea stabilii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare). Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurentei, se constată că instanţa de apel nu a dat eficienţă probatorie dovezilor depuse de pârât, în conţinutul hotărârii pronunţate nefiind făcută vreo menţiune sub acest aspect.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că nu se verifică incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neputându-se constata o încălcare a normelor de procedură, în sensul celor susţinute de către recurentă, atât din perspectiva art. 22 C. proc. civ., cât şi a art. 269-270 din acelaşi act normativ.

Continuând raţionamentul, Înalta Curte constată că nici incidenţa motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva încălcării art. 555, art. 1349 şi art. 1357 C. civ., nu poate fi reţinută, în contextul în care s-a apreciat că procesul-verbal de constatare nr. x/11.11.2020 nu are forţa probantă a înscrisului autentic, fiind inapt, prin el însuşi şi în lipsa altor probe, să ateste încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei sau să justifice sancţionarea pârâtului pe tărâmul răspunderii civile delictuale.

În absenţa forţei probante cerute de lege, pentru ca înscrisul să dovedească existenţa faptei ilicite reclamate, Înalta Curte reţine că în mod justificat a considerat curtea de apel că nu se impune examinarea întrunirii celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale (prejudiciu, vinovăţie, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu), de vreme ce, pentru antrenarea acestei forme de răspundere se impune îndeplinirea cumulativă a acestor elemente.

Acestui raţionament se va ralia şi instanţa de recurs, dată fiind statuarea instanţei de apel referitoare la nedovedirea îndeplinirii condiţiei premise a răspunderii civile delictuale (existenţa faptei ilicite).

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Agenţia Domeniilor Statului împotriva deciziei nr. 111/C din 3 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Agenţia Domeniilor Statului împotriva deciziei nr. 111/C din 3 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.