Property Restitution Appeal Quashed and Remanded Over 50-Hectare Cap Misapplication

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la 15 noiembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (A.N.R.P.), anularea deciziei nr. 6441/12.10.2021; obligarea pârâtei la acordarea de compensaţii băneşti pentru toate bunurile imobile aflate în proprietatea reclamantei, care au fost reţinute/abandonate în Ucraina ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, respectiv: casă de locuit, compusă din 11 camere, cu toate anexele gospodăreşti; magazie pentru depozitarea cerealelor, în suprafaţă de 15x12 mp; 4 încăperi pentru cai, vaci, oi, porci, construite din piatră şi acoperite cu ţiglă; tractor "Lantz"; vânturătoare; semănătoare; cultivatoare; instrumente de vinificare; beci mare şi fântână de piatră cu o adâncime de 30 m; teren de 20.000 mp, împrejmuit de un gard de piatră; livadă de pomi fructiferi în suprafaţă de 400 mp; 2 ha de vie în Enichioi şi 100 ha teren arabil, rezultând o suprafaţă de 102 ha, compusă din 22 ha teren arabil în comuna Enichioi, 2 ha de păşune pe teritoriul comuna Enichioi, 2 ha de vie pe malul lacului Chitai, situat tot pe teritoriul comunei Enichioi, 3,5 ha pământ arabil pe teritoriul satului Pocrovca Nouă, aparţinând de comuna Enichioi, 33,5 ha teren arabil pe teritoriul satului Pocrovca Nouă, aparţinând de comuna Enichioi, 16 ha pământ arabil în comuna Enichioi, 18 ha pământ arabil pe teritoriul satului Fântâna Zânelor, 3 ha pământ arabil pe teritoriul satului Pocrovca Nouă, comuna Enichioi.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, art. 2 alin. (4) teza a II-a din H.G. nr. 1120/2006, art. 71 şi art. 161 din Legea nr. 105/1992, art. 8 din Legea nr. 164/2014 şi art. 2639 alin. (1) C. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 913 din 3 iunie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, astfel cum a fost formulată. A anulat în parte decizia de validare nr. 6441/12.10.2021 emisă de pârâtă. A obligat-o pe pârâtă să emită decizie de invalidare în parte a hotărârii nr. 2717/28.05.2020 emise de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, în ceea ce priveşte soluţia de respingere în tot a cererii nr. x/25.09.2003, şi să propună acordarea de compensaţii băneşti pentru toate bunurile imobile aflate în proprietatea reclamantei care au fost reţinute/abandonate în Ucraina ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de pace între România şi puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 şi menţionate în cererea de chemare în judecată, respectiv în cererea nr. x/25.09.2003, cu excepţia recoltelor neculese, evaluarea urmând a fi făcută conform legii.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 520A din 24 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei nr. 913 din 3 iunie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.. A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să emită decizie de invalidare în parte a hotărârii nr. 2717/28.05.2020 emise de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, în ceea ce priveşte soluţia de respingere în tot a cererii nr. x/25.09.2003, şi să propună acordarea de compensaţii băneşti pentru bunurile imobile aflate în proprietatea reclamantei care au fost reţinute/abandonate în Ucraina ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de pace între România şi puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, menţionate în cererea de chemare în judecată, respectiv în cererea nr. x/25.09.2003, în limita suprafeţei de 50 ha teren arabil, potrivit Anexei nr. 1 la Legea nr. 164/2014, cu excepţia recoltelor neculese, evaluarea urmând a fi făcută conform legii. A menţinut în rest sentinţa civilă apelată.

4. Recursul

Împotriva deciziei civile nr. 520A din 24 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamanta A. şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

4.1 Recursul reclamantei A.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că, prin cererea de apel, pârâta a criticat raţionamentul juridic al primei instanţe doar în ceea ce priveşte dovada continuităţii dreptului de proprietate şi întinderea dreptului, respectiv suprafeţele pentru care pot fi obţinute despăgubiri. În aceste condiţii, având în vedere că celelalte chestiuni litigioase nu au făcut obiectul criticilor formulate de pârâtă, astfel că au intrat în puterea lucrului judecat, instanţa de apel nu este învestită să exercite controlul ierarhic şi asupra acestora.

A mai arătat recurenta-reclamantă că instanţa de apel a reţinut, dintre apărările sale, doar pe cele referitoare la respingerea, ca nefondată, a căii de atac formulate de pârâtă şi de menţinere a sentinţei tribunalului pentru argumente similare, în esenţă, cu cele expuse prin cererea de chemare în judecată. Însă, curtea nu a avut în vedere şi nu a motivat aspectul invocat la fond, precum şi prin întâmpinarea formulată în apel şi prin concluziile expuse verbal şi în scris, cu privire la aplicarea art. 7 din Legea nr. 164/2014.

Astfel, în motivarea deciziei recurate instanţa de apel a constatat, în ceea ce priveşte dovada dreptului de proprietate şi a continuităţii acestuia, în raport de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, că pot fi făcute prin înscrisuri care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, ce pot fi completate cu declaraţii de martori, autentificate.

Prin urmare, faţă de înscrisurile probatorii aflate la dosarul administrativ, contrar susţinerilor pârâtei şi în acord cu sentinţa primei instanţe, curtea a apreciat, potrivit dispoziţiilor legale menţionate, că reclamanta a făcut dovada continuităţii dreptului de proprietate.

Instanţa de apel a găsit însă fondată critica pârâtei referitoare la întinderea dreptului pentru care pot fi acordate despăgubiri şi, aplicând dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, anexa 1, a dispus obligarea pârâtei să emită decizie de invalidare în parte a hotărârii nr. 2717/28.05.2020 emise de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, în ceea ce priveşte soluţia de respingere în tot a cererii nr. x/25.09.2003, precum şi să propună acordarea de compensaţii băneşti pentru bunurile imobile aflate în proprietatea reclamantei care au fost reţinute/abandonate în Ucraina ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, menţionate în cererea de chemare în judecată, în limita suprafeţei de 50 ha teren arabil, cu excepţia recoltelor neculese, evaluarea urmând a fi făcută conform legii.

Prin art. 7 din Legea nr. 164/2014, legiuitorul a stabilit obligaţia pârâtei de a acorda despăgubiri pentru toate bunurile pentru care se constată existenţa dreptului de proprietate, iar nu în limita de 50 ha. Art. 7 alin. (4) din lege nu distinge dacă este necesar a se stabili prin hotărâre anumite bunuri (în limita a 50 ha) şi, ulterior, să se acorde despăgubiri pentru restul bunurilor, fiind nelegal a impune beneficiarului să formuleze două acţiuni pentru a i se acorda despăgubiri în totalitate.

Or, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra aspectelor referitoare la aplicarea prevederilor art. 7 alin. (4) prin raportare la alin. (6) din Legea nr. 164/2014.

Deşi prin art. 11 pct. 2 din Legea nr. 188/2023 au fost abrogate prevederile art. 5 şi 7 din Legea nr. 164/2014, norma referitoare la acordarea despăgubirilor pentru întreaga suprafaţă pentru care s-a constatat existenţa dreptului la despăgubiri a fost menţinută prin art. 5 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 188/2023, în teza a doua stipulându-se că, în situaţia în care constată că prin hotărâre nu au fost propuse despăgubiri pentru toate bunurile pentru care se face dovada dreptului la despăgubiri, Comisia Specială stabileşte şi valoarea acestora.

Astfel, recurenta a afirmat că este necesară pronunţarea unei soluţii de admitere a recursului, de casare în parte a hotărârii instanţei de apel şi, prin aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. (4) şi alin. (6) din Legea nr. 164/2014, să se dispună acordarea despăgubirilor în sensul celor stabilite de instanţa de fond. Dacă se va aprecia că hotărârea de apel este legală, recurenta-reclamantă a solicitat ca instanţa de recurs să analizeze prevederile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 164/2014 şi, eventual, să constate că dreptul său de a cere diferenţa de drepturi se acordă numai după ce s-a emis hotărârea, astfel cum a dispus instanţa de apel.

Concluzionând, recurenta-reclamantă a apreciat necesar a se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin raportare la art. 22 alin. (6) şi (2) din acelaşi act normativ, faţă de obligaţia instanţei de a analiza toate susţinerile părţilor şi de a se pronunţa asupra acestora.

De asemenea, a arătat că, potrivit art. 7 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispoziţiilor legii privind realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părţilor din proces, iar, prin neaplicarea acestor prevederi, instanţa de apel a eludat prescripţiile legii privind realizarea drepturilor sale.

Recurenta-reclamantă a solicitat şi aplicarea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care nu cuprinde considerente referitoare la aplicarea art. 7 din Legea nr. 164/2014.

Totodată, a susţinut că este operabil motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât prin art. 7 din Legea nr. 164/2014 se stabileşte acordarea despăgubirilor pentru toate bunurile imobiliare pentru care s-a dovedit aceste drept.

A invocat, de asemenea, incidenţa art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

4.2 Recursul pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a învederat că, deşi instanţa de apel a constatat în mod corect că nu se pot acorda despăgubiri pentru terenul agricol decât în limita a 50 ha, nu a observat că, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 coroborat cu anexa 1 din lege, şi suprafaţa de teren se limitează în funcţie de tipul localităţii (450 mp în cazul localităţilor urbane şi 1.000 mp în situaţia celor rurale).

În speţă, având în vedere că bunurile pentru care se solicită despăgubiri se află în satul Novoselovca (fosta comună Enichioi), din cei 20.000 mp curţi construcţii dobândiţi de reclamantă prin actul de tranzacţie nr. 43/1938 se pot calcula despăgubiri în categoria "teren intravilan zone rurale" doar pentru 1.000 mp.

De altfel, în înscrisurile depuse în dovedirea dreptului reclamantei nu se indică suprafaţa terenului aferent construcţiilor, în documentul intitulat "Act de tranzacţie", referitor la imobilul din comuna Enichioi, jud. Ismail, consemnându-se că este vorba despre o casă cu toate dependinţele şi locul pe care aceasta se află construită. Or, prin cererea sa, reclamanta a arătat că suprafaţa terenului curţi-construcţii este de 2.000 mp, conform declaraţiilor martorilor (cetăţeni ai satului Novoselovca), însă nu a depus înscrisuri doveditoare certificate de autorităţi, nefiind îndeplinite astfel condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Având în vedere că în documentele prezentate nu este specificată suprafaţa terenului aferent casei, recurenta-pârâtă a apreciat că despăgubirile trebuie calculate doar pentru suprafaţa construită a acesteia şi a dependinţelor.

Pentru aceste motive, a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., desfiinţarea în parte a hotărârii atacate, în sensul limitării întinderii despăgubirilor pentru terenul intravilan aferent construcţiilor.

5. Apărările formulate în cauză

La 8 august 2023, recurenta-reclamantă a depus întâmpinare la recursul pârâtei, prin care a solicitat, în principal, respingerea acestuia, ca inadmisibil, pentru invocarea unor motive care nu au făcut obiectul controlului judiciar al instanţei de apel; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin întâmpinarea depusă la 16 august 2023, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat.

La 15 septembrie 2023, recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinarea recurentei-pârâte, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de această parte.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

4.1 În speţă, prin cererea înregistrată la 15 noiembrie 2021, reclamanta a solicitat anularea deciziei nr. 6441 din 12 octombrie 2021 emise de pârâtă şi obligarea acesteia la acordarea de compensaţii băneşti pentru toate bunurile imobile aflate în proprietatea sa, care au fost reţinute/abandonate în Ucraina ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi anume: casă de locuit, compusă din 11 camere, cu toate anexele gospodăreşti, magazie pentru depozitarea cerealelor, în suprafaţă de 15x12 mp, 4 încăperi pentru cai, vaci, oi, porci, construite din piatră şi acoperite cu ţiglă, tractor "Lantz", vânturătoare, semănătoare, cultivatoare, instrumente de vinificare, beci mare şi fântână de piatră, gospodărie situată pe un teren de 20.000 mp, împrejmuit de un gard de piatră, o livadă de pomi fructiferi în suprafaţă de 400 mp, 2 ha de vie în Enichioi şi 100 ha teren arabil, rezultând o suprafaţă de 102 ha, compusă din: 22 ha teren arabil în comuna Enichioi, 2 ha de păşune pe teritoriul comuna Enichioi, 2 ha de vie pe malul lacului Chitai, situat tot pe teritoriul comunei Enichioi, 3,5 ha pământ arabil pe teritoriul satului Pocrovca Nouă, aparţinând de comuna Enichioi, 33,5 ha teren arabil pe teritoriul satului Pocrovca Nouă, aparţinând de comuna Enichioi, 16 ha pământ arabil în comuna Enichioi, 18 ha pământ arabil pe teritoriul satului Fântâna Zânelor, 3 ha pământ arabil pe teritoriul satului Pocrovca Nouă, aparţinând de comuna Enichioi.

Prin întâmpinare, pârâta a susţinut că, deşi reclamanta a dobândit prin actul de tranzacţie încheiat în anul 1938 suprafaţa de 102 ha teren agricol şi 20.000 mp curţi construcţii, nu se pot acorda despăgubiri decât pentru 50 ha, din care 1.000 mp intravilan. Totodată, pârâta a invocat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, în sensul obligativităţii verificării dovezilor privind calitatea de moştenitor a solicitantului faţă de autorul bunurilor, calitatea de refugiat/deportat a autorului, respectiv, că autorul a deţinut în proprietate bunurile pentru care se solicită despăgubiri la momentul refugiului/deportării.

Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea reclamantei, a anulat în parte decizia de validare nr. 6441/12.10.2021, a obligat pârâta să emită decizie de invalidare în parte a hotărârii nr. 2717/28.05.2020 emise de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, în ceea ce priveşte soluţia de respingere în tot a cererii nr. x/25.09.2003, şi să propună acordarea de compensaţii băneşti pentru toate bunurile imobile aflate în proprietatea reclamantei care au fost reţinute/abandonate în Ucraina ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de pace între România şi puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi menţionate în cererea de chemare în judecată, respectiv în cererea nr. x/25.09.2003, cu excepţia recoltelor neculese, evaluarea urmând a fi făcută conform legii.

În considerentele hotărârii, instanţa de fond a reţinut că, la data de 25.09.2003, reclamanta a formulat cererea înregistrată sub nr. x la Prefectura Municipiului Bucureşti, prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru bunurile proprii rămase pe teritoriul Ucrainei, jud. Ismail, respectiv pentru 102 ha teren, din care 38 ha pe raza comunei Enichioi, 40 ha pe raza comunei Procovca Nouă, 18 ha pe raza comunei Fântâna Zânelor, 4 ha vie şi 2 ha izlaz pe raza comunei Enichioi, pentru 2 imobile şi pentru recoltele neculese.

Prin hotărârea nr. 2717/28.05.2020, emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, s-a respins cererea reclamantei, pentru lipsa dovezii dreptului de proprietate asupra tuturor bunurilor pentru care se solicită despăgubiri, respectiv pentru recoltele neculese de grâu, porumb şi floarea soarelui, lipsa documentelor eliberate de autorităţile abilitate care să probeze continuitatea dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care s-au depus înscrisuri doveditoare, respectiv a faptului că acestea se aflau în proprietatea reclamantei la momentul închiderii definitive a graniţelor României cu U.R.S.S. (1944).

Ulterior, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a emis decizia nr. 6441 din 12.10.2021, prin care a fost validată hotărârea nr. 2717/28.05.2020 şi s-a stabilit neacordarea de compensaţii băneşti.

Tribunalul a constatat însă că reclamanta a făcut dovada atât a dreptului de proprietate, cât şi a continuităţii acestuia, contrar celor stabilite prin hotărârile menţionate, cu excepţia recoltelor neculese. Astfel, a reţinut depunerea la dosar a actului de tranzacţie din 07.12.1938, legalizat de Tribunalul judeţului Ismail prin procesul-verbal nr. x din 07.12.1938, din care reiese calitatea reclamantei de unică moştenitoare legală a tatălui său B. asupra tuturor bunurilor imobile descrise, precum şi faptul că adeverinţa nr. x din 06.03.2008 eliberată de Consiliul Sătesc Novoselovca (Enichioi) Raionul Chilia, Regiunea Odessa, tradusă şi legalizată prin încheierea de legalizare nr. 5282 din 09.04.2008, care precizează că "bunurile nu au fost înstrăinate (vândute, donate, sechestrate) până în august 1944", cumulată cu declaraţiile martorilor C., D. şi E., care au descris bunurile, demonstrează continuitatea dreptului de proprietate al reclamantei, conform art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

Instanţa de fond a concluzionat în sensul că reclamanta a făcut dovada atât a calităţii de proprietar, a continuităţii dreptului de proprietate, cât şi a faptului că bunurile sale imobile au rămas pe teritoriu străin, beneficiind de prevederile Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, mai puţin cu privire la recoltele neculese.

Prin cererea de apel formulată, pârâta a criticat sentinţa apelată cu referire la dovada continuităţii dreptului de proprietate şi la întinderea acestuia, inclusiv cu referire la suprafeţele pentru care pot fi obţinute despăgubiri, invocând dispoziţiile din Legea nr. 164/2014.

Prin întâmpinare, reclamanta a arătat că susţinerea pârâtei, în ce priveşte aplicarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, pentru acordarea de despăgubiri doar în limita a 50 ha teren agricol şi 1.000 mp teren intravilan, nu poate fi primită, în condiţiile în care Legea nr. 290/2003 nu limitează cuantumul despăgubirilor pentru bunurile abandonate, iar art. 7 alin. (4) din Legea nr. 164/2014 prevede că "În cazul în care se constată că persoana îndreptăţită are dreptul la despăgubiri şi pentru alte bunuri decât cele pentru care s-a stabilit valoarea prin hotărârea comisiei judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin decizia prevăzută la alin. (3), stabileşte şi valoarea bunurilor neevaluate iniţial", evaluarea fiind făcută conform alin. (6) din acelaşi articol ("Stabilirea valorii bunurilor neevaluate iniţial în dosarele constituite în temeiul Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, se face potrivit art. 5").

Prin decizia recurată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei nr. 913 din 3 iunie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să emită decizie de invalidare în parte a hotărârii nr. 2717/28.05.2020 emise de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, în ceea ce priveşte soluţia de respingere în tot a cererii nr. x/25.09.2003, şi să propună acordarea de compensaţii băneşti pentru bunurile imobile aflate în proprietatea reclamantei, care au fost reţinute/abandonate în Ucraina ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de pace între România şi puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, menţionate în cererea de chemare în judecată, respectiv în cererea nr. x/25.09.2003, în limita suprafeţei de 50 ha teren arabil, potrivit anexei nr. 1 la Legea nr. 164/2014, cu excepţia recoltelor neculese, evaluarea urmând a fi făcută conform legii, şi a menţinut în rest sentinţa civilă apelată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut că, raportat la dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 164/2014, cererea reclamantei, hotărârea nr. 2717/28.05.2020, ca de altfel întreaga procedură declanşată de cererea acesteia şi de emitere a hotărârii indicate, au intrat sub incidenţa noii legi, nr. 164/2014, deoarece solicitarea a fost soluţionată, prin respingere, ulterior intrării în vigoare a noului act normativ. Pornind de la această concluzie, instanţa de apel a subliniat că au devenit incidente şi noile dispoziţii legale referitoare la dovada cerinţelor impuse pentru obţinerea de despăgubiri. Noua lege a înlocuit cadrul legal fixat de către Legea nr. 290/2003, în privinţa aceloraşi cerinţe de obţinere a despăgubirilor.

Văzând dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, faţă de înscrisurile probatorii aflate la dosarul administrativ, contrar susţinerilor apelantei şi în acord cu sentinţa primei instanţe, curtea a apreciat că intimata a făcut inclusiv dovada continuităţii dreptului de proprietate, prin actul de tranzacţie din data de 07.12.1938, legalizat de Tribunalul judeţului Ismail, prin procesul-verbal nr. x/07.12.1938, cât şi prin adeverinţa nr. x/06.03.2008 eliberată de Consiliul Sătesc Novoselovca (Enichioi) Raionul Chilia, Regiunea Odessa, tradusă şi legalizată prin încheierea de legalizare nr. 5282/09.04.2008, înscrisuri completate cu declaraţiile martorilor audiaţi. Or, fiind produse aceste înscrisuri, rezultă că au fost respectate exigenţele legii privind dovada dreptului de proprietate şi a continuităţii acestuia.

Instanţa de apel a considerat însă că este fondată critica apelantei referitoare la întinderea dreptului pentru care pot fi acordate despăgubiri, în acord cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 prin raportare la valorile şi limitele prevăzute în anexa 1, aspect pe care prima instanţă l-a dezlegat în mod eronat.

Ca atare, în acord cu această dispoziţie expresă şi constatând că, prin sentinţa tribunalului, reclamanta a obţinut dreptul la despăgubiri pentru o suprafaţă de teren care depăşeşte limita de 50 de ha, curtea a apreciat că se impune schimbarea soluţiei primei instanţe, cu obligarea pârâtei să emită decizie de invalidare în parte a hotărârii nr. 2717/28.05.2020, în ceea ce priveşte soluţia de respingere în tot a cererii nr. x/25.09.2003, şi să propună acordarea de compensaţii băneşti pentru bunurile imobile aflate în proprietatea reclamantei care au fost reţinute/abandonate în Ucraina ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de pace între România şi puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi menţionate în cererea de chemare în judecată, respectiv în cererea nr. x/25.09.2003, în limita suprafeţei de 50 ha teren, potrivit anexei nr. 1 la Legea nr. 164/2014, cu excepţia recoltelor neculese, evaluarea urmând a fi făcută conform legii.

Din cele expuse anterior rezultă că instanţa de fond a examinat cererea reclamantei prin raportare la dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 1120/2006 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, cât priveşte dovada dreptului de proprietate şi a continuităţii acestuia, deşi, în această chestiune, erau incidente dispoziţiile din Legea nr. 164/2014, astfel cum reiese din conţinutul art. 3 alin. (1) din lege, conform căruia "Dispoziţiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Prin acest act normativ a fost reglementată o nouă procedură cu privire la soluţionarea dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 290/2003, precum şi de plată a despăgubirilor stabilite prin hotărârile emise de comisiile judeţene sau a municipiului Bucureşti pentru aplicarea acestei legi.

Reţinând dispoziţiile sus invocate, precum şi prevederile art. 6 alin. (2) C. civ., Înalta Curte constată că, întrucât până la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, cererea formulată de reclamantă, nr. x/25.09.2003, nu a fost soluţionată, atât Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, cât şi instanţa de fond trebuia să o analizeze şi să o soluţioneze în condiţiile legii noi, sub toate aspectele, conform art. 4 şi 5 din lege.

În cauză, prin cererea de apel pârâta a supus instanţei de prim control judiciar aceste aspecte litigioase, care vizau aplicarea art. 4 şi 5 din Legea nr. 164/2014, astfel încât în mod greşit recurenta reclamantă invocă încălcarea limitelor învestirii instanţei de apel. Astfel, curtea a avut a verifica chestiunile referitoare la dovada dreptului de proprietate şi a continuităţii acestui drept, precum şi la bunurile imobile pentru care se acordă despăgubiri, prin raportare la valorile şi limitele prevăzute în anexa 1, astfel cum rezultă din textele de lege sus menţionate.

De altfel, prin întâmpinarea formulată la judecata în fond, pârâta a făcut trimitere la aplicarea în cauză a prevederilor art. 3, 4 şi 5 din Legea nr. 164/2014, apărările formulate cu acest prilej fiind reluate în cererea de apel.

Or, în aplicarea regulii tantum devolutum quantum iudicatum, art. 478 alin. (2) C. proc. civ. stabileşte că în faţa instanţei de apel părţile nu se pot folosi de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate în faţa primei instanţe şi arătate în cererea de apel, în motivarea căii de atac ori în întâmpinare.

În cazul de faţă, instanţa de apel a avut în vedere limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă, sens în care nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta reclamantă a criticat soluţia pronunţată de instanţa de apel şi în ceea ce priveşte neanalizarea dispoziţiilor art. 7 alin. (4) din Legea nr. 164/2014 prin raportare la prevederile art. 6 din acelaşi act normativ.

Înalta Curte reţine că apărările reclamantei în apel au vizat faptul că dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, privind acordarea de despăgubiri doar în limita a 50 ha teren agricol şi 1.000 mp teren intravilan, nu pot fi aplicate în litigiul pendinte în condiţiile în care Legea nr. 290/2003 nu limitează cuantumul despăgubirilor pentru bunurile abandonate, iar art. 7 alin. (4) din Legea nr. 164/2014 prevede că, în situaţia în care se constată că persoana îndreptăţită are dreptul la despăgubiri şi pentru alte bunuri decât cele recunoscute prin hotărârea emisă în procedura reglementată de acest act normativ, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin decizie, stabileşte şi valoarea bunurilor neevaluate iniţial, potrivit alin. (6) al art. 7 din lege.

Verificând considerentele hotărârii pronunţate de curtea de apel, se reţine că instanţa de prim control judiciar a constatat că, în speţă, au devenit incidente "şi dispoziţiile legale referitoare la dovada cerinţelor impuse de lege pentru obţinerea de despăgubiri în temeiul legii speciale nr. 164/2014", respectiv, că "noua lege a înlocuit cadrul legal fixat de către Legea nr. 290/2003, în privinţa aceloraşi cerinţe de obţinere a despăgubirilor". Totodată, instanţa de apel a reţinut, referitor la întinderea dreptului pentru care pot fi acordate despăgubiri, că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, care fac trimitere la anexa 1, anexă care conţine două note/precizări exprese:

"*1) Suprafaţa totală de teren reconstituită nu poate depăşi limita de 50 ha de proprietar deposedat. La calculul suprafeţei totale se va avea în vedere atât terenul agricol, cât şi cel intravilan. *2) Suprafaţa totală de teren forestier reconstituită nu poate depăşi limita de 10 ha de proprietar deposedat", caz în care se impune schimbarea sentinţei tribunalului prin limitarea dreptului la despăgubiri pentru o suprafaţă de teren de 50 ha.

Chiar dacă instanţa de apel nu a făcut trimitere în concret la apărările formulate de reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte observă că aceasta a statuat în legătură cu neaplicarea în cauză a Legii nr. 290/2003 şi, implicit, prin trimiterea la dispoziţiile art. 5 şi anexa 1 din lege, a înlăturat de la aplicare prevederile art. 7 alin. (4) din acelaşi act normativ.

De altfel, această susţinere a fost reiterată de recurenta reclamantă şi prin motivele de recurs, Înalta Curte reţinând însă că nu este fondată prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, "Comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, soluţionează cererile de acordare a despăgubirilor, în ordinea înregistrării acestora şi, prin hotărâre, propun acordarea de despăgubiri sau respingerea cererilor", iar, potrivit art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ, "Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în baza documentelor transmise, procedează la analizarea dosarelor aferente hotărârilor comisiilor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, din punctul de vedere al existenţei şi întinderii dreptului la acordarea despăgubirilor, în ordinea înregistrării acestora".

Coroborând aceste dispoziţii legale, rezultă că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor validează sau invalidează hotărârile emise anterior de comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

În situaţia în care Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor constată că persoana îndreptăţită are dreptul la despăgubiri şi pentru alte bunuri decât cele indicate în hotărârile emise iniţial, urmează a stabili, prin decizie, şi valoarea bunurilor neevaluate iniţial, această procedură fiind realizată în condiţiile art. 5 din Legea nr. 164/2014, aşadar, cu trimitere la anexa 1 din lege (care are în vedere valorile şi limitele de despăgubiri, în sensul că suprafaţa totală de teren reconstituită nu poate depăşi limita de 50 ha de proprietar deposedat, la calculul suprafeţei totale ţinându-se seama atât de terenul agricol, cât şi de cel intravilan).

Această limitare este impusă de chiar dispoziţiile art. 7 alin. (4) coroborate cu cele ale art. 7 alin. (6) din Legea nr. 164/2014, caz în care Înalta Curte urmează a invalida criticile din recursul reclamantei formulate din această perspectivă. De altfel, dispoziţiile art. 7 alin. (4) din lege, care acoperă teza identificării ulterioare a unor bunuri noi, neevaluate iniţial, nu pot fi interpretate în sensul că înlătură de la aplicare prevederile care instituie o limitare legală în privinţa suprafeţei.

În cauză, în mod greşit recurenta reclamantă face trimitere la art. 11 pct. 2 din Legea nr. 188/2023, prin care au fost abrogate prevederile art. 5-7 din Legea nr. 164/2014, întrucât norma referitoare la întinderea dreptului de proprietate, respectiv, la evaluarea bunurilor imobile ce fac obiectul Legii nr. 290/2003, se regăseşte, în acest nou act normativ, în aceeaşi formă, în art. 7 alin. (2) din lege, care prevede că "Evaluarea bunurilor imobile şi a recoltelor neculese în anul părăsirii teritoriului, ce fac obiectul Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, se face, de către Secretariatul Comisiei Speciale, prin raportare la valorile şi limitele prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 la Legea nr. 164/2014, cu modificările ulterioare".

Înalta Curte mai reţine că nu sunt incidente, pentru considerentele de mai sus, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cu referire la art. 22 alin. (2) şi (6) C. proc. civ., instanţa de apel pronunţându-se asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi obiectul cererii şi limitele învestirii, care au vizat inclusiv procedura de stabilire a întinderii dreptului pretins de reclamantă.

Totodată, Înalta Curte va respinge critica recurentei reclamante referitoare la încălcarea principiului legalităţii procesului, guvernat de art. 7 C. proc. civ., care obligă pe judecător să asigure respectarea dispoziţiilor legale privind realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părţilor din proces. Se constată că recurenta reclamantă invocă nerespectarea prevederilor art. 7 din Legea nr. 164/2014, aşadar neaplicarea unor dispoziţii de drept material, sens în care, pentru considerentele expuse anterior, nu se poate reţine că procesul civil nu s-a desfăşurat în conformitate cu dispoziţiile legii. De altfel, principiul legalităţii nu se adresează numai judecătorului, ci şi celor care trebuie să-şi exercite drepturile în conformitate cu legea, în cazul de faţă în acord cu prevederile art. 5 din Legea nr. 164/2014, în vigoare la data pronunţării hotărârii atacate.

În considerarea argumentelor deja prezentate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, şi motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constatând că decizia recurată respectă cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Înalta Curte mai reţine că referirea la dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. este formală şi subsumată criticilor anterior examinate, astfel încât urmează a fi înlăturată această susţinere, nefiind, de altfel, întrunite condiţiile prevăzute de norma de drept invocată.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta reclamantă împotriva deciziei nr. 520 A din 24 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

4.2 Recurenta pârâtă a criticat hotărârea instanţei de apel din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul aplicării greşite a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 164/2014. A arătat că, deşi curtea a reţinut în mod corect că nu se pot acorda despăgubiri pentru terenul agricol decât în limita a 50 ha, a statuat şi în ceea ce priveşte suprafaţa de teren intravilan, în funcţie de tipul localităţii. Reclamanta ar fi îndreptăţită a obţine doar 1.000 mp teren intravilan zona rurală, aceasta susţinând că a deţinut 20.000 mp categoria curţi-construcţii, fără a face însă dovezi în acest sens.

Înalta Curte, conform art. 497 C. proc. civ., va admite recursul formulat de recurenta pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel, va casa hotărârea recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, având în vedere următoarele:

În dispozitivul hotărârii atacate, instanţa de apel a statuat că reclamanta este îndreptăţită a obţine compensaţii băneşti pentru bunurile imobile reţinute/abandonate în Ucraina în limita suprafeţei de 50 ha teren arabil, potrivit anexei 1 la Legea nr. 164/2014.

Cu toate acestea, în considerentele deciziei recurate, aceeaşi instanţă de apel, deşi a invocat prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, precum şi anexa 1 din lege, a reţinut îndreptăţirea reclamantei la despăgubiri doar în limita suprafeţei de 50 ha, fără a face distincţie între terenul agricol şi cel intravilan, în raport de care urmează a se stabili valoarea despăgubirilor.

Ca atare, în raport de soluţia adoptată de instanţa de fond, care nu a indicat o limită a întinderii despăgubirilor (incluzând, astfel, atât terenul agricol, cât şi cel intravilan), instanţa de apel a statuat doar în legătură cu terenul arabil (în dispozitiv, prin limitare la o suprafaţă de 50 ha) şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, implicit în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de teren intravilan ce face obiectul Legii nr. 290/2003, fără a ţine seama că anexa 1 din Legea nr. 164/2014, la care face trimitere art. 5 alin. (1) din acest ultim act normativ, supune limitării de 50 ha întreaga suprafaţă de teren supusă restituirii, indiferent de categoria de folosinţă. nu doar pe cel arabil. Această împrejurare rezultă din chiar considerentele hotărârii atacate, care, de altfel, nu sprijină soluţia adoptată de instanţa de apel prin dispozitiv.

În consecinţă, în aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport de care se impune rejudecarea apelului declarat de pârâtă, instanţa de apel urmează a da eficienţă dispoziţiilor legale aplicabile, în ce priveşte stabilirea suprafeţei de teren pentru care urmează a se acorda despăgubiri, şi a aprecia în legătură cu aplicarea în cauză a modificărilor legislative intervenite în cursul judecării pricinii cu referire la Legea nr. 164/2014, având în vedere dispoziţiile din Legea nr. 188/2023, incidente în cauză în considerarea existenţei unei situaţii juridice în curs de constituire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 520A din 24 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 520A din 24 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.