Loan contract and mortgage annulled for fraudulent evasion of enforcement; appeal upheld as unfounded

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2024

Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 19 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., nulitatea contractului de împrumut autentificat sub nr. x din 27 august 2014 de Biroul Individual Notarial E. şi a contractului de ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x din 27 august 2014 de către acelaşi notar public şi să se dispună radierea dreptului de ipotecă întabulat în favoarea pârâtului D. asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x, proprietatea pârâtului C., compus din ap. 6B şi 6C, boxa nr. 1, locurile de parcare nr. 2, nr. 3+4 şi nr. 5+6, înscris în CF nr. x, CF nr. x, CF nr. x, CF nr. x, CF nr. x şi CF nr. x, precum şi a cererilor de urmărire imobiliară din dosarele de executare nr. 304/2016 al Biroului Executorului Judecătoresc F. şi nr. 47/2017 al Biroului Executorului Judecătoresc G., cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 906 din 6 august 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D.. A constatat nulitatea contractului de împrumut autentificat sub nr. x din 27 august 2014 de Biroul Individual Notarial E. şi a contractului de ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x din 27 august 2014 de acelaşi birou notarial. A dispus radierea dreptului de ipotecă întabulat în favoarea pârâtului D. asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x, proprietatea pârâtului C., compus din ap. 6B şi 6C, boxa nr. 1, locurile de parcare nr. 2, nr. 3+4 şi nr. 5+6, înscris în CF nr. x, CF nr. x, CF nr. x, CF nr. x, CF nr. x şi CF nr. x. A respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 1569A din 28 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a constatat ca fiind tardiv formulat motivul de apel suplimentar de ordine publică, înregistrat la dosar la 28 aprilie 2022. A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul D. împotriva sentinţei nr. 906 din 6 august 2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B. şi cu intimatul-pârât C..

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 1569A din 28 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a declarat recurs pârâtul D..

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat că, prin motivele de apel formulate a invocat neregularităţi ale procedurii de citare, pe care instanţa de apel nu le-a sancţionat.

Motivele de apel iniţiale au vizat încălcări ale Regulamentului (CE) 1391/2007, iar cele suplimentare, nerespectarea dispoziţiilor art. 156 C. proc. civ., din perspectiva faptului că recurentul nu a fost niciodată citat de prima instanţă cu menţiunea obligaţiei de a-şi alege un domiciliu procesual în România.

La termenul din 28 aprilie 2022, care a fost primul termen de judecată în apel, recurentul a arătat că a invocat nelegala sa citare atât pe parcursul întregii cercetării judecătoreşti în faţa primei instanţei, cât şi la termenul când cauza s-a judecat, 25 iunie 2020, faţă de dispoziţiile art. 153 raportate la art. 156 C. proc. civ.

Instanţa de apel a respins acest motiv suplimentar de apel ca tardiv formulat, făcând trimitere la dispoziţiile art. 160 alin. (2) C. proc. civ., pronunţând o hotărâre nelegală, limitându-şi analiza şi considerentele la procedura de citare pentru termenul din data 29 noiembrie 2018.

Legalitatea procedurii de citare trebuia să fie analizată şi în raport de termenul din 25 iunie 2020, la care prima instanţă a rămas în pronunţare. Însă, curtea a reţinut că toate neregularităţile privind procedura de citare la fond se impuneau a fi invocate în faţa primei instanţe, la termenele şi în condiţiile stabilite de dispoziţiile legale incidente, invocarea acestora direct în calea de atac fiind tardivă.

Recurentul a susţinut că, potrivit art. 160 alin. (2) C. proc. civ., neregularităţile privind citarea la ultimul termen de judecată trebuie invocate sub sancţiunea tardivităţii cel târziu până la primul termen de judecată în faţa instanţei de control judiciar, aceste termen fiind respectat.

Cu privire la data formulării motivului suplimentar de apel, depus în şedinţă publică la primul termenul de judecată din 28 aprilie 2022, a arătat că în mod corect instanţa de apel a reţinut că acesta a fost depus în termen, având în vedere că la dosar nu s-a regăsit dovada comunicării sentinţei civile apelate către recurent, şi din acest motiv termenul de 30 de zile pentru motivarea căii de atac nu a început să curgă pentru acesta.

Referitor la nelegalitatea procedurii de citare la termenul la care cauza s-a judecat în primă instanţă, 25 iunie 2020, recurentul a învederat că judecata pricinii a fost suspendată de drept, conform art. 63 alin. (11) din Decretul nr. 240/2020, ca urmare a stării de urgenţă, dosarul fiind repus pe rol la 20 mai 2020, fixându-se termen de judecată cu citarea părţilor pentru termenul din 25 iunie 2020.

Prin urmare, motivele de apel care vizează neregularitatea procedurii de citare trebuiau analizate inclusiv pentru termenul din 25 iunie 2020, la care recurentul nu a fost legal citat şi la care instanţa a declarat cercetarea judecătorească încheiată.

Deşi, potrivit art. 229 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., părţile trebuiau citate după repunerea pe rol, citaţia destinată recurentului pentru termenul din 25 iunie 2020 nu a fost tradusă în limba germană, limba oficială a statului membru U.E. în care acesta domiciliază, fiind încălcate dispoziţiile art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 (în vigoare la data termenului de judecată), respectiv dreptul părţii de a refuza primirea actului în cazul în care acesta nu este redactat într-o limbă oficială a statului de destinaţie sau o limbă pe care o înţelege.

A menţionat că nu a fost citat cu menţiunea obligaţiei alegerii unui sediu procesual în România, aspect ce contravine dispoziţiilor art. 156 C. proc. civ.

Recurentul a invocat vătămarea pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 156 alin. (2) şi art. 153 C. proc. civ., care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare conform art. 497 din acelaşi act normativ.

A susţinut, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că decizia recurată a fost pronunţată şi cu aplicarea greşită a art. 100 alin. (3) din Legea nr. 36/1995, care stipulează că declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic notarial fac dovada, până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane.

Astfel, dacă un terţ faţă de contractul de ipotecă şi contractul de împrumut (cum sunt intimaţii-reclamanţi) contestă conţinutul anumitor declaraţii menţionate în înscrisul autentic, în sensul că remiterea sumei de bani nu ar fi avut loc, atunci era nevoie de înscrierea în fals, fapt care în speţă nu s-a întâmplat, iar prima instanţă şi instanţa de apel nu au observat incidenţa normelor privind înscrierea în fals.

Recurentul a arătat că instanţa de apel a reţinut, cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale mai sus menţionate, că sarcina probei în procesul civil este împărţită între reclamant şi pârât, în funcţie de pretenţiile şi apărările formulate în cauză.

Textul art. 100 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 nu este echivoc atunci când statuează că declaraţiile din cuprinsul unui înscris autentic au putere de probă, iar aceasta nu poate fi răsturnată decât prin proba contrară administrată de persoana care contestă realitatea declaraţiei.

Curtea a constatat că aspectul reţinut de tribunal referitor la remiterea materială a sumei de bani împrumutate s-a bazat pe lipsa unor mijloace de probă contrare, privind o altă modalitate de remitere a acesteia, ceea ce reprezintă o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Legea nr. 36/1995.

Recurentul a menţionat că mijlocul de probă administrat cu privire la remiterea banilor este înscrisul constatator al operaţiunii de împrumut în care este consemnată declaraţia părţilor, dată în faţa notarului cu privire la remiterea banilor, prin care împrumutătorul a făcut dovada remiterii banilor până la proba contrară administrată de persoanele interesate.

Astfel, curtea de apel şi tribunalul în mod eronat au reţinut că nu s-a probat remiterea sumei de bani menţionate în contractul de împrumut şi că sarcina probei remiterii sumei împrumutate revine recurentului, deşi proba acestei operaţiuni o constituie contractul de împrumut, ca negotium iuris.

În realitate, intimaţii-reclamanţi sunt cei care nu au administrat probe contrare, limitându-se la o serie de afirmaţii speculative care nu au putere probatorie.

A precizat recurentul că nu a răspuns la interogatoriul solicitat de intimaţii-reclamanţi în faţa primei instanţe din cauze neimputabile, întrucât acesta nu a fost tradus în limba germană şi a susţinut că este un creditor de bună credinţă întrucât nu a cunoscut faptul că la momentul încheierii contractului de împrumut debitorul său încheiase o promisiune de vânzare.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimaţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat, în principal, respingerea recursului, ca tardiv formulat, iar în subsidiar, ca nefondat.

Recurentul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de către intimaţii-reclamanţi.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din camera de consiliu din 2 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins excepţia tardivităţii recursului, invocată de intimaţii-reclamanţi, şi a admis în principiu recursul declarat de pârâtul D. împotriva deciziei nr. 1569A din 28 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul susţine nelegalitatea hotărârii instanţei de apel cu privire la dezlegările date neregularităţilor invocate referitoare la procedura de citare.

Arată că, prin motivarea cererii de apel, a criticat nerespectarea Regulamentului 1393/2007 privind îndeplinirea procedurii de citare pentru necomunicarea citaţiei traduse în limba statului de destinaţie, iar printr-un motiv suplimentar de apel, faptul că nu a fost citat de prima instanţă potrivit dispoziţiilor art. 156 C. proc. civ. cu menţiunea obligaţiei de a-şi alege un domiciliu procesual în România. Acest motiv suplimentar a fost formulat la primul termen de judecată în apel astfel că, în mod greşit, instanţa de prim control judiciar a respins, ca tardiv, acest motiv.

Apreciază că neregularitatea a fost invocată la termenul următor producerii ei, prin prisma termenului din 25 iunie 2020, termen la care prima instanţă a rămas în pronunţare în condiţiile în care procedura nu era legal îndeplinită. Această neregularitate putea fi invocată cel târziu până la primul termen de judecată în apel, ceea ce a şi făcut.

Arată că judecata cauzei a fost suspendată pe perioada pandemiei conform Decretului nr. 240/2020 şi a fost repusă pe rol cu citarea părţilor pentru termenul din 25. 06.2020, dar la acel termen nu a fost legal citat în sensul că citaţia nu a fost tradusă în limba germană, limba statului de domiciliu, conform dispoziţiilor Regulamentului nr. 1393/2007. Cu toate acestea, instanţa de fond a reţinut cauza în pronunţare, astfel că vătămarea ce i-a fost adusă nu poate fi remediată decât prin constatarea nulităţii hotărârii.

În ceea ce priveşte aspectul referitor la motivul suplimentar de apel pe care recurentul l-a formulat la prima zi de judecată în apel şi prin care a invocat o altă cauză de nulitate a hotărârii decurgând din nelegala citare cu menţiunea alegerii unui domiciliu în România, afirmă că instanţa de apel a analizat circumstanţele formulării acestuia şi a considerat eronat că a fost tardiv formulat.

Critica, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., este nefondată. Astfel, verificând considerentele instanţei de apel, Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor recurentului, că nu formularea motivului de apel suplimentar a fost respinsă ca tardivă, din această perspectivă curtea apreciind că termenul de motivare a apelului nici nu a început să curgă, întrucât hotărârea de primă instanţă nu i-a fost legal comunicată părţii litigante. Ceea ce s-a analizat şi s-a apreciat ca fiind tardivă a fost invocarea neregularităţii privind procedura de citare a apelantului pârât în faţa primei instanţe, cu încălcarea dispoziţiilor art. 160 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că "apelantul pârât a invocat neregularitatea citării sale din perspectiva nerespectării dispoziţiilor art. 156 teza I C. proc. civ., pentru termenul din data de 29.11.2018 (la cele două termene anterioare fiind lipsă de procedură cu el, lipsă constatată de tribunal), pentru acest din urmă termen tribunalul dispunând citarea sa, la adresa din Germania, prin serviciu specializat de poştă, cu citaţie şi acţiune traduse în limba germană. (...) citaţia şi acţiunea au fost traduse şi expediate prin serviciul de curierat specializat H.. (...) Or, în atare situaţie, potrivit dispoziţiilor art. 160 alin. (2) C. proc. civ., eventuala neregularitate trebuia invocată la termenul următor, respectiv la termenul din data de 12.12.2018, sub sancţiunea decăderii, respingerii ca tardiv invocată, ulterior. Aşa cum mai jos va expune Curtea, apelantul pârât a avut termen în cunoştinţă după primirea citaţiei, sub semnătură, pentru termenul din data de 29.11.2018, astfel că la termenul următor era legat citat, în sensul dispoziţiilor art. 160 alin. (2) C. proc. civ.."

Prin urmare, instanţa de apel nu a respins ca tardivă formularea motivului de apel în raport de dispoziţiile art. 468 C. proc. civ., ci a sancţionat neinvocarea in limine litis a criticii conţinute în motivul de apel, respectiv neregularitatea procedurii de citare, ce putea fi invocată până la următorul termen de judecată în fond.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a arătat că împrejurarea că citaţia pentru prezenţa la instanţa de fond nu a menţionat şi obligativitatea alegerii unui domiciliu în România ar fi trebuit să fie expusă în faţa primei instanţe şi că invocarea acesteia în calea de atac este tardivă, prin urmare apreciind că nu mai poate analiza motivul suplimentar de apel.

Or, din această perspectivă, recurentul nu a combătut raţionamentul juridic al instanţei de apel.

În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor Regulamentului nr. 1393/2007, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că pârâtul a fost citat în conformitate cu dispoziţiile art. 14 din acest act normativ, pentru termenul din data de 27.09.2018, fiindu-i comunicat actul de sesizare şi citaţia traduse în limba germană şi, pe de altă parte, că acesta a avut termen în cunoştinţă la data de 25.06.2020 când cauza a fost repusă pe rol şi au avut loc dezbaterile, termen pentru care pârâtul a semnat personal dovada de înmânare a citaţiei.

Recurentul a susţinut că pentru termenul din 25.06.2020 nu a fost legal citat întrucât i s-a înmânat o citaţie netradusă în limba germană, situaţie în care era îndrituit să refuze primirea notificării potrivit art. 8 din Regulamentul nr. 1393/2007, şi nici nu a fost citat potrivit dispoziţiilor art. 156 C. proc. civ., cu menţiunea obligaţiei alegerii unui sediu procesual în România, iar în cazul nulităţilor expres prevăzute de lege vătămarea este prezumată.

Or, în mod corect instanţa de apel a statuat că, odată ce a semnat de primire citaţia pentru termenul din data de 25.06.2018, recurentul a fost legal citat, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 160 alin. (2) C. proc. civ., sub sancţiunea neluării în considerare, acesta era termenul la care putea invoca oricare altă vătămare în legătură cu procedura de citare.

Având în vedere faptul că pârâtul nu s-a prevalat de posibilitatea conferită de art. 8 alin. (1) din Regulament de a refuza sau a returna actul comunicat, semnarea actului de procedură echivalează cu îndeplinirea procedurii de citare, motiv pentru care o eventuală vătămare procesuală nu putea fi invocată decât, in limine litis, la acel termen.

În plus, este de reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 156 C. proc. civ., înştiinţarea cu privire la obligaţia alegerii unui domiciliu procesual în România se face pentru primul termen de judecată, iar în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, comunicările se fac prin scrisoare recomandată, astfel cum s-a dispus în cauză. Or, corect a reţinut instanţa de apel că, şi în această situaţie, o eventuală vătămare procesuală nu putea fi invocată direct în apel.

Recurentul a mai criticat decizia instanţei de apel în baza dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susţinând că hotărârea a fost dată cu aplicarea sau încălcarea greşită a dispoziţiilor art. 100 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 potrivit cărora "declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic notarial fac dovada până la proba contrară atât între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane".

Din această perspectivă a susţinut că, pentru a contesta că suma de bani ce reprezenta obiect al împrumutului nu a fost remisă, respectiv încasată, era necesar ca terţul să se înscrie în fals, procedură la care reclamanţii nu au recurs.

De asemenea, recurentul a arătat că nu s-a făcut o dovadă contrară declaraţiei conţinute într-un înscris autentic, administrată de persoana care contestă realitatea declaraţiei, astfel că dezlegarea din apel denotă o greşită înţelegere a sarcinii probei, reclamaţii fiind cei care trebuiau să administreze o probă contrară şi nu părţile din contractul de împrumut.

A apreciat că nu a răspuns la interogatoriu în faţa primei instanţe din cauze neimputabile lui şi că nu a cunoscut faptul că la momentul încheierii contractului de împrumut debitorul său încheiase o promisiune de vânzare, fiind creditor de bună credinţă

Critica este nefondată.

Astfel, în mod greşit recurentul a invocat, într-o primă critică, faptul că împotriva declaraţiilor părţilor cuprinse în actul autentic terţul trebuia să recurgă la procedura înscrierii în fals.

Potrivit art. 270 C. proc. civ., legiuitorul stabileşte puterea doveditoare a înscrisului autentic în funcţie de conţinutul său, distingând între constatările personale ale agentului instrumentator şi declaraţiile părţilor cuprinse în înscris care sunt sau nu în legătură cu raportul juridic dintre ele.

Menţiunile din înscrisul autentic referitoare la constatările personale ale agentului instrumentator percepute ex propriis sensibus fac dovada deplină, faţă de orice persoană, până la declararea ca fals a înscrisului printr-o procedură specifică reglementată de lege.

În schimb, declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic fac dovada, până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare altă persoană, soluţie justificată prin aceea că agentul instrumentator nu poate cunoaşte realitatea acestora, ci numai împrejurarea că părţile au făcut o declaraţie şi textul acesteia. De altfel, puterea doveditoare a acestor declaraţii rezultă din chiar semnătura părţilor de pe înscrisul autentic.

Prin urmare, şi în cauza pendinte, constatările personale ale notarului public fac dovadă până la înscrierea în fals, însă declaraţiile părţilor consemnate în cuprinsul înscrisului, cum ar fi aceea că suma de bani ce constituie obiect al împrumutului ar fi fost remisă anterior încheierii actului autentic, fac dovadă până la proba contrară, cum de altfel prevăd şi dispoziţiile art. 100 alin. (3) din Legea nr. 36/1995.

În cauză, plata preţului nu a constituit un fapt material constatat personal de către cel care a autentificat înscrisul, nefiind consemnat că suma de bani a fost remisă la data semnării contractului, în faţa notarului public. Ca atare, reclamanţii nu aveau obligaţia ca, pentru a combate declaraţiile părţilor, să recurgă la procedura înscrierii în fals, ci doar să administreze o dovadă contrară, ceea ce, în accepţiunea instanţelor devolutive, au şi făcut.

Sub acest aspect, recurentul susţine că instanţa de apel a pus în sarcina sa necesitatea dovedirii faptului pozitiv al remiterii efective a sumei de bani, ceea ce denotă o greşită înţelegere a sarcinii probei.

Susţinerea este eronată. Astfel, instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe în sensul că nu s-a indicat în contract că banii ar fi fost predaţi în faţa notarului sau că predarea s-ar fi făcut prin virament bancar anterior prezentării la notar, neexistând dovada unui astfel de transfer, respectiv a unei remiteri materiale a sumei de 400.000 euro.

Curtea de apel a apreciat că declaraţia părţii din contractul de împrumut litigios face dovada până la proba contrară, însă, în prezenţa unei apărări formulate de un terţ faţă de contract, căruia i se opune această declaraţie, apărare în sensul că remiterea sumei de bani nu a avut loc (fapt negativ afirmat), sarcina probei este răsturnată, revenind părţii de la care emană declaraţia sarcina de a proba contrariul (faptul pozitiv contrar), respectiv remiterea sumei de bani. A considerat că intimaţii reclamanţi au prezentat instanţei împrejurări vecine, conexe, faptului afirmat (neremiterea sumei de bani), susţinute probator de înscrisurile de la dosar. S-au avut astfel în vedere: succesiunea actelor juridice încheiate şi a procedurilor execuţionale demarate, precum şi istoricul litigiului finalizat cu titlul executoriu obţinut de intimaţii reclamanţi Istrate din care rezultă încheierea contractului de împrumut imediat după promovarea de către intimaţii reclamanţi Istrate a acţiunii civile ce a format obiectul dosarului nr. x/2015; relaţia de familie dintre părţile contractului de împrumut (fraţi); faptul că, după pronunţarea deciziei civile nr. 772A/29.09.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu consecinţa dobândirii caracterului executoriu al sentinţei primei instanţe, apelantul pârât a demarat executarea silită a fratelui său împrumutat, deşi contractul de împrumut avea scadenţă şi valoare de titlu executoriu încă din luna august a anului 2015; lipsa oricăror dovezi privind faptul material al remiterii sumei de bani împrumutate între cei doi fraţi (proba faptului remiterii sumei de bani fiind permisă cu orice mijloc de probă, nefiind identic regimul probator cu cel al probei existenţei/încheierii contractului de împrumut).

În atare situaţie, a considerat că revenea apelantului pârât şi intimatului pârât, deopotrivă, sarcina probării faptului pozitiv contrar, respectiv remiterea sumei de bani indicate în contractul de împrumut litigios, ceea ce nu s-a realizat în cauză, nici în fond şi nici în faza apelului, în condiţiile în care apelantul pârât nu a făcut vreo referire cu privire la modul în care s-a realizat remiterea sumei de bani împrumutate (loc, timp, modalitate), rezumându-se la negarea concluziei reţinute de tribunal cu privire la acest aspect litigios al cauzei.

Nu se poate aprecia că, prin raţionamentul aplicat, instanţa de apel ar fi interpretat greşit textul de lege care dispune cu privire la sarcina probei, în condiţiile în care a validat analiza instanţei de fond asupra circumstanţelor factuale probate în cauză ca fapte vecine şi conexe şi aplicarea prezumţiilor judiciare despre care a precizat că nu au fost răsturnate în apel. Reţinând, în baza acestui mecanism probator, că suma de bani, obiect al contractului de împrumut, nu a fost remisă, nu înseamnă că instanţa a inversat sarcina probei.

Nici împrejurarea că apelantul nu ar fi răspuns la interogatoriu nu a căpătat o semnificaţie probatorie majoră, astfel cum a susţinut acesta, dimpotrivă, instanţele nu au valorizat o prezumţie de recunoaştere izvorâtă din lipsa la interogatoriu, ci celelalte probe administrate în baza cărora au ajuns la concluzia existenţei unei conivenţe frauduloase între părţile contractului, care au şi calitatea de fraţi, în detrimentul reclamanţilor din prezenta cauză, creditori ai unei obligaţii de restituire a avansului în urma rezoluţiunii promisiunii de vânzare, obligaţie stabilită în sarcina intimatului copârât printr-un titlu executor supus executării silite.

Prin urmare, reţinând cauza ilicită a contractului de împrumut ce atrage sancţiunea nulităţii absolute a acestuia, în condiţiile în care perfectarea contractului a constituit un mijloc de eludare a dispoziţiilor legale referitoare la executarea hotărârilor judecătoreşti definitive, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe, în raport de care recurentul nu a adus alte argumente în susţinerea, cu temei, a motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru achitată la fond, formulată de intimaţii B. şi A. urmează a fi respinsă, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu reprezintă cheltuieli efectuate în această fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul D. împotriva deciziei nr. 1569A din 28 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respingerea cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru achitată la fond, formulată de intimaţii B. şi A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 ianuarie 2024.