Expropriation de facto damages: statute of limitations suspended by contractual acknowledgment of debt deferring compensation to expropriation procedure

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2024

După deliberare, asupra cauzei deduse judecăţii, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 26 aprilie 2013, sub nr. x/2013, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman, prin Metrorex S.A., stabilirea preţului de 1.000 euro/mp pentru exproprierea terenului în suprafaţă de 247 mp, în conformitate cu dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, şi acordarea sumei de 114.367,68 euro la valoarea indexată şi actualizată din raportul de expertiză tehnică evaluatorie comandat de Metrorex S.A. în anul 2004 pentru prejudiciul cauzat conform art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi datorat pentru lipsa de folosinţă a terenului în perioada 1998 - 2005.

În drept, a invocat dispoziţiile Legii nr. 33/1994, Constituţia României, Legea nr. 255/2010 şi art. 1 CEDO.

2. Hotărârea Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1566 din 17 septembrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte acordarea sumei de 114.367,68 euro pentru prejudiciul datorat pentru lipsa de folosinţă a terenului în perioada 1998 - 2005 şi a respins, ca neîntemeiat, primul capăt de cerere.

3. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 668/A din 9 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 1566 din 17 septembrie 2013 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, prin Societatea Comercială de Transport cu Metroul Bucureşti - Metrorex S.A.. A schimbat în parte soluţia primei instanţe, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată. A stabilit că despăgubirea pentru exproprierea terenului în suprafaţă de 247 mp, situat în Calea x, este în cuantum de 154.000 euro, echivalentă în RON la cursul valutar BNR la data plăţii efective. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a obligat intimatul la plata către apelant a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 636 din 25 martie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 668 A din 9 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie. A casat în parte decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecarea apelului formulat de reclamant împotriva sentinţei nr. 1566 din 17 septembrie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului. A menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei atacate, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirilor acordate pentru terenul expropriat în suprafaţă de 247 mp, situat în Calea x, în cuantum de 154.000 euro, echivalente în RON la cursul valutar BNR la data plăţii efective.

5. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti în cel de-al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 415 A din 24 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 1566 din 17 septembrie 2013 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, prin Societatea Comercială de Transport cu Metroul Bucureşti - Metrorex S.A.. A anulat, în parte, sentinţa apelată, în ceea ce priveşte soluţia dată capătului de cerere privind lipsa de folosinţă. Evocând fondul, a admis, în parte, cererea. L-a obligat pe pârât la plata sumei de 127.192 euro, echivalentă în RON la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului, aferentă perioadei iulie 1989- noiembrie 2004, la care se va adăuga dobânda legală începând cu martie 2012, până la data plăţii efective. L-a obligat pe pârât la plata cheltuielilor de judecată către apelantul-reclamant în cuantum de 17.550,27 RON, reprezentând onorariu de avocat în recurs şi apel (rejudecare).

6. Recursul

Împotriva deciziei nr. 415 A din 24 martie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor, prin S.C. Metrorex S.A..

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv ale Legii nr. 33/1994, Decretului nr. 167/1958, art. 977, art. 978 şi art. 982 din C. civ. şi a prevederilor art. 453 C. proc. civ.

Recurentul a arătat că, prin cererea de chemare în judecată precizată s-a solicitat obligarea S.C. Metrorex S.A. la plata prejudiciului cauzat proprietarului, conform art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi în conformitate cu prevederile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 44 din Constituţia României şi prevederile Legii nr. 33/1994, pentru lipsa de folosinţă a terenului în perioada 1998-2005.

În cererea de chemare în judecată s-a menţionat că "fapta delictuală şi culpabilă a Statului Român concretizată în încălcarea dreptului de proprietate dă naştere la dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului cauzat. Este evident că repararea prejudiciului cauzat în speţă prin exproprierea în fapt a subsemnatului este cel mai echitabil echivalentă cu lipsa de folosinţă".

Astfel, recurentul a apreciat că cel de-al doilea capăt de cerere a fost întemeiat pe dispoziţiile legale care reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale, dreptul născându-se pentru reclamant de la momentul pretinsei preluări abuzive a imobilului şi cel mai târziu, în anul 2004.

Recurentul a invocat dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958, arătând că, de la momentul naşterii dreptului la acţiune, în anul 2004, până la cel al introducerii cererii de chemare în judecată, au trecut mai mult de 3 ani, consecinţa fiind respingerea acestui capăt de cerere ca fiind prescris.

A susţinut recurentul că instanţa de apel a apreciat în mod eronat faptul că, în perioada iulie 1989- noiembrie 2004, reclamantul a suferit o expropriere de fapt, incompatibilă cu prevederile constituţionale care garantează respectarea dreptului de proprietate şi cu condiţiile în care o persoană poate fi lipsită de acest drept, conţinute de art. 44 din Constituţia României şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Recurentul a învederat că nu este vorba despre o expropriere de fapt cât timp, în anul 2004, între expropriator şi reclamant s-a încheiat un contract de închiriere, care s-a derulat pe parcursul mai multor ani, în temeiul căruia reclamantul a primit contravaloarea chiriei (lipsa de folosinţă).

După închirierea de către expropriator a imobilului proprietatea reclamantului, a urmat, în anul 2012, exproprierea potrivit dispoziţiilor Legii nr. 255/2010.

Astfel, din anul 2004 până în prezent, între expropriator şi persoana expropriată au existat anumite raporturi juridice (iniţial contractuale, derivate din contractul de închiriere, ulterior rezultate din procedura exproprierii), de natură să conducă la concluzia că reclamantul a exercitat dreptul de proprietate asupra imobilului, în sensul că şi-a manifestat voinţa de a încheia contractul de închiriere în schimbul unei chirii conforme cu piaţa imobiliară.

Recurentul a apreciat că nu există o expropriere de fapt fără plata unei despăgubiri, în condiţiile în care timp de mai bine de 8 ani reclamantul şi expropriatorul au derulat relaţii contractuale sau derivate din exproprierea pentru cauză de utilitate publică, ce nu izvorăsc din răspunderea civilă delictuală.

Chiar dacă s-ar admite că, în perioada 1989-2004, reclamantul a fost privat de dreptul de proprietate, această situaţie a încetat odată cu încheierea contractului de închiriere nr. x/30.11.2004, prin care a beneficiat de o chirie lunară, acceptată prin propria voinţă. Astfel, prejudiciul aferent perioadei 1989-2004 are temei juridic distinct, nefiind aferent procedurii de expropriere.

Recurentul a susţinut că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

A arătat că exproprierea a avut loc în anul 2012, motiv pentru care reclamantul nu poate solicita, în cadrul contestaţiei prevăzute la art. 22 din Legea nr. 255/2010, un prejudiciu distinct de cel suferit prin transferul imobilului în patrimoniul expropriatorului.

A apreciat că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 977, art. 978 şi art. 982 C. civ., reţinând că, prin clauza cuprinsă la art. 11.1, dar şi prin menţiunea din preambulul său, contractul menţionat reflectă voinţa părţilor de a proroga momentul stabilirii despăgubirilor cuvenite reclamantului pentru lipsirea de folosinţa terenului pentru perioada anterioară încheierii sale, prin plasarea acestui moment în cadrul procedurii exproprierii de drept, ce urma a fi declanşată în condiţiile Legii nr. 33/1994.

Recurentul a susţinut că instanţa de fond a concluzionat eronat că, prin convenţie, s-ar fi stabilit condiţiile care să reglementeze plata prejudiciului, inducând ideea potrivit căreia s-ar fi statuat clauze derogatorii de la regimul legal al prescripţiei. O atare concluzie nu poate fi primită, întrucât raţionamentul instanţei de fond contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958.

În plus, orice excepţie de la regula consacrată legislativ privind prescripţia ar fi trebuit stipulată în mod expres în contractul încheiat între părţi, fiind vorba despre consacrarea unor drepturi în favoarea recurentului şi de o renunţare la efectele prescripţiei, concluzie care nu poate fi acceptată.

Recurentul a apreciat că instanţa de fond avea obligaţia de a interpreta dispoziţiile art. 977, art. 978 şi art. 982 din C. civ. şi prin prisma Decretului nr. 167/1958 şi a regulii privind imposibilitatea inserării unei clauze derogatorii de la regimul legal al prescripţiei.

În aceste condiţii, instanţa de apel putea cel mult să constate că în contractul de închiriere încheiat între părţi a fost inserată o clauză contractuală de recunoaştere a despăgubirilor datorate pentru perioada 1998-2004, efectul recunoaşterii fiind începutul unei noi prescripţii, care a expirat până la momentul formulării acţiunii ce face obiectul prezentei cauze.

Recurentul a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la data semnării contractului de închiriere, 30.11.2004, a început să curgă un nou termen de prescripţie pentru repararea pagubei. De la momentul naşterii dreptului la acţiune, în anul 2004, până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, au trecut mai mult de 3 ani.

Recurentul a arătat că instanţa de apel a reţinut greşit că prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 permit ca, odată cu despăgubirea ce reprezintă valoarea imobilului expropriat, proprietarul să obţină şi orice alte despăgubiri pentru prejudiciile cauzate, cele echivalente folosinţei de care a fost lipsit anterior declanşării procedurii de expropriere intrând în această categorie, textul legal nefăcând vreo distincţie şi nicio clauză contractuală neputând duce la concluzia că derogă de la dispoziţiile legale privind prescripţia extinctivă.

Referitor la această chestiune, recurentul a mai arătat că, şi în situaţia în care o astfel de prevedere ar fi fost inserată în mod expres în contractul încheiat între părţi, aceasta ar fi fost nulă absolut.

A concluzionat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că a intervenit un acord de voinţă al părţilor, care să fi plasat momentul stabilirii despăgubirilor, inclusiv a celor cuvenite pentru lipsirea reclamantului de folosinţa terenului său, în perioada 1989-2004, în cadrul procedurii exproprierii de drept. Termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune al reclamantului nu a început să curgă de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii (în anul 2012), ci de la data semnării contractului de închiriere, 30.11.2004, intervenind prescripţia dreptului material la acţiune cu privire la acest capăt de cerere.

Recurentul a criticat şi modalitatea de acordarea a cheltuielilor de judecată solicitate în apel, prin încălcarea prevederilor art. 453 C. proc. civ.

A arătat că, astfel cum rezultă din încheierea pronunţată la 11 martie 2021, reclamantul a menţionat expres în faţa instanţei de recurs că nu solicită cheltuieli de judecată.

În virtutea principiului disponibilităţii, apelantul-reclamant nu avea posibilitatea de a solicita cheltuielile de judecată în rejudecare, cât timp, în faza procesuală a recursului a arătat expres faptul că nu înţelege să solicite aceste sume şi nu a depus dovada acestora la dosarul instanţei de recurs.

7. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la 12 mai 2023, intimatul a invocat excepţia nulităţii recursului pentru indicarea formală a cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că motivele recurs nu reprezintă veritabile critici ale dezlegărilor instanţei de apel, ci preluări aproape identice ale apărărilor formulate prin întâmpinările depuse în etapele procesuale anterioare, care se referă la modalitatea de evaluare a probatoriului administrat în cauză. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul nu a depus răspuns la întâmpinare.

8. Procedura de filtru

Raportul întocmit în condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din camera de consiliu din 2 noiembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2013, Înalta Curte de Casaţie şi justiţie, secţia I civilă a admis în principiul recursul, stabilind termen pentru soluţionarea acestuia la 25 ianuarie 2024, cu citarea părţilor în şedinţă publică.

9. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În esenţă, criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. vizează problema prescripţiei dreptului la acţiune privind lipsa de folosinţă pretinsă de reclamant cu privire la terenul proprietatea sa.

Situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţele devolutive, relevă faptul că terenul în suprafaţă de 248 mp situat în Bucureşti, Calea x, aflat în proprietatea autoarei reclamantului, numita B., decedată la data de 26.03.1995, al cărei moştenitor este reclamantul, a fost inclus în anexele Decretului Consiliului de Stat nr. 303/1989 prin care s-a aprobat lucrarea de investiţii "Racorduri la reţeaua de metrou - Magistrala 4 Racord 2 Gara de Nord-Laromet", ca imobil ce urma a fi expropriat.

Cu toate că Decretul menţionat, din motive istorice, nu a mai fost semnat şi nici publicat în Buletinul Oficial, lucrările au fost începute în anul 1989, s-a procedat la predarea-primirea terenurilor, la nivelul anului 1997 terenul în cauză fiind ocupat cu organizarea de şantier şi puţul pentru lansarea scuturilor din care s-a executat traseul.

Prin Hotărârea Consiliului de Administraţie al Metrorex din 29.01.2004 s-a aprobat nota conform căreia, în vederea bunei desfăşurări a lucrărilor Magistralei IV, până la emiterea unei hotărâri de guvern privind declararea utilităţii publice, Metrorex se obliga să plătească ocuparea terenurilor la nivelul şi în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Prin Hotărârea Guvernului nr. 1003/2004, lucrarea de interes naţional "Racorduri la reţeaua de metrou din Bucureşti, tronson I: N. Grigorescu (Sălăjan) - linia de centură şi tronson II: Gara de Nord - Basarab - Laromet" s-a declarat de utilitate publică, expropriatorul fiind Statul Român prin Societatea Comercială de Transport cu Metroul Bucureşti "Metrorex" - S.A.

La data de 30.11.2004, s-a încheiat contractul de închiriere nr. x între reclamant, în calitate de proprietar-locator, şi S.C. TMB Metrorex S.A., în calitate de locatar, având ca obiect "procurarea legală" a folosinţei terenului în suprafaţă de 248 mp situat în Calea x, pe o durată de 12 luni începând cu 01.12.2004, menţionându-se la art. 2.2 al contractului că, în cazul în care, în cadrul acestui termen, nu se finalizează procedura de transfer a dreptului de proprietate, părţile sunt de acord cu prelungirea de drept a contractului pentru o nouă perioadă, în aceleaşi condiţii, prin act adiţional. Clauza ce prezintă interes în prezenta analiză este cea inserată la art. 11.1 din contract, ce stipulează următoarele "Prezentul contract de închiriere nu exonerează de răspundere pe S.C. TMB Metrorex S.A. pentru pagubele pricinuite (morale şi materiale) în perioada 1989-2004 (până la încheierea acestuia). Aceste despăgubiri (formate din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului) urmând să fie stabilite în condiţiile legii, fără niciun fel de legătură cu prezentul contract".

În preambulul contractului, s-a prevăzut că respectivul contract se încheie "având în vedere situaţia de fapt şi necesitatea executării lucrărilor pentru construcţia metroului Magistralei 4 de metrou - Racordul 2, Tronson 1 Mai - Laromet, până la stabilirea şi plata tuturor despăgubirilor în condiţiile Legii nr. 33/1994 şi în conformitate cu H.G. nr. 1003/25.06.2004, publicată în M.O. partea I, nr. 623 din 09.07.2004".

Prin procesul-verbal încheiat în aceeaşi dată s-a procedat la predarea- primirea terenului în discuţie, cu menţiunea că acesta "este ocupat abuziv încă din anul 1989 pentru realizarea lucrărilor de metrou". Procesul-verbal este semnat de ambele părţi contractante, fiind însuşit prin semnătură şi ştampilă şi de către reprezentanţii legali ai locatarului Metrorex S.A..

Prin raportul de expertiză tehnică - evaluare întocmit în cursul lunii noiembrie 2004 de către Societatea Generală a Experţilor Tehnici S.A., la solicitarea Metrorex, s-au stabilit atât tariful de închiriere a terenurilor vizate de expropriere, cât şi despăgubirile (valoare teren + prejudicii) ce trebuiau acordate proprietarilor de terenuri, valoarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului pentru perioada 1990-2004 (15 ani) fiind stabilită la 349,32 euro/mp, iar pentru perioada 2002-2004 (3 ani) de 111,84 euro/mp.

Procedura exproprierii a continuat, în condiţiile art. 13 din Legea nr. 33/1994, la data de 03.10.2007 expropriatorul emiţând notificarea comună nr. M.04.18/1028 către proprietarii tuturor terenurilor din Bucureşti, Calea x, printre care şi reclamantul, prin care a adus la cunoştinţă că respectivele terenuri sunt propuse pentru expropriere pentru utilitate publică, fiind totodată înaintate procesul-verbal pentru consemnarea rezultatului cercetării prealabile în vederea declarării utilităţii publice şi H.G. nr. 1003/2004, precum şi propunerea privind valoarea unui metru pătrat de teren.

Fără a finaliza procedura iniţiată prin această notificare, în data de 06.05.2009 expropriatorul a emis o nouă notificare, de data aceasta individuală, către reclamant, prin care i s-a adus la cunoştinţă faptul că terenul urmează a fi expropriat şi i s-au propus despăgubiri pentru imobilul afectat de expropriere, în cuantum de 726.255,6 RON, cu menţiunea că, în cazul în care proprietarul este de acord cu suma propusă, urmează a fi încheiat actul translativ de proprietate, potrivit art. 4 din Legea nr. 33/1994, iar în cazul în care proprietarul are obiecţiuni asupra cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 14 din Legea nr. 33/1994, acesta are posibilitatea de a formula întâmpinare prin care să-şi exprime cererea de despăgubire şi pretenţiile motivate.

Reclamantul a formulat întâmpinare, soluţionată conform procesului-verbal din data de 31.08.2008 al Comisiei de soluţionare a întâmpinărilor, în sensul respingerii acesteia şi menţinerii sumei oferite cu titlu de despăgubire, pe motiv că proprietarul nu a prezentat documente în susţinerea cererii sale de majorare a cuantumului despăgubirilor şi nici pentru dovedirea prejudiciului solicitat pentru perioada 1989-2004.

Cu toate acestea, procedura exproprierii nu a urmat etapa judiciară, conform art. 21 şi următoarele din Legea nr. 33/1994, întrucât expropriatorul a emis o nouă notificare, nr. M.03.03/159/10.02.2012, cu privire la intenţia de expropriere a imobilului, de data aceasta în condiţiile art. 8 din Legea nr. 255/2010. Prin această notificare, proprietarului i s-a adus la cunoştinţă că suma propusă de expropriator este de 62.136 RON cu titlu de despăgubire, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 255/2010, sumă ce a fost consemnată în contul bancar deschis la C..

Reclamantul a răspuns acestei notificări, arătând, în esenţă, că nu este de acord cu despăgubirea propusă, întrucât aceasta nu reflectă valoarea reală a imobilului expropriat şi că aceasta nu include suma cu titlu de despăgubire pentru alte daune aduse proprietarului conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, ce reprezintă lipsa de folosinţă a terenului pentru perioada de 15 ani (1989-2004).

Prin Decizia de expropriere nr. 1/14.03.2012 emisă de Metrorex S.A. în temeiul art. 9 din Legea nr. 255/2010, imobilele afectate de lucrarea de utilitate publică de interes naţional, printre care şi terenul reclamantului, au trecut de drept în proprietatea publică a Statului Român şi în administrarea S.C. TMB Metrorex S.A..

La data de 29.03.2012 s-a întocmit procesul-verbal nr. x în care se consemnează că proprietarul nu acceptă valoarea despăgubirii în cuantum de 62.136 RON propusă de expropriator, acesta fiind îndreptăţit să se adreseze instanţei de judecată în condiţiile art. 22 din Legea nr. 255/2010, coroborat cu art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.

Prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 3/30.03.2012 s-a dispus ca despăgubirea în cuantum de 62.136 RON stabilită conform dispoziţiilor art. 11 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 255/2010, să rămână consemnată în contul deschis de expropriator la C., pe seama şi la dispoziţia expropriatului, urmând a fi eliberată cu respectarea dispoziţiilor art. 19 coroborat cu art. 21 din Legea nr. 255/2010.

Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, înregistrată la data de 26.04.2013, reclamantul a contestat întinderea despăgubirii, atât din perspectiva preţului terenului expropriat, astfel cum a fost stabilit de către expropriator, cât şi din aceea a neincluderii, în cuantumul despăgubirii, a prejudiciului reprezentat de lipsa de folosinţă a terenului în perioada 1989-2004, acest din urmă aspect litigios rămânând a fi analizat în faza procesuală pendinte.

Prin decizia de casare ce a finalizat primul ciclu procesual, sub aspectul prescripţiei dreptului la acţiune pe temei delictual s-a dispus ca, în rejudecare, instanţa de apel să stabilească, potrivit regulilor de interpretare a actelor juridice, în ceea ce priveşte semnificaţia clauzei de la art. 11.1. din contract, dacă aceasta reprezintă sau nu acordul de voinţă al părţilor pentru repararea prejudiciului generat de exproprierea de fapt anterioară contractului în procedura exproprierii de drept, reglementată de Legea nr. 33/1994 şi, în caz afirmativ, ce consecinţe juridice ar implica o astfel de înţelegere pentru litigiul de faţă, inclusiv din perspectiva stabilirii momentului de început al curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune. S-a apreciat că o eventuală convenţie în sensul afirmat de recurent, al acoperirii prejudiciului în procedura exproprierii de drept, coroborat cu nerealizarea unei asemenea înţelegeri în cadrul acestei proceduri, ar putea avea implicaţii asupra stabilirii momentului de la care reclamantul a cunoscut paguba. În alţi termeni, dacă se va dovedi că un asemenea acord de voinţă a existat, se consideră că reclamantul ar fi avut expectaţia îndreptăţită să considere că respectivele despăgubiri se vor acorda în procedura Legii nr. 33/1994, paguba generată prin neacoperirea prejudiciului în această procedură putând fi cunoscută doar în urma epuizării ei, prin emiterea Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 03/30 martie 2012. Într-o asemenea ipoteză, urmează a se aprecia, referitor la regimul prescripţiei extinctive, şi asupra incidenţei dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, conform cărora "expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, (...)".

În rejudecare, s-a dispus ca instanţa de apel să aprecieze dacă dispoziţia art. 4 din Legea nr. 33/1994 permite un acord de voinţă asupra despăgubirilor în absenţa unei convenţii asupra transferului dreptului de proprietate asupra terenului şi, în caz afirmativ, dacă permite un asemenea acord pentru despăgubiri anterioare încheierii convenţiei.

În conformitate cu decizia de casare, instanţa de apel, în rejudecare, a stabilit că în contractul de închiriere nr. x/30.11.2004 se reflectă neîndoielnic voinţa părţilor de a proroga momentul stabilirii despăgubirilor cuvenite reclamantului pentru lipsirea de folosinţa terenului pentru perioada anterioară încheierii sale, prin plasarea acestui moment în cadrul procedurii exproprierii de drept ce urma a fi declanşată în condiţiile Legii nr. 33/1994.

O atare posibilitate este recunoscută de prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, conform căruia "Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite", permiţând astfel ca, odată cu despăgubirea ce reprezintă valoarea imobilului expropriat, proprietarul să obţină şi orice alte despăgubiri pentru prejudiciile care i-au fost cauzate, cele echivalente folosinţei de care a fost lipsit anterior declanşării procedurii de expropriere intrând deopotrivă în această categorie, întrucât textul legal nu face nicio distincţie.

S-a apreciat, pe baza probelor administrate, că pârâtul a recunoscut faptul că, în executarea unor lucrări de construcţie la metroul bucureştean, a fost ocupată şi o suprafaţă de teren proprietatea reclamantului, fără a se fi declanşat procedura prealabilă a exproprierii, ceea ce a condus la o deposedare în fapt a reclamantului de terenul său, prejudiciul creat constând în lipsirea acestuia de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă pentru terenul în litigiu, dar şi de valorificarea tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularilor dreptului.

Cu toate că modalitatea de folosire a terenului începând cu luna noiembrie 2004 a fost reglementată contractual între părţi, contractul de închiriere încheiat în data de 30.11.2004 reflectă, prin menţiunile din preambul şi din clauza inserată la art. 11.1., inclusiv prin menţiunea finală din procesul-verbal de predare-primire, aceeaşi poziţie a pârâtului de recunoaştere a prejudiciului cauzat proprietarului prin fapta sa, în perioada 1989-2004, dar şi intenţia părţilor de a reglementa această chestiune în cadrul procedurii exproprierii. Această concluzie este întărită şi de însăşi excluderea, prin voinţa părţilor, din sfera contractuală, a respectivelor despăgubiri "formate din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului", ce urmau a fi stabilite "în condiţiile legii, fără niciun fel de legătură cu prezentul contract".

Prin urmare, cu privire la semnificaţia juridică a clauzei de la art. 11.1. din contract, curtea a conchis că aceasta, în termenii în care a fost analizată şi în coroborare cu celelalte elemente probatorii evocate, consfinţeşte acordul de voinţă al părţilor pentru repararea prejudiciului generat de exproprierea de fapt anterioară contractului, în procedura exproprierii reglementată de Legea nr. 33/1994.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea, în speţă, a dispoziţiilor art. 4 din lege, curtea a reţinut că niciuna dintre ipotezele reglementate de acest text legal nu este incidentă în cauză, întrucât părţile nu au ajuns la un acord şi în privinţa exproprierii.

În situaţia de faţă, cum procedura exproprierii nu s-a realizat în condiţiile art. 4 din Legea nr. 33/1994, aceasta finalizându-se, din perspectiva administrativă, prin emiterea, în condiţiile Legii nr. 255/2010, a Deciziei de expropriere nr. 1/14.03.2012 şi a Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 3/30.03.2012, devin aplicabile, pe cale de consecinţă, dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, conform cărora "Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi transferului dreptului de proprietate". Sub aspect substanţial, sunt deopotrivă incidente şi dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994, conform cărora "Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite. (2) La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ- teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia."

În virtutea acordului de voinţă al părţilor, ce a plasat momentul stabilirii despăgubirilor, inclusiv a celor cuvenite pentru lipsirea reclamantului de folosinţa terenului său în perioada 1989-2004, în cadrul procedurii exproprierii de drept finalizate în condiţiile evocate anterior, curtea a reţinut că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune al reclamantului pentru a obţine, pe cale judiciară, stabilirea/reevaluarea acestor despăgubiri, este cel prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, adică cel general, de 3 ani, care a început să curgă de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii. Ca atare, acţiunea dedusă judecăţii, înregistrată la data de 26.04.2013, prin care reclamantul a contestat despăgubirile stabilite prin Hotărârea nr. 3/30.03.2012 emisă de către expropriator, atât din perspectiva preţului oferit pentru terenul expropriat (chestiune dezlegată deja prin decizia primei instanţe de apel, rămasă definitivă), cât şi din perspectiva omisiunii (culpabile) a expropriatorului de a include în valoarea despăgubirilor şi prejudiciul reprezentând lipsirea de folosinţa terenului pentru perioada anterioară încheierii contractului de închiriere, apare ca fiind formulată în interiorul termenului de prescripţie.

Analizând problema prescripţiei dreptului material la acţiune şi din perspectiva dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea", curtea a apreciat că reclamantul a fost, în mod obiectiv, în măsură să cunoască paguba doar la momentul emiterii şi comunicării hotărârii de despăgubire, ce nu cuprindea, contrar celor convenite de părţi, şi dezdăunarea sa pentru lipsa de folosinţă la care acesta se considera, în mod justificat, îndreptăţit, prin prisma conduitei pârâtului care a recunoscut fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, constând în ocuparea fără drept a terenului reclamantului în perioada 1989-2004, conferindu-i astfel speranţa legitimă că va obţine repararea acestui prejudiciu în cadrul procedurii exproprierii.

Această concluzie se impune, de altfel, şi prin prisma celor statuate de instanţa de recurs, obligatorii pentru instanţa de apel, care a reţinut că dacă se va dovedi că a existat o eventuală convenţie în sensul acoperirii prejudiciului în procedura exproprierii de drept, coroborată cu nerealizarea unei asemenea înţelegeri în cadrul acestei proceduri, reclamantul ar fi avut expectaţia îndreptăţită să considere că respectivele despăgubiri se vor acorda în procedura Legii nr. 33/1994, paguba generată prin neacoperirea prejudiciului în această procedură putând fi cunoscută doar în urma epuizării ei, prin emiterea Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 03/30 martie 2012.

Evocând fondul, curtea a reţinut că, în perioada iulie 1989- noiembrie 2004, reclamantul a suferit o expropriere de fapt, manifestată prin împiedicarea de a exercita atributele esenţiale ale dreptului său de proprietate, precum posesia şi folosinţa, incompatibilă cu prevederile constituţionale care garantează respectarea dreptului de proprietate, şi cu condiţiile în care o persoană poate fi lipsită de acest drept, conţinute de art. 44 din Constituţia României, precum şi cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care consacră dreptul de proprietate în categoria drepturilor fundamentale ale omului.

Prin urmare, având în vedere dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994, grefate, în esenţă, tot pe instituţia răspunderii civile delictuale, curtea a stabilit o despăgubire în cuantum de 127.192 euro, astfel cum a fost determinată prin expertiza tehnică judiciară efectuată în primul ciclu procesual pentru perioada iulie 1989 - noiembrie 2004, când părţile au reglementat, pe cale contractuală, dreptul de folosinţă asupra acestui imobil, pârâtul datorând dobândă cu începere din luna martie 2012, pentru neîndeplinirea obligaţiei de stabilire, prin Hotărârea nr. 3/30.03.2012, a despăgubirilor cuvenite reclamantului pentru lipsirea sa de folosinţa terenului aferent perioadei iulie 1989 - noiembrie 2004.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, constând în contravaloarea onorariului avocaţial achitat în faza recursului şi a rejudecării apelului, conform ordinelor de plată depuse la dosarul cauzei ce fac dovada plăţii, cu acest titlu, a sumei de 17.550,27 RON.

Printr-o primă critică adusă deciziei pronunţate în apel, recurentul a contestat statuările instanţei de apel cu privire la cursul prescripţiei dreptului la acţiune, prin prisma regimului juridic aplicabil exproprierii.

Astfel, consideră că nu există o expropriere de fapt fără plata unei despăgubiri, în condiţiile în care timp de mai bine de 8 ani, reclamantul şi expropriatorul au derulat relaţii contractuale sau derivate din exproprierea pentru cauză de utilitate publică, ce nu izvorăsc din răspunderea civilă delictuală. Chiar dacă s-ar admite că, în perioada 1989-2004, reclamantul a fost privat de dreptul de proprietate, această situaţie a încetat odată cu încheierea contractului de închiriere nr. x/30.11.2004, prin care a beneficiat de o chirie lunară, acceptată prin propria voinţă. Ca atare, prejudiciul aferent perioadei 1989-2004 are temei juridic distinct, nefiind aferent procedurii de expropriere.

Recurentul a contestat existenţa însăşi a răspunderii civile delictuale, susţinând că fapta ilicită nu mai subzistă în condiţiile încheierii unui contract de închiriere, din care rezultă că proprietarul şi-a putut exercita şi ceda dreptul de folosinţă, parte componentă a dreptului de proprietate.

Critica este nefondată. Sub un prim aspect, este de reţinut că existenţa unei exproprieri de fapt având un izvor juridic delictual nu mai poate fi contestată în cauză în raport de dezlegările date în primul ciclu procesual, potrivit cărora ceea ce s-a trimis spre rejudecare a fost exclusiv interpretarea clauzei contractuale privind existenţa unui acord al părţilor de reparare a prejudiciului produs de exproprierea de fapt în procedura exproprierii legale şi efectele acestui acord asupra prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune pentru repararea acestui prejudiciu.

Prin urmare, nu s-a mai dedus judecăţii în recursul din primul ciclu procesual existenţa faptei ilicite constând în ocuparea fără drept, în mod continuu a terenului în perioada 1989-2004, această împrejurare fiind necontestată, ci s-a dispus ca în rejudecare instanţa de apel să interpreteze, potrivit regulilor indicate în decizia de casare, dacă acordul de voinţă al părţilor, pe de o parte, a avut ca efect întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea debitului de către partea în favoarea căreia curge termenul, iar, pe de altă parte, agrearea de către părţi a reparării lui în cadrul procedurii de expropriere, ceea ce ar conferi un caracter suspensiv obligaţiei asumate, aceasta devenind scadentă odată cu emiterea deciziei de expropriere care ar fi trebuit să cuprindă şi clauza convenită de părţi.

În aceste condiţii, în mod corect instanţa de apel a reţinut că temeiul delictual al răspunderii pârâtului subzistă chiar şi în condiţiile încheierii convenţiei din anul 2004, întrucât, în cuprinsul acesteia, distinct de raportul de locaţiune convenit de părţi pentru viitor, a identificat clauza prin care pârâtul a recunoscut fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu delictual. Această recunoaştere, coroborată cu circumstanţa factuală a ocupării neîntrerupte fără drept a terenului proprietatea reclamantului, aspect necontestat în cauză, a avut ca efect întreruperea cursului prescripţiei, amânând, totodată, desocotirea dintre părţi pentru delictul civil astfel constatat, până la momentul la care, în cadrul procedurii de expropriere, urma a se stabili valoarea prejudiciului şi a se insera în decizia ce cuprindea valoarea despăgubirilor.

Ca atare, deşi caracterul ilicit al faptei de a ocupa fără drept terenul proprietatea reclamatului a încetat la data transmiterii, de către acesta, cu titlu oneros a dreptului de folosinţă în favoarea pârâtului, faptul că părţile au convenit ca stabilirea prejudiciului, nu doar cel privind valoarea de înlocuire, ci şi cel pentru ocuparea fără drept a terenului, să se facă în procedura de expropriere, nu poate avea drept consecinţă renunţarea reclamantului la dreptul de a solicita repararea prejudiciului delictual în cadrul unei proceduri de expropriere declanşate în baza unei legi speciale.

În legătură cu acest ultim aspect, recurentul a susţinut şi că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, considerând că reclamantul nu poate solicita, în cadrul contestaţiei prevăzute la art. 22 din Legea nr. 255/2010, un alt prejudiciu decât cel suferit prin transferul imobilului în patrimoniul expropriatorului.

Critica este, de asemenea, nefondată. Astfel, conform dispoziţiilor art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 (în forma de la data de 14.03.2012, când a fost emisă decizia de expropriere), acţiunea se soluţionează potrivit prevederilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii. Conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din valoarea reală a terenului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite la data întocmirii raportului de expertiză, iar la calcularea despăgubirilor experţii şi instanţa vor ţine seama şi de daunele aduse proprietarului. Prin urmare, se constată că textul de lege aplicabil nu distinge de maniera susţinută de recurent în sensul că nu poate fi acordat un alt prejudiciu decât cel suferit prin transferul imobilului, motiv pentru care în sfera prejudiciului poate fi inclusă şi lipsa de folosinţă a imobilului, în temeiul răspunderii civile delictuale

Ca atare, chiar dacă exproprierea a avut loc în anul 2012 sub imperiul unor norme de drept substanţial şi a unei noi proceduri, reglementate de Legea nr. 255/2010, în cadrul procedurii de contestare a valorii despăgubirilor poate fi verificată forma prin care părţile au convenit asupra modalităţii de evaluare a prejudiciului în condiţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, care nu prevede exclusiv indemnizarea proprietarului cu valoarea bunului ce i-a ieşit din patrimoniu, ci dispune ca acesta să fie despăgubit pentru întregul prejudiciu suferit în urma exproprierii.

Or, astfel cum a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Burghelea c. României şi Vergu c. României, în absenţa unui transfer de proprietate amiabil sau a parcurgerii procedurii reglementate de Legea nr. 33/1994, ocuparea în mod irevocabil a terenului reclamanţilor care s-a făcut fără plata în prealabil a unei despăgubiri, deoarece nu există o hotărâre de declarare a terenului ca fiind de utilitate publică şi nici de trecere a acestuia în proprietatea publică, are drept consecinţă încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, proprietarul fiind prejudiciat pentru imposibilitatea de a-şi mai exercita atributele dreptului de proprietate asupra terenului.

A mai apreciat recurentul că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 977, art. 978 şi ale art. 982 C. civ., atunci când a reţinut că, prin clauza cuprinsă la art. 11.1, dar şi prin menţiunea din preambulul său, contractul menţionat reflectă voinţa părţilor de a proroga momentul plăţii despăgubirilor cuvenite reclamantului, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului pentru perioada anterioară încheierii sale, prin plasarea acestui moment în cadrul procedurii exproprierii de drept, ce urma a fi declanşată în condiţiile Legii nr. 33/1994. Recurentul a susţinut că prin convenţie au fost stabilite clauze derogatorii de la regimul legal al prescripţiei, respectiv o renunţare la efectele prescripţiei, întrucât, astfel, se contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, a considerat că instanţa de fond avea obligaţia de a interpreta dispoziţiile art. 977, art. 978 şi art. 982 C. civ. prin prisma Decretului nr. 167/1958 şi a regulii privind imposibilitatea inserării unei clauze derogatorii de la regimul legal al prescripţiei, sens în care nu putea să constate decât, cel mult, că în contractul de închiriere încheiat între părţi a fost inserată o clauză contractuală de recunoaştere a despăgubirilor datorate pentru perioada 1998-2004, efectul recunoaşterii fiind începutul unei noi prescripţii, care a expirat până la momentul formulării acţiunii ce face obiectul prezentei cauze. Recurentul a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la data semnării contractului de închiriere, 30.11.2004, a început să curgă un nou termen de prescripţie pentru repararea pagubei, împlinit până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Susţinerea, astfel cum este formulată, este lipsită de temei legal. Astfel, recunoaşterea dreptului făcută de cel în favoarea căruia curge prescripţia nu echivalează, astfel cum afirmă recurentul, cu o derogare convenţională de la regimul de ordine publică al prescripţiei, ci, astfel cum s-a arătat anterior, reprezintă o acceptare a existenţei unei datorii, în cazul de faţă, decurgând din prejudiciul cauzat prin săvârşirea unei fapte ilicite prin care a fost îngrădită exercitarea dreptului de proprietate, datorie despre care părţile convin că urmează a fi stabilită şi plătită în procedura de expropriere, odată cu plata valorii de înlocuire a terenului.

Odată ce instanţa de apel a evaluat clauza contractuală, potrivit dispoziţiilor instanţei de casare, şi a stabilit că există un acord de voinţă între părţi cu privire la despăgubirea pentru exproprierea de fapt ce se va acorda în procedura exproprierii de drept, intervine autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor instanţei de recurs din primul ciclu procesual asupra efectelor pe care această clauză le-a produs, respectiv statuarea că momentul cunoaşterii pagubei se epuizează la data emiterii deciziei. În acest sens, astfel cum s-a menţionat anterior, instanţa de recurs a arătat că o eventuală convenţie în sensul acoperirii prejudiciului în procedura exproprierii de drept, coroborat cu nerealizarea unei asemenea înţelegeri în cadrul acestei proceduri, l-ar îndreptăţi pe reclamant "să considere că respectivele despăgubiri se vor acorda în procedura Legii nr. 33/1994, paguba generată prin neacoperirea prejudiciului în această procedură putând fi cunoscută doar în urma epuizării ei, prin emiterea Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 03/30 martie 2012".

Recurentul nu a contestat, în prezentul recurs, existenţa unei înţelegeri, astfel cum a fost stabilită de instanţa de apel, ci doar efectele pe care aceasta le-a reţinut asupra prescripţiei şi legalitatea acordării acestui tip de despăgubiri în procedura de expropriere.

Or, sub primul aspect, dezlegările instanţei de recurs în primul ciclu procesual cu privire la efectele clauzei, odată ce s-a stabilit că aceasta conţine un acord de voinţă pentru repararea prejudiciului, în sensul că momentul obiectiv al cunoaşterii pagubei este cel al emiterii deciziei de expropriere care nu cuprinde şi suma necesară acoperirii acestui tip prejudiciu, nu pot fi contrazise prin reţinerea unui alt moment de la care ar fi putut să curgă termenul de prescripţie, cum este cel susţinut de recurent, respectiv data semnării contractului de închiriere, 30.11.2004.

În ceea ce priveşte legalitatea acordării acestui tip de prejudiciu, recurentul a arătat că prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 nu permit ca, odată cu despăgubirea ce reprezintă valoarea imobilului expropriat, proprietarul să obţină şi orice alte despăgubiri pentru prejudiciile cauzate, cum sunt cele echivalente folosinţei de care a fost lipsit anterior declanşării procedurii de expropriere. Referitor la această chestiune, recurentul a susţinut că, şi în situaţia în care o astfel de prevedere ar fi fost inserată în mod expres în contractul încheiat între părţi, aceasta ar fi fost nulă absolut.

Critica nu poate fi primită câtă vreme, astfel cum s-a reţinut anterior, art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 trimite la art. 26 din Legea nr. 33/1994, text de lege aplicabil în cauză, potrivit principiului tempus regit actum şi care nu face distincţie, referindu-se la orice alt tip de prejudiciu cauzat proprietarului.

Recurentul a contestat şi modalitatea de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate în apel, considerând că au fost încălcate prevederile art. 453 C. proc. civ. întrucât au fost incluse şi cheltuielile pentru faza procesuală a recursului, deşi reclamantul a menţionat expres în faţa instanţei de recurs că nu solicită aceste cheltuieli.

Critica este nefondată în condiţiile în care reclamantul nu avea obligaţia procedurală de a solicita cheltuieli de judecată în faza recursului raportat la concluziile pe care le-a susţinut în faţa instanţei de recurs, de casare a hotărârii atacate şi de rejudecare a cauzei, dat fiind că, la acel moment, culpa procesuală a părţilor nu fusese stabilită în mod definitiv. Împrejurarea că a declarat că nu solicită cheltuieli de judecată în acea fază procesuală nu echivalează cu o renunţare la drept, întrucât, odată ce s-a dispus continuarea judecăţii prin rejudecarea apelului, partea căreia i s-a admis recursul are posibilitatea a le solicita instanţei de trimitere, urmând a-i fi acordate în raport de culpa procesuală care se stabileşte la finalizarea procesului, fie de către instanţa de apel în faţa căreia au fost cerute, fie pe cale separată.

În consecinţă, raportat la aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.

În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., instanţa îl va obliga pe recurentul-pârât la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 8.806,12 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor, prin S.C. Metrorex S.A., împotriva deciziei nr. 415 A din 24 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.

Obligă pe recurentul-pârât la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 8.806,12 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 ianuarie 2024.