State liability for excessive criminal procedure duration and unlawful detention: Lex specialis preclusion of general civil delictual claims and calculation of limitation periods

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, la data de 19 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa:

- să fie obligat pârâtul la plata sumei de 2.200.000 RON reprezentând daune morale şi la plata sumei de 240.000 RON reprezentând daune materiale cu titlu de despăgubiri pentru durata foarte îndelungată a procesului penal în care el a fost judecat;

- să fie obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Ulterior, reclamantul şi-a modificat cererea solicitând instanţei să constate incidenta art. 538 si urm. din C. proc. pen. şi pe cale de consecinţă să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1.000.000 RON constând în daune morale cauzate prin arestarea nelegală în perioada 30.10.2006-23.03.2007, măsură preventivă luată în dosarul nr. x/D/P2005.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Cluj, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 310 din 26 mai 2022, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru daunele materiale cauzate de angajarea răspunderii administratorului; a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la restul pretenţiilor formulate de reclamant; a admis excepţia inadmisibilităţii cererii reclamantului având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata de daune morale cauzate prin privarea de libertate în perioada 30.10.2006 - 23.03.2007, în temeiul răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 şi art. 1373 C. civ. a admis în parte cererea de chemare în judecată modificată formulată de reclamantul A., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor; a obligat pârâtul la plata către reclamant a următoarelor sume cu titlu de despăgubiri: 20.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de daune morale pentru privarea de libertate nedreaptă în perioada 30.10.2006 - 23.03.2007; 15.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de daune morale pentru durata nejustificat de lungă a procesului penal; 8.140 euro echivalent în RON la data plăţii daune materiale; a respins restul pretenţiilor din cererea reclamantului.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în apel:

Prin decizia civilă nr. 182A din 22 iunie 2023, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis în parte apelurile formulate de procuror B. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Cluj, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi apelantul-reclamant A.; a schimbat, în parte, sentinţa civilă nr. 310 din 26 mai 2022, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, după cum urmează: a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind petitul de acordare a daunelor pentru privarea de libertate injustă în perioada 30.10.2006-23.03.2007; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 20.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de daune morale pentru durata nejustificat de lungă a procesului penal, şi, respectiv, suma de 8.140 euro echivalent în RON la data plăţii cu titlu de daune materiale; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva încheierii de şedinţă din 08 iunie 2023 şi a deciziei civile nr. 182A din 22 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A., iar împotriva aceleiaşi decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

II.1. Recursul declarat de reclamantul A.:

II.1.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu obligarea intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului dosar, inclusiv cele din faţa primei instanţe.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la nelegalitatea încheierii de şedinţă din 08 iunie 2023, prin care instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantului procuror B., a invocat incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Cu trimitere la pagina 3 şi 4 a încheierii atacate, a menţionat că instanţa de judecată a reţinut faptul că domnul procuror B. a formulat apelul în nume personal, în baza art. 92 C. proc. civ., având în vedere argumentaţia acestuia potrivit căreia a participat în faţa instanţei de fond, în calitatea sa de procuror, nu şi în calitate de reprezentant al DIICOT, Serviciului teritorial Cluj.

Cu toate că a solicitat expres consultarea dosarului de fond şi a încheierilor de şedinţă, iar în şedinţa publică din 18 mai 2023, a invocat faptul că s-a prezentat reprezentanta Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT Serviciul Teritorial Cluj, doamna procuror C., instanţa de judecată a reţinut că domnul procuror formulează poziţii procesuale în baza art. 92 alin. (4) C. proc. civ., contrar celor consemnate în încheierea de şedinţă din 06 decembrie 2018.

Mai mult, la termenul de judecată din 17 februarie 2022, s-a prezentat doamna procuror D. din cadrul DIICOT Cluj, iar la termenul de judecată din 08 iunie 2023, în acelaşi dosar, în apel, s-a prezentat doamna procuror C. din partea DIICOT Cluj.

Astfel, recurentul consider că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură, permiţând exercitarea căii de atac de către o persoană fizică, cu calitate specială - procuror în cadrul DIICOT - Serviciul teritorial Cluj, care în faza fondului şi până la ultimul termen de judecată, şi-a asumat calitatea de reprezentant al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Serviciul Teritorial Cluj.

În acelaşi timp, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 92 alin. (4) C. proc. civ., pentru că domnul B. nu a participat la judecată în nume personal la fond, ci în numele DIICOT - Serviciul teritorial Cluj, context în care trebuia admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a acestuia în formularea apelului.

Cu privire la decizia instanţei de apel, recurentul-reclamant a menţionat că aceasta reprezintă o reluare a afirmaţiilor intimatelor-pârâte, fiind, astfel, urmarea unui act de judecată superficial, efectuat cu încălcarea art. 22 C. proc. civ.. Hotărârea nu îndeplineşte exigenţele de motivare impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât nu arată motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi nici argumentele pentru care au fost înlăturate anumite probe, respectiv au fost primite altele, ceea ce atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, a arătat că întreaga argumentaţie a hotărârii recurate este inexistentă, lipsită de substanţă ori străină de obiectul cererii de chemare în judecată, aducând atingere prevederilor art. 22, art. 264 şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în sensul în care considerentele nu conţin o motivare dezvoltată cu privire la argumentele de fapt şi de drept în baza cărora s-a admis apelul intimaţilor şi nici motivele ample cu privire la respingerea apelurilor.

Cu privire la circumstanţele factuale ale cauzei a relevat următoarele: a fondat primul ziar anticomunist din Cluj - Revista "NU"; a fost cadru didactic universitar la Universitatea Babeş-Bolyai, asociat sau administrator în multe societăţi comerciale - S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L. şi S.C. G. S.R.L şi la multe trusturi de presă, care în prezent sunt radiate ca urmare a insolvenţei forţate în care a fost obligat să intre din cauza DIICOT; soţia acestuia, care în perioada pandemică a fost considerată eroină, fiind coordonatoarea secţiei Covid de la spitalul H. din Cluj-Napoca, a fost umilită, percheziţionată; i s-au înscenat dosare penale, care apoi au fost închise, a fost atacată şi inclusă în presupusul grup infracţional; copiii săi au fost afectaţi de acest eveniment, fiind la acel moment în pragul adolescenţei (fiul său nu mai vrea să aibă de a face cu România, iar fiica sa este avocată şi nu poate să desfăşoare activităţi în domeniul dreptului penal pentru că este foarte sensibilizată de povestea recurentului).

A precizat că sentinţa de achitare a confirmat doar că a fost victima unei înscenări şi că societatea l-a condamnat înaintea judecătorilor, iar sentinţa socială nu o va putea şterge, însă prin actul de justiţie, instanţa de judecată poate da un semnal statului român că libertatea unui om sau a unui ziarist nu este o glumă sau un exerciţiu de drept penal.

A menţionat faptul că în data de 30 octombrie 2006, după 1 an de la începerea urmăririi penale, faţă de el a fost luată măsura preventivă a reţinerii în dosarul penal nr. x/2005, iar prin încheierea nr. 146 din 30 octombrie 2006 emisă de Tribunalul Cluj în dosarul penal nr. x/2006 a fost dispusă arestarea sa preventivă pe o perioadă de 29 zile, fiind arestat preventiv până la data de 23 martie 2007; prin decizia penală nr. 156/R din 24 martie 2007 a Curţii de Apel Galaţi, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila împotriva soluţiei privind revocarea măsurii arestului preventiv, iar în ianuarie 2007 a fost trimis în judecată, moment în care a început judecarea, apoi rejudecarea.

Prin procesele-verbale întocmite în data 14.11.2006 s-au dispus măsuri de indisponibilizare asupra următoarelor bunuri: imobile proprietate personală, situate în loc. Cluj-Napoca, str. x şi str. x, asupra autoturismului Opel Astra, cu nr. de înmatriculare x, asupra autoturism x, cu nr. de înmatriculare x, şi a tuturor bunurilor de orice natură evaluabile în bani, inclusiv asupra conturilor personale.

Din acel moment, a foşosit doar resursele patrimoniale ale familiei, timp de 12 ani neavând posibilitatea unor câştiguri, în condiţiile în care până la acel moment avusese o situaţie financiară bună, fiind patron al unui trust de presă.

Prin sentinţa penală nr. 119/07.05.2008, pronunţată de Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/2007, instanţa a admis excepţia nulităţii tuturor actelor de urmărire penală până la aducerea la cunoştinţă a învinuirii, a anulat toate actele de urmărire penală şi toate probele, a admis excepţia neregularităţii actului de sesizare, a dispus restituirea cauzei la procuror în ceea ce îl priveşte, a admis plângerile formulate împotriva măsurilor asigurătorii, respectiv a ridicat măsurile asigurătorii luate faţă de recurent.

Apoi, prin decizia penală nr. 708/R/06.11.2009, pronunţată în dosarul nr. x/2008, Curtea de Apel Galaţi a admis recursurile declarate de Ministerul Public şi de către părţile civile împotriva sentinţei penale nr. 119/07.05.2008 şi, în consecinţă, au fost înlăturate dispoziţiile la care a făcut referire.

La data de 15 aprilie 2006, prin sentinţa penală nr. 70, pronunţată de Tribunalul Brăila, a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru presupusa comitere a infracţiunii de asociere la un grup infracţional organizat şi şantaj în formă continuată, în dosarul nr. x/2007, iar prin decizia penală nr. 1342/A/20.12.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, a fost achitat definitiv.

A menţionat şi faptul că, în urma disjungerii dosarului în care a fost judecat, în ianuarie 2007, s-a format dosarul de urmărire penală nr. 103D/P/2009 pe rolul DIICOT - Serviciul Teritorial Cluj, dosar în care a fost, de asemenea, cercetat pentru aceleaşi infracţiuni, respectiv şantaj, delapidare şi constituirea unui grup infracţional organizat, şi care s-a finalizat în anul 2013 prin scoaterea de sub urmărire penală, context ce relevă faptul că a fost cercetat mai bine de 6 ani.

Recurentul a arătat că, în toată această perioadă, situaţia relevată a avut drept consecinţă afectarea activităţii societăţilor în care este şi în prezent asociat, în condiţiile în care conturile au fost blocate până în prezent, iar calculatoarele, actele contabile şi ştampilele societăţilor au fost ridicate.

Mai mult decât atât, în cazul F. S.R.L., s-a antrenat şi răspunderea personală pentru suma de 30.000 euro, având în vedere faptul că această societate nu şi-a putut desfăşura activitatea contabilă, în mod firesc, din cauza sechestrelor aplicate pe toate instrumentele societăţii.

A precizat că, prin inculparea şi judecarea sa în aceşti ani, i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, respectiv dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, fiind nevoit să suporte stresul zilnic, sănătatea conturând o stare precară din punct de vedere emoţional, iar bunurile mobile şi imobile au fost plasate sub sechestru.

Recurentul a invocat nelegalitatea modului în care instanţa de apel a dezlegat chestiunea referitoare la compatibilitatea şi aplicarea concomitentă a prevederilor art. 539 C. proc. pen. şi a dispoziţiilor din C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, apreciind că operaţiunea de cuantificare a prejudiciului nu se poate realiza în absenţa mecanismului de decelare a răspunderii civile delictuale, ceea ce atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Deşi instanţele de fond au preluat argumentele din decizia Curţii Constituţionale nr. 136/03.03.2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 494/12.05.2021, au considerat că, în mecanismul de aplicare al art. 539 C. proc. pen., nu poate lipsi argumentaţia normativă din C. civ. care face aplicarea şi verificare elementelor răspunderii civile delictuale.

Astfel, cuantificarea prejudiciului nu se poate face fără folosirea mecanismului de decelare a răspunderii civile delictuale, perspectivă în raport de care a menţionat că, pe lângă aplicarea prevederilor art. 539 şi urm. C. proc. pen., se impune aplicarea întregului sistem subsidiar al răspunderii civile delictuale, acesta fiind în sensul hotărârii Brudan c. România din 10 aprilie 2018, în care C.E.D.O. a discutat, plecând de la concluziile din hotărârea Vlad şi alţii c. România, dacă în România există sau nu un remediu eficace împotriva duratei excesive a procedurilor disponibil persoanei, care pretinde că este victimă a violării dreptului său la o durată rezonabilă a procedurii.

Or, în speţă, reclamantul a fost inculpat într-un dosar penal finalizat la 14 ani de la data inculpării sale, iar Curtea a constatat violarea art. 6 privind durata excesivă a procedurii şi, în egală măsură, a art. 13 din Convenţie constatând că, la momentul evenimentelor, reclamantul nu avea la dispoziţie în dreptul intern niciun remediu împotriva duratei excesive a procedurii la care a fost parte.

Totuşi, Curtea europeană a constatat că, cel puţin începând cu data de 22 martie 2015, când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis o acţiune în răspundere civilă delictuală împotriva statului pentru violarea dreptului la o durată rezonabilă a procedurii, România cunoaşte un astfel de remediu. Procedura nu avea un grad de certitudine juridică suficientă anterior acestei date, de aceea reclamantul nu a putut să uzeze de ea, dar după acea dată Curtea a considerat că orice persoană aflată sub jurisdicţia României care pretinde că a fost sau este parte la o procedură cu o durată excesivă poate formula o acţiune în răspundere delictuală împotriva statului.

Astfel, la momentul la care instanţa a analizat solicitarea acestuia, trebuia să ia în calcul această direcţie jurisprudenţială iniţiată de C.E.D.O. şi a cărei consecinţă este şi decizia Curţii Constituţionale menţionată de instanţa de fond, sensul acestei jurisprudenţe nefiind de a exclude şi de a limita drepturile persoanelor de a fundamenta acţiuni împotriva statului român, ci de a oferi un cadru normativ generos pentru cetăţean în a-şi susţine argumentele legale.

În consecinţă, recurentul consider că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material, încălcând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Mai mult, instanţa de apel nu a motivat respingerea argumentelor sale, mărginindu-se la un paragraf în care a făcut aplicarea principiului lex specialis derogat legi generali, deşi speţa vizează răspunderea civilă delictuală, care nu are instrumente de aplicare în dreptul procesual penal. De aceea, în ciuda refuzului de a aplica prevederile C. civ., instanţa de apel foloseşte teoria şi argumentele răspunderii civile delictuale pentru a cuantifica prejudicul, deşi nu a demonstrat şi arătat de ce, în lipsa aplicării C. civ., foloseşte întreg instrumentarul procesual civil.

Cu privire la nelegalitatea modului în care instanţa de apel a dat o dezlegare motivului de apel generat de admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru daunele materiale cauzate de angajarea răspunderii administratorului de către instanţa de fond, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (greşita aplicare a prevederilor art. 2528 C. civ.), a menţionat că, desi, instanţa de apel şi-a structurat o argumentaţie în baza deciziei nr. 1448 din 23 iulie 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a dat eficienţă prevederilor art. 1394 C. civ., nu a făcut o interpretare a motivelor de apel, ci a preluat argumentaţia instanţei de fond fără a o dezvolta sau circumstanţia, în contextul în care în motivele de apel sunt detaliate aceste chestiuni.

Astfel, instanţa de apel a conchis că termenul de prescripţie a început să curgă la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 369/2014, pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2009, prin care s-a angajat răspunderea administratorului A. al S.C. F. S.R.L., care este anterioră datei de 25 martie 2014, când această hotărâre a fost publicată în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă, moment în care reclamantul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Or, în speţă, nu se aplică Decretul nr. 167/1958, întrucât acţiunea fiind înregistrată în anul 2018, sunt aplicabile prevederile art. 2528 C. civ. coroborate cu cele ale art. 2517 din acelaşi act normativ, astfel că determinarea persoanei responsabile nu se poate realiza din perspectiva vinovăţiei decât după pronunţarea hotărârii din dosarul penal, acesta fiind factorul declanşator şi nu dosarul de insolvenţă, solicitarea recurentului fiind subsidiară solicitării de daune materiale generate de durata excesivă a litigiului penal şi consecinţele civile pe care le-a produs acesta, precum şi pentru arestarea nelegală şi fără temei.

Ca atare, solicitarea de daune materiale se circumscrie consecinţelor dosarului penal şi, mai mult, se plasează în sfera de aplicare a jurisprudenţei instanţei supreme, care într-o speţă similară a făcut aplicarea principiilor la care a făcut referire.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că termenul de prescripţie al acţiunii civile în despăgubiri ce are ca temei răspunderea civilă delictuală este de 3 ani de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi persoana care răspunde de ea, în conformitate cu dispoziţiile art. 2517 şi art. 2528 alin. (1) C. civ.

Singura excepţie de la această regulă este cea prevăzută de art. 1394 C. civ. pentru situaţia în care fapta ilicită cauzatoare de prejudicii întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni; în speţă, instanţa supremă a considerat că, în mod corect, a reţinut instanţa de apel aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1394 C. civ., potrivit cărora prelungirea termenului de prescripţie privind acţiunea civilă în despăgubiri se va face până la momentul împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, astfel încât tragerea la răspundere civilă a persoanei vinovate pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită, infracţiune, poate avea loc în tot intervalul de timp în care persoana vinovată poate fi trasă la răspundere penală (decizia nr. 1448 din 23 iulie 2020, pronunţată de secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Cu referire la nelegalitatea interpretării excepţiei prescripţiei dreptului material al petitului privind acordarea daunelor morale ca urmare a arestării injuste, recurentul a susţinut incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. raportate la greşita aplicare a art. 539 alin. (1) coroborat cu art. 541 alin. (2) C. proc. pen.

Sub acest aspect, a menţionat că instanţa de apel a făcut o trecere în revistă a modificărilor intervenite în interpretarea prevederilor art. 539 alin. (1) şi art. 541 alin. (2) C. proc. pen., în perioada 2017-2023, ignorând faptul că soluţiile Curţii Constituţionale şi deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu pot retroactive. Acţiunea de faţă a fost introdusă în data de 19 iunie 2018 şi precizată sub aspectul cuantumului despăgubirilor şi sub aspectul adăugării de argumente juridice suplimentare pentru arestarea ilegală în data de 01.11.2018, adică la o lună de la motivarea soluţiei din dosar. Instanţa de judecata face o mare greşeala şi pleacă de la premisa aplicabilă sub imperiul C. proc. pen., care prevede că motivarea sentinţei în dosarele penale se face în aceeaşi zi cu pronunţarea, apreciind că acţiunea este introdusă în data de 01.11.2018 cu privire la daunele referitoare la arestarea injustă.

Recurentul a precizat că prin cererea de chemare în judecată, înregistrată în data de 19 iunie 2018 a solicitat daunele morale, conform art. 539 alin. (1) C. proc. pen., completate cu prevederile din C. civ. referitoare la acţiunea în răspundere delictuală, făcând vorbire despre arestarea injustă sau nelegală şi daunele privind arestarea nelegală sau injustă în paragrafele 5, 28, 30, 48, 57, 64, 68 din cererea introductivă de instanţă, în concordanţă cu cadrul normativ existent la acel moment în vigoare.

Din acest punct de vedere, a susţinut că prin decizia nr. 15/2017, cu privire la modul de interpretare a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen., respectiv dacă stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal, care dă dreptul la despăgubiri conform alin. (1), trebuie să fie cuprinsă într-un act jurisdicţional sau poate fi implicită, dedusă din hotărârea de achitare, publicată în Monitorul Oficial nr. 946/29.11.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit:

"în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., caracterul legal al măsurilor preventive privative libertate trebuie să fie explicitat prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi nu poate constitui temei al stabilirii caracterului legal al mănării privative libertate", decizia producând efecte pentru viitor.

Astfel, caracterul nelegal al măsurii preventive dispuse în cauză trebuie stabilit doar de către organele judiciare penale enumerate în dispoziţiile art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., prin actele procesuale menţionate în acesta. Caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate nu poate fi dedus din soluţia pronunţată în soluţionarea conflictului de drept penal de către instanţa învestită cu soluţionarea în fond a cauzei, ci trebuie constat de organele competente prin raportare la prevederile legale aplicabile în materie.

Concluzionând, achitarea reclamanţilor dispusă în procesul penal nu echivalează automat cu nelegalitatea măsurii arestării preventive, întrucât nelegalitatea privării de libertate trebuie stabilită prin hotărârile instanţelor penale.

În atare condiţii, instanţa de apel nu a expus modul în care a înţeles să interpreteze la momentul 19 iunie 2018 semnificaţia prevederilor art. 539 alin. (1) coroborat cu art. 541 alin. (2) C. proc. pen., motiv pentru care a solicitat constatarea neconstituţionalităţii prevederilor menţionate mai sus în cadrul acestui litigiu, în acest sens pronunţându-se Curtea Constituţională a României, prin decizia nr. 788/2016, care a stabilit că termenul prevăzut de art. 539 alin. (2) C. proc. pen. se calculează de la momentul motivării hotărârii judecătoreşti.

A mai arătat că în timpul desfăşurării litigiului în faţa instanţei de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat decizia nr. 1/2023, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, potrivit căreia:

"în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate.

În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen. 8223;.

Astfel, doar de la 20 februarie 2023, hotărârea de achitare nu mai are relevanţă din perspectiva conţinutului ei, aspect faţă de care instanţa de apel nu s-a pronunţat, făcând doar o cronologie a subiectului.

Nelegalitatea hotărârii recurate rezidă şi din faptul că instanţa de apel nu a făcut referire la soluţia instanţei de fond cu privire la respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiunii având ca obiect daunele morale şi materiale şi nici nu a motivat care sunt argumentele pentru care termenul stabilit de instanţa de fond este incorect (3 ani în loc de 6 luni), ţinând cont că instanţa de fond a făcut aplicarea termenelor din răspunderea civilă delictuală civilă, nu din C. proc. pen.

Astfel, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru că nu a motivat expres admiterea acestui motiv de apel, lansându-se într-o motivare străină de cauză.

Un alt motiv de nelegalitate a soluţiei instanţei de apel se referă la modul în care a înţeles să invoce sau să folosească normele de procedură penală, încălcând, astfel, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel s-a raportat la art. 416 alin. (1) C. proc. pen., luând în calcul baza normativă legală de la momentul introducerii acţiunii, care nu are aplicabilitate în prezenta speţă, în condiţiile în care, potrivit Deciziei nr. 76/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, baza normativă aplicabilă în prezenta speţă este Noul C. proc. pen., context ce reclamă şi incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., ţinând cont că hotărârea din 20 decembrie 2017 a fost pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în apel, nu în primă instanţă.

Referitor la modul de calcul al termenelor, recurentul a făcut referire la aplicabilitatea prevederilor art. 565, art. 576, art. 579 şi art. 581 C. proc. pen., în care toate termenele se calculează de la motivare, reiterând faptul că instanţa de apel nu a motivat excluderea de la aplicare a cauzei Brudan c. România din 10 aprilie 2018, în care C.E.D.O. a avut în vedere, plecând de la concluziile din hotărârea Vlad şi alţii c. România, dacă în România există sau nu un remediu eficace împotriva duratei excesive a procedurilor disponibil persoanei care pretinde că este victimă a violării dreptului său la o durată rezonabilă a procedurii.

A invocat nelegalitatea modului de cuantificare a prejudiciului moral prin lipsa motivării excluderii argumentelor recurentului şi aplicarea greşită a normelor de drept material, anume art. 6 din C.E.D.O., motive de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În acest sens a susţinut că instanţa de apel a făcut o analiză generală a modului de cuantificare a daunelor morale şi încercând să evite mecanismul de evaluare al răspunderii civile delictuale a teoretizat fără bază legală o respingere a solicitărilor recurentului de argumentare a pretenţiilor având ca obiect aceste daune, care au făcut referire, în lipsa unui mecanism eficient de evaluare a acestora la elemente de ordin tehnic, la prezumţii şi similitudini cu alte dosare.

În vederea justificării cuantumului daunelor morale solicitate, a invocat condiţiile precare de detenţie la care a fost supus, afirmaţii necontestate de către intimaţi şi dovedite cu martorii care au făcut declaraţii în proces (a se vedea declaraţia Martorului I. şi a martorului J. de la fond). Mai mult, în luarea în considerare a acestor afirmaţii, sunt relevante multiplele condamnări ale Statului Român dispuse de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului privind condiţiile de detenţie din România în acea perioadă.

Din probaţiunea testimonială administrată la fond se poate reţine faptul că recurentul a fost supus pe durata arestului preventiv la condiţii de detenţie inumane, pe timp de iarnă, în celule reci, cu hrană precară şi uneori necomestibilă, la condiţii precare de igienă personală, la care se adaugă faptul că transferul său de la Penitenciarul Gherla la Penitenciarul Brăila s-a realizat în mai mult de o săptămână, proces ce a avut efect traumatizant asupra sa, în autospecialele A.N.P. aflate într-o stare deplorabilă, fără a i se asigura hrană sau apă potabilă, alături de alte persoane condamnate pentru infracţiuni cu caracter ridicat de periculozitate, elemente ce lipsesc din motivarea instanţei, care s-a mărginit a folosi elemente de ordin general, fără a demonstra de ce a diminuat aceste sume.

A arătat că a fost ţinut timp de 60 de zile în izolare, lucru care a generat transformări morale şi fizice, ce au culminat cu îngrăşarea şi dobândirea hipertensiunii arteriale, însă instanţa de apel nu a motivat de ce aceste chestiuni sunt excluse din argumentele expuse; aspectele legate de faptul că rolul social al ziaristului a fost pus în primejdie a fost ignorat de către instanţa de apel, excluzând din analiză mecanismul pierderii încrederii şi veridicităţii din faza de evaluare a cuantumului prejudiciului.

Raportat la modul greşit de individualizare a prevederilor art. 6 din C.E.D.O şi încălcarea jurisprudenţei naţionale privind cuantumul despăgubirilor, a considerat că este incident motivul de recurs de la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel nu a ţinut cont de cadrul jurisprudenţial general existent, invocând, în acest sens o decizie de speţă similar.

A arătat că, în perioada 23.03.2007 - 13.11.2012 a fost supus măsurii de a nu părăsi ţara, perioadă în care a trebuit să se supună unor obligaţii a căror respectare a determinat schimbări importante în viaţa de zi cu zi. Deşi procesul său a durat mai bine de 11 ani, despăgubirile pe care le-a primit nu sunt proporţionale cu cele acordate în decizia de speţă la care a făcut referire.

A mai menţionat că pe perioada urmăririi penale şi chiar în timpul desfăşurării procesului era nevoit a evita contactul direct sau indirect cu peste 150 de persoane, iar respectarea acestei măsuri era impetuos necesară având în vedere riscul de a fi supus din nou arestării. Pe de altă parte, evitarea unui număr atât de mare de persoane, i-a impus o sarcină epuizantă din punct de vedere mintal şi psihologic.

Nu se poate contesta faptul că o durată atât de lungă a unui proces penal care s-a finalizat cu o achitare a avut efecte dezastruoase asupra stării emoţionale, fizice şi psihice, prin experienţele traumatizante pe care le-a trăit în mod direct începând cu modalitatea în care a fost tratat la momentul la care organele judiciare au descins la domiciliul său, continuând cu condiţiile de detenţie, modul în care traiul de zi cu zi s-a schimbat radical, starea de sănătate care a avut de suferit urmare a experienţelor negative la care a fost supus, dar şi urmare a conştientizării traumelor pe care ceilalţi membrii ai familiei le aveau de parcurs.

Deşi intimatele au susţinut că datorită exercitării dreptului la apărare durata procesului a fost atât de mare, acest lucru este incorect afirmat, pentru că esenţa unei apărări este de a stabili cele mai bune probe şi mijloace de apărare.

A precizat că suferinţa părinţilor săi a fost exagerată şi a grăbit decesul tatălui său, apoi, din cauza mediatizării procesului penal, recurentul şi familia sa au fost excluşi din comunitatea din care făceau parte, aşa cum declară şi martorii; a fost etichetat de către anumite cunoştinţe drept "puşcăriaşul" şi "şantajistul", iar aceste atitudini şi manifestări verbale nu dispar uşor, nici măcar după pronunţarea soluţiei de achitare; au fost evitaţi de cunoştinţe, prieteni, iar această situaţie s-a extins pe o durată lungă.

Din cauză obligaţiilor impuse în sarcina sa, activitatea profesională i-a fost restricţionată. Astfel, societăţile editoare ale publicaţiilor la care lucra au intrat în insolvenţă, având conturi blocate şi aflate sub sechestru penal, contractele de sponsorizare nu s-au mai încheiat, companiile fiind reticente să colaboreze cu ziarişti suspicionaţi de şantaj, încrederea cititorilor în informaţia transmisă era afectată, furnizorii nu lucrau decât cu plata în avans.

Pe cale de consecinţă nu şi-a mai putut desfăşura activităţile de ziarist, întrucât, pe de o parte, acest lucru presupunea întâlniri cu persoane prevăzute în încheierea judecătorului de fond, iar pe de altă parte, cu ocazia percheziţiilor, au fost ridicate actele contabile, lucrările, inclusiv calculatoarele de la societăţile care editau ziarele mai sus menţionate, fiind imposibilă continuarea activităţii; tehnica de calcul şi autoturismele firmelor editoare ale publicaţiilor K.,L., M. si N. au fost înapoiate de către DIICOT în urma hotărârii Tribunalului Brăila doar în 2010, în urma interpelării făcute de senatorul O., ministrului justiţiei din acea perioadă în urma plângerii făcute la comisia de abuzuri din Parlamentul României de către recurent.

Acest element a făcut ca în acea perioadă de 4 ani societăţile să nu poată practic funcţiona şi să acumuleze datorii enorme; anterior, procurorul P. a refuzat să pună in aplicare decizia definitiva a instanţei brăilene; din "dosarul Q. a fost disjuns "dosarul R." soluţionat cu achitare; "dosarul S." a fost soluţionat cu clasare chiar de către domnul procuror P., dosar în care a fost inculpată şi soţia sa în afara de toţi membrii lotului Gazeta, elemente ce arată o conduită a statului român de represiune severă împotriva presei, menită a distruge personalitatea şi încrederea în aceşti ziarişti.

A mai invocat nelegalitatea modului de cuantificare a prejudiciului material rezultat din excluderea cheltuielilor cu onorariile avocaţiale şi diurna părţilor prin lipsa motivării excluderii argumentelor sale şi aplicarea greşită a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motive de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel a exclus acordarea daunelor materiale constând în onorariul avocaţial şi sumele cheltuite cu deplasările la termenele de judecată, menţinând argumentele instanţei de fond. Cu toate acestea, prin memoriul de apel, recurentul a depus acte suplimentare în dovedirea acestor sume, cum sunt documentele provenind de la avocat, din care rezultă faptul că sumele s-au achitat în baza contractului de asistenţă juridică şi a facturilor şi chitanţelor emise, dar că aceste documente nu se mai regăsesc în contabilitate şi în evidenţa avocaţilor pentru că obligaţia de depozitare a acestora este de 5 ani şi de la începutul litigiului au trecut mai mult de 15 ani.

Instanţa de apel nu a motivat de ce a exclus probaţiunea referitoare la acest petit de cerere, având în vedere că a făcut proba acestor cheltuieli realizate, deci şi a prejudiciului.

Cu privire la lipsa probaţiunii referitoare la cazare şi la masă, a menţionat faptul că i s-a respins această solicitare, context ce reclamă o încălcare a art. 6 din C.E.D.O., care prevede expres o libertate a probaţiunii prejudiciului, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor:

II.2.1. Motivele de recurs:

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin cererea de recurs, a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei atacate, cu consecinţa admiterii în totalitate a apelului, modificarea în parte a sentinţei apelate, admiterea excepţiilor invocate şi a apărărilor pe fondul cauzei şi respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel, în mod eronat, a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor pentru Statul Român, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 221 C. civ., art. 224 alin. (1) C. civ. şi art. 36 C. proc. civ.

Fiind o acţiune întemeiată pe dispoziţiile C. civ., care instituie răspunderea civilă delictuală, este necesar să se analizeze dacă există identitate între persoana chemată în judecată şi cea ţinută de obligaţia de despăgubire, respectiv cea care a comis fapta cauzatoare de prejudiciu.

În speţă, răpunderea Statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme speciale, derogatorii şi, prin urmare, prevalente, în virtutea principiului specialia derogant generalibus.

Potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile art. 998-999 C. civ. (art. 1349 şi urm. din noul C. civ.) privind răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei pentru atragerea răspunderii statului pentru erorile judiciare (decizia nr. 422 din 17.01.2006).

Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu-şi poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane fizice sau juridice ar fi vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care s-ar fi produs un prejudiciu.

În acest context, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 221 C. civ., potrivit cărora:

"Dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organelor lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat".

Conform art. 224 alin. (1) C. civ., "Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului".

Instanţa de apel nu a invocat nicio prevedere care ar susţine posibilitatea tragerii la răspundere a Statului Român în situaţia invocării art. 1349 şi urm. C. civ.. Dacă ar fi validat considerentul instanţei, în sensul că Statul Român are calitate procesuală pasivă, ar însemna ca orice subiect de drept să aibă legitimare pasivă în orice cauză în care se invocă art. 1349 şi urm. C. civ., întrucât aceste prevederi nu limitează expres persoanele care pot răspunde în acest temei, situaţie de neconceput prin raportare la dispoziţiile art. 221 şi art. 224 alin. (1) C. civ.

Prin urmare, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, iar Ministerul Finanţelor nu are calitate de reprezentant al Statului Român, motiv pentru care a solicitat admiterea excepţiilor invocate.

A precizat că reclamantul nu a făcut dovada faptei ilicite a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor şi nu poate fi răspunzător în calitate de comitent pentru fapta prepusului, în condiţiile în care procurorii care au instrumentat cauză penală ce l-a vizat pe reclamant, nu au calitate de prepuşi ai acestuia (a se vedea decizia nr. 1051/22.03.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Aşadar, nu poate fi atrasă răspunderea civila delictuală a Statului Român de vreme ce nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale pentru a stabili în sarcina acestuia obligaţia de acordare a despăgubirilor pentru daune morale şi materiale în favoarea reclamantului.

Deşi instanţa de apel a reţinut, la pagina 5 paragraful 2 din decizia recurată, că "nu este posibilă antrenarea răspunderii statului pe tărâmul dreptului comun al răspunderii civile delictuale, reglementat de art. 1349, art. 1357-1380 C. civ..", iar prima instanţa, în mod judicios, a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor (pagina 4 ultimul paragraf), a menţinut obligarea Statului Român la plata daunelor morale, chiar a majorat cuantumul acestora, de la 15.000 euro la 20.000 euro prin admiterea, în mod nelegal, a apelului formulat de reclamant, şi la plata daunelor materiale în cuantum de 8.140 RON, fără să motiveze aceste aspecte care au fost invocate şi prin apelul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În speţă, faţă de apelul declarat în cauză de către Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, sub aspectul acordării daunelor morale şi materiale, instanţa de apel nu a analizat în considerentele hotărârii argumentele prezentate de recurent nici în ceea ce priveşte cuantumul acordat.

Acordarea acestor sume este nelegală în condiţiile în care a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe art. 1349 şi art. 1373 C. civ.

Referitor la daunele morale în cuantum de 20.000 euro pentru durata nejustificat de lungă a procesului, cuantumul acordat de instanţa de apel este exagerat.

Cu privire la durata procedurii aşa cum se arată şi în cauza Reiner şi alţii împotriva României, natura rezonabilă se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa Curţii Europene, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor competente.

Aşadar, analiza caracterului rezonabil al termenului, trebuie să se realizeze în concreto, prin raportare la circumstanţele speciale ale fiecărei cauze, folosind criteriile reţinute de către Curtea Europeană: natura cauzei, importanţa pe care aceasta o prezintă pentru reclamant, complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului, care trebuie să facă dovada faptului că a depus toate diligentele necesare în vederea derulării normale a procedurilor, precum şi comportamentul autorităţilor.

În speţă, procesul penal s-a derulat pe o perioada de 11 ani, 1 lună şi 20 de zile, iar acordarea daunelor morale în cuantum de 20.000 euro este exagerată prin raportare la jurisprudenţa C.E.D.O. şi cea naţională (cauza Vlad c. României), unde Curtea Europeană a acordat sumele de 3.600 euro pentru o durată a procedurilor de 12 ani, 2 luni şi 6 zile; 7.000 euro pentru o durată a procedurilor de 16 ani; 2.340 euro pentru o durată a procedurilor de 9 ani; instanţa naţională a acordat 6.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pentru durata procedurilor penale de peste 17 ani; 5.000 euro pentru 8 ani şi 7 luni (decizia civilă nr. 1010/12.05.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizia civilă 911/03.10.2018 a Curţii de Apel Oradea).

În ceea ce priveşte daune materiale, în mod nejustificat, au fost acordate doar prin raportare la susţinerile reclamantului şi la declaraţia martorului, referitor la cheltuielile de deplasare, fără a exista înscrisuri doveditoare în acest sens. Curtea Europeană a Drepturilor Omului relevă faptul că partea trebuia să dovedească sumele solicitate, însă, chiar şi atunci când partea nu dezvoltă cererea, nu detaliază, instanţa trebuia să ia în calcul înscrisurile de la dosar.

Aşadar, acordarea daunelor materiale pentru cheltuielile de transport sunt nelegale şi nejustificate.

A precizat că soluţia instanţei de apel este nelegală şi în ceea ce priveşte respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune având ca obiect daune morale şi materiale pentru durata excesivă a procesului, sub acest aspect instanţa făcând o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 2528 şi art. 2517 C. civ.

În speţă, de la data de 24.03.2007, când Curtea de Apel Galaţi a respins recursul declarat de DIICOT, prin încheierea din 24.03.2007, menţinând încheierea din 23.03.2007 a Tribunalului Brăila, prin care reclamantul a fost pus în libertate, a fost depăşit termenul de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ.

Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin raportare la excepţia inadmisibilităţii, a arătat că aceasta nu a fost analizată de către instanţa de apel aşa cum a fost invocată de către pârât, adică în ceea ce priveşte solicitarea din primul petit al acţiunii, respectiv acordarea de daune morale şi daune materiale cu titlu de despăgubiri pentru durata îndelungată a procesului penal, petit întemeiat pe dispoziţiile art. 1349 C. civ., nu pentru arestare nelegală în perioada 30.10.2006-23.03.2007, în temeiul răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 şi art. 1373 C. civ.

II.3. Apărările formulate în cauză:

II.3.1. Întâmpinarea:

La data de 01 noiembrie 2023, prin poştă electronică, în termen legal, recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului formulat de Statul Român, ca fiind în parte nul, raportat la criticile din pagina 4 şi 5 din motivele de recurs, iar în subsidiar, respingerea căii de atac, ca fiind netemeinică şi nelegală, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată prelejuite de prezenţa speţă.

Referitor la nulitatea parţială a recursului, prin raportare la cuantumul exagerat al despăgubirilor, a precizat că acestea sunt identice cu cele din apelul formulat de către recurent şi nu se subsumează prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe fondul recursului, în combaterea celor invocate de către partea adversă, a reiterat unele aspecte dintre cele expuse în cadrul recursului declarat de reclamant împotriva aceleaşi decizii.

La data de 30 octombrie 2023, prin poştă, în termen legal, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a depus întâmpinare, prin care a solicitat, respingerea recursului declarat de reclamant, ca nefondat.

A arătat că, în mod corect, a reţinut instanţa de apel, nu este posibilă antrenarea răspunderii statului pe tărâmul dreptului comun al răspunderii civile delictuale, reglementat de art. 1349, art. 1357-1380 C. civ., iar prima instanţă, în mod judicios, a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune pentru daunele materiale cauzate de angajarea răspunderii administratorului, termenul de prescripţie general de 3 ani a început să curgă la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 369/2014, pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2009, prin care s-a angajat răspunderea administratorului A., dată anterioară momentului 25 martie 2014, când hotărârea a fost publicată în BPI, astfel ca excepţia prescripţiei dreptului material este temeinica.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material al petitului privind acordarea daunelor morale ca urmare a arestării injuste soluţia dată de instanţa de apel este temeinică şi legală.

Dispoziţiile art. 539 alin. (1) C. proc. pen., prevăd că are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate, în conformitate cu art. 541 alin. (2) C. proc. pen., acţiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.

Prin decizia pronunţată într-un recurs în interesul legii nr. 15/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că nelegalitatea măsurii preventive privative de libertate trebuie să fie constatată explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia, iar hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.

Prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 12 mai 2021, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională, întrucât încalcă art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie.

Prin decizia nr. 1/16.01.2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia fiind suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate.

Astfel, potrivit ultimelor două decizii termenul de prescripţie începe să curgă de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare, în conformitate cu art. 416 alin. (1) C. proc. pen., hotărârile primei instanţe rămân definitive la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă apelului şi nici recursului. Conform acestui criteriu, în cauza dedusă judecăţii, termenul de prescripţie special de 6 luni, curge din data de 20 decembrie 2017, iar solicitarea reclamantului a fost formulată la data de 01 noiembrie 2018, prin modificarea cererii de chemare în judecată.

Luând drept criterii de referinţă momentul de la care termenul special de prescripţie de 6 luni începe să curgă (20.12.2017) şi data formulării petitului (1.11.2018), excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este întemeiată.

În ceea ce priveşte daunele morale, acordarea acestora este nelegală, aşa cum a arătat şi prin recursul formulat, în condiţiile în care a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiate pe art. 1349 şi art. 1373 C. civ., iar cuantumul acordat de instanţa de apel este exagerat.

Referitor la despăgubirile materiale constând în onorariu avocat şi sumele cheltuite cu deplasările la termenele de judecată, a considerat că soluţia instanţei este corectă în condiţiile în care nu s-a făcut dovada acestora.

II.3.2. Răspunsul la întâmpinare:

La data de 27 noiembrie 2023, prin poştă, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul-reclamant, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, în parte, şi a apărărilor pe fondul cauzei, ca neîntemeiate.

A susţinut că motivele invocate în recurs în ceea ce priveşte cuantumul exagerat al despăgubirilor se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel nu a analizat în considerentele hotărârii recurate argumentele prezentate ce vizau cuantumul acordat, considerat ca fiind nelegal în contextul admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1373 C. civ.

Pe fondul căii de atac, a reiterat o parte din criticile expuse în cererea de recurs iniţială.

II.4. Procedura de filtrare a recursului:

Raportul întocmit în cauză, la data de 04 decembrie 2023, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru şi comunicat părţilor, la data de 20 decembrie 2023 şi, respectiv, la data de 21 decembrie 2023, potrivit proceselor-verbale de înmânare aflate la dosar, însă părţile nu au depus punct de vedere la raport.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din 18 ianuarie 2024, completul de filtru a stabilit termen de judecată la data de 19 martie 2024, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în vederea discutării admisibilităţii în principiu a recursului declarat în cauză.

Prin încheierea de şedinţă din 19 martie 2024, instanţa a admis în principiu recursurile declarate în cauză, constatând cu privire la excepţia nulităţii parţiale a recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, invocată de recurentul-reclamant A., prin întâmpinare, că aspectele dezvoltate în susţinerea acesteia reprezintă apărări pe fondul recursului, ce tind la înlăturarea criticilor formulate de recurentul-pârât din perspectiva cuantumului despăgubirilor acordate, nefiind vorba despre o excepţie care să vizeze însăşi admisibilitatea căii de atac, şi a fixat termen de judecată la data de 21 mai 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea pe fond a recursurilor declarate în cauză.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând încheierea şi decizia recurate, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul declarat de recurentul-reclamant A.:

Prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a pretins, în esenţă, nelegalitatea încheierii de şedinţă din 08 iunie 2023, prin care instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantului procuror B., sub aspectul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 92 alin. (4) C. proc. civ., în condiţiile în care domnul procuror nu a participat la judecata cauzei în nume personal, ci în numele Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-DIICOT-Serviciul Teritorial Cluj.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant s-a prevalat în mod formal de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., cât timp nu a dezvoltat critici concrete care să se circumscrie acestor motive de casare. Câtă vreme este pusă în discuţie aplicarea greşită a art. 92 alin. (4) C. proc. civ., text de lege care reglementează una dintre modalităţile de participare a procurorului în procesul civil, criticile astfel formulate pot fi analizate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitor la situaţia în care "prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

În soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a domnului procuror B., excepţie ce a fost argumentată în raport de dispoziţiile art. 92 alin. (2) coroborat cu art. 92 alin. (4) C. proc. civ., instanţa de apel, raportându-se la textele de lege evocate de către reclamant, a reţinut că acestea reglementează în mod expres participarea Ministerului Public în procesul civil şi posibilitatea procurorului de a exercita căi de atac, însă nu condiţionează apartenenţa acestuia la o anumită structură, ci fac referire generic la calitatea de procuror, calitate care nu a fost contestată în cauză.

Potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţia României, referitor la rolul Ministerului Public în activitatea judiciară, acesta reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Dispoziţiile art. 63 lit. f) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, stabileşte, printre altele, ca atribuţie a Ministerului Public, prin procurori, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile legii.

Formele de participare a procurorului în procesul civil sunt prevăzute de art. 92 C. proc. civ., după cum urmează: pornirea procesului civil; participarea la judecata procesului civil şi punerea de concluzii; exercitarea căilor de atac; punerea în executare a numitor titluri executorii.

Potrivit opiniei doctrinare procurorul are calitatea de participant în procesul civil, fiind considerat parte în proces numai atunci când porneşte acţiunea civilă, argumentul principal fiind acela că art. 92 şi urm. C. proc. civ. referitoare la participarea Ministerului Public în procesul civil sunt aşezate de legiuitor în titlul privitor la participanţii la procesul civil şi nu în cel referitor la părţi, cum era în vechea reglementare.

Aşadar, procurorul are o poziţie independentă în proces, fiind acel participant în procesul civil care reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţia României.

Potrivit art. 458 C. proc. civ., căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane.

Acest articol de lege precizează atât regula, cu valoare de principiu, potrivit căreia numai părţile aflate în proces şi care justifică un interes pot exercita căile de atac prevăzute de lege, dar şi excepţia, respective aceea că, în afara părţilor, dreptul de a exercita căile de atac îl pot avea "potrivit legii" şi "alte organe sau persoane".

Aşadar, se recunoaşte în cazurile şi condiţiile prevăzute exclusiv prin lege legitimare procesuală şi altor persoane, organizaţii, instituţii sau autorităţi care, fără a justifica un interes personal, pot introduce cereri sau formula apărări, acţionând pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în situaţii speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general.

Un asemenea caz particular reglementat de lege este, cum s-a arătat în cele ce preced, cel al procurorului, art. 92 alin. (4) C. proc. civ. prevăzând faptul că acesta poate să exercite căile de atac în 2 cazuri: (1) împotriva hotărârilor pronunţate de prima instanţă pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege, când procurorul poate porni acţiunea civilă, dar şi (2) împotriva hotărârilor judecătoreşti ale primei instanţe, când procurorul a participat la judecată, în condiţiile legii.

În prima ipoteză, din simpla lecturare a textului de lege [art. 92 alin. (4) C. proc. civ..] rezultă că procurorul poate să exercite calea de atac a apelului împotriva hotărârilor pronunţate de prima instanţă în cazurile prevăzute la alin. (1) - acţiunile civile pornite pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege, când procurorul poate porni acţiunea civilă - chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă şi chiar dacă nu a participat la judecată, textul de lege neimpunând o asemenea condiţionare, care se regăseşte, însă, în celălalt caz.

În ceea ce priveşte a 2-a ipoteză, procurorul poate formula apel împotriva oricărei hotărâri judecătoreşti pronunţate în primă instanţă, singura condiţie fiind ca acesta să fi participat la judecată în faţa acesteia, indiferent dacă această participare este obligatorie sau facultativă.

Trebuie subliniat faptul că procurorul poate să participe la judecată în orice proces civil, indiferent că l-a pornit sau nu şi chiar atunci când procesul are ca obiect drepturi cu caracter strict personal. În acest sens este art. 92 alin. (2) C. proc. civ. chiar dacă, aparent, textul se referă doar la dreptul procurorului de a pune concluzii în orice proces civil, în realitate el consacră acest drept, punerea concluziilor nereprezentând altceva decât materializarea participării la judecată a procurorului într-un proces civil.

Necesitatea apărării ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor nu reprezintă o condiţie suplimentară pentru participarea procurorului la judecată, din chiar formularea textului de lege - "dacă apreciază că este necesar pentru (...)" - rezultând că este un criteriu de oportunitate lăsat la libera apreciere a procurorului, care în realitate nu poate fi în mod obiectiv cenzurat de către instanţa de judecată, având în vedere că scopul procesului civil este cel de a proteja ordinea de drept, drepturile şi interesele cetăţenilor.

Regula este aceea că participarea procurorului la judecata acţiunii civile este facultativă, însă în anumite materii, expres prevăzute de lege, participarea procurorului la judecată şi punerea concluziilor este obligatorie. Când legea prevede că participarea procurorului la judecată este obligatorie, lipsa concluziilor acestuia atrage nulitatea absolută a hotărârii judecătoreşti, conform art. 92 alin. (3) C. proc. civ.. Se cuvine precizarea că instanţa nu este ţinută de concluziile procurorului, chiar dacă ar fi vorba despre litigii în care participarea acestuia este obligatorie, deoarece, prin raportare la instanţă, procurorul se află pe poziţie de egalitate cu părţile.

Or, prezenta acţiune în răspundere civilă delictuală, prin conţinutul său, pune în discuţie angajarea răspunderii patrimoniale a statului pentru privarea nelegală de libertate a recurentului-reclamant şi durata nerezonabilă a procesului penal, demers judiciar ce se înscrie în categoria cererilor a căror judecată impune participarea obligatorie a procurorului, conform Ordinului nr. 62 din 01 aprilie 2016 al prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind participarea procurorului în cauzele civile (Anexa nr. 3 lit. B) pct. 4, lit. C) pct. 6).

Chiar şi domnul procuror B., în considerarea calităţii sale de participant la soluţionarea cauzei, şi-a fundamentat dreptul la exercitarea apelului pe dispoziţiile art. 92 alin. (4) C. proc. civ., în contextul participării procurorului la şedinţele de judecată derulate în faţa primei instanţe şi punerii de concluzii asupra tuturor chestiunilor ce au ţinut de judecata cauzei în această etapă procesuală, aspect ce echivalează cu o participare activă în condiţiile prevăzute de C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât este vorba de o participare obligatorie, fără ca acesta să se identifice în mod necesar cu aceeaşi persoană care îndeplineşte această funcţie.

Excepţia lipsei calităţii procesuale active a domnului procuror B. a fost argumentată de reclamant din perspectiva calităţii sale (procuror), în raport de art. 92 alin. (2) coroborat cu art. 92 alin. (4) C. proc. civ., dispoziţii legale inserate în Capitolul III - Participarea Ministerului Public în procesul civil, care fac trimitere generică la calitatea de procuror, necontestată de parte, şi nu limitează dreptul acestuia de a invoca orice aspecte de nelegalitate a hotărârii judecătoreşti, în cazurile în care a participat la judecata acţiunii civile, dar nici nu condiţionează apartenenţa acestuia unei anumite structuri organizatorice aflate în subordinea instituţiei pe care o reprezintă (Ministerul Public).

În cauza de faţă, se constată că prin apelul declarat procurorul a invocat aspecte de nelegalitate a sentinţei primei instanţe ce ţin de cuantumul daunelor morale acordate pentru durata excesivă a procedurilor penale, de capătul de cerere vizând acordarea de daune materiale pntru durata excesivă a procedurii penale, precum şi de prescripţia dreptului material la acţiune cu privire la capătul de cerere vizând acordarea de daune morale pentru privarea nelegală de libertate, aşa încât o astfel de iniţiativă procesuală a procurorului nu poate fi anihilată prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, cât timp calitatea procesuală este prevăzută de lege şi exercitată ca atare.

În consecinţă, pentru argumentele expuse, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticilor care reclama incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În cadrul recursului ce vizează decizia atacată, recurentul-reclamant s-a prevalat de dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., invocând încălcarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut de art. 22 C. proc. civ., dar şi a dispoziţiilor art. 264 şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condiţiile în care hotărârea atacată reprezintă o reluare a afirmaţiilor intimaţilor şi nu cuprinde referiri concrete la argumentele de fapt şi de drept pentru care instanţa de apel a înlăturat anumite probe, respectiv a primit altele, în justificarea soluţiei pronunţate, motivarea fiind străină de obiectul cererii de chemare în judecată în contextul aspectelor care au circumstanţiat situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Înalta Curte reţine că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Motivarea hotărârilor judecătoreşti se impune din perspectiva dreptului la un proces echitabil, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanţele concrete ale cauzei, a fost soluţionat procesul. Exigenţa motivării este esenţială în administrarea adecvată a justiţiei, în condiţiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie, însă în dispozitiv instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Verificând decizia atacată din perspectiva exigenţelor impuse de dispoziţiile legale anterior citate, Înalta Curte constată că raţionamentul expus în considerentele acesteia reflectă analiza criticilor reclamantului deduse judecăţii apelului cu privire la modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii şi, respectiv, a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune privind petitul ce a avut ca obiect acordarea daunelor materiale solicitate de acesta în contextual antrenării răspunderii sale materiale în calitate de administrator al S.C. F. S.R.L., dar şi a criticilor invocate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin apelul declarat, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant, precum şi a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune privind petitul ce a avut ca obiect acordarea de daune pentru arestarea nelegală, ultima excepţie fiind invocată, inclusiv, prin apelul declarat de procuror, precum şi a criticilor expuse prin toate apelurile cu privire la modul de cuantificare a daunelor morale şi materiale ca urmare a duratei nerezonabile a procesului penal, realizat de prima instanţă.

Astfel, începând cu ultimul paragraf al paginii 4 a deciziei atacate şi până la finalul acesteia, în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel, determinate de ceea ce s-a apelat şi ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, în demersul său pentru aflarea adevărului, în conformitate cu prevederile art. 22 C. proc. civ., curtea de apel, ca primă instanţă de control judiciar, a procedat la examinarea cauzei din perspectiva criticilor susţinute de reclamant, de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi de procuror prin cererile de apel, verificând stabilirea de către instanţa de fond a situaţiei de fapt şi modul de aplicare a normelor legale incidente, considerentele hotărârii astfel pronunţate arătând într-o manieră extrem de lămuritoare motivele de fapt şi de drept pentru care au fost admise în parte toate apelurile declarate în cauză, cu consecinţele reflectate în dispozitivul hotărârii.

Pretinzând în cadrul acestui motiv de recurs, întemeiat pe punctul 6 al art. 488 din C. proc. civ., că instanţa de apel nu a arătat motivele pentru care a primit anumite probe, respectiv, motivele pentru care alte probe au fost înlăturate, recurentul ăşi exprimă, de fapt nemulţumirea cu privier la modul în care au fost interpretate şi valorificate probele în cauză, în condiţiile art. 264 C. proc. civ., or, această chestiune nu poate face obiect de analiză pentru instanţa de control judiciar, în cadrul căii extraordinare de atac a recursului întrucât constituie un motiv de netemeinicie a deciziei atacate şi nu de nelegalitate, ce execedează cadrului restrictive în limitele căruia poate fi judecat recursul.

Instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar orice susţinere care relevă erori ale instanţei de apel în comise în cadrul acestei operaţiuni se situează în afara scopului recursului reglementat de legiuitor, acela de a supune analizei doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Recurentul nu relevă, în concret, modalitatea în care instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 264 C. proc. civ., ci opune aprecierilor instanţei de apel propriile susţineri formulate în cursul procesului cu privire la probe şi la situaţia de fapt, or, o asemenea comparaţie exclude incidenţa motivului de recurs invocate.

Textul art. 264 C. proc. civ. consacră principiul potrivit căruia judecătorul apreciază probele în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviinţate şi administrate, aprecierea probelor fiind operaţiunea prin care judecătorul determină puterea doveditoare şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale probelor în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului în cauză.

Dreptul la un proces echitabil presupune ca toate cererile şi observaţiile părţilor să fie cu adevărat reţinute, adică analizate corespunzător de către instanţa de judecată, ceea ce înseamnă că instanţa are obligaţia de a proceda la o analiză efectivă a motivelor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor şi de a le aprecia relevanţa, potrivit principiului mai sus menţionat. Or, în condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că cererile reclamantului nu pot fi primate decât în parte, pe baza unei analize pertinente a probelor şi a situaţiei de fapt, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile litigiului, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ.

Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale şi probele într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu încălcarea textului legal mai sus menţionat, motiv pentru care Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. nu este întemeiată, urmând a fi înlăturate ca atare.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat nelegalitatea modului în care instanţa de apel a apreciat asupra compatibilităţii dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. cu dispoziţiile de drept comun privind răspunderea civilă delictuală, respective asupra posibilităţii aplicării concomitente a acestor norme de drept, susţinând, în esenţă, că operaţiunea de cuantificare a prejudiciului reclamat în cauză nu se poate realiza în absenţa mecanismului de decelare a răspunderii civile delictuale.

Critica este nefondată.

Prevalându-se de dispoziţiile art. 1349 şi art. 1373 C. civ., dar şi de cele ale art. 539 C. proc. civ., reclamantul A. a solicitat instanţei obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 2.200.000 RON reprezentând daune morale şi la plata sumei de 240.000 RON reprezentând daune materiale cu titlu de despăgubiri pentru durata îndelungată a procesului penal în care a fost judecat.

Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, curtea de apel a validat soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei inadmisibilităţii cererii reclamantului având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata de daune morale cauzate prin privarea de libertate în perioada 30.10.2006-23.03.2007, în temeiul răspunderii civile delictuale prevăzută de art. 1349 şi art. 1373 C. civ., reţinând că procedura reparării pagubei materiale sau morale în caz de privare nelegală de libertate reprezintă o procedură specială, guvernată de dispoziţiile C. proc. pen., ce face imposibilă antrenarea răspunderii statului pe tărâmul dreptului comun al răspunderii civile delictuale, reglementate de art. 1349, art. 1357-1380 C. civ.

În accord cu opinia instanţelor de fond, Înlta Curte reţine că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este consacrată în C. proc. pen., în Capitolul VII al Titlului IV, intitulat Proceduri speciale.

O asemenea reglementare este permisă de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană arătând în repetate rânduri că statele contractante sunt libere să reglementeze în mod particular procedura de urmat, în scopul de a da eficienţă dispoziţiilor art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie, respectiv dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 din Convenţie.

Sub aspectul reparării prejudiciului în caz de privare nelegală de libertate, art. 539 C. proc. pen. prevede că:

"(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. (2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei".

Menţionarea dispoziţiilor legale cuprinse în art. 539 C. proc. pen. în capitolul intitulat "Proceduri speciale" are o relevanţă deosebită în ceea ce priveşte regimul juridic specific acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul juridic al altor forme de răspundere juridică, de drept comun, precum răspunderea civilă delictuală, reglementată de art. 1349, art. 1357-1380 C. civ.

Ori de câte ori printr-o lege/normă se prevede o procedură specială, aceasta se va aplică în totalitate, iar nu regulile de drept comun, care reglementează răspunderea civilă delictuală, căci legea specială se aplică în baza principiului de drept "specialia derogant generalibus". (a se vedea decizia nr. 133 din 09 martie 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 364 din 16 mai 2017, par. 20).

Prin urmare, dreptul la despăgubiri pentru cazul vizat de art. 539 C. proc. pen. nu poate fi valorificat decât în condiţiile reglementate de această normă, iar nu după regulile comune, specifice răspunderii civile delictuale.

Statul răspunde pentru prejudiciile cauzate într-un proces penal numai în temeiul şi în situaţiile prevăzute de art. 538-539 C. proc. pen., iar nu în temeiul dispoziţiilor privind răspunderea civilă delictuală, aceste dispoziţii legale neputând fi invocate atât timp cât există dispoziţii legale exprese aplicabile reparării pagubei materiale şi daunelor morale, în cazul condamnării pe nedrept, arestării ori restrângerii libertăţii în mod nelegal.

Aşadar, răspunderea patrimonială a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru prejudiciile cauzate în caz de privare nelegală de libertate nu poate fi angajată decât în condiţiile legii speciale şi nu potrivit prevederilor dreptului comun, întrucât, în caz contrar, prin soluţia pronunţată, s-ar încălca principiul "specialia derogant generalibus". În aceste circumstanţe, soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii reclamantului fondată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1373 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală, apare ca fiind legală, susţinerile în sens contrar formulate de reclamant prin motivele de recurs urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate.

Recurentul susţine că în mod greşit instanţele de fond au preluat argumente din cuprinsul deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, câtă vreme în mecanismul de aplicare a art. 539 C. proc. pen. nu poate lipsi argumentaţia normativă din C. civ. care face aplicarea şi verificarea elementelor răspunderii civile delictuale în cuantificarea prejudiciului. Recurentul consideră, astfel, că, pe lângă aplicarea prevederilor art. 539 C. proc. pen. se impune aplicarea întregului sistem subsidiar al răspunderii civile delictuale, aceasta fiind şi direcţia jurisprudenţială iniţiată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a cărei consecinţă este şi decizia Curţii Constituţionale, cu privire la oferirea unui cadru normativ adecvat exercitării dreptului de a promova o acţiune împotriva statului român de orice persoană care a fost parte la o procedură judiciară cu o durată excesivă, fiind evocată, în acest sens, cauza Brudan contra României.

Critica astfel formulată este nefondată. Chestiunea referitoare la sfera de aplicare a normei prevăzute de art. 539 C. proc. pen. a fost lămurită de instanţa de contencios constituţional în cuprinsul deciziei nr. 136/2021 iar instanţele judecătoreşti au obligaţia de a respecta statuările Curţii Constituţionale, neputând reevalua problema în sensul pretins de recurentul-reclamant.

În considerentele acestei decizii, Curtea Constituţională a statuat că "legea procesual penală reglementează o procedură specială în privinţa reparării pagubei materiale sau a daunei morale rezultate dintr-o privare nelegală de libertate dispusă în cursul procesului penal, fără a ţine seama în vreun fel sau altul de rezultatul procesului judiciar" (par. 34) şi că, referitor la art. 539 din C. proc. pen., "procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, fiind cuprinsă în C. proc. pen.. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanţă din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1.349 şi art. 1.357 - 1.380 din noul C. civ.. Aşadar, procedura reglementată de art. 539 din C. proc. pen. este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului specialia generalibus derogant. De asemenea, procedura specială, reglementată în art. 539 din C. proc. pen., vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispoziţiile art. 252 şi 253 din C. civ. sau ale art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viaţă privată (a se vedea decizia nr. 179 din 29 martie 2016, par. 22, sau decizia nr. 133 din 9 martie 2017, par. 20)" (par. 32).

Aşadar, în raport cu statuările Curţii Constituţionale din paragrafele mai sus amintite, este evident că o acţiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile de drept comun, dispoziţii generale în materia răspunderii civile delictuale, este admisibilă doar dacă nu există norme speciale aplicabile, care să reglementeze eventuala răspundere civilă delictuală într-un anumit domeniu particular.

Or, câtă vreme pretenţiile deduse judecăţii, relativ la perioada privării de libertate, intră în sfera dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. şi nu sub incidenţa art. 1349 şi a art. 1373 C. civ., în mod corect instanţa de apel a dat eficienţă deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale şi a examinat cauza din perspectiva acesteia, dezlegarea asupra problemei de drept dată de forul constituţional neputând fi ignorată.

În consecinţă, susţinerile în sens contrar formulate de recurentul reclamant urmează a fi înlăturate.

O altă critică de nelegalitate circumscrisă art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. vizează soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru daunele materiale cauzate de angajarea răspunderii administratorului.

În esenţă, recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel, interpretând într-o manieră proprie considerentele deciziei nr. 1448 din 23 iulie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la care a făcut referire în motivele de apel şi preluând argumentaţia primei instanţe, fără a proceda la o analiză efectivă a criticilor cu care era învestită prin motivele de apel, a conchis în mod eronat că termenul de prescripţie a început să curgă de la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 369/2014, pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2009, prin care s-a angajat răspunderea administratorului A., anterioară datei de 25 martie 2014, când această hotărâre a fost publicată în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă, moment în care reclamantul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Tot în mod eronat instanţa de apel a reţinut aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în locul celor ale art. 2528 coroborat cu ale art. 2517 C. civ., faţă de momentul înregistrării acţiunii (2018).

Or, în opinia recurentului-reclamant, solicitarea daunelor materiale cauzate de angajarea răspunderii administratorului este subsidiară celei privind daunele materiale generate de durata excesivă a litigiului penal şi consecinţele civile pe care acesta le-a produs, invocând, în acest sens, jurisprudenţa instanţei supreme, prin care s-a statuat că termenul de prescripţie al acţiunii civile în despăgubiri ce are ca temei răspunderea civilă delictuală este de 3 ani de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi persoana care răspunde de ea, conform art. 2517 şi art. 2528 alin. (1) C. civ.

Excepţia de la regulă este cea prevăzută de art. 1394 C. civ. pentru situaţia în care fapta ilicită cauzatoare de prejudicii întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, dispoziţii potrivit cărora prelungirea termenelor de prescripţie privind acţiunea civilă în despăgubiri se face la momentul împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, astfel încât tragerea la răspundere civilă a persoanei vinovate pentru prejudiciul cauzat pentru fapta ilicită (infracţiune) poate avea loc în tot intervalul de timp în care persoana vinovată poate fi trasă la răspundere penală, particularitatea speţei permiţând aplicarea aspectelor statuate prin decizia nr. 1448 din 23 iulie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Înalta Curte observă că recurentul-reclamant a formulat critici similare şi pe calea apelului, instanţa de apel analizându-le şi răspunzându-le în mod detaliat, potrivit considerentelor pe larg arătate în cuprinsul deciziei atacate.

Astfel, contrar celor susţinute de reclamant, Curtea de Apel a reţinut că speţă, nu sunt întrunite cerinţele art. 1394 C. civ., în condiţiile în care subiectul activ al unei fapte ce a reunit elemente din sfera penalului a fost apelantul-reclamant şi nu autorul prejudiciului (Statul), fapt ce infirmă teza caracterului subsidiar al petitului supus analizei, în raport de solicitarea vizând acordarea daunelor ca urmare a duratei nerezonabile a procesului penal şi, respectiv, a arestării nelegale.

În ceea ce priveşte conţinutul textelor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi art. 2528 alin. (2) C. civ., aceeaşi instanţă a reţinut că între ele nu există o diferenţă semnificativă, ambele dispoziţii legale făcând referiri inclusiv la necesitatea cunoaşterii persoanei care răspunde de paguba produsă, iar teza susţinută de reclamant în sensul că prejudiciul se înrădăcinează în durata nerezonabilă a procesului penal sau/şi în arestul injust este lipsită de consistenţă în considerarea cauzei expres indicate de parte, conexată acţiunii de ridicare a actelor contabile.

În aceste circumstanţe, în acord cu raţionamentul primei instanţe, curtea de apel a apreciat că termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 369/2014, pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2009, prin care a fost angajată răspunderea administratorului A., dată anterioară momentului 25 martie 2014, când această hotărâre a fost publicată în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă, moment suficient şi eficient pentru reclamant în a cunoaşte atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, context în care excepţia prescripţiei dreptului material a fost corect soluţionată.

Deşi recurentul contestă aceste statuări ale instanţei devolutive şi, reiterând apărările formulate în faţa instanţelor de fond, încearcă să plaseze momentul de început al prescripţiei dreptului material la acţiune ulterior celui stabilit prin decizia atacată, cu scopul de a obţine repararea prejudiciului material rezultat din angajarea răspunderii administratorului, argumentele pe care îşi întemeiază aceste critici nu evidenţiază aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, apte a fi analizate în coordonatele art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci evocă doar nemulţumirea părţii faţă de modul în care instanţa de apel a interpretat Decizia nr. 1448 din 23 iulie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocată cu titlu de jurisprudenţă relevantă pentru soluţionarea cauzei, chestiune ce nu poate face obiect de analiză pentru instanţa de control judiciar, cu atât mai mult cu cât recurentul nu a combătut în niciun fel argumentele instanţei de apel şi nu s-a raportat efectiv la considerentele deciziei atacate, nesosotind, practic, existenţa judecăţii anterioare dar şi natura căii de atac a recursului.

Dintr-o altă perspectivă, Înalta Curte constată că, invocarea de către recurent a deciziei mai sus menţionate, decizie care a dat eficienţă prevederilor art. 1394 C. civ., potrivit cărora, în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă, este greşită, contextul factual al cauzei de faţă fiind diferit de cel avut în vedere la momentul pronunţării deciziei nr. 1448, astfel că aplicabilitatea în speţă a raţionamentului ce a fundamentat această decizie şi, implicit, a dispoziţiilor art. 1394 C. civ., este exclusă.

În acest sens, Înalta Curte notează că textul art. 1394 C. civ. se referă la despăgubirea derivată dintr-o faptă prejudiciabilă ce întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, ceea ce înseamnă că, pentru a putea invoca aplicabilitatea acestuia, reclamantul ar fi trebuit să se refere la o faptă imputabilă Statului Român, pârâtul din prezenta cauză. Or, în speţă, nu a fost invocată şi cu atât mai puţin nu a fost demonstrată existenţa unei astfel de fapte săvârşite de pârât împrejurare faţă de care se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru ca art. 1394 C. civ. să poată fi aplicat.

Deşi recurentul susţine că daunele materiale au fost solicitate ca urmare a duratei nerezonabile a procesului penal şi respectiv ca urmare a arestării nelegale, chiar dacă s-ar presupune că pârâtul este autorul vreunei fapte ilicite, aceasta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, în sensul art. 1394 C. civ.

De altfel, teza pe care recurentul încearcă să o acrediteze, în sensul că prejudiciul suferit ca urmare a angajării răspunderii sale materiale, în calitate de administrator al S.C. F. S.R.L., ar fi consecinţa duratei nerezonabile a procesului penal sau/şi a arestului injust este lipsită de fundament în condiţiile în care, aşa cum rezultă cu prisosinţă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, cauza juridică a acestui prejudiciu, afirmată explicit de reclamant, a reprezentat-o ridicarea, în cursul urmăririi penale, a actelor contabile ale societăţii comerciale, în absenţa cărora societatea nu şi-a putut desfăşura activitatea, ceea ce a condus la intrarea acesteia în insolvenţă. S-a susţinut de către reclamant, că în cursul procesului, respectiv în anul 2009, Tribunalul Brăila a dispus restituirea actelor contabile ale societăţii comerciale, măsură care nu a fost însă efectiv pusă în executare decât un an mai târziu, în urma unei plângeri formulate şi adresate Comisiei de abuzuri din cadrul Parlamentului României.

Or, câtă vreme reclamantul a indicat în mod expres cauza pretenţiilor sale ca fiind acţiunea de ridicare a actelor societăţii, nu se poate stabili nicio legătură între prejudiciul a cărui reparare se solicită, pe de o parte, şi durata nerezonabilă a procesului penal sau/şi arestul injust, pe de altă parte, împrejurare faţă de care apare ca fiind vădit nefondată susţinerea potrivit căreia termenul de prescripţie de 3 ani în care ar fi putut fi formulate pretenţiile a început să curgă la data rămânerii definitive a hotărârii penale de achitare.

În acord cu copinia instanţei de apel, Înalta Curte reţine că termenul de prescripţie a început să curgă la data la care păgubitul a cunoscut existenţa pagubei şi a persoanei vinovate, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu modificările ulterioare, respectiv, la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 369/2014 pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2009, prin care a fost angajată răspunderea administratorului A., dată anterioră momentului 25.03.2014, când această hotărâre a fost publicată în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă.

Faptul ilicit cauzator de prejudicii şi, implicit, prejudiciul s-au produs la data mai sus menţionată, astfel încât de la data pronunţării hotărârii definitive reclamantul a avut cunoştinţă atât de existenţa prejudiciului, cât şi de cel răspunzător de acesta şi trebuia să acţioneze. Cum actiunea a fost formulată cu depăsirea termenului de prescritie de 3 ani de la acest moment, dreptul la actiune este prescris, exceptia prescriptiei fiind corect admisă de instanţa de fond, soluţie menţinută şi în apel, astfel încât, susţinerile în sens contrar formulate de recurentul reclamant urmează a fi înlăturate ca neîntemeiate.

Cât priveşte susţinerea recurentului referitoare la faptul că în cauză nu se aplică prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, ci prevederile art. 2528 alin. (2) C. civ., Înalta Curte apreciază că, dată fiind inexistenţa unei diferenţe semnificative între cele două texte legale, raportarea instanţelor de fond la vechea normă de drept material nu se circumscrie unei veritabile chestiuni de nelegalitate a deciziei atacate, care să impună casarea hotărârii.

Ambele reglementări consacră regula specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive caracterizată prin stabilirea celor două momente alternative de la care prescripţia începe să curgă şi anume, pe de o parte, momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar, pe de alta parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul trebuia ori putea sa cunoască aceste elemente, or, în aplicarea prevederilor legale menţionate, în speţă, s-a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei este cel la care hotărârea prin care a fost angajată răspunderea reclamantului în calitate de administrator al societăţii a rămas definitivă, instanţele considerând că acesta este momentul la care reclamantul ar fi trebuit să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, momentul fiind acelaşi indiferent dacă se are în vedere art. 8 din Decretul nr. 167/1958 sau art. 2528 alin. (2) C. civ.

Ceea ce este relevant în cauză este faptul că, în determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, instanţele s-au raportat la momentul obiectiv al datei la care reclamantul putea şi trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, soluţia adoptată fiind legală.

Subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat soluţionare eronată a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa capătului de cerere având ca obiect acordarea daunelor morale ca urmare a arestării injuste prin prisma art. 539 coroborat cu art. 541 alin. (2) C. proc. pen.

În argumentarea acestei critici a arătat că instanţa de apel, ignorând faptul că deciziile Curţii Constituţionale şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu pot retroactiva, nu a expus modul în care a înţeles să interpreteze, la momentul 19 iunie 2018, semnificaţia prevederilor art. 539 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 541 alin. (2) C. proc. pen., ţinând cont că acţiunea a fost introdusă în data de 19 iunie 2018 şi precizată, la data de 01 noiembrie 2018, sub aspectul cuantumului despăgubirilor pentru arestarea ilegală, la 1 lună de la motivarea soluţiei din dosarul penal, iar termenul prevăzut de art. 539 alin. (2) C. proc. pen. se calculează de la momentul motivării hotărârii judecătoreşti, potrivit deciziei nr. 788/2016 a Curţii Constituţionale.

Cu trimitere la decizia nr. 15/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial nr. 946/29.11.2017, consideră că achitarea dispusă în procesul penal nu echivalează automat cu nelegalitatea măsurii arestării preventive, de vreme ce aceasta din urmă trebuie stabilită prin hotărârile instanţelor penale.

A susţinut că hotărârea de achitare nu mai are relevanţă din perspectiva conţinutului ei, începând cu data de 20 februarie 2023, când a fost publicată în Monitorul Oficial a deciziei nr. 1/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aspect faţă de instanţa de apel nu s-a pronunţat.

Nelegalitatea hotărârii recurate rezidă şi din faptul că instanţa de apel nu a făcut referire la soluţia primei instanţe, de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiunii având ca obiect daunele morale şi materiale şi nici nu a expus argumentele pentru care termenul stabilit de instanţa de fond este incorect (3 ani în loc de 6 luni), ţinând cont că aceasta din urmă a făcut aplicarea termenelor ce vizează răspunderea civilă delictuală civilă, nu cele reglementate de C. proc. pen., lansându-se într-o motivare străină de cauză.

Criticile pe chestiunile expuse sunt nefondate.

Înalta Curte reţine că dreptul la despăgubiri consacrat în alin. (1) al art. 539 C. proc. pen. se naşte în cazul în care privarea de libertate este nelegală şi o asemenea nelegalitate a fost stabilită, după caz, "prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei" [alin. (2) al art. 539 C. proc. civ..].

Relaţia dintre dispoziţiile art. 539 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. trebuie privită şi din perspectiva dispoziţiilor art. 541 alin. (2) C. proc. pen., normă specială care instituie termenul în care o astfel de acţiune în despăgubiri poate fi introdusă la instanţa civilă, şi anume, 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.

Textul art. 539 C. proc. pen. a făcut obiectul examinării Curţii Constituţionale în cadrul controlului de constituţionalitate, prin decizia nr. 136/2021, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 494/12.05.2021, prin care instanţa de contencios constituţional a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare este neconstituţională.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul mecanismului prevăzut de art. 514 C. proc. civ. (recurs în interesul legii), prin decizia nr. 1/2023 a statuat că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.

Înalta Curte reţine că, astfel cum rezultă din conţinutul art. 147 alin. (4) din Constituţia României, "Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor". Aceste prevederi constituţionale, reluate, la nivel legal, prin art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, consacră efectele deciziilor Curţii Constituţionale, respectiv aplicarea pentru viitor şi caracterul general obligatoriu al acestora.

Sub aspectul efectelor deciziilor de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate în cadrul litigiilor pendinte în care se pune problema aplicării dispoziţiilor constatate ca fiind neconstituţionale, Curtea Constituţională a tranşat în repetate rânduri în jurisprudenţa sa această problematică.

Astfel, se impune redarea considerentelor Curţii expuse în decizia nr. 223/2012: "Curtea constată că, întrucât deciziile sale produc efecte numai pentru viitor, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, cele stabilite prin prezenta decizie urmează a se aplica de către Casa Naţională de Pensii Publice, prin casele judeţene de pensii şi casele sectoriale de pensii, de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I, totodată, instanţele judecătoreşti vor aplica prezenta decizie numai în cauzele pendinte la momentul publicării acesteia, cauze în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile, precum şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data sus menţionată, în această ultimă ipoteză, decizia pronunţată de Curtea Constituţională constituind temei al revizuirii potrivit art. 322 pct. 10 din C. proc. civ.

În fine, Înalta Curte reţine că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.

Cu privire la efectele deciziei nr. 136/2021, Înalta Curte reaminteşte caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor Curţii Constituţionale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată (a se vedea decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, par. 28).

De asemenea, prin decizia nr. 454/2018, paragraful 61, Curtea Constituţională a stabilit că: "art. 147 alin. (4) din Constituţie este, în privinţa normelor procedurale, de imediată aplicare, având caracter sancţionatoriu. Prin urmare, în interpretarea acestui text constituţional raportat la normele de procedură civilă, Curtea constată că acesta se aplică atât situaţiilor pendinte, cât şi celor ce se vor naşte în viitor, sfera de aplicare a art. 147 alin. (4) din Constituţie neputând fi condiţionată de faptul că procesul civil a fost pornit anterior sau ulterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017. Mai mult, Curtea reţine că, în mod constant, în practica sa jurisdicţională precizează efectele de ordin constituţional ale deciziilor sale (a se vedea, cu titlu exemplificativ, decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2015, par. 28, sau decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, par. 52), sens în care în paragraful 32 al deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a stabilit, în mod expres, efectele de ordin constituţional ale acesteia asupra cauzelor pendinte. Având în vedere dimensiunea constituţională a demersului instanţei constituţionale, rezultă că instanţele judecătoreşti nu pot înlătura efectele deciziei Curţii Constituţionale expres indicate în corpul acesteia, pentru că ar încălca sfera exclusivă de competenţă a Curţii Constituţionale, revenindu-le în schimb obligaţia de a le aplica în mod corespunzător în cauzele cu care sunt învestite."

În acelaşi sens, prin decizia nr. 392/2020, în paragrafele 23 şi 24, Curtea Constituţională a stabilit că:,,23. Decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor. În aceste condiţii, decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea sa în Monitorul Oficial al României, Partea I - facta futura, însă, având în vedere faptul că excepţia de neconstituţionalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă şi un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii, aceasta nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, deci unor situaţii viitoare ipotetice, întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret.

Aşadar, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte - facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional, acele situaţii care au devenit facta praeterita.

24. Astfel, o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia - cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes. În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, Curtea a reţinut că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut."

În considerarea dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că decizia nr. 1/2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 142 din 20 februarie 2023, a devenit obligatorie pentru instanţe de la data publicării, ceea ce înseamnă că, de la acest moment, în soluţionarea cauzelor care ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii, instanţele vor trebui să ţină seama de dezlegarea data de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Decizia se aplică atât cauzelor pendinte, cât şi celor care se vor introduce ulterior pe rolul instanţelor, scopul declarat al recursului în interesul legii fiind acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii la nivel naţional.

Înalta Curte constată, potrivit situaţiei de fapt, că, deşi reclamantul nu a fost privat de libertate în mod nelegal, în condiţiile în care instanţa penală care l-a achitat, verificând legalitatea măsurilor preventive la care a fost supus, nu a ajuns la o asemenea concluzie, totuşi acesta a fost supus la o măsură preventivă nedreaptă, în acord cu cele reţinute prin decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale.

Având în vedere că instanţa de contencios constituţional a stabilit că statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate, şi de asemenea că orice diferenţiere sub acest aspect nu este decât una artificială, rezultă că toată procedura reglementată prin art. 539 C. proc. pen. este aplicabilă şi în prima ipoteză.

În ceea ce priveşte stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul în care poate fi exercitat dreptul la despăgubire, Înalta Curte apreciază, în acord cu opinia instanţei de apel că, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., dat fiind faptul că valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile are ca temei respectiva hotărâre judecătorească de achitare, aceste este reprezentat de data rămânerii definitive a hotărârii de achitare.

Din această perspectivă, decizia supusă controlului judiciar în cadrul prezentului recurs prin care instanţa de apel, valorificând aspectele decizorii ale Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi invalidând raţionamentul instanţei anterioare, a admis apelurile formulate de procuror şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, din perspectiva caracterului întemeiat al excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune privind petitul de acordare a daunelor pentru privarea de libertate injustă în perioada 30.10.2006-23.03.2007, cu argumentul că termenul de prescripţie special de 6 luni curge de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare, luând drept reper data de 20 decembrie 2017, când a fost pronunţată decizia penală nr. 1342 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care a fost achitat reclamantul T., în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., şi data de 01 noiembrie 2018, când reclamantul şi-a precizat acţiunea în ceea ce priveşte temeiului juridic (art. 539 C. proc. pen.) în baza căruia a solicitat daune morale pentru arestarea nelegală în perioada de referinţă, apare ca fiind legală, susţinerile în sens contrar formulate de recurentul reclamant fiind neîntemeiate.

Pretinzând pe calea recursului de faţă că statuările instanţei de apel sunt nelegale, recurentul-reclamant ignoră, nepermis, efectele obligatorii ale deciziei nr. 136/2021, intrată în ordinea juridică normativă din momentul publicării în Monitorul Oficial al României, 12 mai 2021, prin care Curtea Constituţională a statuat că norma de drept prevăzută de art. 539 C. proc. civ. nu poate fi interpretată restrictiv, în sensul că ar condiţiona, în toate situaţiile, indiferent de soluţia pronunţată la finalul procesului penal, dreptul la despăgubire de constatarea nelegalităţii privării de libertate.

Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că "31. (…) dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut la art. 539 C. proc. civ. constituie o preluare, prin normele procesual penale naţionale, a dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 din Convenţie, al cărui standard de protecţie este unul minim, statele membre fiind îndreptăţite să ofere, prin legislaţia internă, o protecţie juridică sporită libertăţii individuale, prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 paragraful 5 din Convenţie (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 17)."

Ulterior, precizează următoarele:

"38. (…) Fiind privată de libertate în considerarea acuzaţiei aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzaţiei are ca efect reţinerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. Situaţia relevată indică acelaşi grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat."

În acelaşi paragraf, instanţa de contencios constituţional a reţinut următoarele:

"Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzaţiei în materie penală, acuzaţie care a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeaşi măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertăţii individuale, chiar dacă temeiurile sunt diferite (nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acuzaţiei)."

În considerarea celor arătate, rezultă că instanţele judecătoreşti, în aplicarea art. 539 C. proc. civ. aşa cum a fost interpretat prin decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, au a face distincţia între măsurile privative de libertate nelegale şi cele injuste/nedrepte, în cazul acestora din urmă soluţia de achitare fiind suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate, în acest sens fiind şi decizia nr. 1/16.01.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Din această perspectivă, susţinerea recurentului-reclamant în sensul că dreptul la despăgubire pentru privarea de libertate în procesul penal finalizat cu soluţia de achitare, care confirmă netemeinicia acuzaţiei penale ce a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, se impunea a fi examinat din perspectiva art. 539 C. proc. civ. în interpretarea dată prin decizia în interesul legii nr. 15/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (prin care s-a statuat că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate) şi, respectiv, din perspectiva art. 539 alin. (2) C. proc. pen., ce impune constatarea de către organele/instanţelor penale a nelegalităţii privării de libertate, cu ignorarea deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, apare ca fiind vădit nefondată.

Prin Decizia nr. 15/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că nelegalitatea măsurii preventive privative de libertate trebuie să fie constatată explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia, iar hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate. Recurentul adduce în discuţie această decizie în încercarea de a determina reţinerea unui alt moment de început al curgerii termenului de prescripţie, respectiv cel al comunicării deciziei penale de achitare în loc de cel al rămânerii definitive a acestei hotărâri întrucât numai la acel moment a putut lua cunoştinţă de motivarea instanţei de apel cu privire la caracterul nelegal al măsurii privative de libertate şi, deci, numai atunci putea să formuleze pretenţia concretă de despăgubire, în raport de cele statuate prin decizia ICCJ nr. 15/2017.

Este adevărat că, în perioada în care a fost pronunţată soluţia de achitare, modul de interpretare a prevederilor art. 539 C. proc. civ. era cel consacrat prin Decizia ICCJ nr. 15/2017, decizie care, potrivit celor deja arătate, stabilea insuficienţa hotărârii de achitare pentru a stabili caracterul nelegal al stării privative de libertate.

Cu toate acestea, decizia respectivă nu mai poate fi avută în vedere câtă vreme, în lumina noilor statuări ale instanţei de contencios administrativ şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, existenţa dreptului la compensaţie întemeiat pe caracterul nedrept/injust al privării de libertate nu poate fi condiţionat de stabilirea caracterului nelegal al măsurii privative de libertate, o atare condiţionare fiind de natură să limiteze sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie, în condiţiile în care, în temeiul acestor dispoziţii constituţionale, soluţia de achitare/clasare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate. (par. 44).

Dintr-o altă perspectivă, aşa cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de apel, comunicarea deciziei penale de achitare nici nu ar fi fost de natură a-i crea reclamantului o situaţie mai favorabilă câtă vreme în cuprinsul motivării hotărârii nu s-a făcut nicio referire la caracterul nelegal al lipsirii de libertate, ceea ce înseamnă că hotărârea de achitare, chiar şi comunicată, nu ar fi putut reprezenta temei al stabilirii caracterului nelegal al detenţiei. În această ecuaţie esenţială este soluţia de achitare reflectată în minuta deciziei penale, care, indiferent de temei şi independent de argumentele pe care se sprijină, conferă premisa iniţierii demersului judiciar de acordare a despăgubirilor morale pentru arestarea nelegală.

Aşa fiind, rezultă că instanţa de apel, subsecvent statuării cu privire la aplicabilitatea în cauza pendinte a deciziei nr. 136/2021, ale cărei efecte au fost interpretate, de asemenea, cu valoare obligatorie, conform deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1/2023, cu privire la dreptul la despăgubiri al unei persoane care a suferit o arestare injustă, astfel cum s-a arătat şi în precedent, a reţinut în mod corect că nu se justifică argumentele invocate cu scopul demonstrării neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 539 alin. (2) C. proc. pen., în interpretarea dată normei în jurisprudenţa anterioară publicării deciziei instanţei de contencios constituţional menţionate.

Cât priveşte referirile recurentului la decizia nr. 788/2016 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că acestea pornesc de la o interpretare proprie şi eronată a considerentelor reţinute de forul constituţional în paragraful indicat în motivele de recurs, în condiţiile în care nicăieri în conţinutul deciziei nu se menţionează faptul că termenul prevăzut de art. 539 C. proc. pen. se calculează de la momentul motivării hotărârii judecătoreşti. Din contră, fiind sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate cu privire la termenul de 6 luni, Curtea Constituţională, în paragraful 15, a statuat că "(…) este un termen de prescripţie a dreptului la acţiune, rezonabil, care asigură condiţiile optime celui prejudiciat pentru a exercita acţiune în justiţie în scopul obţinerii reparaţiilor legale. De altfel, exerciţiul niciunui drept fundamental recunoscut de Constituţie sau de tratatele internaţionale privind drepturile omului nu trebuie absolutizat, motiv pentru care instituirea prin lege a unor condiţii procesuale de valorificare a respectivului drept, cum este în speţă, instituirea unui termen de 6 luni pentru introducerea acţiunii, nu este incompatibilă cu exigenţele constituţionale care se circumscriu principiului liberului acces la justiţie."

Nu poate fi primită nici critica circumscrisă motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care s-a reclamat nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul aplicării eronate a art. 416 alin. (1) C. proc. pen. din perspectiva deciziei nr. 76/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a speţelor pe care instanţa de apel şi-a fundamentat raţionamentul, precum şi a art. 581, art. 579, art. 576 şi art. 565 C. proc. pen., care stabilesc că termenele se calculează de la motivare, dar şi sub aspectul nemotivării excluderii de la aplicare a cauzei Brudan contra României.

În prealabil, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură a fost indicat în mod formal, fără a se arăta în concret care sunt dispoziţiile de drept material încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de apel.

Prin decizia nr. 76/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în paragraful 117, a arătat că "Legea aplicabilă în timp dreptului la repararea de către stat a pagubei în caz de eroare judiciară este cea de la data la care hotărârea de achitare a rămas definitivă, stabilită după regulile prevăzute de art. 416-417 din C. proc. pen. din 1968, respectiv art. 551 şi 552 din C. proc. pen. adoptat prin Legea nr. 135/2010."

Relevante, în speţă, sunt dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, care prevăd că "legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile", iar în materie civilă regula este că legea civilă nu retroactivează.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 6 C. civ. care prevăd: că "Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactive. (2) Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor. (5) Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare."

Decizia penală nr. 1342 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care a fost admis apelul declarat de inculpatul T. şi s-a dispus achitarea acestuia, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost pronunţată la data de 20 decembrie 2017, moment în care în vigoare era C. proc. pen. din 2010.

În conformitate cu art. 552 alin. (1) din C. proc. pen. din 2010, hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel.

Este adevărat că instanţa de apel, în evaluarea momentului de la care curge termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune în acordarea despăgubirilor pentru arestarea nedreaptă, s-a raportat eronat la art. 416 alin. (1) din C. proc. pen. din 1968, însă această împrejurare nu schimbă cu nimic datele problemei analizate, câtă vreme reperele avute în vedere evidenţiază un calcul corect al termenului de 6 luni prevăzut de art. 541 alin. (2) C. proc. pen., astfel cum s-a prezentat în cele ce preced.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, dispoziţiile art. 565 C. proc. pen. (publicarea hotărârii de condamnare), ale art. 576 C. proc. pen. (măsurile şi obligaţiile impuse de instanţă), ale art. 579 C. proc. pen. (restituirea lucrurilor şi valorificarea celor neridicate) şi ale art. 581 C. proc. pen. (despăgubiri civile şi cheltuieli judiciare) nu cuprind reguli privind modul de calcul al termenelor, ci chestiuni legate de punerea în executare a pedepselor complementare, a altor dispoziţii legale din C. pen., precum şi a dispoziţiilor civile din hotărâri.

Cu privire la aplicabilitatea în speţă a cauzei Brudan contra României, sunt valabile argumentele expuse în cele ce preced a căror reluare nu se mai impune. În plus, instanţa de apel s-a raportat chiar la jurisprudenţa europeană evocată de recurentul-reclamant (cauza Herednichenko şi alţii contra Rusiei), concluzionând că premisa litigiului dedus judecăţii diferă de cea care a fost valorificată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza amintită, chestiunea disputată rezumându-se la momentul startului termenului pentru declararea apelului, calculat în moduri diferite la nivel naţional.

Este nefondată şi critica prin care se susţine nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul modului de cuantificare a prejudiciului moral, din perspectiva nemotivării înlăturării argumentelor invocate în demonstrarea acestuia şi a greşitei aplicări a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, critică circumscrisă cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Din verificarea considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte constată că, reţinând caracterul întemeiat al criticilor deduse judecăţii apelurilor declarate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi procuror, sub aspectul incidenţei prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la capătul de cerere având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru arestarea injustă, în perioada de referinţă, excepţie de procedură peremptorie şi absolută, instanţa de apel nu a mai procedat la analizarea motivelor de apel formulate de reclamant cu privire la fondul acestui capăt de cerere, o atare cercetare fiind de prisos, în condiţiile prevăzute de art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, admiţând apelul declarat de reclamant, instanţa devolutivă a schimbat în parte sentinţa Tribunalului, obligându-l pe pârât să-i plătească acestuia suma de 20.000 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale pentru durata nejustificat de lungă a procesului penal, faţă de 15.000 euro cât stabilise prima instanţă.

Contestând, pe calea prezentului recurs, cuantumul daunelor morale acordate, cu scopul de a demonstra caracterul insuficient al acestuia, recurentul-reclamant a făcut referire la cadrul jurisprudenţial general de care instanţa de apel nu a ţinut cont, dar şi la situaţia de fapt menită a contura caracterul rezonabil al sumelor pretinse cu acest titlu.

Înalta Curte reţine că, de principiu, cuantificarea prejudiciului moral nu poate fi supusă unor rigori abstracte, stricte, valorile morale a căror încălcare se reclamă neputând fi evaluate în bani. Atingerile aduse valorilor morale îmbracă forme concrete de manifestare, ce diferă de la caz la caz, trebuind a fi analizate, urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au putut fi lezate în circumstanţele concrete ale fiecărui caz în parte, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, dacă o sumă de bani şi în ce cuantum, este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

Evaluarea daunelor morale presupune aşadar, examinarea în principal, a unor criterii referitoare la consecinţele suferite în plan fizic şi psihic, daunele morale reprezentând compensaţia datorată pentru atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană.

Pe de altă parte, acordarea prejudiciului moral semnifică o reparaţie morală de principiu, iar despăgubirile morale nu trebuie să constituie un motiv de îmbogăţire fără justă cauză.

Aşa cum rezultă şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, însăşi Curtea, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, aprecierea cuantumului acestora trebuind să fie rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.

Ca atare, reţinând că nu poate exista un echivalent pecuniar absolut al suferinţei morale cauzate de durata îndelungată a procedurilor judiciare cărora o persoană trebuie să le facă faţă, stabilirea cuantumului daunelor morale pentru repararea prejudiciului suferit de reclamant trebuie să se facă ţinând seama de necesitatea respectării a două principii, anume, cel al echităţii şi cel al proporţionalităţii, cu luarea în considerare, în egală măsură, şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului conturată în speţe similare.

Raportat la considerentele ce preced, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte observă că prima instanţă de control judiciar, luând act că prin motivele de apel nu s-au adus critici punctuale relative la durata nerezonabilă a procesului penal ce ar fi constituit premisa acordării despăgubirilor, ci doar cu privire la operaţiunea de individualizare a sumelor acordate cu acest titlu, a inclus în câmpul criteriilor de apreciere a daunelor morale complexitatea cauzei, comportamentul părţilor în proces şi al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru reclamant.

Astfel, contabilizarea cuantumului acordat a avut drept reper calitatea de ziarist a reclamantului, profesie care prin natura sa implică un capital de încredere şi imagine, însă prin trenarea acuzaţiilor penale pe o perioadă lungă de timp a permis perpetuarea pătării imaginii reclamantului în lumea presei, acesta continuând să fie catalogat drept şantajistul, puşcăriaşul, în ciuda pronunţării unei soluţii de achitare, chiar şi ziariştii nu i-au creditat nevinovăţia ca motiv de achitare.

În aceeaşi măsură durata nerezonabilă a procesului penal iniţiat prin arestul injust a contribuit la compromiterea definitivă a imaginii şi a capitalului de încredere, menţinerea unui climat incert privind nevinovăţia reclamantului, corelativ, cu pierderea dreptului de a exercita profesia de ziarist.

De asemenea, a considerat oportun a folosi drept criteriu pentru cuantificarea efectivă a prejudiciului valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate de Curtea Europerană a Drepturilor Omului (cauza Vlad contra României, cauza Georgescu contra României, cauza Stoianova şi Nedelcu contra României) şi de instanţele naţionale (decizia civilă nr. 911/03.10.2018 a Curţii de Apel Oradea, decizia civilă nr. 35/23.02.2018 a Curţii de Apel Cluj, sentinţa civilă nr. 14/21.01.2022 a Tribunalului Satu Mare) în speţe similare.

Totodată, a reţinut că durata procesului penal a produs schimbări radicale în viaţa reclamantului, aceasta implicând supunerea acestuia rigorilor procedurale pe toată durata acestuia, prezenţa la instanţă sau la alte autorităţi de câte ori a fost necesar, ceea ce a creat în mod cert efecte negative asupra vieţii cotidiene a reclamantului, inclusiv asupra stării sale psihice, şi un disconfort emoţional puternic în ceea ce priveşte deznodământul procesului penal.

Or, prin durata excesivă a procesului penal a fost încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în raport de care statul era obligat să creeze un sistem judiciar eficient apt să soluţioneze o cauză într-un termen rezonabil.

Prin urmare, raportat la toate aceste elemente conjugate, instanţa de apel a apreciat că suma de 20.000 euro, pentru durata nerezonabilă a procesului, este de natură să-i confere reclamantului o reparaţie echitabilă şi o satisfacţie suficientă şi adecvată pentru prejudiciul generat.

Raportat la aceste aspecte, Înalta Curte constată că decizia atacată este suficient argumentată, instanţa de apel prezentând pe larg argumentele ce au fundamentat soluţia adoptată, cu referiri concrete la criteriile avute în vedere în operaţiunea de cuantificare a prejudiciului, raţionamentul judiciar ce rezultă din considerentele deciziei fiind de natură a demonstra aplicarea corectă a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului precum şi valorificarea judicioasă a aspectelor rezultate din Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, susţinerile în sens contrar formulatre de reclamant prin motivele de recurs fiind neîntemeiate.

Împrejurarea că recurentul este nemulţumit de cuantumul daunelor morale acordate nu echivalează cu nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 C. proc. civ., reaprecierea întinderii prejudiciului neputând face obiectul judecăţii în recurs.

Cu referire la criticile ce vizează nelegalitatea deciziei instanţei de apel sub aspectul modului de cuantificare a prejudiciului material ca urmare a excluderii cheltuielilor cu onorariile avocaţiale şi diurna părţilor, Înalta Curte observă, cu titlu preliminar, că, deşi au fost subsumate aceloraşi motive de casare, reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 C. proc. civ., nu pot fi analizate prin raportare la prevederile punctului 8 al textului legal menţionat întrucât nu relevă niciun aspect de nelegalitate din perspectiva modului de interpretare şi aplicare a normelor de drept material, acest caz de casare fiind invocat doar formal.

Invocând aplicarea greşită a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurentul susţine, de fapt omisiunea instanţei de apel de a indica motivele pentru care argumentele care au fundamentat solicitarea de acordare a acestor cheltuieli au fost excluse de analiză, or, motivarea hotărârii cu nerespectarea rigorilor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi de art. 6 din Convenţie este o chestiune de nelegalitate ce se impune a fi ananlizată din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., nepăunând în discuţie aplicarea greşită a unor norme de drept material.

Motivarea hotărârilor judecătoreşti se impune, fără îndoială, din perspectiva dreptului la un proces echitabil, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanţele concrete ale cauzei, a fost soluţionat procesul. În egală măsură, motivarea hotărârii este esenţială în administrarea adecvată a justiţiei, în condiţiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei într-un sens sau altul.

Dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile părţilor sunt într-adevăr ascultate, adică examinate în mod real de către instanţa sesizată. Astfel spus, art. 6 implică în sarcina instanţei obligaţia de a face o examinare efectivă a argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa, fără a impune însă un răspuns detaliat la fiecare argument al părţii. Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea presupune totuşi, ca partea în cauză să se poată aştepta la un răspuns specific şi explicit cu privire la aspectele decisive ale rezultatului procedurii în cauză.

Prin raportare la criticile formulate de recurentul-reclamant, rolul instanţei de control judiciar este acela de a stabili dacă şi în ce măsură chestiunile esenţiale supuse judecăţii, relativ la capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale, şi-au găsit răspuns în hotărârea pronunţată de prima instanţă de control judiciar. Pentru aceasta, este absolut necesară raportarea la considerentele hotărârii, ţinând seama că scopul motivării este tocmai acela de a fundamenta şi explica măsurile cuprinse în dispozitiv.

Astfel, verificând conţinutul deciziei atacate, Înalta Curte constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât instanţa de apel a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat menţinerea soluţiei primei instanţe cu privire la respingerea pretenţiilor reclamantului constând în acordarea onorariilor avocaţiale şi a cheltuielilor de masă şi cazare ocazionate de efectuarea deplasărilor la instanţele din Galaţi şi Brăila, reţinând, pe de o parte, că, în absenţa contractelor de asistenţă juridică, facturile, chitanţa şi ordinul de plată depuse de reclamant, nu fac dovada pretenţiilor, neputând fi stabilită legătura dintre onorariul avocaţial şi dosarul penal, iar, pe de altă parte, că, atât timp cât nu s-a făcut dovada faptului că reclamantul şi avocatul s-au cazat în unităţi hoteliere şi nici că ar fi luat masa la restaurant sau la alte unităţi de alimentaţie publică, nefiind depuse nici înscrisuri relevante în acest sens, sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de masă şi cazare nu se justifică.

Susţinerile referitoare la neanalizarea probelor suplimentare depuse în apel nu se circumscriu unor critici de nelegalitate susceptibile de a fi analizate în recurs ele exprimând, mai degrabă, nemulţumirea părţii faţă de modul în care au fost analizate aspectele de fapt ale cauzei şi probatoriul administrat, chestiune ce ţine cel mult de netemeinicia deciziei atacate care nu poate face obiectul controlului judiciar în recurs.

Câtă vreme din considerentele deciziei recurate se desprind în mod explicit argumentele pentru care instanţa de apel a apreciat netemeinicia susţinerilor reclamantului pe aceste aspecte, nu se poate reţine incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., susţinerile recurentului circumscrise acestui motiv de recurs fiind, în realitate, simple argumente invocate în susţinerea poziţiei sale procesuale privitor la probarea certitudinii şi întinderii cheltuielilor pe care pretinde că le-a efectuat, care, însă, nu au fost acceptate de către instanţa de apel, fiind înlăturate motivat.

Sub acest aspect este important de subliniat că, aşa cum s-a arătat mai sus, art. 6 din Convemnţia Europeană a Drepturilor Omului implică în sarcina instanţei obligaţia de a face o examinare efectivă a argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa, fără a impune însă un răspuns detaliat la fiecare argument al părţii. Or, în cauză, deşi nu s-a făcut referire în mod explicit la fiecare argument prezentat prin cererea de apel, rezultă cu evidenţă din hotărârea recurată faptul că motivele de apel au fost analizate în realitate sub aspectele învederate de parte, neputându-se pune problema unei necercetări a fondului pretenţiilor, astfel cum susţine recurentul.

Ca atare, întrucât conduita procedurală adoptată de către instanţa de apel răspunde exigenţelor impuse de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ipoteza în concret invocată de recurent nu poate fi subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., de vreme ce pune în discuţie probele, cu solicitarea expresă adresată instanţei de recurs de a reconsidera concludenţa lor, aspect nepermis în acestă etapă procesuală, având în vedere că în recurs se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate, în raport de motivele de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ la pct. 1-8 ale art. 488 C. proc. civ.

Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor:

Printr-o primă critică adusă deciziei atacate, recurentul pârât invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ. sub aspectul soluţionării excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor pentru Statul Român, critică susceptibilă de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât relevă încălcarea unei reguli de procedură care atrage sancţiunea nulităţii hotărârii recurate, aceasta urmând a fi analizată şi din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât se pretinde, deopotrivă, şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 221 C. civ. şi ale art. 224 C. civ.

Înalta Curte apreciază că această critică este nefondată, observând că prima instanţă de control judiciar, în concordanţă cu abordarea instanţei anterioare şi cu prevederile art. 36 C. proc. civ., a apreciat în mod corect că soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive este legală şi temeinică în contextul în care Statului Român îi revine sarcina organizării sistemului judiciar, concretizată, între altele, şi în aceea de a asigura resursele umane necesare acestui sistem precum şi cadrul legislativ care să permit soluţionarea pricinilor într-un interval de timp rezonabil, netemeinicia excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor pentru Statul Român rezultând din conţinutul prevederilor art. 223 C. civ.

Potrivit art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Aşadar, dacă instanţa este învestită cu o cerere de chemare în judecată în primul rând va verifica identitatea subiectelor raportului juridic dedus judecăţii cu identitatea părţilor din proces, iar în cazul existenţei unei neconcordanţe acţiunea va fi respinsă ca fiind formulată de sau împotriva unei persoane fără calitate.

Verificând limitele învestirii primei instanţe sub aspectul obiectului şi cauzei demersului judiciar dedus judecăţii, se reţine că prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 2.200.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi la plata sumei de 240.000 RON, cu titlu de daune materiale, datorate pentru prejudiciul cauzat prin durata îndelungată a procesului penal, iar prin cererea depusă la data de 01 noiembrie 2018, acţiunea a fost modificată sub aspectul cuantumului daunelor morale, a cauzei juridice şi a temeiului de drept, suma de 1.000.000 RON fiind pretinsă de reclamant ca urmare a arestării nelegale în perioada 30.10.2006-23.03.23.03.2007, măsură preventivă luată în dosarul nr. x/2005.

În drept, recurentul-reclamant a invocat atât dispoziţiile art. 1349 şi urm. C. civ., cât şi pe cele ale art. 5 paragraful 5, art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 539 C. proc. pen. (varianta în vigoare la data sesizării primei instanţe) şi art. 52 alin. (3) din Constituţia României.

Aşadar, ca temei de drept al încălcării unor drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare reclamantul a formulat pretenţia patrimonială dedusă judecăţii, acesta, deşi a invocat în susţinerea demersului său judiciar dispoziţiile art. 1349 şi art. 1373 C. civ., a indicat, în acelaşi timp, şi norme procedurale speciale (art. 539 C. proc. pen.), norme de ordin constituţional [art. 52 alin. (3) din Constituţia României], dar şi de drept european (art. 5 paragraful 5, art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), care reglementează consecinţele încălcării unor drepturi şi libertăţi fundamentale.

De asemenea, din conţinutul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamantul a înţeles să se îndrepte cu o acţiune împotriva Statului Român a cărui răspundere este antrenată în contextul încălcării dreptului la un proces echitabil sub aspectul duratei procedurii judiciare şi a încălcării dreptului la imagine, onoare şi reputaţie prin faptele pretins ilicite săvârşite de reprezentanţii statului, drepturi fundamentale reglementate de art. 5 şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce îl îndreptăţeşte la repararea prejudiciului moral astfel produs, precum şi a celui material constând în cheltuielile efectuate pentru prezentarea sa în faţa instanţelor de judecată, în fond şi apel.

Faptele invocate de reclamant ca având caracter ilicit au fost săvârşite de autorităţi ale statului sau au fost consecinţele unor măsuri legislative ori administrative (durata excesivă a privării nelegale, instituirea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor, etc.).

O atare răspundere a Statului Român, potrivit opiniei reclamantului, este justificată de consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţii specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalităţii şi indepedenţei actului de justiţie, în concordanţă cu dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, potrivit cărora "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea credinţă sau gravă neglijenţă." Acest text constituţional consacră, la nivel de principiu, regula potrivit căreia statul răspunde patrimonial pentru eventuale erori judiciare cu caracter prejudiciabil.

În consecinţă, ceea ce s-a urmărit prin promovarea acţiunii pendinte nu a fost angajarea unei răspunderi civile delictuale de drept comun - pentru a se pune problema verificării tuturor condiţiilor generale ale răspunderii civile, referitoare la fapta ilicită, vinovăţie, prejudiciu, în condiţiile art. 1357 C. civ., ori a unei răspunderi pentru fapta altuia, în baza raportului de prepuşenie, din perspectiva art. 1373 C. civ., aspect, de altfel, nuanţat şi în partea analizei criticii recurentului-reclamant relative la soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii cererii având ca obiect obligarea pârâtului la plata de daune morale cauzate prin privarea de libertate în perioada de referinţă, în temeiul răspunderii civile delictuale prevăzută de art. 1349, art. 1373 C. civ.

În realitate, îndreptând acţiunea împotriva statului, reclamantul a tins la angajarea răspunderii civile delictuale obiective, indepedente de orice vinovăţie, a statului, ca persoană responsabilă, care răspunde pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, conform art. 52 alin. (3) din Constituţie, în calitatea sa de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie căruia îi incumbă şi riscul de activitate al serviciului public de înfăptuire a justiţiei, cu respectarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor, ştiut fiind că activitatea jurisdicţională este supusă normelor dreptului public, dar poate produce, prin disfuncţionalităţi sau prin neîndeplinirea obligaţiilor pozitive stabilite în sarcina statului, efecte de natură civilă, concretizate în prejudicii de natură materială sau morală justiţiabililor sau altor persoane, efecte care cad sub incidenţa legii civile.

Legitimarea procesuală a Statului Român este justificată din perspectiva obligaţiilor pe care statele care au ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului o au de a proteja drepturile şi libertăţile fundamentale şi de a crea mecanismele care să permită sancţionarea nerespectării duratei rezonabile a procedurii. Astfel, în jurisprudenţa sa (hotărârea Kudla contra Poloniei, 26 octombrie 2000, 30210/96), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele parte la convenţie sunt obligate să creeze în ordinea juridică internă un sistem care să permită sancţionarea depăşirii duratei rezonabile a procedurii, interpretarea corectă a art. 13 fiind aceea că dispoziţia Convenţiei garantează un remediu efectiv în dreptul intern persoanei care se pretinde victimă a unei violări a dreptului său la o durată rezonabilă a procedurii.

Dacă ar fi acţionat în sens contrar, instanţa de apel ar fi nesocotit izvorul pretenţiilor reclamantului care, atunci când a făcut referire la art. 5 şi art. 6 din Convenţia Europeană a Dreptului Omului, pentru a justifica temeiul răspunderii statului, a avut în vedere obligaţiile acestuia, în calitate de semnatar al Convenţiei Europene, de a asigura toate garanţiile pentru ca actul de justiţie să fie realizat cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, respectiv de a acţiona în scopul prevenirii şi, atunci când este cazul, înlăturării încălcării drepturilor părţilor, inclusive prin modalitatea de derulare a procedurilor judiciare.

Susţinerea recurentului-pârât în sensul că statul nu poate fi răspunzător în calitate de comitent pentru faptele celor care au instrumentat cauza (procurori), întrucât nu există niciun fel de raport de prepuşenie, care să justifice angajarea răspunderii acestuia pentru faptele prepuşilor săi nu poate fi primită, Înalta Curte observând că cererea reclamantului nu vizează obligarea pârâtului în temeiul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, ci în temeiul răspunderii pentru propria faptă ilicită a pârâtului, fiind invocată încălcarea dreptului la un proces echitabil, punându-se în discuţie răspunderea statului pentru neorganizarea sistemului judiciar de aşa manieră încât încălcarea dreptului la proces echitabil să nu se producă, iar din această perspectivă nu pot fi incidente nici dispoziţiile art. 224 alin. (1) C. civ. referitoare la răspunderea subsidiară a statului pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice.

Astfel, răspunderea sa este angajată independent de orice culpă, pe temei obiectiv, şi este consacrată prin art. 223 alin. (1) C. civ. care precizează că în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens.

Cu referire la participarea în proces a Ministerului Finanţelor, Înalta Curte apreciază că, neexistând dispoziţii derogatorii prin care să fi fost desemnat în mod expres un alt reprezentant al Statului, legitimarea procesuală pasivă aparţine Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, fiind în mod corect reţinută de prima instanţă, sub ambele aspecte.

Incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocată de recurentul-pârât sub aspectul omisiunii analizării argumentelor deduse judecăţii apelului cu referire la cuantumul daunelor morale şi materiale acordate părţii adverse, prin decizia atacată, în condiţiile în care instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiate pe art. 1349 şi art. 1373 C. civ.

Înalta Curte constată că argumente similare au fost deduse judecăţii şi pe calea apelului (începând cu paragraful 5 al paginii 3 şi sfârşind cu paragraful 3 din pagina 4, singura diferenţă constă în suma acordată cu titlul de daune morale), pe care prima instanţă le-a reţinut şi analizat alături de cele evocate de procuror, ţinând cont de faptul că ceea ce s-a adus în discuţie, pe calea acestora, a fost operaţiunea de individualizare a despăgubirilor şi nu durata nerezonabilă a procedurii judiciare. Astfel, printr-o analiză comună şi distinctă acolo unde s-a impus, în stabilirea întinderii cuantumului despăgubirilor au fost avute în vedere criteriile şi principiile care au fost formulate în doctrină şi care rezultă din jurisprudenţa europeană şi naţională, la care instanţele de fond au făcut referire în conţinutul considerentelor hotărârilor pronunţate, aspectele reţinute fiind de natură a releva într-o manieră clară şi explicită raţionamentul care a condus la soluţia pronunţată. Întrucât aceste aspecte au fost analizate deja, în cadrul recursului declarat de reclamant, nu se mai impune reluarea argumentelor anterior prezentate, acestea fiind valabile şi în privinţa criticilor formulate de pârât ce vizează pretinsa nemotivare a soluţiei pe chestiunile legate de cuantificarea prejudiciului.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că soluţia pronunţată este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate şi nu se poate reţine existenţa unei nemotivări, ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată.

Simpla nemulţumire a recurentului-pârât cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, şi la faptul că instanţa de prim control judiciar nu şi-a însuşit apărările formulate de către acesta, nu justifică invocarea motivului de casare instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant tinde, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a interpretării instanţei de apel asupra cuantumului prejudiciului din perspectiva aprecierii date mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, chestiuni incompatibile cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Înalta Curte observă că recurentul-pârât a prezentat propria opinie cu privire la modalitatea în care ar trebui dezlegate şi interpretate împrejurările de fapt analizate de instanţa de apel, dar şi referitor la criteriile de apreciere a prejudiciului ce se degajă din jurisprudenţa europeană, or, aceste aspecte vizează netemeinicia deciziei atacate.

Aceeaşi concluzie se impune şi în privinţa afirmaţiilor recurentului-pârât privind lipsa dovezilor din care să reiasă cheltuielile de transport în cuantificarea daunelor materiale, ele antamând aspecte de temeinicie a hotărârii atacate, care excedează controlului instanţei de recurs.

Prin urmare, nu poate fi reţinută incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critica recurentului-pârât pe acest aspect fiind nefondate.

Nu poate fi primită nici critica ce susţine nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 2528 şi art. 2517 C. civ., cu privire la respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune având ca obiect daune morale şi materiale pentru durata excesivă a procesului, critică susceptibilă de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, recurentul susţine că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 24.03.2007, când Curtea de Apel Galaţi a respins recursul declarat de DIICOT, împotriva încheierii din 23.03.2007 a Tribunalului Brăila, prin care reclamantul a fost pus în libertate, invocând incidenţa art. 2517 C. civ.

În concret, prin încheierea penală din 23 martie 2007, pronunţată în dosarul nr. x/2007, Tribunalul Brăila, secţia penală, a dispus înlocuirea măsurii preventive a arestului preventiv cu obligarea de a nu părăsi localitatea, soluţie rămasă definitivă prin decizia penală nr. 156R/24.03.2007 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală, în urma respingerii recursului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila.

Raportarea recurentului la acest act procedural este greşită întrucât el nu cuprinde o soluţie pe fondul procesului penal, ci doar de înlocuire a măsurii preventive a arestului preventiv cu obligarea de a nu părăsi localitatea.

Câtă vreme reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu ca urmare a unei fapte ilicite cu caracter de continuitate, constând în durata îndelungată a procedurilor judiciare, momentul în care reclamantul a cunoscut cu certitudine atât întinderea prejudiciului cât şi pe cel responsabil de producerea sa este data pronunţării hotărârii penale definitive de achitare, care a pus capăt procesului, astfel încât termenul de prescripţie de 3 ani urmează a fi calculat de la acest moment, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 2517 C. civ.

Acţiunea în despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral cauzat prin durata îndelungată a unei proceduri judiciare nu intră în sfera de incidenţă a art. 539 C. proc. civ., ci se circumscrie art. 6 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1349 C. civ., temeiuri legale pe care recurentul-reclamant şi-a fundamentat pretenţiile deduse judecăţii, prin cererea modificatoare.

Potrivit dispoziţiilor art. 2517 C. civ., "termenul de prescripţie este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen", iar potrivit art. 2528 alin. (1) C. civ., "prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

În raport cu aceste dispoziţii legale, susţinerile recurentului-pârât, în sensul că termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă, în ceea ce priveşte cererea de acoperire a prejudiciului produs reclamantului prin durata îndelungată a procesului penal, de la data rămânerii definitive a încheierii penale din 23 martie 2007 a Tribunalului Brăila, secţia penală, apare ca fiind vădit nefondate urmând a fi înlăturate ca atare.

Din perspectiva problemei supuse analizei este relevantă decizia nr. 1342 care a fost pronunţată la data de 20 decembrie 2017 de către Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, or, raportat la aceasta, formularea cererii de acordare a despăgubirilor la data de 01.11.2018 apare ca fiind făcută în termenul de prescripţie de 3 ani, soluţia instanţelor de fond fiind legală.

Cât priveşte critica prin care recurentul-pârât reclamă neanalizarea excepţiei indamisibilităţii astfel cum a invocat-o prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond, Înalta Curte constată că aceasta a fost invocată pentru prima dată în recurs, cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care reprezintă o aplicare a principiului înscris în art. 459 alin. (1) din acelaşi act normativ privind ordinea exercitării căilor de atac.

Recurentul-pârât pretinde că nu a invocat excepţia inadmisibilităţii pentru arestarea nelegală în perioada 30.10.2006-23.03.2007, în temeiul răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 şi art. 1373 C. civ., ci faţă de solicitarea din primul petit al acţiunii privind acordarea de daune morale şi materiale cu titlu de despăgubiri pentru durata îndelungată a procesului penal, petit întemeiat pe dispoziţiile art. 1349 C. civ.

Critica este nouă în condiţiile în care, din cuprinsul memoriului conţinând motivele de apel formulate împotriva sentinţei de fond, rezultă că acesta a vizat exclusiv soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru petitul de acordare daune materiale şi morale pentru durata nerezonabilă a procesului penal. În cuprinsul actului procedural menţionat, în paragraful 4 din pagina 3, făcând referire la excepţia inadmisibilităţii, pârâtul a susţinut, doar, că nu a invocat-o, expunând propria apreciere relativ la corectitudinea soluţiei primei instanţei în raport de norma specială conţinută de art. 539 C. proc. pen.

Or, câtă vreme în apel nu a fost dedusă judecăţii o critică relativă la modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii, invocarea acesteia direct în recurs este inadmisibilă, astfel că nu poate fi analizată.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că niciunul dintre motivele de casare invocate în cauză nu justifică casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, atât recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de şedinţă din 08 iunie 2023 şi a deciziei civile nr. 182A din 22 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, cât şi recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de şedinţă din 08 iunie 2023 şi a deciziei civile nr. 182A din 22 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 iunie 2024.