Retailer's satellite store music broadcasts not "public communication"; collective management claim for equitable remuneration rejected

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2024

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Primul ciclu procesual:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 11 august 2009, sub nr. x/2009, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a solicitat obligarea pârâtei A. la plata remuneraţiei echitabile şi a penalităţilor de întârziere datorate producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a propriilor fonograme în spaţiile publice de pârâtă, aferentă perioadei de la 01 august 2008 şi până în prezent.

La data de 26 octombrie 2010, reclamanta a depus cerere precizatoare, conform căreia a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 260.586 RON (cu TVA inclus), reprezentând remuneraţia echitabilă legal datorată pentru perioada 01.08.2008-31.10.2010 şi la plata penalităţilor de întârziere calculate şi datorate la momentul executării hotărârii judecătoreşti, susţinând că pârâta deţine 54 de spaţii comerciale şi a ataşat în anexă detalierea pentru fiecare spaţiu comercial a sumei pretinse; iar ulterior, la data de 10 mai 2011 reclamanta a formulat o nouă precizare a cererii, solicitând obligarea pârâtei la plata remuneraţiilor datorate pentru perioada 1.08.2008-31.03.2011 în cuantum de 268.770 RON (TVA inclus), precum şi a penalităţilor de întârziere constând în dobânda legală aferentă perioadei în litigiu.

Prin încheierea de şedinţă din 26 octombrie 2010, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată, pentru considerentele expuse în această încheiere.

Prin sentinţa civilă nr. 1017 din 24 mai 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, în contradictoriu cu pârâta A..

Prin decizia civilă nr. 32A din 23 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România împotriva sentinţei civile nr. 1017 din 24 mai 2011, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Prin decizia nr. 880 din 17 martie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UFPR) împotriva deciziei nr. 32A din 23 februarie 2012, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale; a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

În fundamentarea acestei soluţii, raportându-se la conţinutul cererii de chemare în judecată şi temeiul juridic al acesteia ce priveşte răspunderea civilă delictuală, întrucât intimata-pârâtă, pentru perioada în litigiu, a refuzat obţinerea autorizaţiei - licenţă neexclusivă de la reclamantă, ulterior expirării licenţelor anterioare nr. 2607/13.12.2005 şi, respectiv, nr. 3511/3.10.2006, în temeiul celei din urmă aceasta efectuând plata remuneraţiei echitabile până la data de 31.07.2008, în acord cu susţinerile recurentei, instanţa de recurs a reţinut că drepturile patrimoniale ale producătorilor de fonograme, ca titulari de drepturi conexe dreptului de autor, sunt prevăzute de art. 105 lit. a) - h) din Legea nr. 8/1996, iar dintre acestea, radiodifuzarea şi comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial face obiectul reglementării de la art. 1065 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, care prevede astfel:

"Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau orice modalitate de comunicare către public, artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme au dreptul la o remuneraţie unică echitabilă. (2) Cuantumul acestei remuneraţii se stabileşte prin metodologii, conform procedurii prevăzute la art. 131, 1311 şi 1312 (3) Colectarea remuneraţiei unice se efectuează în condiţiile prevăzute de art. 133".

Metodologia adoptată în aplicarea acestei dispoziţii legale şi incidentă perioadei în litigiu (01.08.2008-31.03.2011) este reprezentată de Decizia ORDA nr. 399/2006, publicată în M. Of. nr. 982/8.12.2006, dată de la care a intrat în vigoare, conform art. 4 din Decizie.

Potrivit art. 3 al Deciziei, recurenta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a fost desemnată drept colector al remuneraţiilor reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme, stabilite prin metodologie.

Metodologia însăşi defineşte noţiunile de comunicare publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, de utilizator de fonograme, după cum determină şi debitorul obligaţiei de plată a remuneraţiei echitabile, următorii termeni:

Astfel, la pct. 1 al Metodologiei s-a prevăzut că "prin comunicare publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora se înţelege comunicarea acestora în spaţii publice (închise sau deschise), indiferent de modalitatea realizării comunicării, prin întrebuinţarea unor mijloace mecanice, electroacustice sau digitale (instalaţii de amplificare, aparatură de redare a înregistrărilor sonore sau audiovizuale, receptoare radio ori televizoare, echipament informatic etc.), iar la pct. 3 se defineşte noţiunea de utilizator de fonograme, în sensul Metodologiei ca fiind orice persoană fizică sau juridică autorizată, care comunică public fonograme publicate în scop comercial ori reproduceri ale acestora, în spaţii deţinute cu orice titlu (de proprietate, de administrare, de închiriere, de subînchiriere, comodat etc.).

De asemenea, la pct. 5 din Metodologie se inserează obligaţia utilizatorului (al cărei izvor este dispoziţia corelativă a dreptului producătorilor de fonograme la remuneraţie echitabilă) de a obţine autorizaţii sub formă de licenţe neexclusive, eliberate de organismul de gestiune colectivă a drepturilor lor, indiferent de durata efectivă a comunicării publice, în schimbul unei remuneraţii, potrivit tabelelor adoptate prin Metodologie.

Debitorul obligaţiei de plată pentru licenţa neexclusivă este deţinătorul cu orice titlu al spaţiului unde se comunică public fonogramele publicate în scop comercial sau reproduceri ale acestora.

Astfel cum se poate constata, atât în art. 1065 din Legea nr. 8/1996, cât şi Decizia ORDA nr. 399/2006, se foloseşte noţiunea de fonograme publicate în scop comercial într-un moment ulterior celui la care în care legiuitorul a introdus distincţia dintre noţiunea de fonograme publicate în scop comercial (singura categorie de fonograme reglementată în forma iniţială a legii) şi cea de fonograme de comerţ, modificare legislativă intervenită prin Legea nr. 285/2004, ocazie cu care s-a stabilit pentru cea din urmă categorie gestiunea colectivă obligatorie prin dispoziţiile art. 1231 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, fără însă a se mai corela şi celelalte dispoziţii ale legii.

Ulterior, însă, prin modificările legii dreptului de autor adoptate prin O.U.G. nr. 123/2005 s-a introdus în cuprinsul Legii nr. 8/1996 şi art. 1232 alin. (1) lit. f) gestiunea colectivă facultativă pentru categoria fonogramelor publicate în scop comercial, stabilindu-se că pentru fonogramele care nu sunt supuse regimului gestiunii colective obligatorii, gestiunea poate fi nu doar individuală, ci şi colectivă; cum O.U.G. nr. 123/2005 a fost publicată în M. Of. nr. 843/19.09.2005 rezultă că distincţia dintre cele două categorii de fonograme era operantă în perioada ce interesează litigiul de faţă (1.08.2008-31.03.2011).

Ca atare, se pune problema determinării tipului de fonograme la care dispoziţiile art. 1065 din Legea nr. 8/1996 se referă; concluzia nu poate fi decât aceea că ea priveşte atât fonogramele publicate în scop comercial (ceea ce corespunde interpretării lit. a) normei), dar şi fonogramele de comerţ, potrivit distincţiei operate de legiuitor în anul 2004 prin inserarea art. 1231 alin. (1) lit. f) în corpul actului normativ (ceea ce corespunde unei interpretări sistematice şi istorico-teleologice a legii), ambele categorii de fonograme generând dreptul patrimonial la remuneraţie echitabilă pentru producătorii de fonograme, ca urmare a utilizării lor prin radiodifuzare sau comunicare publică.

Regimul juridic al gestiunii colective, însă, urmează a fi considerat ca obligatoriu în cazul fonogramelor de comerţ [art. 1231 alin. (1) lit. f)] şi facultativ pentru fonogramele publicate în scop comercial [art. 1232 alin. (1) lit. f)], distincţie neechivocă a legii.

Cum în cauza de faţă recurenta-reclamantă s-a prevalat de atribuţiile sale derivând din gestiunea colectivă obligatorie (parte substanţială dintre criticile sale din recurs privind demonstrarea imposibilităţii autorizării individuale a utilizării prin radiodifuzare sau comunicare publică a fonogramelor supuse gestiunii colective obligatorii în virtutea legii, aspect asupra căruia se va reveni), rezultă că pretenţia dedusă judecăţii trebuia a fi analizată cel puţin în raport cu prevederile art. 1231 alin. (1) lit. f) din lege, iar instanţa de apel era ţinută să califice conduita intimatei-pârâte (analiză permisă de limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel), verificând dacă aceasta, în perioada de referinţă a litigiului, a radiodifuzat şi/sau comunicat public fonograme de comerţ cu încălcarea dispoziţiilor legale (în lipsa autorizării); cu toate acestea, având în vedere că doar prin prezenta decizie au fost aduse aceste clarificări în privinţa categoriilor de fonograme, dar şi cu privire la regimul gestiunii colective, în rejudecare, curtea de apel va chestiona apelanta cu privire dacă, prevalându-se prin cererea de chemare în judecată de dispoziţiile art. 1065 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, aceasta a înţeles să solicite remuneraţia echitabilă datorată şi producătorilor de fonograme publicate în scop comercial pe care îi reprezintă în baza unui mandat acordat în acest scop (deci, în temeiul gestiunii colective facultative); acest mandat va trebui însă demonstrat în cauză cu referire la fiecare producător de fonograme în numele căruia solicită remuneraţia echitabilă, dacă fonogramele acelui producător au fost comunicate public de către pârâtă în intervalul respectiv.

Pe de o parte, cerinţa demonstrării mandatului acordat recurentei de producătorii de fonograme publicate în scop comercial rezultă din prevederile explicite ale art. 1232 alin. (2) din lege, iar pe de altă parte, art. 106 5 alin. (1) din acelaşi act normativ privind dreptul de autor şi drepturile conexe, poate fi înţeles ca referindu-se la ambele categorii de fonograme (deci şi la cele pentru care gestiunea colectivă este facultativă) doar dacă pentru categoria fonogramelor publicate în scop comercial gestiunea se realizează în concret în mod colectiv, deci este vorba despre repertoriul gestionat de recurentă şi aceasta deţine mandat de la producătorii respectivelor fonograme, pentru că doar în privinţa fonogramelor de comerţ funcţionează prezumţia legală de mandat instituită prin art. 1231 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Raţiunea adoptării unui regim juridic diferit în ce priveşte gestiunea colectivă a drepturilor patrimoniale ale producătorilor de fonograme derivă din imposibilitatea sau gradul ridicat de dificultate pentru gestionarea individuală a unora dintre drepturile acestora, dată fiind modalitatea concretă de utilizare, ceea ce a generat gestiunea colectivă obligatorie, în timp ce acelea ce pot fi autorizate individual de către titularii de drepturi intră în categoria gestiunii colective facultative, astfel că ele pot fi gestionate colectiv numai în baza manifestării de voinţă a titularului dreptului în sensul de a acorda organismului de gestiune colectivă mandat în acest sens.

De aici, decurge şi înţelesul conceptual diferit al celor două categorii legale şi autonome de fonograme: Astfel, fonogramele de comerţ cuprind interpretări, execuţii sau alte sunete ori reprezentări digitale ale acestora, a căror fixare a fost realizată în principal în scopul punerii acestora la dispoziţia publicului, inclusiv prin vânzarea suporturilor pe care sunt fixate respectivele interpretări (acestea fiind destinate de plano punerii lor la dispoziţia publicului, gestionarea individuală este quasiimposibilă), de ex., CD-uri, mp3, stick-uri etc. comunicate public prin staţii de amplificare ale pârâtei (comunicare publică) ori simpla redare, accesibilă publicului în spaţiile sale comerciale, a unui post de radio ce utilizează fonograme (utilizare indirectă prin radiodifuzare); fonogramele publicate în scop comercial cuprind interpretări, execuţii şi alte sunete realizate în scopul identificării şi autopromovării unui post de radiodifuziune ori a unui program al acestuia (având ca producător fie postul de radiodifuziune, fie un alt producător de fonograme), ori în scopul promovării unui produs sau serviciu; pentru cele din urmă categorii, generic - spoturi publicitare, se poate constata că acestea nu prezintă interes în folosire decât pentru postul de radiodifuziune respectiv ori pentru beneficiarul publicităţii sau reclamei la produsul ori serviciul promovat, neexistând un interes al publicului în achiziţionarea unor astfel de spoturi, motiv pentru care acestea pot fi gestionate individual.

În raport de aceste distincţii, instanţa de rejudecare va verifica pentru cazul în care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei doar la plata remuneraţiilor echitabile datorate producătorilor de fonograme de comerţ sau şi a celor datorate producătorilor de fonograme publicate în scop comercial, dacă intimata pârâtă a radiodifuzat sau comunicat public astfel de fonograme din repertoriul gestionat de recurentă, reanalizând, din această perspectivă, dacă în cadrul spaţiilor comerciale deţinute de pârâtă au fost utilizate şi alte fonograme decât cele furnizate acesteia de către B., aspect neanalizat de instanţa de apel.

A. În cazul în care în supermarket-urile A. au fost difuzate doar programele B. acestea vor fi calificate prin analizarea şi interpretarea clauzelor contractuale (dar şi a oricăror alte probe ce se vor administra în rejudecare, dacă vor fi găsite utile pentru lămurirea acestor împrejurări) dacă sunt fonograme de comerţ ori fonograme publicate în scop comercial, materialul probator al cauzei urmând a fi reanalizat sau completat în funcţie de precizările pe care apelanta le va aduce cu privire la obiectul pretenţiilor sale (remuneraţiile echitabile datorate doar pentru fonograme de comerţ ori şi pentru fonograme publicate în scop comercial).

A.1. Dacă în cadrul magazinelor A. au fost comunicate public sau radiodifuzate doar programele instore radio furnizate de B. şi acestea vor fi calificate ca fiind fonograme de comerţ, având în vedere că B. este persoană juridică germană şi date fiind şi dispoziţiile art. 146 şi 147 din Legea nr. 8/1996, instanţa de apel va verifica îndeplinirea cerinţei prevăzute de art. 130 alin. (1) lit. c) din lege, anume existenţa unei convenţii încheiate cu organismul de gestiune colectivă (similar) din Germania corespunzător drepturilor conexe dreptului de autor valorificate în cauza de faţă - ale producătorilor de fonograme, iar nu ale autorilor operelor muzicale fixate pe fonogramele utilizate, cum greşit a reţinut instanţa de apel.

Ca atare, pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a constatat a fi fondată şi această critică a recurentei din perspectiva verificărilor întreprinse de instanţa de apel cu referire la GEMA, organism de gestiune colectivă din Germania pentru drepturile autorilor de opere muzicale, iar nu cele ale producătorilor de fonograme, aceste considerente fiind străine de natura pricinii.

A.2. În cazul în care B. a radiodifuzat fonograme publicate în scop comercial, dată fiind caracterul facultativ al gestiunii colective a acestor drepturi patrimoniale ale producătorilor de fonograme, instanţa de apel va verifica dacă reclamantei i s-a acordat mandat în acest scop de către producătorii înşişi ai fonogramelor (germani sau de alte naţionalităţi); fiind o gestiune colectivă facultativă, în acest caz, nu este suficientă eventuala dovedire a existenţei convenţiei cu organismul de gestiune colectivă similar din Germania decât este însoţită de dovada mandatării organismului de gestiune colectivă german de către producătorul de fonograme publicate în scop comercial şi utilizate în programele B., comunicate public în Magazinele A. din România, evaluare în cadrul căreia vor fi avute în vedere dispoziţiile art. 147 din Legea nr. 8/1996.

B. Pentru situaţia în care se va constata că în cadrul spaţiilor comerciale ale pârâtei au fost comunicate public sau radiodifuzate şi alte fonograme de comerţ ori fonograme publicate în scop comercial decât cele ale B. (dacă acestea din urmă vor fi indicate de reclamantă ca fiind avute în vedere prin cererea de chemare în judecată prin invocarea art. 1065 din lege, potrivit celor anterior detaliate), instanţa de apel va efectua verificările legale menţionate cu privire la B. (pct. A), dar referitor fie la alţi eventuali radiodifuzori, fie la alţi eventuali producători de fonograme.

De asemenea, se va avea în vedere că dacă intimata-pârâtă a preluat şi amplificat în spaţiile sale comerciale accesibile publicului programele unor radiodifuzori (fie doar ale B., fie şi ale altora), în scop ambiental, aceasta a realizat o comunicare publică de fonograme, ceea ce, în termenii normei de la art. 1065 alin. (1) reprezintă o utilizare indirectă de fonograme prin radiodifuzare, generatoare de remuneraţie echitabilă în favoarea titularilor de drepturi conexe, anume producătorii de fonograme.

Totodată, recurenta-reclamantă a învederat prin motivele de recurs şi împrejurarea că instanţa de apel nu a dat o dezlegare apărării pârâtei cu privire la calitatea B. de producător de fonograme, deşi recurenta a depus, în combaterea acestei apărări, o serie de înscrisuri, printre care şi "Condiţiile Comerciale Generale ale B., listinguri preluate de pe site-ul acestei companii care dovedesc faptul că B. este un prestator de servicii de radio care transmite programe de muzică prin satelit, direct către punctele comerciale ale propriilor clienţi şi nicidecum un producător de fonograme, în sensul legii; de asemenea, s-a mai arătat că programul muzical realizat conţine fonograme aparţinând unor diferiţi producători de fonograme, printre care, şi membri ai Uniunii Producătorilor de Fonograme din România.

Înalta Curte a constatat că, faţă de cele stabilite în sarcina instanţei de rejudecare, indirect a fost antamată această apărare a recurentei, aşa încât această chestiune urma a-şi găsi rezolvarea prin dezlegarea ce se va da cu privire la calificarea fonogramelor radiodifuzate de B., preluate de intimata pârâtă în supermarket-urile sale, conform distincţiilor arătate la pct. A.

Fără a avea la dispoziţie toate elementele necesare ce nu pot fi furnizate decât prin stabilirea corectă şi completă a situaţiei de fapt şi lămurirea cauzei sub toate aspectele, în limitele celor arătate, instanţa de recurs, la acest moment, nu este în măsură să tranşeze asupra acestui aspect; cu toate acestea, a fost util a se preciza că instanţa de rejudecare va califica şi analiza conţinutul programelor B. prin prisma raporturilor contractuale cu intimata pârâtă concretizate prin înscrisul de la dosar primă instanţă, interpretând clauzele acestui contract, dar şi ordonând alte probe dacă va găsi necesar, contract ce acoperă întreaga perioadă în litigiu (1.08.2008 - 31.03.2011), întrucât este încheiat la 11.07.2008 cu valabilitate până la 30.04.2012 (art. 5 din contract).

Curtea de apel, în rejudecare, în această analiză, va avea în vedere că nu este exclus ca B. să difuzeze atât fonograme publicate în scop comercial (dacă unele clauze se referă la reclame), cât şi fonograme de comerţ (întrucât contractul este însoţit şi de o anexă în care sunt enumerate piese muzicale, cu indicarea interpreţilor acestora, dar şi observându-se înscrisul de la fila x şi urm. dosar primă instanţă etc).

Dacă însă se va concluziona că B. radiodifuzează şi/doar opere muzicale "care nu necesită licenţă", atare apărare a intimatei-pârâte va fi verificată prin raportare la producătorii de fonograme, iar nu cu privire la autorii operelor muzicale, astfel cum greşit a procedat instanţa de apel, critică reţinută ca fondată pe temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Într-o altă critică, dezvoltată pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut că în mod nelegal instanţa de apel a stabilit că este exclusă gestiunea individuală a drepturilor supuse gestiunii colective obligatorii, dezlegare care, deşi în decizia recurată se referă la autorii operelor muzicale, este valabilă mutatis mutandis şi în ce priveşte drepturilor producătorilor de fonograme pentru care legea prevede gestiunea colectivă obligatorie.

Această critică a fost apreciată ca nefondată, instanţa de apel stabilind în mod corect că aceste drepturi pot fi gestionate şi individual, chiar în condiţiile gestiunii colective obligatorii.

Astfel, Înalta Curte a apreciat că art. 1231 din Legea nr. 8/1996 (implicit, lit. f), ce interesează în speţă) are semnificaţia prioritară a instituirii unei prezumţii legale de mandat, prezumţie ce funcţionează atunci când titularii de drepturi de autor nu au mandatat expres organismul de gestiune colectivă în acest sens.

Prezumţia legală de mandat poate fi însă răsturnată atunci când titularul însuşi şi-a exercitat dreptul patrimonial în discuţie în mod direct, iar nu prin reprezentantul său, situaţie ce se verifică fie atunci când titularul este cel care comunică public ori radiodifuzează fonogramele al căror producător este (nefiind nevoie de autorizare întrucât se exercită un drept propriu), fie în situaţia în care el însuşi a acordat în mod direct unui terţ autorizarea sub forma unei licenţe neexclusive de a-i comunica public fonogramele, în ambele cazuri, operând o revocare implicită a contractului de mandat legal (ori, chiar convenţional, după cum se va arăta) stabilit în favoarea organismului de gestiune colectivă pentru administrarea dreptului de radiodifuzare şi comunicare publică.

Legea specială în materia dreptului de autor şi a drepturilor conexe nu conţine dispoziţii exprese, derogatorii de la dreptul comun (care prevede soluţia în sensul celor anterior descrise), iar prevederile ei se completează cu dreptul comun, sens în care dispune explicit art. 153 din Legea nr. 8/1996; prin urmare, regulile din dreptul civil în materia mandatului sunt pe deplin aplicabile în acest caz, deci şi cele cu privire la posibilitatea revocării lui (art. 1552 pct. 1 C. civ. 1865).

Este neîndoilenic că în îndeplinirea atribuţiilor sale de colector unic al drepturilor patrimoniale ale producătorilor de fonograme, recurenta-reclamantă nu exercită drepturi proprii (exclusive sau neexclusive), ci acţionează în calitate de reprezentant (mandatar) al producătorilor înşişi, concluzie ce rezultă şi din formularea normei de la art. 123 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, care abilitează organismul de gestiune colectivă să îi reprezinte şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat.

Către aceeaşi concluzie conduc şi prevederile art. 123 alin. (3) din lege, potrivit cărora:

"Titularii de drepturi de autor sau de drepturi conexe nu pot cesiona drepturile patrimoniale recunoscute prin prezenta lege către organisme de gestiune colectivă"; ca atare, organismul de gestiune colectivă nu are calitatea de cesionar neexclusiv al drepturilor patrimoniale ale producătorilor de fonograme, cu atât mai puţin de cesionar exclusiv al aceloraşi drepturi.

Pe de altă parte, dacă s-ar primi susţinerea recurentei-reclamante în sensul că şi în situaţia exercitării dreptului patrimonial de către producătorul fonogramelor în mod direct, individual (ori, în plus, în cazul acordării licenţei neexclusive de către acesta utilizatorului) ar însemna a se accepta ideea că acesta nu mai este titular al dreptului patrimonial în discuţie, în absenţa unei cesiuni exclusive către organismul de gestiune colectivă, cesiune care este interzisă în mod expres de lege.

În consecinţă, acordând licenţele neexclusive în condiţiile art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, organismul de gestiune colectivă, chiar în situaţia gestiunii obligatorii, nu exercită un drept propriu, ci un drept al titularilor de drepturi conexe, în numele şi pe seama acestora.

În plus, şi prevederile art. 134 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 sunt în acelaşi sens:

"Exercitarea gestiunii colective încredinţate prin contractul de mandat nu poate restrânge în niciun fel drepturile patrimoniale ale autorilor."

Chiar dacă această normă foloseşte sintagma de "mandat încredinţat", ceea ce ar putea susţine concluzia gestiunii facultative (care funcţionează doar pe baza mandatului convenţional, deci, prin acord de voinţă), nu trebuie omis că şi în cazul gestiunii obligatorii nimic nu se opune ca titularul să acorde mandat organismului de gestiune chiar pentru drepturile supuse gestiunii colective obligatorii [în caz contrar, fiind inutilă reglementarea de la art. 123 alin. (2) din lege], după cum nu există nicio raţiune ca în cazul gestiunii colective facultative legiuitorul să interzică restrângerea drepturilor patrimoniale ale autorilor, iar în cazul celei obligatorii să o permită, cu toate că organismul de gestiune colectivă nu este decât un reprezentant (mandatar) al titularilor de drepturi conexe.

Totodată, art. 134 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, modificată şi republicată, dispune:

"În exercitarea mandatului, în condiţiile prezentei legi, organismelor de gestiune colectivă nu li se transferă sau nu li se transmit drepturi de autor şi drepturi conexe ori utilizarea acestora."

Pe de altă parte, această interpretare a dispoziţiilor art. 1231 din lege nu neagă caracterul obligatoriu al gestiunii colective pentru categoria drepturilor patrimoniale incluse de legiuitor în enumerarea din acest text şi, ca atare, nici nu o transformă în gestiune colectivă facultativă, întrucât ea operează în raport cu orice alt terţ care utilizează unul dintre aceste drepturi patrimoniale care nu este titularul însuşi sau care nu a fost autorizat în mod direct de către acesta; exigenţele dreptului comun impun însă titularului drepturilor conexe, cel puţin pentru situaţia în care acordă el însuşi licenţă neexclusivă unui terţ utilizator, să notifice organismului de gestiune colectivă această împrejurare (conform art. 1553, 1554 C. civ.) pentru a preîntâmpina sau paraliza demersuri paralele ale acestuia, întreprinse în acelaşi scop (notificări, cereri de chemare în judecată etc.).

În plus, dacă s-ar admite că titularul însuşi este lipsit de dreptul său patrimonial (supus gestiunii obligatorii) pentru a cărui utilizare i se cuvine o remuneraţie echitabilă, iar în cauza de faţă nu s-ar confirma inutilitatea autorizării pentru cel care comunică public sau radiodifuzează propriile sale fonograme, ar însemna a se dispune obligarea producătorului de fonograme la achitarea remuneraţiei către organismul de gestiune colectivă care apoi să i-o repartizeze (adică, celui pe care îl reprezintă şi în numele căruia se presupune că acţionează), ceea ce nu poate fi primit.

De asemenea, nu se poate reţine că prin interpretarea acestor norme în sensul explicitat, se anihilează distincţia legală dintre gestiunea colectivă obligatorie (art. 1231), gestiunea colectivă facultativă (art. 1232) şi gestiunea pe bază de mandat special (art. 1233 din Legea nr. 8/1996).

Înalta Curte a apreciat că prin soluţia adoptată cu privire la acest aspect aceste distincţii legale rămân pe deplin valabile, întrucât gestiunea colectivă obligatorie funcţionează în continuare chiar pentru producătorul de fonograme care şi-a exercitat în mod individual dreptul patrimonial într-o situaţie determinată, prezumţia relativă de mandat funcţionând în legătură cu fiecare comunicare publică şi radiodifuzare ex lege, pe toată durata de activitate a legii, respectiv a normei care o reglementează (art. 1231).

Utilizatorii nu sunt în situaţia de a opta între gestiunea colectivă obligatorie (caz în care ar cere autorizarea de la organismul de gestiune colectivă) şi gestiunea individuală de către producătorul fonogramelor însuşi (caz în care ar solicita licenţa neexclusivă de la autor), prioritară pentru aceştia fiind dispoziţia legală care îi obligă la o utilizare conformă legii, deci pe baza unei autorizaţii - licenţă neexclusivă pe care o va solicita organismului de gestiune colectivă, colector unic la remuneraţiilor echitabile; cu toate acestea, sunt posibile situaţii, în care producătorul de fonograme să fie implicat în comunicarea publică a acestora sau radiodifuzarea lor, astfel că, nimic nu se opune ca, în acest caz, utilizatorul să primească autorizarea chiar de la producător.

Or, aşa cum deja s-a arătat [în interpretarea art. 134 alin. (1) şi (4) din lege] nu poate fi primită ideea limitării drepturilor patrimoniale ale producătorilor de fonograme, în condiţiile în care dreptul patrimonial în discuţie nu le-a ieşit din patrimoniu şi, deci, nu a fost cesionat exclusiv către organismul de gestiune colectivă.

II. Al doilea ciclu procesual:

Prin decizia civilă nr. 1792A din 09 decembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2009, Curtea de Apel, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) - Asociaţia pentru Drepturi Conexe împotriva sentinţei civile nr. 1017 din 24 mai 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2009, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A..

Pentru a hotărî astfel, raportându-se la dispoziţiile art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., în considerarea dezlegărilor şi indicaţiilor conţinute de decizia de casare, instanţa de apel a reţinut că a fost învestită cu soluţionarea pretenţiilor Uniunii Producătorilor de Fonograme din România ce se referă atât la fonogramele de comerţ, cât şi la fonogramele publicate în scop comercial, conform cererii de probatoriu depusă la data de 17 august 2014 .

Referitor la lămurirea aspectului dacă în perioada în litigiu intimata-pârâtă A. a realizat acte de radiodifuzare sau comunicare publică, în sensul art. 1065 din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare pe perioada dedusă judecăţii (deci în forma modificată prin Legea 285/2004), făcând trimitere la acest text de lege, dar şi la art. 2 pct. 13 şi pct. 30 din Legea nr. 504/2002, Legea audiovizualului, ce defineşte noţiunea de radiodifuzor, instanţa de apel a reţinut că intimata-pârâtă, care a transmis în magazinele sale programele B., nu întruneşte calitatea de radiodifuzor, astfel că nici activitatea sa nu poate fi calificată ca fiind radiodifuzare.

În ceea ce priveşte actele de comunicare publică a programelor radiodifuzate de B., a reţinut că B. nu este producător de fonograme, ci doar radiodifuzor prin satelit, astfel cum rezultă din înscrisurile de la dosar rejudecare apel şi fila x, respectiv adresa trimisă de societatea germană C., explicaţiile furnizate de B. şi decizia de acordare a licenţei audio companiei B. emisă de D..

A mai reţinut că intimata-pârâtă a comunicat doar fonogramele de comerţ furnizate de B., nu şi cele puse la dispoziţie de alţi radiodifuzori precum şi fonograme de comerţ constând în spoturi publicitare, făcând trimitere la relaţiile furnizate de B. la 17.12.2014, din care rezultă că începând cu 01.08.2008 B. a pus la dispoziţia A. un program muzical de tip society ce nu este supus licenţierii .

De asemenea, s-a referit la cele statuate prin decizia civilă nr. 777A/26.10.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2009, definitivă, care se bucură de putere de lucru judecat, potrivit art. 431 C. proc. civ., în sensul că intervenţia apelantei A. nu constituie decât un simplu mijloc tehnic pentru a garanta sau ameliora recepţionarea programului instore radio transmis prin satelit de către B.. În acest sens, curtea de apel a avut în vedere clauzele contractului încheiat cu B., din care rezultă faptul că toate serviciile tehnice necesare pentru recepţionarea efectivă a transmisiei semnalului purtător al programului radio sunt puse la dispoziţie de B., incluzând receiverul pentru recepţionarea şi pentru decodarea programelor transmise prin satelit, montarea instalaţiei electroacustice, cât şi punerea la dispoziţie a unui serviciu telefonic de service în orele de program, pe când intervenţia A. se limitează la a garanta radiodifuzorului că sistemele pentru recepţionarea programului sunt pornite şi funcţionale în timpul orelor de program.

Totodată, a apreciat că, în cauză, nu s-a dovedit că pe lângă mijloacele tehnice necesare pentru recepţionarea efectivă a transmisiei semnalului purtător al programului radio puse la dispoziţie de B., intimata A. ar avea şi alte mijloace tehnice de natură a permite receptarea şi transmiterea către public a altor programe puse la dispoziţie de alţi radiodifuzori.

Sub aspectul regimului juridic, instanţa de apel a reţinut că intimata-pârâtă a comunicat către public fonogramele de comerţ furnizate de B., precum şi spoturi publicitare radiodifuzate tot de către B..

În privinţa fonogramelor de comerţ furnizate de B., a apreciat că acestea au constat în 199 piese aparţinând unor autori nominalizaţi, potrivit Listei de titluri muzicale comunicate de B. .

Cu referire la această listă, prin cererea formulată la 13.10.2020 apelanta-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a invocat excepţia inadmisibilităţii formulării de apărări noi în apel, arătând că această listă este total diferită de cea la care intimata-pârâtă a făcut trimitere în primul ciclu procesual unde se regăseau 341 de fonograme din repertoriul internaţional, printre care şi fonograme aparţinând membrilor Uniunii Producătorilor de Fonograme din România.

Instanţa de apel a respins excepţia inadmisibilităţii, prin încheierea din 18 noiembrie 2020, reţinând că prin apărările formulate în primă instanţă, prin întâmpinarea din 26 ianuarie 2010, intimata-pârâtă a arătat că: a încheiat cu B., la data de 18 iulie 2008, un contract având ca obiect producerea de către B. pentru A. a unui format specific de instore radio cu muzică care nu necesită licenţă, iar acest format este transmis de A. în toate filialele sale din România; că titularii drepturilor de autor şi conexe au renunţat la drepturile lor în favoarea B., astfel că reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România nu poate colecta pentru aceştia; că nu era necesară licenţierea din partea Uniunii Producătorilor de Fonograme din România.

Prin urmare, a constatat că apărările invocate în rejudecarea apelului se subsumează celor de la prima instanţă şi din primul ciclu procesual, chiar dacă lista de piese este diferită.

Pentru a lămuri diferenţa între lista de fonograme menţionată în primă instanţă şi lista de fonograme utilizată în rejudecarea apelului, instanţa de apel a solicitat relaţii suplimentare şi lămuriri de la B., iar prin adresa din 15 septembrie 2021 acesta a confirmat că fonogramele difuzate în magazinele A. în perioada în litigiu au fost cele 199 nominalizate în lista anexă A.II, iar cele 341 de piese menţionate în faţa primei instanţe au reprezentat doar propuneri în cursul negocierilor cu A. din anul 2008, propuneri la care s-a renunţat din cauza lipsei de atractivitate pentru publicul român.

Prin urmare, instanţa de apel s-a raportat în analiza regimului juridic al fonogramelor difuzate de B. în magazinele A. la cele 199 fonograme nominalizate în lista anexă A.II aflată la dosar apel rejudecare, reţinând în privinţa acestora că au acelaşi titular de drepturi (autor, artist interpret, producător).

Conform declaraţiei E. din 10 septembrie 2015, titularii acestor drepturi, inclusiv ai drepturilor cuvenite în calitate de producători, au licenţiat aceste drepturi către E., anterior anului 2008, remuneraţia plătită titularilor de drepturi fiind stabilită cu luarea în considerare a diferitelor moduri de folosinţă, inclusiv posibilitatea comunicării publice, principiul convenţiilor de reciprocitate cu organisme de gestiune străine neaplicându-se pentru situaţia acordării licenţelor directe; la rândul său E. a transmis către B. dreptul de a folosi, inclusiv de a sublicenţia, inclusiv prin comunicare publică unor terţe persoane.

În urma relaţiilor solicitate de instanţa de apel, la dosar au fost înaintate declaraţiile titularilor de drepturi în sensul că au transmis către E. toate drepturile de folosinţă şi valorificare asupra titlurilor menţionate, incluzând dreptul de comunicare publică .

Instanţa de apel a înlăturat apărările invocate de către apelanta-reclamantă în sensul că nu se poate ţine cont de aceste declaraţii, întrucât nu reprezintă contractele care au fost încheiate de titulari cu E..

Pentru a se verifica limitele cesiunii/licenţei şi perioada de valabilitate, instanţa de apel a apreciat că în cuprinsul acestor declaraţii se regăsesc elementele esenţiale necesare cauzei: drepturile transmise (drepturile de folosinţă şi valorificare asupra titlurilor menţionate, incluzând dreptul de comunicare publică), data la care au fost transmise (anterior anului 2008), celelalte aspecte fiind nerelevante.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că, în cauză, titularii drepturilor pentru cele 199 fonograme ce au făcut obiectul radiodifuzării de către B. în magazinele A. şi-au exercitat individual dreptul de a autoriza folosinţa şi au încasat individual remuneraţiile corespunzătoare, deci au realizat o gestiune individuală a drepturilor lor.

În acord cu instanţa de casare şi jurisprudenţa în cauzele similare, gestiunea colectivă nu restrânge dreptul titularilor de a exercita gestiunea individuală a drepturilor lor, iar exercitarea gestiunii individuale stinge dreptul la remuneraţie pe calea gestiunii colective pentru titlurile gestionate individual.

Referitor la indicaţia dată de instanţa de casare, în sensul verificării condiţiei art. 130 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 8/1996 - existenţa unei convenţii încheiate cu organisme similare din străinătate, instanţa de apel a constatat că între Uniunea Producătorilor de Fonograme din România şi GVL din Germania există Acord Bilateral referitor la Drepturile Producătorilor Independenţi de Fonograme, însă a apreciat că acest aspect este nerelevant câtă vreme fonogramele în litigiu au făcut obiectul autorizării individuale din partea titularilor de drepturi.

Ca atare, instanţa de apel a concluzionat că pentru cele 199 fonograme difuzate de B. în magazinele A. în perioada în litigiu, intimata-pârâtă nu datorează remuneraţii către apelanta-reclamantă.

Din aceeaşi perspectivă a obligaţiei pârâtei de a plăti remuneraţii pentru actul de comunicare publică realizat prin punerea la dispoziţiei publicului a celor 199 fonograme, radiodifuzate de către B. în magazinele A., a avut în vedere decizia civilă nr. 777A/26.10.2016 a Curţii de Apel Bucuresti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2009, rămasă definitivă, prin care s-a reţinut cu putere de lucru judecat că pârâta nu a realizat un act de comunicare publică pentru care să datoreze remuneraţii suplimentare.

În privinţa fonogramelor publicate în scop comercial, instanţa de apel a avut în vedere dezlegările date prin decizia nr. 153A din 23 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, publicată prin Decizia ORDA nr. 216/2011, în ceea ce priveste regimul fonogramelor publicate în scop comercial constând în spoturi publicitare, şi anume:

"Un al treilea tip de fonograme sunt cele cuprinzând interpretări, execuţii şi alte sunete, realizate în scopul difuzării lor pentru promovarea unui produs sau serviciu, aparţinând unui terţ în raport cu postul de radiodifuziune, ca formă de publicitate a produsului sau serviciului respectiv. Interesul folosirii acestor fonograme îl are doar beneficiarul acestora, beneficiar care, prin intermediul acestor fonograme, face publicitate unui produs, serviciu sau eveniment"; "(...) elementul caracteristic al acestui tip de fonogramă fiind însă împrejurarea că radiodifuzarea se realizează contra cost sau, în orice caz, în baza unei înţelegeri cu beneficiarul fonogramei. Prin urmare, fonogramele de acest tip sunt cele a căror radiodifuzare este producătoare de venituri pentru posturile de radiodifuziune, radiodifuzarea lor realizându-se, de regulă, în temeiul unor contracte de publicitate"; "(...) se încadrează în categoria juridică a fonogramelor publicate în scop comercial avute în vedere de art. 1232lit. f) din Legea nr. 8/1996, gestiunea colectivă a acestora fiind facultativă şi condiţionată de nerealizarea dreptului la remuneraţie printr-o gestiune individuală.

De asemenea, instanţa de apel a avut în vedere şi dezlegarea dată de instanţa de casare în sensul că în măsura în care reclamanta a înţeles să solicite şi remuneraţia echitabilă datorată producătorilor de fonograme publicate în scop comercial pe care îi reprezintă în baza unui mandat acordat în acest scop (deci, în temeiul gestiunii colective facultative), acest mandat trebuie demonstrat în cauză cu referire la fiecare producător de fonograme în numele căruia solicită remuneraţia echitabilă, dacă fonogramele acelui producător au fost comunicate public de către pârâtă în intervalul respectiv.

Potrivit probatoriului administrat în cauză, instanţa de apel a constatat că, în perioada în litigiu, intimata-pârâtă a difuzat în magazinele sale următoarele spoturi publicitare (conform CD-ului de la fila x bis şi înscrisurilor de la dosar apel rejudecare) produse de: F. S.R.L., S.C. G. (majoritatea covârşitoare), H., I., J., K., L., S.C. M., N..

De asemenea, a reţinut că apelanta-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a depus la dosar: contractul de mandat general încheiat cu F., contractul de mandat general încheiat cu S.C. G., contractul de mandat general încheiat cu H., contract de mandat general încheiat cu I. (filele x vol. 3), contractul de mandat general încheiat cu S.C. J., contractul de mandat general încheiat cu K., contractul de mandat general încheiat cu N., însă toate aceste contrcate nu au fost însoţite de declaraţiile de repertoriu în care să se se regăsească şi producţiile publicitare realizate pentru A., astfel că operează o prezumţie simplă în sensul că pentru aceste spoturi publicitare titularul şi-a exercitat individual dreptul de autorizare, contractul de mandat general şi declaraţii ale lui L. că îi aparţin înregistrările sonore aflate pe cele 2 CD-uri depuse la organismul de gestiune colectivă, însă la dosar nu au fost depuse şi CD-urile ataşate declaraţiei de repertoriu pentru a dovedi că în declaraţiile de repertoriu se regăsesc şi producţiile publicitare realizate pentru A., alte contracte de mandat cu producători care nu apar în lista reclamelor difuzate de A., care reprezintă mandate generale fără declaraţii de repertoriu, pentru a se putea reţine că sunt pentru spoturi publicitare difuzate în magazinele intimatei-pârâte în perioada în litigiu.

Prin urmare, în privinţa acestor spoturi publicitare difuzate în magazinele A., apelanta-reclamanta nu a făcut dovada mandatului pentru fiecare dintre acestea, operând o prezumţie simplă în sensul că pentru aceste spoturi publicitare titularii şi-au exercitat individual dreptul de autorizare.

Concluzionând asupra regimului juridic al fonogramelor difuzate de către B. în magazinele A. în perioada în litigiu, instanţa de apel a reţinut că în privinţa fonogramelor de comerţ, care au făcut obiectul radiodifuzării de către B. în magazinele A., titularii drepturilor pentru cele 199 fonograme şi-au exercitat individual dreptul de a autoriza folosinţa şi au încasat individual remuneraţiile corespunzătoare, deci au realizat o gestiune individuală a drepturilor lor; totodată, pârâta nu a realizat un act de comunicare publică pentru care să datoreze remuneraţii suplimentare.

În privinţa fonogramelor publicate în scop comercial, apelanta-reclamanta nu a făcut dovada mandatului pentru fiecare dintre acestea, operând o prezumţie simplă în sensul că pentru aceste spoturi publicitare titularii şi-au exercitat individual dreptul de autorizare.

În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate şi rejudecarea apelului.

În dezoltarea motivelor de recurs, în prealabil, a solicitat, în temeiul art. 103 C. proc. civ., repunerea în termenul de exercitare a recursului, având în vedere că hotărârea atacată a fost comunicată la vechiul sediu din b-dul x, fără a ţine cont de solicitarea adresată în scris, prin cererea depusă la data de 08 ianuarie 2016, de a se comunica toate actele de procedură la sediul din Bucureşti, b-dul x, nr. 6E.

A mai precizat că de conţinutul deciziei recurate a lua cunoştinţă la data de 15 februarie 2024, în urma studierii dosarului nr. x/2009 în arhiva Tribunalului Bucureşti, ocazie cu care a constatat că hotărârea fusese comunicată la vechiul sediu din b-dul x, fiind afişată pe uşa principală a imobilului, deşi în dispozitivul hotărârii s-a arătat în mod clar că Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) are sediul procesual în b-dul x, nr. 6E, O..

A reliefat faptul că în toate comunicările pe care le-a avut cu reprezentantul convenţional al pârâtei, avocat P., a indicat atât în cuprinsul mailurilor, cât şi în documentele/notele comunicate adresa din b-dul x nr. 6E, O., sector 2 Bucureşti, fiind un fapt adus la cunoştinţa pârâtei prin mai multe modalităţi de comunicare, inclusiv prin intermediul instanţei de judecată.

Pe fondul recursului, a susţinut că instanţa de apel a reţinut că ceea ce s-a comunicat public în spaţiile comerciale ale A., în perioada dedusă judecăţii (01.08.2008 - 31.03.2011), au fost fonogramele de comerţ furnizate de B. care au constat doar în 199 piese aparţinând unor autori nominalizaţi, care au şi calitatea de producători de fonograme, potrivit Listei de titluri muzicale comunicate de B., respingând excepţia inadmisibilităţii formulării de apărări noi în apel, în rejudecare, considerandu-se lămurită de adresa B. din data de 15.09.2021, precum şi de declaraţiile reprezentantului E. şi ale titularilor de drepturi, care şi-au transmis dreptul de folosinţă şi de valorificare către E..

În acest context, instanţa de apel s-a referit şi la puterea lucrului judecat a deciziei civile nr. 777A/26.10.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, prin raportare la prevederile art. 431 noul C. proc. civ., în sensul că în cauza ce a făcut obiectul dosarului x/2009, nu s-a dovedit că, pe lângă mijloacele tehnice necesare pentru recepţionarea efectivă a semnalului transmis de B., pârâta ar mai fi avut şi alte mijloace tehnice de natură să-i permită recepţionarea şi transmiterea către public a altor programe puse la dispoziţie de alţi radiodifuzori.

A precizat că cele 199 de fonograme reţinute de instanţa de apel, care sunt menţionate în varianta finală a listei comunicată de B., aparţin următorilor titulari de drepturi, care sunt autori, interpreţi şi producători: (1) Q., (2) R., (3) S., (4) T., (5) U., (6) V., (7) W. şi (8) X..

A menţionat că la dosarul cauzei s-au depus declaraţiile date de primii 7 titulari de drepturi în data de 08.09.2015, lipsind declaraţia lui X., pentru repertoriul căruia reprezentantul E. i-a dat asigurari, prin propria declaraţie din 28.04.2015, că drepturile au fost exercitate în temeiul unor contracte de licenţă, fără ca acestea să fi fost depuse la dosar.

A susţinut că în declaraţiile date de cei 7 titulari de drepturi, din 08.09.2015, unele fiind date în martie 2015, rezultă că aceştia ar fi "transmis către E., anterior datei de 01.08.2008, toate drepturile de folosinţă şi valorificare asupra titlurilor menţionate mai sus, incluzând aici si dreptul de comunicare publică", "acestea fiind supuse contractului cadru încheiat cu E.", fără însă a se indica vreun număr de contract sau o dată când acesta s-a încheiat.

A mai arătat că în varianta iniţială a Listei cu cele 199 de fonograme mai figurau şi fonogramele aparţinând titularilor Y. şi Z., iar unde figura Z. a fost depusă o corecţie a listei prin care fonogramele menţionate ca aparţinând lui Z., au declarat că, de fapt, ar aparţine lui V. şi W., reprezentanţii legali (administratori) ai E., după cum se menţionează şi în antetul adreselor E. din 28.04.2021 şi 28.04.2015.

Recurenta-reclamantă a criticat soluţia instanţei de apel sub aspectul nelegalităţii în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, în raport de dispoziţiile art. 292 C. proc. civ., în sensul că nu pot fi formulate apărări noi, cum nici depuse înscrisuri noi, care să vizeze o nouă apărare în apel, cu atât mai mult cu cât, în speţă, acest lucru s-a întâmplat în apel rejudecare, în condiţiile în care chiar instanţa de casare a dispus ca întinderea drepturilor şi a apărărilor formulate de pârâtă să fie analizate în raport de cele 341 de fonograme.

În rejudecarea apelului, într-o manieră sumară şi echivocă, instanţa de apel a rezumat că înscrisurile referitoare la Lista cu cele 199 de fonograme, ar corespunde cu apărările iniţiale ale pârâtei, bazate pe contractul pe care l-a încheiat cu B. în data de 18.07.2008, deşi aceste înscrisuri, împreună cu declaraţiile reprezentanţilor B. şi E. sunt preconstituite cauzei, sunt lipsite de data certă în ceea ce priveşte teza probatorie urmărită, respectiv că s-ar fi difuzat doar cele 199 de fonograme în perioada iulie 2008 - martie 2011 în toate magazinele A. din România, şi de natură a schimba în mod esenţial apărările iniţial formulate.

Or, apărările pârâtei au fost în sensul că fie B. este producătorul fonogramelor, fie B. a încheiat contracte de licenţă cu titularii de drepturi şi că a dobândit astfel dreptul de comunicare publică pe care l-au transmis mai departe pârâtei, fie că au făcut verificări la GEMA, în raport de cele 341 de fonograme, fiind depuse în primă instanţă înscrisuri în acest sens, şi că piesele respective nu sunt înregistrate la GEMA şi, prin urmare, nu ar face obiectul gestiunii colective, fie titularii de drepturi ar fi renunţat la drepturile lor în favoarea B..

Deşi sunt complementare tezei principale de apărare că pârâta A. a încheiat un contract cu B. în 18.07.2008, aceste apărări prezintă relevanţă în economia speţei, întrucât în raport de aceste fonograme urmă să fie analizate în apel, în rejudecare, întinderea drepturilor şi a apărărilor formulate de pârâtă, plecând de la raporturile juridice pe care pretinşii titulari de drepturi de autor le-au avut cu pârâta.

Cum modificarea Listei de fonograme reprezintă o apărare invocată pentru prima dată în apel, în rejudecare, în data de 11.02.2015, s-au schimbat raporturile juridice deduse judecăţii în privinţa modului în care se pretinde că au fost dobândite drepturile de utilizare a fonogramelor în cauză.

Aşadar, în speţă, nu este vorba doar despre o modificare a Listei de fonograme radiodifuzate de B., respectiv despre depunerea unor înscrisuri noi, dar care ar corespunde apărărilor iniţial formulate, ci despre o întreagă schemă prin care pârâta a susţinut că ar fi dobândit drepturile, pe seama înscrisurilor depuse la termenul din 11.02.2015, schemă care este diferită de cea invocată iniţial.

În concret, dacă în apărările iniţiale, pârâta a susţinut că ar fi dobândit drepturile direct de la titularii de drepturi, prin intermediul B., care se pretindea a fi titularul de drepturi ce au fost transmise ulterior pârâtei, prin apărările nou formulate s-a invocat faptul că titularii de drepturi ar fi transmis drepturile de folosinţă şi de valorificare ale propriilor fonograme către societatea E. care, la rândul ei, ar fi transmis aceste drepturi mai departe către B. care, la rândul ei, a livrat pârâtei un program care nu necesită licenţă, deşi contractul din 18.07.2008 nu a făcut nicio referire la cesiunea vreunui drept de autor.

Or, efectele acestor modificări în apărare în apel rejudecare sunt evidente, în condiţiile în care chiar instanţa de apel reţien în motivare că, pe de o parte, raportându-se la cele 199 de fonograme, intimata-pârâtă nu datorează remuneraţii către UPFR, întrucât titularii acestor fonograme şi-au gestionat individual drepturile în relaţia lor cu pârâta, iar pe de alta parte, că din această perspectivă a apreciat că lipsite de relevanţă probele administrate în dovedirea drepturilor ce decurg din utilizarea celor 341 de fonograme, din lista iniţială, deşi instanţa de casare solicitase ca, în rejudecare, să fie verificate pretinsele drepturi în raport cu cele 341 de fonograme, sens în care a depus la dosarul cauzei înscrisuri din care rezultă că fonogramele din lista iniţiala sunt "fonograme de comerţ", supuse gestiunii colective obligatorii, unele aparţinând membrilor Uniuni Producătorilor de Fonograme din România, şi că pentru acestea pârâta nu a făcut vreo dovada a deţinerii drepturilor pretinse în apărare.

Aceste înscrisuri, însă, au fost respinse de instanţa de apel ca fiind neconcludente în raport de lămuririle B. din data de 15.09.2021, fiindu-i astfel încălcate drepturile la un proces echitabil şi la apărare, în condiţiile în care de la data introducerii cererii de chemare în judecată - 2009, până la data depunerii înscrisurilor din 11.02.2015, pârâta a susţinut că difuzează doar cele 341 de fonograme.

În atare circumstanţe s-a aflat în imposibilitate de a produce noi dovezi în combaterea acestor noi apărări, în condiţiile în care, prin raportare la acest moment (2015) nu mai era posibilă o analiză/monitorizare a conţinutului sonor difuzat în spaţiile A. în intervalul iulie 2008 - martie 2011.

Faţă de faptul că se difuzează muzică, din cele 341 de fonograme, pe care le-a considerat ca fiind fonograme de comerţ din repertoriul internaţional, context în care nu se mai impunea o monitorizare a spaţiilor A. de vreme ce pârâta recunoscuse utilizarea muzicii din repertoriul internaţional, cu atât mai mult cu cât pentru perioada anterioară pârâta deţinuse licenţă neexclusivă de la Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, încheierea contractului cu B. nefiind o dovadă suficientă a apărărilor formulate intiţial de pârâtă, în sensul dovedirii transmiterii drepturilor de autor prin gestiune individuală, după cum a apreciat şi instanţa de casare.

Într-un atare context, a susţinut că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile ale art. 26 şi 278 C. proc. civ. prin prisma faptului că toate relaţiile şi "lămuririle" transmise instanţei de B. şi E. nu se bazează pe înscrisuri care să aibă o dată certă, contemporană cu perioada dedusă judecăţii (2008-2011) şi care să ateste în mod lipsit de echivoc faptul pretins că s-ar fi difuzat doar cele 199 de fonograme, precizând că aceste relaţii au fost inexacte şi contradictorii cu cele depuse anterior, prin comparare cu adresele B. din 22.08.2008, 04.12.2008 şi 23.10.2009, ceea ce relevă caracterul lor pro causa, în condiţiile în care pârâta a mai depus şi alte înscrisuri, cum sunt cele privind autorizaţia de utilizare pe care B. a încheiat-o cu producătorul AA. sau cu BB., înscrisuri care indica faptul că au fost utilizate în cadrul programelor de radio ale B. şi alte fonograme decât cele 199.

De altfel, potrivit Autorităţii din domeniul audiovizualului- CC., programele de radio ale B. erau comune tuturor clienţilor B. în proporţie de 65-70%, iar restul este individualizat în funcţie de cerinţele fiecărui client, ceea ce susţine ipoteza unui program generalist muzical, destinat tuturor clienţilor B. (un post de radio normal), cu publicitate diferită în cazul fiecărui client în parte.

Ca atare, instanţa de apel avea obligaţia de a evalua probele de la dosar, cu scopul de a lămuri pe deplin situaţia de fapt şi de a stabili, dacă pe lângă cele 341 de fonograme (indicate iniţial) au mai fost difuzate şi alte fonograme, fie în cadrul programelor B., fie în cazul altor programe aparţinând altor radiodifuzori, după cum stabilise şi instanţa de casare.

Or, instanţa a luat în considerare declaraţiile titularilor, care ar conţine toate datele necesare pentru evaluarea situaţiei de fapt, deşi acestea nu lămuresc problema cesiunii de drepturi sau a vreunei modalităţi de transmitere a drepturilor de la E. către B. şi, mai departe, către pârâtă. Declaraţiile respective nu lămuresc sub nicio formă aspectele reţinute de instanţa de apel, respectiv că titularii de drepturi şi-au gestionat individual drepturile în relaţia cu pârâta şi că şi-au primit remuneraţiile direct de la aceasta.

Drept urmare, a considerat că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, cum a schimbat şi natura şi înţelesul acestor declaraţii, fără a le circumstanţia unor dovezi (înscrisuri), care să se bucure de dată certă în privinţa celor declarate de reprezentaţii B. şi E., motiv de recurs ce se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

La data de 11 februarie 2015, pârâta a depus la dosarul cauzei un set de înscrisuri în dovedirea tezei probatorii că ar fi difuzat dosar cele 199 de fonograme de comerţ şi asupra cărora instanţa de apel nu a emis niciun punct de vedere, în ciuda criticilor formulate.

În această privinţă, a făcut trimitere la următoarele înscrisuri:

"Confirmare Licenţe Muzicale Directe - pentru uz scutit de redevenţe" - înscris în engleză, tradus şi legalizat, conform încheierii de legalizare nr. 315/13.02.2015, datele privind semnatarul acestei confirmări, numărul şi data emiterii licenţei către B. au fost anonimizate, pentru ca, ulterior, la termenul din 18 martie 2015, pârâtă să depună acelaşi document, fără anonimizarea datelor, din care rezulta că înscrisul provine de la E., a fost redactat în 10.02.2015 şi se referea la piesele muzicale enumerate în licenţa KF15-1018 emisă în data de 09.02.2015 către B., înscrisul fiind tradus şi legalizat conform încheierii de legalizare nr. 511/17.03.2015.

Or, acest înscris nu are nicio legătură cu perioada dedusă judecăţii şi nu probează cu dată certă faptul pretins de pârâtă, acela că ar fi difuzat în iulie 2008- martie 2011 cele 199 de fonograme reţinute de instanţa de apel.

Relativ la înscrisul intitulat "Licenţa muzicală", înscris în limba germană, tradus şi legalizat, conform încheierii de legalizare nr. 314/13.02.2015, a precizat că licenţa se referă la 65 de fonograme aparţinând producătorilor R., Q., V., W., U. si Y. şi este acordată B., ca licenţă directă neexclusivă pentru difuzarea fonogramelor în spaţiile A..

Deşi înscrisul are anonimizate datele emitentului, numărul licenţei, semnătura şi stampila emitentului, prin raportare la adresa E. din 10.02.2015, se înţelege că emitentul licenţei este chiar E. şi se referă la licenţa din 09.02.2015, adică KF15-1018 emisă în 09.02.2015.

În ceea ce priveşte înscrisul "Aprobare Licenţă", înscris în limba germană, tradus şi legalizat, conform încheierii de legalizare nr. 313/13.02.2015, document în care sunt enumerate 114 piese pentru care s-a acordat o licenţă neexclusivă, fiind anonimizate datele emitentului, data emiterii licenţei, semnătura şi stampila emitentului, a precizat că, prin raportare la celelalte înscrisuri relevate, acest înscris provine tot de la E., însă nu prezintă o dată certă cu privire la momentul emiterii ei, lăsându-se să se creadă că acesta ar avea legătură cu fonogramele difuzate în spaţiile A. în perioada iulie 2008- martie 2011.

Aceeaşi critică a susţinut-o şi cu privire la înscrisul "Lista titluri muzicale", înscris în limba germană, tradus şi legalizat, potrivit încheierii de legalizare nr. 316/13.02.2015, ce emană de la B. pentru a certifica faptul că cele 114 piese muzicale enumerate aparţin Q., R., S., T. şi U. şi că aceste fonograme nu sunt înregistrate la organismele de gestiune colectivă, cu menţiunea că lista cu 114 piese s-a transformat ulterior în lista cu 199 de piese, pe care instanţa a luat-o în considerare.

A făcut referire şi la adresa de confirmare a B., emisă în 17.12.2014, însoţită de 4 anexe, respectiv anexa nr. 1 - Contract între B. şi BB., care se referă la radiodifuzarea fonogramelor din repertoriul BB. în schimbul unei remuneraţii, pentru perioada începând cu septembrie 2008, cu valabilitatea până în 2017, contractul fiind încheiat 08.03.2012, deci şi pentru trecut.

A menţionat că din obiectul contractului este exclus dreptul de comunicare publică la faţa locului de către clienţii B., iar potrivit pct. 4.2 din contract, remuneraţia şi licenţa oferită se referă exclusiv la clienţii B. din Austria, deci sunt excluşi clienţii din afara Austriei.

Or, din notele de şedinţă depuse de intimata-pârâtă nu s-a indicat cu claritate care este teza probatorie a acestui înscris - dacă prin depunerea contractului de licenţa cu BB. se pretinde utilizarea repertoriului BB. în cadrul programului muzical livrat pârâtei, iar cu privire la limitele acestei licenţe a depus relaţii pe care le-a depus la dosarul cauzei la termenul din 29.09.2021, potrivit cărora licenţa a fost emisă pentru trecut în martie 2012 exclusiv pentru programele difuzate de B. pe teritoriul Austriei, nefiind incluse în baza de calcul al remuneraţiei veniturile B. din publicitatea prestata altor societăţi din afara Austriei, licenţa neacoperind şi actele de comunicare publică realizate de clienţii B..

În legătura cu acest înscris, însă, instanţa de apel nu a clarificat intervalul de timp în care s-a utilizat repertoriul BB. în programele B., întinderea repertoriului astfel utilizat, eventuale drepturi ale pârâtei în raport de contractul de licenţă depus la dosar.

Privitor la anexa nr. 2 - o declaraţie de confirmare a pieselor muzicale utilizate de B., dată de reprezentantul B. în data de 17.12.2014, a menţionat că în cadrul acestei declaraţii se face referire la 199 de fonograme aparţinând Z., Q., R., S., T., X., U. şi X. - de naţionalitate germană, despre care reprezentantul B. susţine că sunt singurele fonograme difuzate în cadrul programului sau de instore-radio în spaţiile A..

În opinia recurentei, acest înscris are valoarea unei declaraţii post factum, la mult timp după luna martie 2011 (finele intervalului de timp dedus judecăţii) care nu poate fi evaluată sub aspectul certitudinii faptelor menţionate, în lipsa unor înscrisuri cu dată certă din perioada 2008-2011. Relativ la anexa nr. 3 - "Confirmare", adresa prin care reprezentantul B. a confirmat faptul că în perioada 01.08.2008-31.03.2011 a lucrat cu o listă de redare ca cea exemplificată în cadrul adresei, menţionându-se data şi ora difuzării, durata difuzării pentru fiecare piesă în parte şi denumireafişierului corespunzătoare piesei utilizate, precizând că fişierul corespunzătoare piesei utilizate, precizând că fişierul listei de redare se afla la dispoziţia S.C. A. în format electronic e-mailului din data de 01.12.2014, în cadrul acestei liste regăsindu-se şi fonogramele aparţinând lui Z..

Această "confirmare" post factum nu este susţinută de nicio dovadă concludentă care să se bucure de dată certă în sensul celor declarate.

A precizat că anexa nr. 4 conţine o adresă din partea B., în care expune raţionamentul juridic pentru care comunicarea publică a pieselor utilizate nu generează dreptul la remuneraţie echitabilă, faţă de împrejurarea că niciunul din titularii de drepturi nu sunt membrii unui organism de gestiune colectivă, cu trimitere la înscrisurile reprezentând corespondenţa mail dintre DD., director regional Gema, şi EE., reprezentant B., din data de 30.05.2011, corespondenţă depusă împreună cu o lista cu 199 de fonograme fără a avea certitudinea că fişierul anexat mailului conţine respectiva listă, dacă acea lista conţinea cele 199 fonograme sau, dimpotrivă, conţinea cele 341 de fonograme, în condiţiile în care referirea din mail la listă este una generală.

A mai făcut trimitere şi la corespondenţa din perioada iulie- septembrie 2010 dintre FF. si GG., ambii reprezentanţi ai B., şi HH., reprezentantul II., o firmă angajată de B. pentru a verifica dacă piesele din lista anexată se regăsesc în administrarea societăţilor de licenţiere din România, caz în care corespondenţa a fost depusă la dosar împreună cu lista celor 199 de fonograme fără a avea certitudinea că fişierul anexat mailului conţine respectiva listă, în condiţiile în care din corespondenţă nu se poate distinge o anumită listă de fonograme.

A făcut referire şi la autorizaţia de utilizare încheiată de B. cu producătorul AA., pentru utilizarea fonogramelor "piese de chitară" şi CD-urile JJ. 1, 2, 3+4 ca muzică de fundal, începând cu data de 18.01.2010.

În notele de şedinţă depuse de intimata-pârâtă nu se indică cu claritate care este teza probatorie a acestui înscris, respectiv dacă pe lângă cele 199 de fonograme (sau 341 de fonograme) au fost utilizate în cadrul programului muzical difuzat de B. şi fonogramele care au făcut obiectul acestei licenţe.

S-a raportat şi la înscrisul "Acord de colaborare încheiat cu B.", în care sunt anonimizate datele licenţiatorului, fiind vorba probabil de E., faţă de condiţiile de licenţiere disponibile pe site-ul E., depuse la dosar de pârâtă, care sunt similare cu cele ale Acordului depus.

Recurenta-reclamantă a menţionat că modificarea apărărilor iniţiale este justificată de pârâtă pe baza unei adrese de la B. din 06.03.2015 în care se afirmă că cele 341 de fonograme din lista iniţială au fost folosite doar pentru testare de către B. şi că, în realitate, niciuna din aceste piese nu a fost difuzată vreodată pentru A., însă invocarea unei erori din partea B., abia în martie 2015, nu poate fi primită, după ce UPFR a depus la dosarul cauzei înscrisuri din care rezultă că cele 341 de fonograme din repertoriul iniţial sunt fonograme de comerţ, iar unele aparţin membrilor UPFR, pârâta neputându-şi invoca propria culpă în apărare, în sensul că nu a ştiut ce muzica difuzează, în condiţiile în care, de esenţa apărării sale, a fost tocmai dobândirea drepturilor de comunicare publica a fonogramelor direct de la titularii de drepturi.

A precizat că instanţa încuviinţat, la termenul din 18.11.2020, solicitarea recurentei de a pune în vedere reprezentanţilor B. şi E. să depună la dosar copii după contractele de licenţă încheiate cu titularii de drepturi, precum şi cu B., dar şi o copie a comenzii de licenţiere trimisă de B. pentru piesele muzicale difuzate în spaţiile pârâtei, cu solicitarea expresa de a indica daca licenţă este valabilă şi produce efecte pentru perioada 2008-2011, instanţa nu a mai insistat asupra administrării acestor probe, deşi relevanţa lor este de natură a dovedi situaţia juridică pretinsă de pârâtă.

La solicitarea instanţei, reprezentantul E. a menţionat că respectivele contracte de licenţă nu mai sunt disponibile, fără însă a preciza dacă contractele pretins încheiate cu titularii şi, mai ales, cu B., au fost valabile pentru perioada 2008-2011, în schimb a comunicat instanţei aceleaşi declaraţii ale titularilor de drepturi (pentru titularii Q., R., S., T., U., V., W.), date de aceştia în 08 septembrie 2015, cu precizarea că în perioada 2008-2011 nu au fost utilizate titluri/piese muzicale ale Y. şi Z., încercând prin această precizare să acopere inadvertenţele din declaraţiile reprezentantului B., împrejurare faţă de care pune sub semnul întrebării imparţialitatea reprezentantului E. în prezenta cauză, precum şi caracterul pro causa al înscrisurilor şi relaţiilor transmise.

Instanţa de apel trebuia să facă aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 295 C. proc. civ., nicidecum să considere ca dovedite aspectele învederate de pârâtă.

A considerat că declaraţiile date de titularii de drepturi în 2015 nu constituie o dovadă cu titlu de dată certă a unui fapt petrecut în perioada 2008-2011 şi conţin doar o referire sumară a faptului că drepturile au fost transmise către E., fără a se înţelege în cuprinsul declaraţiei întinderea cesiunii, efectele urmărite de părţi, modalitatea de valorificare a drepturilor de către E., plăţile, etc.

Or, dimpotrivă, din adresa intitulată "Confirmare Licenţe Muzicale Directe - pentru uz scutit de redevente" emisă la data de 10.02.2015, reprezentantul E. se referă la piesele muzicale enumerate în licenţa KF15-1018 emisă în data de 09.02.2015 către B., referire care duce la concluzia că şi celelalte înscrisuri depuse sunt în legătură cu această licenţă, context în care instanţa de apel trebuia să constate că înscrisurile depuse se referă la o perioadă ulterioară celei deduse judecăţii şi nicidecum la perioada în discuţie, cu atât mai mult cu cât nu s-au depus înscrisuri privind transmiterea drepturilor de la E. către B. pentru perioada dedusă judecăţii.

Pe de altă parte, instanţa de apel avea îndatorirea să constate că schema de licenţiere presupusă de înscrisurile administrate cauzei este una complexă, intermediată de E., în relaţia cu B., ceea ce ridică în dezbatere mai multe probleme juridice despre modalitatea în care sunt gestionate de E. aceste drepturi patrimoniale în relaţia cu utilizatorii de opere, fie ei radiodifuzori sau utilizatori în comunicare publică ambientală, făcând trimitere la termenii şi condiţiile generale aplicate de E., înscris depus de pârâtă, precum şi la înscrisul intitulat "Acord de colaborare între... şi B.", din care rezultă că E. oferă acces la o biblioteca muzicală din care utilizatorul îşi poate selecta piesele dorite sau chiar pe toate împreună, în schimbul unui tarif, oferind în schimb o licenţă colectivă care acoperă drepturile mai multor titulari.

Prin raportare la înscrisurile depuse, se poate constata că diferă şi modalitatea de transmitere a drepturilor către pârâtă, faţă de apărările sale iniţiale, aspecte pe care instanţa de apel nu le-a analizat pentru a lămuri pe deplin situaţia de fapt.

În realitate, din înscrisurile depuse rezultă că licenţierea oferită de E. se realiză în baza unei comenzi în care solicitantul beneficiar indică, după consultarea bazei de date, piesele pe care intenţionează să le utilizeze în baza licenţei. În urma plasării acestei comenzi, E. emitea o factură şi o "licenţă de utilizare", potrivit cu proiectul indicat de client, toate aceste comunicări realizându-se prin intermediul platformei deţinută de E..

Or, această construcţie de licenţiere, prin care titularii de drepturi conexe şi-au transmis către o societate comercială drepturile de folosinţă şi de valorificare, în speţă E., pentru ca aceasta să "valorifice" drepturile în relaţia cu utilizatorii cu orice solicitant, oricare ar fi el sau oricare ar fi proiectul de utilizare, prin intermediul unei licenţe comune, care se referă Ia drepturile patrimoniale ale mai multor titulari de drepturi. Faptul că solicitantul de licenţă de la E. a fost B., pentru a radiodifuza un program de fonograme care nu necesită licenţă, nu este cuprins în declaraţiile titularilor, ca dovadă că aceştia, prin transmiterea drepturilor către E., au vizat toţi utilizatorii, în general, potrivit cu oportunităţilor de valorificare a drepturilor la comun de către E. şi nu în mod exclusiv pe B., cum eronat a pretins pârâta, dar şi instanţa de apel.

Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel nu a analizat din perspectiva legii raporturile de gestiune a drepturilor prin intermediul E., raporturi care indică o gestiune colectivă paralelă cu cea a organismelor de gestiune colectivă, fără ca ea sa poată fi calificată drept gestiune individuală, care presupune un raport direct între titularul de drepturi şi utilizator.

Or, încredinţarea drepturilor conexe spre valorificarea lor, în cadrul unei gestiuni colective, poate fi realizată doar cu respectarea dispoziţiilor legale în materie. În cazul comunicării publice a fonogramelor publicate în scop comercial şi de comerţ atât legislaţia naţională, cât şi directivele prevăd dreptul la o remuneraţie echitabilă, care se gestionează exclusiv prin intermediul organismelor de gestiune colectivă.

Remuneraţia echitabilă cuvenită producătorilor de fonograme şi artiştilor interpreţiae regăseşte reglementată în art. 8 din Directiva 2006/115/CE, în art. 15 din Tratatul OMPI şi art. 15 din Convenţia de la Roma, dar şi art. 86 din Legea drepturilor de autor din Germania.

A precizat că libertatea titularilor de drepturi de a dispune de propriile opere, în speţă de propriile fonograme, nu este una absolută, ci trebuie exercitată în limitele prevăzute de lege, făcând trimitere la considerentul nr. 2 al Directivei 2014/26/UE şi nr. 75 al hotărârii Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene din cauza C-135/10.

Atât dreptul comunitar, cât şi legea internă fac distincţie între drepturile autorilor de opere muzicale (care au un caracter preventiv, adică autorul poate autoriza sau interzice comunicarea publică a propriilor opere muzicale) şi drepturile producătorilor de fonograme (care au un caracter compensator, în sensul în care nu poate fi exercitat înainte ca o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme să fi fost deja utilizată pentru o comunicare publică de către un utilizator), distincţie de care instanţa trebuia să ţină cont, invocând jurisprudenţa naţională (decizia civilă nr. 1819/29.09.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul civil nr. x/2015).

Recurenta-reclamantă a precizat că, deşi, instanţa de casare a reţinut că titularul de drepturi îşi poate gestiona în mod individual drepturile conexe, în ciuda gestiunii colective obligatorii, totuşi a circumstanţiat această posibilitate acolo unde producătorul de fonograme este implicat în comunicarea publică a acestora sau în radiodifuzarea lor, situaţie care nu se verifică în speţă, de vreme ce înscrisurile administrate în cauză nu relevă vreo implicare a titularilor de drepturi în comunicarea propriilor fonograme în spaţiile A.; instanţa de casare a mai reţinut faptul că gestiunea individuală nu este o opţiune a utilizatorului.

Aşadar, nu se poate susţine că instanţa a avut în vedere această schemă de valorificare a drepturilor, prin transmiterea dreptului către o terţă persoană pentru a licenţia şi sublicenţia mai departe alţi utilizatori, în scopul valorificării în comun a drepturilor, ca modalitate de gestiune ce înlătură obligaţia de plată a remuneraţiei echitabile, în condiţiile în care administrarea acestor drepturi conexe, pentru comunicarea publică a propriilor fonograme aduse anterior la cunoştinţa publicului, se gestionează exclusiv prin intermediul organismului de gestiune colectivă.

Or, E. şi B. nu sunt societăţi de gestiune colectivă şi nici titularii de drepturi, dobânditorii drepturilor reale de proprietate asupra fonogramelor, astfel că şi în situaţia în care s-ar fi difuzat cele 199 de fonograme, nu se poate vorbi despre o gestiune individuală a drepturilor din partea titularilor, ci despre o gestiune colectivă paralelă cu cea a organismului de gestiune colectivă, exercitată cu încălcarea legii şi a normelor comunitare în materie.

A mai criticat soluţia instanţei de apel şi sub aspectul reţinerii eronate a puterii lucrului judecat în raport de decizia civilă nr. 777A/26.10.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţate în dosarul nr. x/2009, cu încălcarea dispoziţiilor art. 166 C. proc. civ. şi art. 1201 C. civ., legată de constatările de fapt reţinute de instanţă în dosarul respectiv, în sensul că nu s-ar fi dovedit utilizarea altor fonograme sau altor mijloace tehnice de comunicare decât cele transmise de B., precum şi de faptul că pârâta nu a realizat un act de comunicare publică pentru care să datoreze remuneraţii suplimentare, context în care a preluat din pasajul în care se interpretează noţiunea de "comunicare publică" din perspectiva jurisprudenţei CJUE.

Or, situaţia prevăzută dispoziţiile art. 1201 C. civ. şi art. 166 vechiul C. proc. civ., puterea de lucru judecat sau autoritatea de lucru judecat presupunând tripa identitate de părţi, obiect şi cauză, după cum nu se aplică nici prevederile art. 431 alin. (2) din noul C. proc. civ., în sensul că oricare dintre părţi poate opune lucru anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Prin urmare, efectul pozitiv al lucrului judecat în dosarul x/2009 este relevant exclusiv din punct de vedere probatoriu, având valoarea unei prezumţii legale care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă.

Tot legat de probatoriu este şi teza utilizării celor 199 de fonograme de către intimata-pârâtă, apărare invocată pentru prima dată în apel rejudecare, de natură să schimbe în totalitate teza probatorie iniţială, dar şi apărarea formulată la fond în care partea adversă a pretins utilizarea altor fonograme - cele 341 de fonograme din repertoriul internaţional, din care şi fonograme ale membrilor UPFR, aspect faţă de care a invocat excepţia inadmisibilităţii invocării de apărări noi în apel, în raport de dispoziţiile art. 292 C. proc. civ.

Dacă în dosarul nr. x/2009 pârâta a invocat în apel, în primul ciclu procesual, apărarea privind utilizarea exclusiv a celor 199 de fonograme, fără însă ca reclamanta să denunţe aceasta modificare de apărare în apel, aspect reţinut de instanţa de casare, în prezentul dosar, modificarea apărărilor a intervenit în apel rejudecare, ceea ce comporta alte rigori procedurale faţă de momentul procesual în care pârâta a înţeles să invoce aceste noi apărări.

În plus, în prezentul dosar, spre deosebire de cel în raport cu care s-a invocat puterea lucrului judecat, au fost solicitate şi administrate mai multe probe din care rezultă că pârâta are calitatea de radiodifuzor şi că, în această calitate, radiodifuzează un program de radio care este, în mare parte, comun pentru toţi clienţii B., fiind diferite doar anumite părţi din program, aspecte de fapt care nu s-au antamat în cauza respectivă.

Cum drepturile de autor sunt distincte de drepturile conexe ale producătorilor de fonograme, este evident faptul că instanţa, în dosarul x/2009, nu a tranşat raportul juridic dedus judecăţii în prezenta cauză, în ceea ce priveşte cesiunea drepturilor conexe ale producătorilor de fonograme către B., motiv pentru care nici decizia civilă menţionată mai sus nu se bucură de puterea lucrului judecat în acest sens, adică al dovedirii cesiunii pretinse de intimata-pârâtă.

Or, tocmai în considerarea acestor argumente, în prezenta cauză, instanţa a încuviinţat recurentei-reclamante suplimentarea probatoriului la termenul din data de 18 noiembrie 2020, în sensul de a fi depuse de către E. copii după contractele de licenţă încheiate cu titularii de drepturi, precum şi cu B., dar şi o copie a comenzii de licenţiere trimisă de B. pentru piesele muzicale difuzate în spaţiile pârâtei, cu solicitarea expresă de a indica dacă licenţa este valabilă şi produce efecte pentru perioada 2008-2011.

De altfel, constatarea cesiunii drepturilor conexe ale producătorilor de fonograme se realizează prin analiza conţinutului contractului invocat şi nu prin raportare la soluţia din alte dosare în care instanţa nu s-a pronunţat pe problema transmiterii drepturilor conexe specifice producătorilor de fonograme.

În altă ordine de idei, trimiterea la decizia civilă nr. 777A/2016 cu referire la soluţia din care rezultă că nu există un act de comunicare publică realizat de pârâtă, se dovedeşte a fi contradictorie cu propriile argumente ale instanţei de apel, prin care a reţinut, într-un alt pasaj al motivării sale, că pârâta realizează un act de comunicare publică, perspectivă ce crează confuzie în privinţa aspectelor reţinute în fapt şi în drept.

În ceea ce priveşte fonogramele publicate în scop comercial, redând din considerentele hotărârii atacate, a menţionat că, deşi, instanţa de apel a constatat că au fost utilizate fonograme din repertoriul celor 9 producători de fonograme, membri UPFR, în lipsa declaraţiei de repertoriu, dar în prezenta contractelor de mandat din partea acestora pentru Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, instanţa a concluzionat existenţei unei simple prezumţii de autorizare individuală a dreptului de comunicare publică a fonogramelor aparţinând acestor producători, fără a lămuri pe deplin situaţia de fapt şi a se apleca asupra pretenţiilor aferente acestor fonograme publicate în scop comercial.

Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a precizat, în apel, în rejudecare, că pretenţiile sale sunt formulate inclusiv în raport de comunicarea publică a fonogramelor utilizate în cadrul spoturilor publicitare, ţinând cont de faptul că reprezintă şi drepturile conexe ale producătorilor de fonograme implicaţi în realizarea fondului muzical al multor spoturi publicitare difuzate în România, exemplificând situaţia producătorului G. şi a fonogramelor realizate de acesta, context în care a solicitat depunerea spoturilor publicitare difuzate în cadrul programului B., având în vedere prevederile art. 3 alin. (1) şi (2) din contractul încheiat de pârâtă cu B. la 01.07.2008, potrivit cărora pârâta a acordat B. dreptul exclusiv şi unic de a achiziţiona reclama acustică de până la 4 minute pe oră pentru difuzarea reclamei (spoturilor publicitare) în magazinele incluse în contract, cu posibilitatea B. de a colabora cu alte firme de comercializare a timpilor de emisie (agenţii de publicitate), însă cu condiţia ca reclama să vizeze produsele listate de pârâtă (adică aflate la vânzare în magazinele pârâtei).

Referitor la difuzarea spoturilor publicitare, pârâta a indicat la termenul din 19.11.2014 o listă a spoturilor publicitare difuzate în spaţiile A. în perioada 2011-2014, fără a face alte precizări în legătura cu producţia acestora. Ulterior, a mai depus la dosar o listă de reclame difuzate în spaţiile A. în intervalul 29.06.2010-29.11.2015, menţionând că nu deţine evidente anterioare datei de 29.06.2010. Tot în adresa către instanţa mai menţionează că "toate reclamele difuzate în magazinele A. au fost realizate în baza contractelor încheiate de A. cu agenţii de publicitate, producţii media, etc.

Pe seama acestor relaţii, Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a depus la termenul din data de 10 iunie 2020 o situaţie în care s-au indicat spoturile publicitare în cadrul cărora s-au folosit fonograme ale membrilor UPFR, indicând produsul (ex: KK.), membrul Uniunii Producătorilor de Fonograme din România (ex. G. S.R.L.) artistul interpret (ex. LL.), denumirea spotului (ex. KK. bussines - S.R.L. Afara), alocarea în lista transmisă de pârâtă, cu indicarea poziţiei spotului publicitar din lista respectivă. Această situaţie este însoţită de declaraţia de repertoriu a membrilor Uniunii Producătorilor de Fonograme din România sus-menţionaţi, în legătură cu spoturile publicitare identificate şi menţionate în situaţie, precum şi contractele de mandat ale membrilor identificaţi în situaţie (F., G., J., H., MM., I., NN., K., M., N. şi OO.).

Prin urmare, contrar celor reţinute de instanţa de apel, a depus şi declaraţia de repertoriu a membrilor respectivi, iar înscrisurile depuse nu au fost combătute de pârâtă cu niciun mijloc de probă.

Contrar prezumţiei reţinute de instanţa de apel, a făcut dovada utilizării fonogramelor publicate în scop comercial în cadrul programelor muzicale difuzate de B., pentru care a justificat şi mandatele din partea titularilor-membri Uniunii Producătorilor de Fonograme din România.

Este lesne de înţeles şi de acceptat faptul că produsele sau serviciile KK., spre exemplu, sunt promovate prin intermediul agenţiilor de publicitate care se ocupă, în beneficiul clientului KK., de realizarea spotului publicitar, caz în care pentru realizarea coloanei sonore a fundalului muzical apelează la serviciile producătorilor de fonograme, iar produsul rezultat - spotul publicitar, este, de regulă, difuzat pe toate canalele media şi ambiental, inclusiv în supermarketuri, ca dovadă că însăşi pârâta a precizat faptul că spoturile difuzate au fost realizate de agenţii de publicitate şi producţii media.

La data de 14 mai 2024, prin firma de curierat PP., în termen legal, intimata-pârâtă S.C. A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca tardiv formulat, în subsidiar, anularea căii de atac, iar pe fondul recursului a solicitat respingerea căii de atac, ca neîntemeiată.

În referire la excepţia tardivităţii recursului, a susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru cererea de repunere în termenul de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 103 din C. proc. civ. de la 1865, ţinând cont de faptul că decizia recurată a fost pronunţată de instanţa de apel la data de 09 decembrie 2021, iar în urma redactării hotărârii şi comunicării acesteia a solicitat instanţei de apel aplicarea menţiunii "irevocabile", ceea ce s-a şi întâmplat la data de 19 septembrie 2023, constatându-se faptul că hotărârea a devenit irevocabilă, prin nerecurare.

Totodată, a precizat că, la data de 16 octombrie 2023, a formulat cerere de repunere pe rol a dosarului nr. x/2014 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a cărui judecată a fost suspendată la termenul din data de 30 octombrie 2014 până la soluţionarea irevocabilă a dosarului x/2009 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la care a ataşat decizia 1792A/09.12.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, cu menţiunea definitivă.

A mai arătat că la termenul de judecată din 14 februarie 2024, termen stabilit pentru discutarea cererii de repunere pe rol a cauzei, s-a prezentat avocatul care reprezenta interesele UPFR în această cauză, context în care există o prezumţie asupra faptului că recurenta avea cunoştinţă, înainte de termenul de judecată din 14 februarie 2024, despre existenţa cererii de repunere pe rol şi, implicit, asupra faptului că decizia 1792A/09.12.2021 fusese redactată în condiţiile în care fusese ataşată cererii de repunere pe rol.

În aceste condiţii, cererea de repunere în termen a fost formulată cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 103 alin. (2) C. proc. civ., astfel că a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată, cu consecinţa respingerii recursul, ca tardiv declarat.

Cu privire la excepţia nulităţii recursului, intimata-pârâtă a arătat că motivele de recurs nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 din Codul de procedură de la 1865 şi, dat fiind caracterul extraordinar al căii de atac al recursului, respectiv lipsa unui efect devolutiv a acestuia, instanţa de recurs nu poate proceda la o rejudecare pe fond a a cauzei, aceasta fiind deja realizată atât de instanţa de fond, cât şi de instanţa de apel.

Sub acest aspect, a susţinut că argumentele prezentate de recurentă în cuprinsul memoriului de recurs vizează aspecte de netemeinicie ale hotărârii recurate, fiind criticat modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt în cauză, respectiv modul în care a procedat la interpretarea probatoriilor administrate. Astfel, recurenta tinde la o cenzurare a aprecierii dată de instanţa de apel mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu caracterul extraordinar al căii de atac a recursului în cadrul căreia se procedează exclusiv la verificarea legalităţii hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de apel şi fond, nefiind admisibilă realizarea unei verificări de către instanţa de recurs a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Ceea ce se putea critica era modul în care instanţa de apel s-a conformat indicaţiilor date prin decizia de casare, neputând fi, însă, aduse astfel de critici în condiţiile în care în cuprinsul deciziei pronunţate instanţa de apel a precizat punctual fiecare cerinţă stabilită prin decizia de casare, respectiv a răspuns fiecărei indicaţii date în mod punctual.

În privinţa repertoriului celor 199 de fonograme radiodifuzate de către B. în perioada de referinţă, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, în dosarul nr. x/2009, prin deciziile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că argumentele prezentate de recurentă în sensul în care instanţa de apel ar fi trebuit să se raporteze la lista iniţială de 341 de fonograme sunt neîntemeiate, de vreme ce prima instanţă, suplimentar celor care vizează puterea de lucru judecat cu privire la acest aspect, a avut în vedere relaţiile furnizate de B., prin care s-a arătat în mod expres faptul că lista de 341 de fonograme a fost una de testare, însă ceea ce s-a difuzat în baza contractului încheiat au fost exclusiv fonograme incluse în lista de 199 avută în vedere în ambele cauze care au vizat aceeaşi perioadă.

Instanţa de apel a constatat faptul că recurenta a solicitat prin cererea de chemare în judecată remuneraţia echitabilă datorată producătorilor de fonograme publicate în scop comercial, însă recurenta nu a făcut dovada mandatului pentru fiecare dintre acestea, operând astfel prezumţia că pentru aceste spoturi publicitare titularii şi-au exercitat în mod individual dreptul de autorizare.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a prezentat în extenso argumentele pentru care nu a constatat existenţa unui mandat acordat recurentei pentru fonogramele publicate în scop comercial, reţinând prezumţia ce rezultă din dispoziţiile art. 1232 lit. f) din Legea nr. 8/1996 care stabilesc că gestiunea colectivă a acestora este facultativă şi este condiţionată de nerealizarea dreptului la remuneraţie printr-o gestiune individuală. Astfel, prezumţia reţinută de instanţă este legală în condiţiile în care, nefiind dovedită existenţa unui mandat acordat în vederea realizării gestiunii colective facultative este prezumat faptul că gestiunea a fost realizată în mod individual de către titularii drepturilor, o altfel de gestiune în afara celor două nefiind posibilă.

Şi mai mult, contractele de mandat depuse de recurentă nu au legătură cu fonogramele publicate în scop comercial prin intermediul sistemului furnizat de B.. Era în sarcina recurentei să demonstreze faptul că, pe lângă fonogramele difuzate în cadrul magazinelor aparţinând intimatei-pârâte, pentru care aceasta din urmă a făcut dovada faptului că B. deţine drepturile de difuzare, au fost difuzate şi alte fonograme publicate în scop comercial pentru care recurenta deţine un mandat expres din partea producătorilor fonogramelor respective.

A menţionat că recurenta a depus o serie de contracte de mandat prin care anumiţi producători de fonograme au mandatat UPFR să exercite gestiunea colectivă a drepturilor ce le aparţin, fără, însă, ca recurenta să facă vreo dovadă în sensul difuzării de către intimata-pârâtă a vreunei fonograme aparţinând respectivilor producători.

Mai mult decât atât, potrivit contractului încheiat între intimata-pârâtă şi B., difuzarea "reclamelor" - fonogramelor publicate în scop comercial, s-a realizat tot prin intermediul sistemului de difuzare asigurat de B., sistem faţă de care s-a stabilit deja, în mod irevocabil, că nu este incidentă comunicarea publică şi, astfel, nu este incidentă gestiunea colectivă obligatorie invocată de către recurentă.

Astfel, potrivit pct. 3 din contractul încheiat între B. şi A., difuzarea fonogramelor în scop comercial a fost realizată în cadrul aceluiaşi sistem pus la dispoziţie de către B., de către B.. Or, prin decizia nr. 777A/26.10.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia 2003/11.12.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat faptul că nu sunt îndeplinite criteriile stabilite de jurisprudenţa Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pentru noţiunea de "comunicare publică", respectiv rolul indispensabil al utilizatorului care trebuie să acţioneze în mod deliberat, comunicarea "publică" a unei opere protejate, caracterul "nou" al publicului şi caracterul "lucrativ" al comunicării.

În urma analizei clauzelor contractuale existente în cuprinsul contractului încheiat între A. şi B., analiză care a fost impusă şi de instanţa supremă prin decizia de casare, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit faptul că "apelanta-pârătă A. nu a asigurat accesul la cele 199 de fonograme unui public suplimentar faţă de cel vizat prin actul de comunicare publică directă, prin satelit, realizat sub controlul şi responsabilitatea B." şi, astfel, nu sunt întrunite nici condiţiile privind caracterul public al comunicării, respectiv caracterul nou al publicului vizat de comunicare.

În aceste condiţii, dat fiind faptul că atât fonogramele publicate în scop comercial, cât şi fonogramele de comerţ au fost difuzate, în baza contractului încheiat cu B., prin acelaşi sistem de difuzare asigurat de B., nu poate fi reţinută realizarea unei comunicări publice, respectiv incidenţa gestiunii colective obligatorie invocată de către recurentă şi care operează doar în cazul realizării unei comunicări publice a fonogramelor.

A mai arătat că instanţa de apel a stabilit, pe de o parte, faptul că intimata-pârâtă nu a realizat o activitate de radiodifuzare, respectiv un act de comunicare publică prin difuzarea fonogramelor de către B. în baza contractului încheiat cu această entitate. În plus, instanţa de apel a stabilit, pe baza probelor administrate, faptul că nu au fost difuzate alte fonograme în afara celor furnizate de către B. şi nici nu a avut la dispoziţie alte mijloace tehnice de natură a permite receptarea şi transmiterea de către public a altor programe puse la dispoziţie de alţi radiodifuzori, dând curs puterii de lucru judecat de care beneficiază decizia civilă nr. 777A/26.10.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2009.

A susţinut că instanţa de apel a determinat conţinutul programelor B. difuzate ca fiind reprezentate de cele 199 fonograme aparţinând unor autori nominalizaţi, potrivit Listei de titluri muzicale comunicate de B. . Chiar dacă s-ar fi putut folosi exclusiv de puterea de lucru judecat de care beneficiază decizia civilă 777A/26.10.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2009, care a determinat în mod definitiv conţinutul programelor difuzate de B., a procedat la administrarea unor probatorii suplimentare tocmai pentru a avea certitudinea asupra stării de fapt determinate, lămurind inclusiv problema diferenţei între lista fonogramelor indicate în faţa primei instanţe şi cea indicată în apel rejudecare, iar pentru lămurirea acestei situaţii de fapt a interpelat în mod direct B., care, prin adresa din 15 septembrie 2021, a comunicat instanţei de apel faptul că fonogramele comunicate în perioada aflată în litigiu sunt cele 199 menţionate în lista anexă A.II aflată la dosar apel rejudecare.

Analizând întregul material probatoriu administrat în cauză instanţa de apel a stabilit că în ceea ce priveşte cele 199 de fonograme de comerţ titularii drepturilor conexe şi-au exercitat în mod individual gestiunea supra acestora, autorizând folosinţa şi încasând individual remuneraţia corespunzătoare.

Mai mult instanţa de apel a reţinut în mod legal faptul că gestiunea colectivă nu restrânge dreptul titularilor de a exercita gestiunea individuală a drepturilor lor, respectiv exercitarea gestiunii individuale stinge dreptul la remuneraţie pe calea gestiunii colective, poziţie reţinută şi de Curtea de Apel Bucureşti, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2009.

În aceste condiţii, instanţa de apel a răspuns indicaţiilor stabilite de instanţa de casare, determinând în mod legal starea de fapt şi interpretând probatoriile administrate prin raportare la aceasta. Faptul că recurenta nu este mulţumită de modul în care a fost stabilită situaţia de fapt de către instanţa de apel, respectiv de modul în care a interpretat probatoriile administrate prin raportare la aceasta, nu îi dau acesteia posibilitatea legală de a exercita calea de atac a recursului cu privire la aceste aspecte.

A considerat că susţinerea recurentei în sensul greşitei reţineri de către instanţa de apel a puterii de lucru judecat de care beneficiază decizia civilă nr. 777A/26.10.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul x/2009, respectiv susţinerea potrivit căreia puterea de lucru judecat presupune tripla identitate de părţi obiect şi cauză, fiind aplicabile dispoziţiile art. 1201 C. civ. şi art. 166 din C. proc. civ. de la 1865 şi, astfel, nu poate fi invocată în prezenta cauză, au caracter nefondat.

Cu trimitere la opinia doctrinară şi decizia nr. 62/27.09.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a considerat că, în mod legal şi temeinic, a reţinut instanţa de apel efectul pozitiv al puterii de lucru judecat de care beneficiază decizia civilă nr. 777A/26.10.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2009, în caz contrar existând pericolul de a fi încălcat principiul securităţii juridice prin pronunţarea a două hotărâri juridice potrivnice faţă de aceeaşi situaţie de fapt şi raporturi juridice avute în vedere.

Astfel, chiar dacă decizia civilă 777A/26.10.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul x/2009, nu poate fi opusă cu titlu de autoritate de lucru judecat recurentei în condiţiile în care aceasta nu a fost parte în respectiva cauză, dezlegările date în mod irevocabil de instanţe în respectiva cauză asupra portofoliului difuzat de intimata-pârâtă în baza contractului încheiat cu B., modului de exercitare a gestiunii individuale a drepturilor de către titularii acestora şi nerealizarea unui act de comunicare publică de către intimata-pârâtă, pot fi opuse cu succes recurentei în temeiul puterii de lucru judecat.

În aceste condiţii, în mod legal şi temeinic, a reţinut instanţa de apel că intră sub incidenţa puterii de lucru judecat faptul că intimata-pârâtă nu a realizat un act de comunicare publică prin punerea la dispoziţia publicului a celor 199 de fonograme şi, astfel, nu datorează plata unor remuneraţii întemeiate pe gestiunea colectivă obligatorie, astfel cum a solicitat recurenta prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze.

Prin concluziile scrise depus la data de 31 mai 2021 şi completările la concluziile scrise depuse la data de 04 iunie 2024, prin poştă electronică, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa rejudecării apelului, reiterând în cadrul argumentelor expuse o parte din criticile deduse judecăţii prin cererea iniţială de recurs, cu trimitere la aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 327 şi urm. C. proc. civ., în ceea ce priveşte comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial; la excepţia inadmisibilităţii invocării de apărări noi în apel, lipsa datei certe şi puterea de lucru judecat, în ceea ce priveşte fonogramele de comerţ.

Analizând recursul în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de limitele impuse prin dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În prealabil, reţinând că recurenta-reclamantă a depus concluzii scrise şi completări la concluziile scrise, la data de 31 mai 2024, respectiv la data de 03 iunie 2024, prin poştă electronică, după închiderea dezbaterilor şi reţinerea cauzei în pronunţare la termenul de judecată din 21 mai 2024, Înalta Curte urmează să analizeze doar acele argumente care îşi găsesc corespondent în cele invocate iniţial, prin cererea de recurs, ţinând cont de dispoziţiile art. 306 coroborat cu art. 303 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a invocat incidenţa art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., iar Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate.

Din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel, faţă de indicaţiile din decizia de casare pronunţată în ciclul procesual anterior, a cercetat, în privinţa fonogramelor de comerţ, dacă, în perioada de referinţă a litigiului, intimata-pârâtă A. a realizat acte de radiodifuzare sau de comunicare publică, pentru a se stabili dacă datorează remuneraţii către titularii de drepturi pe care îi reprezintă recurenta - reclamantă U.P.F.R., respectiv producători de fonograme.

Instanţa de apel a ajuns la concluzia că pârâta A. nu a realizat acte de comunicare publică a fonogramelor de comerţ, menţinând, din acest motiv, soluţia primei instanţe de respingere a pretenţiilor reclamantei pe acest aspect.

În sprijinul acestei concluzii, s-au reţinut, în esenţă, următoarele: intimata-pârâtă a comunicat doar fonogramele de comerţ furnizate de B., nu şi cele puse la dispoziţie de alţi radiodifuzori; B. nu este producător de fonograme, ci doar radiodifuzor prin satelit; din perspectiva criteriilor de apreciere a noţiunii de "comunicare publică" regăsite în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, nu sunt îndeplinite criteriile referitoare la existenţa unui "act de comunicare" şi al caracterului "nou" al publicului pe care îl formează clienţii magazinelor A..

În legătură cu cea din urmă constatare, s-a arătat că intervenţia apelantei A. nu constituie decât un simplu mijloc tehnic pentru a garanta sau ameliora recepţionarea programului instore radio transmis prin satelit de către B., iar fără serviciile tehnice puse la dispoziţie de către B., clienţii magazinelor A. nu ar avea acces la programul in-store radio difuzat prin satelit. De) asemenea, difuzarea fonogramelor prin satelit a vizat în mod expres pe toţi clienţii magazinelor conectate la sistemul de satelit organizat de B., anume pe clienţii magazinelor A..

Prin urmare, pârâta A. nu a asigurat accesul la fonograme unui public "nou", suplimentar faţă de vizat de actul de comunicare publică directă, prin satelit, a fonogramelor, realizat de B..

Totodată, instanţa de apel a apreciat că, în cauză, nu s-a dovedit că pe lângă mijloacele tehnice necesare pentru recepţionarea efectivă a transmisiei semnalului purtător al programului radio puse la dispoziţie de B., intimata A. ar avea şi alte mijloace tehnice de natură a permite receptarea şi transmiterea către public a altor programe puse la dispoziţie de alţi radiodifuzori.

De asemenea, s-a referit la cele statuate prin decizia civilă nr. 777A/26.10.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2009, definitivă, care se bucură de putere de lucru judecat.

Din cele expuse anterior, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a exclus efectuarea de către pârâtă a unei comunicări publice de fonograme de comerţ - de care depindea îndreptăţirea la remuneraţia echitabilă a titularilor de drepturi - pentru motivul că singura "comunicare publică" a fost realizată de către B., chiar în incinta magazinelor A., iar modalitatea tehnică în care pârâta intervine în recepţionarea programului radio transmis prin satelit nu relevă o "comunicare publică", ce ar trebui să întrunească cele patru criterii de calificare desprinse din jurisprudenţa CJUE.

Cu privire la acest aspect, prin motivele de recurs, reclamanta U.P.F.R. s-a referit la considerentele prin care instanţa de apel s-a raportat la dezlegările din decizia civilă nr. 777A/26.10.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2009, definitivă şi irevocabilă.

În acelaşi timp, recurenta-reclamantă a reproşat instanţei de apel contrarietatea dintre concluzia privind inexistenţa unui act de comunicare publică realizat de către pârâtă şi alte considerente din decizia de apel.

Înalta Curte constată că această din urmă critică este formală şi nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate a deciziei recurate, întrucât partea nu a indicat în mod concret acele considerente prin care instanţa de apel ar fi reţinut existenţa unui act de comunicare publică, în sensul art. 15 din Legea nr. 8/1996, contrar considerentelor redate anterior.

Drept urmare, susţinerea cu acest obiect va fi înlăturată, după cum se impune respingerea şi a celei referitoare la valorificarea dezlegărilor din decizia Curţii de Apel Bucureşti pronunţate în dosarul nr. x/2009.

Astfel cum reiese din dezvoltarea acestei susţineri, recurenta-reclamantă a reproşat instanţei de apel valorificarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti anterioare, pentru motivul că nu este întrunită tripla identitate cerută de art. 1201 din C. civ. 1864.

În schimb, recurenta a admis că efectul pozitiv al lucrului judecat în dosarul nr. x/2009 este relevant exclusiv din punct de vedere probator, având valoarea unei prezumţii legale care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă.

Or, prin decizia recurată, nu s-a reţinut întrunirea identităţii de obiect, părţi şi cauză între litigiul precedent şi cel de faţă, iar cererea de chemare în judecată nu a fost respinsă pentru autoritate de lucru judecat, în aplicarea art. 166 din C. proc. civ. de la 1865 (cod incident în cauză), astfel încât, văzând şi susţinerea recurentei, redată anterior, conform căreia decizia pronunţată în dosarul nr. x/2009 era relevantă din punct de vedere probator, Înalta Curte constată că nu este învestită cu o veritabilă critică de nelegalitate, în absenţa unor susţineri care să vizeze conţinutul concret al considerentelor expuse în decizia de apel.

Pe de altă parte, instanţa de rejudecare a apelului a făcut referire la hotărârea judecătorească anterioară din perspectiva modalităţii concrete în care a avut loc difuzarea fonogramelor în incinta magazinelor A., prin intermediul B., în derularea raporturilor contractuale dintre pârâta A. şi acest radiodifuzor prin satelit, modalitate identică în ambele dosare.

Faţă de probele administrate, prin decizia recurată s-au expus constatări similare celor inserate în hotărârea judecătorească anterioară, în contextul verificării existenţei unei comunicări publice de fonograme de comerţ, fără legătură, aşadar, cu titularii de drepturi, într-adevăr, diferiţi - titulari ai drepturilor de autor, în litigiul precedent, respectiv producători de fonograme, în prezentul litigiu (cu toate că ambele categorii deţin prerogativa dreptului de autorizare a comunicării publice de fonograme de comerţ, dreptul la o remuneraţie echitabilă cuvenită producătorilor de fonograme fiind prevăzut doar în cazul fonogramelor publicate în scop comercial, potrivit art. 105 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996).

Reclamanta nu a formulat vreo critică la adresa deciziei recurate pe aspectul comunicării publice prin satelit efectuate de către B. ori al neîntrunirii criteriilor unei comunicări publice, desprinse din jurisprudenţa CJUE, în persoana pârâtei din litigiul de faţă.

În aceste condiţii, ţinând cont şi de cele deja expuse, cu referire la conţinutul susţinerilor din motivarea căii de atac, Înalta Curte constată că nu există nicio raţiune pentru infirmarea concluziei instanţei de apel referitoare la inexistenţa unei comunicări publice de fonograme de comerţ, în contextul unei singure comunicări publice, aceea efectuată de către B..

Din constatarea anterioară decurg consecinţe importante pentru analiza celorlalte critici ale recurentei-reclamante, ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 292 C. proc. civ., sub aspectul soluţiei date de către instanţa de apel excepţiei inadmisibilităţii formulării unor noi apărări în apel de către intimata-pârâtă, precum şi al depunerii unor înscrisuri noi care să le susţină, de asemenea, nerespectarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu care "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului."

Înalta Curte reţine că în sprijinul acestor critici, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - iar nu al celui descris la pct. 9 din aceeaşi normă, care are în vedere doar încălcarea unor norme de drept material -, reclamanta a arătat că toate apărările pârâtei din primul ciclu procesual au vizat 341 de fonograme şi, deşi acestea sunt complementare tezei principale de apărare conform căreia pârâta A. a încheiat un contract cu B. în data de 18.07.2008, modificarea listei de fonograme reprezintă o apărare invocată pentru prima dată în apel, în rejudecare, în data de 11.02.2015, schimbându-se raporturile juridice deduse judecăţii în privinţa modului în care se pretinde că au fost dobândite drepturile de utilizare a fonogramelor în cauză. Totodată, recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de casare a dispus ca întinderea drepturilor şi a apărărilor formulate de partea adversă să fie analizate în raport cu cele 341 de fonograme, iniţial indicate de către pârâtă.

După cum reiese chiar din susţinerile recurentei, pârâta A. a invocat încă din faza judecăţii în primă instanţă încheierea unui contract cu B. în data de 18.07.2008, care produce efecte juridice pentru întreaga perioadă pentru care s-au formulat pretenţiile din cauză, în sensul că pârâta nu datorează remuneraţii titularilor de drepturi reprezentaţi de către reclamanta organism de gestiune colectivă.

Această apărare a fost reţinută ca fiind fondată de către ambele instanţe de fond din primul ciclu procesual, iar prin decizia de casare nu s-au dat indicaţii pentru rejudecarea apelului în sensul de a se clarifica dacă, într-adevăr, a avut loc o difuzare în incinta magazinelor A. a programului de radio in-store transmis de B..

Astfel, din considerentele deciziei nr. 880/17.03.2014 pronunţate de Înalta Curte în ciclul procesual anterior parcurs în cauză, reiese obligaţia de a se determina, cu ocazia rejudecării apelului, dacă "în supermarket-urile A. au fost difuzate doar programele B." sau "şi alte fonograme de comerţ ori fonograme publicate în scop comercial decât cele ale B.".

În egală măsură, Înalta Curte, prin decizia de casare, a arătat că cele stabilite în sarcina instanţei de rejudecare vor clarifica şi aspectele învederate de către reclamanta U.P.F.R. prin motivele de recurs, respectiv calitatea B. de prestator de servicii de radio care transmite programe de muzică prin satelit direct către punctele comerciale ale propriilor clienţi, precum şi aspectul dacă programul realizat conţine fonograme aparţinând unor diferiţi producători de fonograme, printre care şi membri ai U.P.F.R.

Aşadar, instanţa de casare nu s-a socotit învestită prin motivele de recurs ale reclamantei cu cercetarea realităţii împrejurării dacă programele B. au fost difuzate în magazinele A., în perioada de referinţă, ceea ce înseamnă că această chestiune a fost tranşată în ciclul procesual anterior, nu a făcut obiectul indicaţiilor date pentru etapa rejudecării apelului şi, implicit, nici obiect al învestirii instanţei de rejudecare, ce urma a determina dacă doar programele B. au fost în mod efectiv difuzate în incinta A..

Or, în condiţiile în care s-au difuzat programele B., are relevanţă faptul că prin decizia de rejudecare a apelului s-a tranşat, după cum s-a arătat în cele ce preced, în sensul că singura comunicare publică ce poate fi reţinută în cauză este aceea efectuată de către B., reprezentând o comunicare publică prin satelit, iar pârâta A. nu a realizat acte de comunicare publică de fonograme de comerţ.

Inexistenţa unor acte de comunicare publică de fonograme de comerţ efectuate de către pârâta A. presupune că nu este necesară dobândirea de către pârâtă a unei autorizări din partea titularilor de drepturi reprezentaţi de către U.P.F.R. (drept care se exercită de către producătorii de fonograme în cazul comunicării publice de fonograme de comerţ, conform art. 105 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996).

Protecţia juridică a acestor titulari de drepturi s-ar impune exclusiv pentru comunicarea publică prin satelit, chiar şi în ipoteza pretinsă de către reclamantă, aceea în care programul realizat de către B. ar conţine fonograme aparţinând şi unor membri ai U.P.F.R. Or, după cum s-a arătat, recurenta-reclamantă nu a formulat niciun fel de susţineri în legătură cu acest tip de comunicare realizat în alt stat membru decât România de către un organism de radiodifuziune care nu este parte în litigiul de faţă.

Din acest punct de vedere, validarea apărării pârâtei - pe care recurenta o consideră teza principală, însă nu singura teză a apărării -, formulată încă din faza judecăţii în primă instanţă şi conform căreia pârâta a difuzat programele B. după data încheierii contractului cu acesta, respectiv 18.07.2008, este suficientă pentru respingerea pretenţiilor reclamantei faţă de pârâtă, fără ca raporturile juridice născute din actul de comunicare publică prin satelit, pe teritoriul altui stat membru, să o privească şi pe aceasta.

Faţă de cele expuse, analiza criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - ca, de altfel, şi a celorlalte critici - interesează doar în măsura în care se reţine finalitatea stabilirii efectuării unei comunicări publice de către pârâta A., în spaţiile sale comerciale, pentru alte fonograme de comerţ decât cele ale B., în acord cu indicaţiile din decizia de casare.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a respins excepţia inadmisibilităţii invocării de apărări noi în apel, în condiţiile în care pârâta A. s-a apărat de la debutul procesului în sensul că a transmis exclusiv programele B., în baza contractului încheiat la data de 18 iulie 2008, chiar dacă, în cadrul rejudecării apelului, a prezentat o listă de fonograme cu un conţinut diferit de cel relevat iniţial.

Lista iniţială era, la rându-i, subsumată apărării sus-menţionate, ceea ce înseamnă că verificarea fonogramelor efectiv difuzate era subsecventă cercetării susţinerilor pârâtei referitoare la difuzarea exclusivă a programelor B., validarea acestei apărări făcând inutilă cercetarea conţinutului concret al fonogramelor, în scopul identificării unor titulari reprezentaţi de către reclamantă, inclusiv în considerarea unui mandat extins.

Pe de altă parte, prin decizia de casare, după cum s-a arătat anterior, s-a impus a se stabili în cadrul rejudecării apelului dacă a avut loc o difuzare şi a altor fonograme de comerţ ori fonograme publicate în scop comercial decât cele ale B., obligaţie care nu excludea precizări ale ambelor părţi referitoare la pretenţiile, respectiv apărările formulate în cauză, acesta fiind, de altfel, contextul în care a fost înfăţişată noua listă a fonogramelor de comerţ pretins difuzate în spaţiile comerciale A., fără a interveni, însă, şi o modificare a apărării potrivit căreia pârâta a transmis exclusiv programele B., în baza contractului încheiat la data de 18 iulie 2008.

În aceste condiţii şi reţinând, totodată, că, din cele expuse, nu rezultă, contrar celor susţinute de către recurentă, că instanţa de casare ar fi dispus ca întinderea drepturilor şi a apărărilor formulate de partea adversă să fie analizate în raport cu cele 341 de fonograme, iniţial indicate de către pârâtă, Înalta Curte va respinge criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Urmează a fi respinse şi criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

În argumentarea acestor motive de recurs, recurenta-reclamantă a dezvoltat critici ce susţin o eronată stabilire a situaţiei de fapt ca urmare a unei greşite evaluări a probelor (înscrisuri) în sensul în care instanţa de apel a schimbat natura şi înţelesul declaraţiilor care nu lămuresc problema cesiunii de drepturi sau a vreunei modalităţi de transmitere a drepturilor de la E. către B. şi, ulterior, către pârâtă, şi consecutiv, aspectul că titularii de drepturi şi-au gestionat individual drepturile în relaţia cu pârâta pentru care şi-au primit remuneraţiile direct de aceasta.

Suplimentar, recurenta-pârâtă a supus atenţiei înscrisurile expuse în paragraful 4 din pagina 8 a cererii de recurs, despre care afirmă că partea adversă le-a depus în dovedirea tezei probatorii că ar fi difuzat cele 199 de fonograme de comerţ, însă instanţa de apel nu a emis un punct de vedere, în ciuda criticilor formulate, aceeaşi manieră abordând şi în legătură cu înscrisul indicat la lit. a) din pagina 9 a cererii de recurs, deşi acesta indica o utilizare a repertoriului BB. în programele B., dar şi în ceea ce priveşte aprecierea caracterului nerelevant a probei cu înscrisurile solicitate în dovedirea situaţiei juridice pretinse de pârâtă.

Dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. reglementează soluţia de modificare a hotărârii recurate în ipoteza în care a fost pronunţată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, prin schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Motivul de nelegalitate vizează situaţia în care, deşi actul juridic dedus judecăţii este cât se poate de clar, fiind vădit neîndoielnic, instanţa îi schimbă natura ori înţelesul. Dacă, însă, din probe ar rezulta un dubiu asupra naturii juridice sau a conţinutului actului juridic, interpretarea dată de judecător constituie o chestiune de fapt, care nu poate fi criticată în recurs, pe temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, prin acest motiv nu se poate invoca omisiunea instanţei ce a pronunţat hotărârea recurată de a analiza unele din înscrisurile depuse la dosar sau interpretarea greşită a acestora.

Or, în speţă, recurenta nu se referă la un act dedus judecăţii, în sensul de act juridic ce reprezintă cauza juridică a pretenţiilor deduse judecăţii, a cărui natură juridică ori înţeles neîndoielnic să fi fost greşit interpretate de instanţa de apel, după cum nu s-a învederat, în contextul invocării pct. 9 al art. 304, lipsa temeiului legal al hotărârii ori pronunţarea acesteia cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, ci se referă la concluzia pe care instanţa a reţinut-o în urma analizei înscrisurilor depuse ca mijloace de probă de către pârâtă.

Criticile pe care recurenta-reclamantă le-a dezvoltat spre a le argumenta evocă o eronată stabilire a situaţiei de fapt, drept consecinţă a unei greşite evaluări a probelor pe care partea pârâtă le-a administrat în fundamentarea apărărilor potrivit cărora comunicarea publică a fonogramelor difuzate în magazinele A. nu a fost realizată de pârâtă, ci de către B., în baza contractului încheiat cu acest post de radio, la data de 11 iulie 2008, cu valabilitate până la 30 aprilie 2012, care acoperă întreaga perioadă de referinţă a litigiului (01.08.2008-31.03.2011), iar radiodifuzorul (B.) deţinea dreptul de folosinţă şi de exploatare ca urmare a unei cesiuni realizate cu societatea germană E., cea care obţinuse, în prealabil, dreptul de folosinţă, de valorificare şi, inclusiv, de comunicare publică a celor 199 de fonograme de la titularii de drepturi având tot naţionalitate germană.

Asemenea aspecte care ţin de modalitatea în care probele au fost evaluate, prin trimiterea la conţinutul unor înscrisuri apreciate de parte ca fiind relevante în circumstanţele factuale ale litigiului spre a stabili temeinicia apărărilor pe care intimata-pârâtă le-a susţinut constant pe parcursul litigiului cu privire la chestiunea nedatorării remuneraţiilor în prezenţa exercitării unei gestiuni individuale de către titularii de drepturi, în mod evident nu pot fi confundate cu demersul de interpretare eronată a actului juridic dedus judecăţii, lipsirea de temei legal a hotărârii ori pronunţarea acesteia cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Cum reevaluarea probelor şi a situaţiei de fapt constituie demersuri care nu se circumscriu vreunui motiv de casare ori de modificare a deciziei atacate, dintre cele care se regăsesc în art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că excedează limitelor recursului o analiză a criticilor ample care se referă la inaptitudinea înscrisurilor-declaraţii (pe care instanţa de apel şi-a fundamentat concluzia intervenirii transmiterii, pe bază de licenţă, a dreptului de utilizare, inclusiv cel de comunicare, aparţinând titularilor de drepturi de naţionalitate germană pe seama cărora recurenta-reclamantă, în calitate de organism de gestiune colectivă, a solicitat plata remuneraţiilor) de a dovedi gestiunea individuală a titularilor fonogramelor în relaţia lor cu pârâta.

În aceleaşi coordonate se înscrie şi analiza pe care recurenta-reclamantă a propus-o înscrisurilor inserate la pct. 1-4 din pagina 6 ale cererii de recurs, despre care a susţinut că au fost respinse ca fiind neconcludente în raport de relaţiile depuse de B., cu încălcarea dreptului la un proces echitabil şi la apărare.

În realitate, şi această critică vizează modul defectuos în care probele administrate în cauză au fost analizate şi interpretate de instanţa de apel, însă aprecierea probelor este o operaţiune logico-juridică de selectare a probelor şi de evaluare a importanţei lor pentru dezlegarea pricinii, înfăptuită de judecător, potrivit intimei lui convingeri, în vederea pronunţării hotărârii.

În acord cu principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare, judecătorul îşi poate sprijini hotărârea numai pe probele administrate în contradictoriu, care sunt consemnate în dosar şi au fost supuse dezbaterii părţilor.

Toate aceste probe sunt lăsate la libera apreciere a judecătorului, fiind necesar ca acesta să se sprijine pe împrejurări de fapt bine stabilite cu ajutorul unor probe obiective.

În considerarea limitelor astfel stabilite de legiuitor pentru judecata în recurs, ţinând seama de faptul că niciunul dintre motivele de casare înscrise în cuprinsul art. 304 C. proc. civ. nu se referă la interpretarea probelor, Înalta Curte constată că nu pot forma obiect al analizei criticile prin care sunt atribuite instanţei de apel greşeli legate de interpretarea probelor.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge toate criticile referitoare la comunicarea publică a fonogramelor de comerţ.

În ceea ce priveşte criticile vizând fonogramele publicate în scop comercial, se reţin următoarele:

Prin decizia recurată, s-a reţinut în fapt că, în perioada în litigiu, intimata-pârâtă a difuzat în magazinele sale spoturile publicitare regăsite pe CD-ul şi înscrisurile depuse în rejudecarea apelului şi a menţionat pe producătorii acestora, în legătură cu care a reţinut încheierea unor contracte de mandat general cu organismul de gestiune colectivă, reclamanta U.P.F.R.

Cu toate acestea, instanţa de apel a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada mandatului acordat din partea producătorilor pentru fiecare dintre spoturile publicitare difuzate în magazinele A., astfel cum a indicat explicit instanţa de casare, în absenţa depunerii şi a declaraţiilor de repertoriu în care să se se regăsească şi producţiile publicitare realizate pentru A., respectiv a CD-urilor ataşate declaraţiei de repertoriu în cazul unuia dintre producători (care a declarat că îi aparţin înregistrările sonore aflate pe cele 2 CD-uri depuse la organismul de gestiune colectivă). În aceste condiţii, instanţa a conchis în sensul că operează o prezumţie simplă în sensul că pentru aceste spoturi publicitare titularii şi-au exercitat individual dreptul de autorizare.

Prin motivele de recurs, reclamanta a susţinut că a depus la dosar, contrar celor reţinute în decizia atacată, declaraţiile de repertoriu a membrilor săi, totodată, a indicat anumite înscrisuri pe care a înţeles să le depună în apel pentru dovedirea utilizării de către pârâta A., arătând că a făcut dovada, contrar prezumţiei reţinute de către instanţă, a utilizării fonogramelor publicate în scop comercial, pentru care a justificat şi mandatele din partea titularilor - membri U.P.F.R.

Din considerentele deciziei de apel, redate anterior, rezultă că argumentul decisiv pentru care s-a infirmat îndreptăţirea reclamantei de a colecta remuneraţia echitabilă cuvenită producătorilor acestui tip de fonograme, rezidă în nedovedirea mandatului dat organismului de gestiune colectivă pentru colectarea remuneraţiei cuvenite pentru utilizarea fonogramelor de către pârâta A.. Formularea prezumţiei simple privind exercitarea gestiunii individuale de către titularii de drepturi şi încasarea directă a remuneraţiei cuvenite a reprezentat doar concluzia pe care instanţa a extras-o din absenţa declaraţiilor de repertoriu ori a legăturii dintre conţinutul acestora şi suportul tehnic la care atare declaraţii fac referire.

Aşadar, se constată, în raport de argumentaţia instanţei de apel şi de susţinerile din memoriul de recurs, că împrejurarea esenţială ce ar trebui stabilită în cauză este aceea a existenţei la dosar a declaraţiilor de repertoriu şi a CD-urilor ataşate acestora, iar nu aceea a utilizării efective a fonogramelor, care a fost deja reţinută prin decizia recurată.

Or, deşi recurenta afirmă depunerea acestora în cursul rejudecării apelului, simpla lectură a înscrisurilor indicate de către instanţa de apel (aflate la dosar apel rejudecare) relevă contrariul, în sensul că declaraţiile de repertoriu ale producătorilor de fonograme publicate în scop comercial menţionează doar că înregistrările sonore aflate pe CD-urile depuse la organismul de gestiune colectivă le aparţin, fără a se depune şi aceste suporturi.

Astfel, nu poate fi stabilită o legătură între aceste declaraţii şi fonogramele difuzate de către pârâtă, pentru respectarea indicaţiilor deciziei de casare şi în aplicarea prevederilor art. 1232 alin. (1) lit. f) şi alin. (2) din Legea nr. 8/1996 (în forma ce interesează perioada de referinţă a litigiului).

Prin urmare, susţinerile recurentei nu sunt de natură a conduce la infirmarea constatării instanţei de apel, la care se face referire, avându-se în vedere şi împrejurarea că în etapa procesuală a recursului nu este posibilă reaprecierea probatoriului în vederea stabilirii situaţiei de fapt, prerogativă ce revine exclusiv instanţelor de fond şi care scapă cenzurii instanţei de recurs, această instanţă fiind limitată, în examenul său, numai la aspectele de nelegalitate a hotărârii instanţei de apel, potrivit art. 304 C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte va înlătura aceste susţineri şi, faţă de toate considerentele expuse, va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - Asociaţia pentru Drepturi Conexe (UPFR) împotriva deciziei civile nr. 1792A din 09 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, sectia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 iunie 2024.