Tax authority's tort recovery claim for corporate VAT and profit tax debts rejected; costs award affirmed

Şedinţa publică din data de 13 iunie 2024

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele aspecte:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 24 septembrie 2021, sub nr. x/2019 (ca urmare a declinării competenţei materiale, prin sentinţa nr. 174/13.02.2019 a Judecătoriei Răcari, precum şi a declinării competenţei funcţionale, prin încheierea din 24 noiembrie 2020 a secţiei a VI-a civile din cadrul Tribunalului Bucureşti), reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., menţinerea sechestrului asigurător instituit de organul de urmărire penală în dosarul nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în vederea valorificării sale de către organul fiscal, pentru acoperirea prejudiciului adus bugetului de stat, prin activitatea infracţională desfăşurată de pârâtă în perioada 2010-2011, în calitate de administrator al B. S.R.L.

Prin cererea modificatoare depusă la 4 ianuarie 2019, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata prejudiciului adus bugetului de stat, reprezentând impozit pe profit şi TVA, prin activitatea desfăşurată, în calitate de administrator al B. S.R.L., în perioada 2010-2011, respectiv prin valorificarea sechestrului instituit de organul de urmărire penală.

Prin precizarea depusă la 27 martie 2019, reclamanta a arătat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 469.201,41 RON.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1120 din 1 iulie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, inadmisibilităţii acţiunii şi prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de pârâtă, a respins acţiunea, astfel cum a fost modificată, ca nefondată, şi a obligat reclamanta să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în cuantum de 10.000 RON.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 857A din 30 mai 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul principal declarat de către reclamantă şi, ca rămas fără interes, apelul incident declarat de către pârâtă.

4. Recursurile formulate în cauză

4.1. Împotriva acestei decizii civile, la 17 iulie 2023, reclamanta a declarat recurs principal, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susţinere, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând următoarele:

Instanţa de apel a respins, în mod greşit, primul motiv de apel, considerând că au fost respectate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., deşi prima instanţă a realizat o analiză tangenţială cu privire la al doilea capăt de cerere, aceasta având obligaţia de a cerceta condiţiile răspunderii civile delictuale, iar nu situaţia de fapt reţinută în cadrul procesului penal.

Instanţa de apel a făcut o confuzie gravă între două instituţii de drept distincte, respectiv acţiunea în răspundere civilă delictuală şi atragearea răspunderii solidare a administratorului, analizând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, care reglementează răspunderea solidară a administratorului/asociaţilor în situaţia declarării insolvabilităţii debitorului persoană juridică, deşi în speţă sunt aplicabile prevederile art. 27 alin. (1) din C. pen.. Or, singura posibilitate a persoanei vătămate de a recupera prejudiciul, în cazul reglementat de art. 27 alin. (1) din C. pen., este de a se îndrepta împotriva persoanelor vinovate cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, vinovăţia acestora urmând să fie dovedită în cadrul litigiului civil. În cauză, s-a dispus măsura clasării, însă, prin instituirea şi menţinerea măsurii asigurătorii a sechestrului, pârghia juridică pentru recuperarea prejudiciului adus bugetului de stat este acţiunea în răspundere civilă delictuală, în conformitate cu dispoziţiile art. 1357 şi urm. din C. civ.

Greşita interpretare de către instanţa de apel a normelor de drept, în sensul aplicării Codului de procedură fiscală în detrimentul C. civ., a condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale, instanţa de apel analizând aspecte străine de obiectul dedus judecăţii, în sensul că aceasta trebuia să analizeze condiţiile răspunderii civile delictuale, iar nu condiţiile atragerii răspunderii solidare a administratorului. Pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului este necesar un titlu executoriu emis de organele fiscale, respectiv decizia de atragere a răspunderii solidare, iar în cauza de faţă este vorba despre o acţiune în răspundere civilă delictuală, formulată pentru a se obţine un titlu executoriu, în vederea recuperării prejudiciului produs bugetului de stat.

Măsura menţinerii sechestrului asigurător asupra bunurilor proprii ale pârâtei, în calitate de administrator al societăţii B. S.R.L., oferă posibilitatea persoanei vătămate/părţii civile de introducere a unei acţiuni în răspundere civilă delictuală. Chiar dacă dosarul penal a fost clasat, în lumina deciziei nr. 452/2016 a Curţii Constituţionale, măsura de instituire a sechestrului asigurător este de natură a oferi persoanei vătămate posibilitatea formulării unei acţiuni civile, în vederea recuperării prejudiciului cauzat bugetului de stat.

În raport cu dispoziţiile art. 9 din C. proc. civ., instanţa este ţinută de limitele învestirii, determinate prin cererea de chemare în judecată, neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecăţii.

4.2. La 8 noiembrie 2023, pârâta a declarat recurs incident, prin care a solicitat ca, în situaţia în care se va admite recursul principal şi se va dispune casarea şi trimiterea apelului principal spre rejudecare, să fie casată decizia şi cu privire la soluţia de respingere a apelului incident ca rămas fără interes, cu consecinţa trimiterii spre rejudecare şi a apelului incident.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta a solicitat respingerea recursului principal, ca nefondat, şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

6. Procedura de filtru

La 19 februarie 2024, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului principal declarat de reclamantă a fost analizat în complet de filtru, dispunându-se comunicarea sa către părţi. În cadrul raportului, s-a reţinut că hotărârea atacată este susceptibilă de recurs, că recursul este scutit de plata taxei de timbru, că a fost formulat în termenul legal, iar criticile formulate pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

La 15 martie 2024, suplimentul la raportul de admisibilitate în principiu, întocmit cu privire la recursul incident, a fost analizat în complet de filtru, dispunându-se comunicarea sa către părţi. În cadrul acestui supliment la raport, s-a reţinut că hotărârea atacată este susceptibilă de recurs, că recursul incident a fost formulat în termenul legal şi că nu este legal timbrat, fiind supus unei taxe judiciare de timbru de 100 RON, conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului principal şi suplimentul la raportul de admisibilitate în principiu a recursului incident au fost comunicate părţilor, conform dovezilor aflate la dosar.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport şi la suplimentul la raport.

Prin încheierea din 11 aprilie 2024, completul de filtru a admis în principiu ambele recursuri, fixând termen în şedinţă publică, pentru judecata acestora.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul principal, prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, cu consecinţa respingerii, ca rămas fără interes, a recursului incident, pentru următoarele considerente de drept:

Cu titlu prealabil, se reţine că recurenta-pârâtă a solicitat, în mod expres, ca recursul incident să fie analizat doar în situaţia în care recursul principal este considerat întemeiat. Faţă de modalitatea în care recurenta-pârâtă a înţeles să învestească instanţa cu privire la soluţionarea propriului recurs, reţinând şi principiul disponibilităţii, Înalta Curte va analiza mai întâi recursul principal.

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor".

Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar doar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, părţile putând-o critica numai pentru motivele prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

În prezenta cauză, se constată că recurenta-reclamantă a respectat aceste prescripţii legale, din moment ce argumentele pe care le-a invocat în memoriul de recurs se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care reglementează ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că sentinţa respectă exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în condiţiile în care prima instanţă a realizat doar o analiză tangenţială a celui de-al doilea capăt de cerere, analizând, mai degrabă, situaţia de fapt reţinută în cadrul procesului penal, iar nu condiţiile răspunderii civile delictuale, pe care se fundamentează pretenţia dedusă judecăţii.

Înalta Curte constată că această primă critică de recurs este nefondată.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, se constată că instanţa de apel a respins, în mod legal, primul motiv de apel, vizând nemotivarea sentinţei apelate, constatând că prima instanţă a respectat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în condiţiile în care şi-a expus raţionamentul logico-juridic, prezentând argumentele de fapt şi de drept pe care se fundamentează soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată. În mod specific, instanţa de apel a observat că prima instanţă, după ce a reţinut efectele soluţiei pronunţate în cadrul dosarului penal, a arătat că poate analiza dacă fapta imputată prin cererea de chemare în judecată reprezintă sau nu un ilicit civil, aspectele reliefate de către reclamantă, în susţinerea primului motiv de apel invocat, nefiind, în realitate, argumente care să susţină o nemotivare a sentinţei, ci critici aduse modului în care prima instanţă şi-a construit argumentaţia.

În al doilea rând, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a făcut o confuzie gravă între două instituţii de drept distincte, respectiv acţiunea în răspundere civilă delictuală şi atragearea răspunderii solidare a administratorului, analizând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, care reglementează răspunderea solidară a administratorului/asociaţilor în situaţia declarării insolvabilităţii debitorului persoană juridică, deşi în speţă sunt aplicabile prevederile art. 27 alin. (1) din C. pen.. În acest sens, a învederat că singura posibilitate a persoanei vătămate de a recupera prejudiciul, în cazul reglementat de art. 27 alin. (1) din C. pen., este de a se îndrepta împotriva persoanelor vinovate cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 şi urm. din C. civ., vinovăţia acestora urmând să fie dovedită în cadrul litigiului civil.

Înalta Curte constată că şi această critică de recurs este nefondată.

Cu titlul preliminar, se reţine că, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata prejudiciului adus bugetului de stat prin activitatea desfăşurată de aceasta, în calitate de administrator al B. S.R.L., fapta ilicită imputată fiind indicată prin trimiterea la sesizarea vizând infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, constând în aceea că pârâta a înregistrat 751 facturi fiscale, privind venituri în cuantum total de 1.352.651,25 RON, obţinute din serviciile de consultanţă şi de contabilitate prestate de către societate în anii 2010-2011, venituri ce nu au fost declarate, astfel încât societatea s-ar fi sustras de la plata obligaţiilor fiscale în cuantum de 469.201,41 RON, reprezentând taxă pe valoarea adăugată şi impozit pe profit.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, se constată că instanţa de apel nu a făcut confuzie între două instituţii de drept distincte, respectiv acţiunea în răspundere civilă delictuală şi atragearea răspunderii solidare a administratorului, ci a aplicat, în mod corect, normele de drept material incidente în cauză.

Astfel, plecând, în mod corect, de la considerentele relevante ale deciziei nr. 17 din 5 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 875 din 23 noiembrie 2015, precum şi ale deciziei nr. 7 din 19 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent sa judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 495 din 15 iunie 2018, instanţa de apel a reţinut, în mod legal, că prezentul demers judiciar, întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, prin care se tinde la sancţionarea, ca faptă ilicită, a nerespectării unei obligaţii fiscale, vizând nedeclararea unor venituri, este guvernat, în planul dreptului substanţial, de legislaţia fiscală, motivat de faptul că raportul juridic rămâne, în continuare, un raport juridic de drept fiscal. Cu alte cuvinte, dat fiind specificul faptei ilicite invocate prin cererea de chemare în judecată, verificarea întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, pe care s-a fundamentat pretenţia dedusă judecăţii, necesită identificarea şi aplicarea dispoziţiilor materiale de drept fiscal incidente.

În acest context, nu poate fi primită critica recurentei-reclamante privind greşita aplicare, de către instanţa de apel, a normelor Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală, în detrimentul C. civ., ori critica vizând analizarea, de către instanţa de apel, a unor aspecte străine de obiectul dedus judecăţii. În realitate, instanţa de apel a reţinut, în mod legal, faptul că, din moment ce se solicită antrenarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte pentru nerespectarea unor obligaţii prevăzute de legislaţia fiscală, în vederea recuperării unui pretins prejudiciu cauzat bugetului de stat, reprezentând taxă pe valoarea adăugată şi impozit pe profit, atunci normele juridice incidente în cauză nu sunt doar cele generale cuprinse la art. 1357 şi urm. din C. civ., ci şi cele speciale prevăzute în Codul fiscal 2003 şi în Codul de procedură fiscală 2003.

În raport cu considerentele expuse anterior, nu poate fi primită nici critica recurentei-reclamante, potrivit căreia instanţa de apel ar fi încălcat principiul disponibilităţii, depăşind limitele învestirii. Lecturând considerentele deciziei civile recurate, se constată că instanţa de apel a respectat dispoziţiile art. 9 şi ale art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., analizând punctual motivele de apel, astfel cum au fost invocate şi argumentate de reclamantă, prin raportare, bineînţeles, la normele de drept material incidente în cauză, care, după cum s-a arătat deja, au fost, în mod corect, identificate de către instanţele de fond.

Referitor la acest ultim aspect, se constată că recurenta-reclamantă nu a formulat critici cu privire la raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel expus la paginile 27-28 ale deciziei, în sensul neîntrunirii cumulative a condiţiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Recurenta-reclamantă a mai învederat că măsura instituirii şi menţinerii sechestrului asigurător asupra bunurilor proprii ale intimatei-pârâte, în calitate de administrator al societăţii B. S.R.L., oferă persoanei vătămate posibilitatea de a introducere o acţiune în răspundere civilă delictuală, chiar dacă dosarul penal a fost clasat, întrucât, în lumina deciziei Curţii Constituţionale nr. 542 din 12 iulie 2016, măsura de instituire a sechestrului asigurător este de natură a oferi persoanei vătămate posibilitatea formulării unei acţiuni civile, în vederea recuperării prejudiciului ce a fost cauzat bugetului de stat.

Având în vedere aceste susţineri, se constată că recurenta-reclamantă se află în eroare, întrucât acţiunea în răspundere civilă delictuală nu a fost respinsă ca inadmisibilă, ci a fost analizată pe fond, fiind respinsă ca neîntemeiată, în urma constatării faptului că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile răspunderii civile delictuale (faptă ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate, vinovăţie).

Faţă de aceste considerente, constatând că nu este fondat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi că decizia recurată este legală, Înalta Curte, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul principal.

Dat fiind că pârâta a solicitat ca recursul pe care l-a formulat să fie analizat doar în situaţia în care recursul principal este găsit întemeiat, Înalta Curte, în raport cu dispoziţiile art. 32 din C. proc. civ., va respinge, ca rămas fără interes, recursul incident, interesul procesual al pârâtei de a-i fi analizat propriul recurs subzistând doar în ipoteza în care s-ar fi admis recursul principal.

Constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-reclamantă, fiind partea care a pierdut procesul, să plătească recurentei-pârâte suma de 5.919 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, dovedite prin documentele justificative depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 857A din 30 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge, ca rămas fără interes, recursul incident formulat de pârâta A. împotriva aceleiaşi decizii civile.

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata sumei de 5.919 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către recurenta-pârâtă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 iunie 2024.