Appeal abandoned; reduced €15,000 moral damages award left final

Şedinţa publică din data de 12 iunie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă la data de 26.07.2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor: să se constate nerespectarea termenului rezonabil al soluţionării dosarului nr. x/2007 al Tribunalului Cluj, secţia penală în care a avut calitatea de inculpat, întrucât durata procedurilor s-a întins pe o perioadă foarte mare de timp, respectiv de 17 ani; acordarea daunelor morale în cuantum de 40.500 euro pentru prejudiciul produs prin soluţionarea într-un termen nerezonabil a dosarului menţionat.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 6, art. 8 şi art. 13 CEDO, dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie, dispoziţiile art. 1349 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia de netimbrare, excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fond, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Prin încheierea de şedinţă din 14.12.2022, instanţa a admis excepţia tardivităţii formulării întâmpinării şi a constatat decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepţii de ordine privată; a respins, ca neîntemeiate, excepţia netimbrării şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, calificând excepţia inadmisibilităţii ca o apărare de fond, pentru motivele expuse pe larg în cuprinsul încheierii de şedinţă.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 295/15.03.2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă a admis acţiunea şi a obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 40.500 euro (echivalent în RON la data plăţii), reprezentând despăgubiri pentru durata procesului penal.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1373/A/06.11.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor la plata, către reclamant, a sumei de 15.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri, daune morale, pentru durata procesului penal.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A., arătând că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1385 şi 1386 C. civ. care reglementează principiul reparării integrale şi în natură a prejudiciului.

Cu titlu prealabil, recurentul a precizat că prin formularea prezentului recurs nu solicită reaprecierea cuantumului despăgubirilor morale prin reevaluarea situaţiei de fapt pe baza elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excedează limitelor analizei permisă în calea extraordinară de atac. Ceea ce invocă însă, este nesocotirea criteriilor care ar fi trebuit să stea la baza cuantificării prejudiciului moral pe care l-a suportat, criterii pe care le-a invocat prin cererea introductivă şi pe care le-a dovedit, inclusiv prin proba testimonială.

Recurentul apreciază că în mod greşit instanţa de apel a stabilit că cele dispuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în situaţia din Cauza Vlad şi alţii împotriva României pot fi aplicate, mutatis mutandis, şi în litigiul de faţă, întrucât priveşte o cauză civilă, în timp ce recurentul a fost parte într-o procedură penală timp de aproximativ 17 ani în care a fost încriminat şi trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane, a infracţiunii de grup infracţional organizat, constituirea unei organizaţii cu caracter fascist prevăzută de art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 31/2002, promovarea ideologiei fasciste, rasiste sau xenofobe prevăzută de art. 5 teza a II a din O.U.G. nr. 31/2002, răspândirea sau vânzarea de simboluri fasciste prevăzută de art. 4 alin. (1) teza I din O.U.G. nr. 31/2002 şi instigare la discriminare.

În instrumentarea acestui dosar s-au comis numeroase abuzuri, iar unul dintre cele mai flagrante a fost acela că Parchetul a recurs la mijloace care desconsiderau standardele actului de justiţie, aducându atingere, în primul rând, prezumţiei de nevinovăţie. Rechizitoriul întocmit în cauză a fost pus de către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism integral la dispoziţia presei, iar aceasta s-a grăbit, cum de altfel se premeditase, să-l ofere cititorilor. Practic, gradul de expunere la dispreţul public în acest caz a fost maxim.

De asemenea, măsura sechestrului instituită şi menţinută timp de aproape 17 ani asupra proprietăţilor sale a privat recurentul de dreptul de a dispune de respectivele imobile în sensul valorificării sau extinderii acestora.

Instanţa de apel a ignorat complet toate aceste aspecte, nesocotind în acest fel criteriile care au stat la baza cuantificării prejudiciului moral pe care recurentul l-a suportat.

Suma pretinsă şi acordată de instanţa de fond este una echitabilă, având în vedere că, potrivit atât jurisprudenţei naţionale, cât şi europene, despăgubirea nu trebuie să fie una simbolică, cu atât mai mult cu cât, prin prezenta acţiune, au fost solicitate daune morale pentru durata nerezonabilă a desfăşurării unui proces penal pe durata a aproape 17 ani în care recurentul a fost parte şi în care nu s-a constatat vinovăţia sa.

Recurentul a mai arătat că principiul ce se degajă din jurisprudenţa CEDO în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte.

Aşadar, fiind vorba de drepturi nepatrimoniale, în cazul acestora, existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare, a prejudiciului real şi efectiv produs victimei, privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse, ceea ce prima instanţă a şi realizat.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

La data de 12.04.2024 (data înregistrării), recurentul a depus, personal, cerere de renunţare la judecata recursului, întemeiată pe dispoziţiile art. 406 C. proc. civ., cu solicitarea de a se lua act că renunţarea a fost formulată mai înainte de judecarea pricinii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Asupra recursului de faţă, Înalta Curte constată următoarele:

Procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, în conţinutul căruia intră şi dreptul părţilor de a face acte procedurale de dispoziţie cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii sau la mijloacele procedurale prin care se pot recunoaşte ori stabili respectivele drepturi.

Renunţarea la judecată este un act procesual de dispoziţie, de care instanţa trebuie să ţină cont şi care poate avea loc oricând în cursul judecăţii, putându-se face atât în primă instanţă, cât şi în căile de atac, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă, cum este cazul în speţă.

În acest sens, dispoziţiile art. 406 C. proc. civ. reţin că "(1) Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă. (2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială."

Totodată, potrivit art. 406 alin. (4) C. proc. civ., "dacă reclamantul renunţă la judecată la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunţarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părţi. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunţă la judecată, instanţa va acorda pârâtului un termen până la care să îşi exprime poziţia faţă de cererea de renunţare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunţare."

Manifestarea de voinţă în sensul renunţării la judecata căii de atac este un act de dispoziţie, o desistare a părţii, prin care aceasta achiesează la hotărârea atacată.

În cauză, această manifestare de voinţă este neechivocă şi reiese atât din cererea recurentului-reclamant de renunţare la judecarea recursului, formulată mai înainte de primul termen de judecată, respectiv la data de 12.04.2024 şi depusă la dosar chiar de către acesta, dar şi din susţinerea orală făcută cu prilejul dezbaterilor, la care recurentul a fost prezent personal.

Respectând principiul disponibilităţii părţilor specific procesului civil şi având în vedere poziţia exprimată de recurent cu privire la calea de atac pe care a exercitat-o, Înalta Curte urmează a lua act de renunţarea la judecata cererii de recurs, având în vedere dispoziţiile art. 494 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 406 C. proc. civ.

Prin urmare, cu referire la textele procedurale menţionate anterior, Înalta Curte urmează ca, în aplicarea principiului disponibilităţii, să ia act de renunţarea recurentului-reclamant A. la judecata recursului împotriva deciziei nr. 1373/A din 6 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunţarea la judecarea recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1373/A din 6 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 12 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.