State liability for damages arising from unjust preventive detention following acquittal under Art. 539 CPC

Şedinţa publică din data de 12 iunie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin actiunea înregistrată la data de 12.08.2016 pe rolul Tribunalului Bihor, secţia I civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, obligarea pârâtului la plata sumei de 17.000 euro reprezentând daune materiale, precum şi a sumei de 300.000 euro reprezentând daune morale suferite ca urmare a privării nelegale de libertate, sume care să fie actualizate, indexate, cu dobânda legală până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 138/C/25.09.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bihor a respins acţiunea.

Prin decizia nr. 308/A/03.04.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.

2. Cererea de revizuire

Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 11.08.2021 sub nr. x/2021, revizuentul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, admiterea cererii, întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., schimbarea în totalitate a sentinţei nr. 138/C/2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Bihor, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 308/A/2018, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Revizuentul a învederat că a acţionat în judecată Statul Român şi a solicitat despăgubiri materiale şi morale, întrucât a fost privat de libertate prin instituirea măsurii arestului preventiv în perioada 23.09.2014 - 16.03.2015 şi prin măsura controlului judiciar în perioada 16.03.2015 -17.02.2017, fără ca acesta să fi săvârşit vreo infracţiune.

Prin sentinţa a cărei revizuire se solicită, instanţa a apreciat că art. 539 alin. (2) C. proc. pen. prevede că doar dacă privarea de libertate a fost stabilită ca fiind nelegală (printr-o ordonanţă a procurorului, printr-o încheiere definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, sau printr-o încheiere definitivă sau hotărâre definitivă a instanţei de judecată investită cu judecarea cauzei) s-ar putea atrage răspunderea pârâtului.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/03.03.2021 (pronunţată ulterior deciziei nr. 308/A/03.04.2018 a Curţii de Apel Oradea), s-a reţinut fără echivoc obligaţia pârâtului la despăgubiri, respectiv dacă printr-o soluţie definitivă în procesul penal se dispune achitarea inculpatului (indiferent de temeiul de drept al achitării) şi măsurile preventive capătă caracter de nelegalitate, caracter care reprezintă o condiţie prevăzută de art. 539 alin. (1) C. proc. pen.

În raport de situaţia concretă a revizuentului, privat de libertate şi achitat prin decizia nr. 101/A/2016 în dosarul nr. x/2014, acţiunea în despăgubiri promovată împotriva pârâtului este justificată şi se impune a fi admisă.

În susţinerea căii extraordinare de atac, revizuentul a făcut ample referiri la Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 şi a concluzionat că se impune admiterea cererii de revizuire, cu consecinţa finală constând în admiterea acţiunii în despăgubiri promovată împotriva pârâtului.

3. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bihor

Prin sentinţa nr. 208/C/16.11.2021, pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2021, a fost admisă cererea de revizuire; a fost schimbată în totalitate sentinţa nr. 138/C/2017 a Tribunalului Bihor; a fost admisă acţiunea; a fost obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 17.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, la cursul oficial de schimb valutar reprezentând daune materiale şi a sumei de 5.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, la cursul oficial de schimb valutar reprezentând daune morale, sume care să fie actualizate cu dobânda legală până la data plăţii efective.

4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea

Prin decizia nr. 94/A/25.01.2023, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a admis apelul pârâtului împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a înlăturat dispoziţia de obligare a pârâtului la plata sumei de 17.000 euro sau echivalent în RON la data plăţii, la cursul oficial de schimb valutar reprezentând daune materiale; a majorat suma de 5.000 euro la suma de 20.000 euro sau echivalent în RON la data plăţii, la cursul oficial de schimb valutar reprezentând daune morale, sumă ce va fi actualizată cu dobânda legală până la data plăţii efective şi a obligat pârâtul Statul Român la plata acesteia.

5. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Invocând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia nr. 3223/21.05.2010, decizia nr. 320/1.02.2018, decizia nr. 422/14.02.2018), recurentul a învederat că daunele morale în cuantum majorat de 20.000 euro stabilite prin decizia atacată sunt nejustificate, excesive şi constituie o îmbogăţire fără justă cauză, fiind disproporţionate faţă de perioada în care i-a fost restrânsă libertatea reclamantului (6 luni).

În termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

Or, în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere soluţiile pronunţate în cauza Begu împotriva României, unde pentru o perioadă de detenţie de 11 luni s-au acordat despăgubiri în cuantum de 5.200 euro, cauza Gonta împotriva României sau cauza Leontin Pop împotriva României unde pentru o perioadă de detenţie de 2 ani şi 5 luni s-au acordat despăgubiri în cuantum de 3.000 euro.

Susţine recurentul că, în raport cu criticile pe care le-a formulat, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor nu putea fi obligat la suportarea dobânzii legale aferente debitului stabilit de către Curtea de Apel Oradea.

Recurentul a mai arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care instituie garanţia procesuală a motivării hotărârii judecătoreşti, ceea ce determină casarea hotărârii şi rejudecarea cauzei.

Cu privire la vătămarea produsă apelantului-reclamant, prin încălcarea art. 8 din CEDO, recurentul a arătat că instanţa de apel a pronunţat o soluţie greşită întrucât nu se poate reţine că prin procedurile de urmărire penală şi procedurile judiciare, inerente aflării adevărului, s-ar fi încălcat dreptul la viaţa privată. Or, soluţia de achitare nu atrage răspunderea statului pentru că anterior au fost demarate proceduri de urmărire penală şi proceduri judiciare.

Recurentul a expus o scurtă circumstanţiere a situaţiei de fapt şi a raportului juridic şi a învederat că pretenţiile reclamantului nu se încadrează în rigoarea dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen.

Maniera imperativă şi tranşantă a dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. instituie, pe cale de interpretare logică, obligaţia instanţelor penale de a stabili caracterul nelegal al privării de libertate, neputându-se vorbi despre o instituire ope legis a nelegalităţii măsurii privative ori restrictive de libertate ca efect mecanic al pronunţării, la finalul cercetării judecătoreşti, a unei hotărâri de achitare.

Nici interpretarea gramaticală a art. 539 alin. (2) C. proc. pen. nu îngăduie o atare concluzie, în sensul că simpla existenţă a unei hotărâri penale de achitare, indiferent în ce temei, ar atrage automat caracterizarea măsurilor preventive dispuse ca nelegale, aşa cum încearcă a acredita ideea reclamantului. În cauză nu se poate vorbi de o privare de libertate în mod nelegal, deoarece nu a fost stabilit caracterul nelegal al acestei măsuri.

Prin efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, aşa cum acesta este reglementat prin prevederile art. 430 şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ. nu mai este posibilă reluarea verificării aceloraşi chestiuni litigioase, în speţă, a caracterului nelegal al măsurii preventive amintite.

Invocând dispoziţiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, recurentul a arătat că prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat ca fiind neconstituţionale doar dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., iar nu şi prevederile art. 9 alin. (5) din partea generală a aceluiaşi cod, ce au un conţinut identic.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., recurentul a mai arătat că instanţa de judecată trebuie să analizeze cauza sub toate aspectele, chiar dacă deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii din momentul pronunţării.

Pe cale de consecinţă, întrucât dispoziţiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen. sunt constituţionale, apreciază că instanţa de apel s-a raportat eronat doar la Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021.

În susţinerea motivelor de recurs, recurentul a invocat Decizia nr. 45/30.01.2018 a Curţii Constituţionale, precum şi jurisprudenţa CEDO (cauza Nolkenbockhoff contra Germaniei, cauza Brogan ş.a. împotriva Regatului Unit, cauza Varga contra României, cauza Murray contra Regatului Unit).

A arătat recurentul că dreptul la libertate şi la siguranţă prevăzut de art. 5 din Convenţie, deşi este un drept fundamental şi inalienabil, nu are caracter absolut. Reglementarea situaţiilor de excepţie în care o persoană poate fi lipsită de libertate a avut în vedere obiectivul esenţial al art. 5, astfel cum reiese din formularea textului, cum a fost interpretat în practica CEDO, acela ca lipsirea de libertate să nu fie arbitrară, adică ilegală. Astfel, condiţia legalităţii reţinerii şi arestării preventive este esenţială pentru a se constata incidenţa cazului de excepţie prevăzut de art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţie. Legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanţiilor procesuale reglementate în paragrafele 2,3,4 ale aceluiaşi art. 5, garanţii care în speţă au fost respectate, acestea fiind reglementate de dreptul intern, respectiv de C. proc. pen.. Faptul că s-a dispus achitarea reclamantului nu conduce automat la ideea că măsura reţinerii şi a arestului preventiv ar fi fost nelegale, astfel că analiza acestor aspecte urma a fi efectuată de instanţa de apel, inclusiv în raport de garanţiile procesuale reglementate de CEDO. De altfel, pronunţarea unei hotărâri de achitare nu atribuie implicit şi un caracter nelegal măsurii preventive de libertate dispuse în cauza respectivă. Caracterul nelegal al măsurii preventive dispuse în cauză trebuie stabilit doar de către organele judiciare penale enumerate în dispoziţiile art. 539 alin. (2) C. proc. pen., prin actele procesuale menţionate în acesta.

Dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. sunt conforme art. 5 paragraful 5 CEDO, ambele norme reglementând dreptul la reparaţiune, însă numai în măsura în care s-a constatat nelegalitatea detenţiei preventive, fapt ce rezultă din exprimarea clară a textului celor două norme, acestea vizând expres acordarea unei indemnizaţii pentru detenţie nelegală/private de libertate nelegală. Or, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. vizează detenţia nelegală derivată din luarea unor măsuri privative de libertate, iar nu din măsuri restrictive de libertate. Astfel, ipoteza măsurilor restrictive de libertate luate în cursul procesului penal în mod nelegal este vizată de dispoziţiile art. 9 C. proc. pen., însă dreptul de reparaţie este condiţionat de constatarea nelegalităţii acestora, în condiţiile legii, iar nelegalitatea măsurii nu a fost dovedită în cauză.

În consecinţă, recurentul a solicitat casarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii recursului, cu consecinţa înlăturării daunelor morale în cuantum de 20.000 euro majorate şi actualizate cu dobânda legală până la data plăţii efective.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 24.04.2024 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 12.06.2024.

7. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul A. a invocat excepţia nulităţii recursului şi a arătat că recurentul nu a indicat temeiurile de drept presupus a fi aplicate şi interpretate greşit de către instanţa de apel, iar argumentele din memoriul de recurs reprezintă o reiterare a unor motive de fapt, deja analizate de către instanţele de fond. Simpla indicare a art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. ca pretins a fi încălcat de către instanţa de fond, nu îndeplineşte rigorile legale pentru a se aprecia că instanţa de recurs este învestită cu o cerere de recurs pliabilă pe dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.. Din lecturarea cererii reiese că recurentul îşi arată nemulţumirea faţă de cuantumul daunelor morale, fapt ce nu este susceptibil de încadrare în motivele de casare expres reglementate de art. 488 C. proc. civ.

În subsidiar, intimatul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi a arătat că Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 este general obligatorie, textul art. 539 alin. (2) C. proc. pen. a fost declarat neconstitutional şi s-a stabilit că hotărârea definitivă de achitare a instanţei penale reprezintă dovada certă că în cursul procesului penal privarea de libertate este/a fost una nelegală, aspect care conduce la obligaţia statului la despăgubiri, iar faptul că art. 9 alin. (5) C. proc. pen. nu a făcut obiectul analizei de constituţionalitate nu împietează cu nimic asupra admiterii cererii în pretenţii a intimatului, ci susţine cererea introductivă.

În Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 se reţine cu claritate esenţa obligaţiei pârâtului la despăgubiri, respectiv dacă printr-o soluţie definitivă în procesul penal se dispune achitarea inculpatului (indiferent de temeiul de drept al achitării) măsurile preventive capătă caracter de nelegalitate, caracter care reprezintă o condiţie sine qua non prevăzută de art. 539 alin. (1) C. proc. pen.

Intimatul arată că până în prezent nu a fost reabilitată imaginea acestuia în comunitatea din care face parte.

Recurentul nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, cadrul factual, astfel cum a fost stabilit de instanţele fondului şi care nu a fost contestat de către părţi, relevă faptul că intimatul-reclamant A. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Beiuş pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen.

Intimatul-reclamant a fost supus privării de libertate astfel: 23.09.2014-16.03.2015 arest preventiv; 16.03.2015-17.02.2017 măsura controlului judiciar.

Prin sentinţa penală nr. 12/12.02.2015 pronunţată de Judecătoria Beiuş, reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj.

Prin decizia penală nr. 101/A/17.02.2016 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosar nr. x/2014, urmare a admiterii apelului reclamantului, sentinţa nr. 12/2015 a fost desfiinţată în totalitate, iar reclamantul a fost achitat, conform art. 396 raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Intimatul-reclamant a formulat acţiune în despăgubiri împotriva pârâtului, pentru privarea nelegală de libertate, întemeiată pe dispoziţiile art. 539-540 C. proc. pen. şi respinsă în toate fazele procesuale.

La data de 12.05.2021, a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 494, Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, prin care s-a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională.

Urmare a acestei decizii prin care s-a declarat neconstituţionalitatea, în sensul menţionat anterior, a temeiului de drept ce a stat la baza acţiunii civile în despăgubiri a reclamantului, acesta a promovat cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., înregistrată sub nr. x/2021.

În cadrul acestui dosar, a fost admisă cererea de revizuire, schimbată în totalitate sentinţa iniţială, admisă acţiunea şi acordate reclamantului daune morale în cuantum de 5000 euro, majorate în apel la suma de 20.000 euro.

Anterior înregistrării prezentului recurs pe rolul Înaltei Curţi la data de 20.03.2023, a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 142/20.02.2023, Decizia nr. 1/16.01.2023 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 C. proc. pen., că în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate, respectiv, că în acest caz, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.

Recurentul critică hotărârea instanţei de apel atât din perspectiva cuantumului daunelor morale acordate reclamantului, pe care le consideră supradimensionate şi nejustificate în raport cu suferinţele îndurate, cât şi din perspectiva incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., în sensul că textul legal nu este aplicabil reclamantului, întrucât nu a fost stabilit caracterul nelegal al măsurilor privative de libertate.

Sub acest din urmă aspect, recurentul învederează, în esenţă, că în mod greşit instanţa de apel s-a raportat doar la Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, iar nu şi la dispoziţiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen., care nu au fost declarate neconstituţionale şi care prevăd că "Orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile legii".

Totodată, arată că achitarea reclamantului nu conduce, în mod automat, la ideea că măsura reţinerii şi arestului preventiv ar fi fost nelegale, iar instanţa de apel trebuia să analizeze cauza sub toate aspectele invocate "...şi să aprecieze dacă măsura reţinerii şi a arestului preventiv au fost nelegale şi dacă nu s-au respectat garanţiile procesuale reglementate de CEDO".

Mai arată recurentul că dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. sunt conforme cu norma europeană, respectiv art. 5 CEDO, ambele norme reglementând dreptul la reparaţie doar în măsura în care s-a constatat nelegalitatea detenţiei preventive.

Criticile formulate sunt nefondate.

Susţinând că în cauză nu a fost constatat caracterul nelegal al măsurilor privative de libertate aplicate reclamantului, recurentul ignoră realitatea juridică creată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 şi Decizia HP nr. 1/2023 a Înaltei Curţi dată în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539, în raport cu efectele deciziei de neconstituţionalitate menţionată.

Astfel, se observă că, prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat faptul că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. sau achitare, este neconstituţională.

Drept urmare, ulterior publicării Deciziei nr. 136/2021 în Monitorul Oficial, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. vor fi aplicabile doar în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de Curtea Constituţională în legătură cu acest text de lege, în sensul că această prevedere legală recunoaşte dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare.

A contrario, a considera opusul celor anterior evocate ar însemna o încălcare a prevederilor art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, anterior referite, cât şi a dispoziţiilor art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care consacră forţa juridică obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale, care, potrivit dezlegărilor date prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 414/2010 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 291 din 4 mai 2010), priveşte atât dispozitivul deciziilor, cât şi considerentele pe care se sprijină acesta.

În ce priveşte prevederile art. 5 par. l din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului la care face referire recurentul, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, s-a reţinut că acesta reprezintă un standard minim de protecţie, statele membre fiind îndreptăţite să ofere, prin legislaţia internă, o protecţie sporită a libertăţilor individuale (par. 31 din Decizia nr. 136/2021).

Astfel, s-a reţinut că art. 5 paragraful 5 din Convenţie creează un drept direct la reparaţii, cu condiţia ca instanţele naţionale sau cea europeană să constate că solicitantul a fost privat de libertatea sa, contrar art. 5 par. 1-4 din Convenţie (par. 24).

În acest sens, instanţa de contencios constituţional a reţinut şi că recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecinţă a art. 5 paragraful 5 din Convenţie, ci a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, dispoziţii care oferă un standard mai înalt de protecţie libertăţii individuale decât cel stabilit de Convenţie, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate, cât şi a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare.

Astfel, se concluzionează că odată oferit acest standard, în privinţa acestuia, devin aplicabile garanţiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 5 paragraful 5 din Convenţie (par. 47).

În atare circumstanţe, contrar susţinerilor recurentului, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen., cât timp aceste dispoziţii legale nu puteau constitui, în sine, temei juridic al pretenţiilor afirmate, din moment ce sediul materiei se regăseşte în dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., cu accepţiunea dată acestora conform deciziei instanţei de contencios constituţional.

Aspectul de neconstituţionalitate cu privire la care a fost sesizată Curtea Constituţională a vizat tocmai existenţa unei măsuri privative de libertate care îndeplineşte cerinţele de legalitate cuprinse în C. proc. pen. şi art. 5 par. 1 lit. c) din Convenţie, fiind, aşadar, dispusă potrivit legii, dar care devine nedreaptă ca urmare a unei soluţii de respingere pe fond a acuzaţiei în materie penală formulate.

Or, pe acest aspect, Curtea Constituţională statuează, prin considerente decizorii, în sensul că, dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiţii nelegale, statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că şi-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel şi privarea de libertate a unei persoane faţă de care, analizând fondul acuzaţiei, statul nu reuşeşte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie reclamă un necesar drept la despăgubire.

Fiind privată de libertate în considerarea acuzaţiei aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzaţiei are ca efect reţinerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. Situaţia relevată indică acelaşi grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat. Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzaţiei în materie penală, acuzaţie care a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeaşi măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertăţii individuale, chiar dacă temeiurile sunt diferite (nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acuzaţiei). Faptul că privarea de libertate se dovedeşte a fi injustă şi nedreaptă de abia la sfârşitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă şi nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei şi că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptăţită (par. 38).

Pentru a decide în acest sens, Curtea Constituţională a considerat că, din moment ce şi soluţia de achitare/clasare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate, în conformitate cu prevederile art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie, orice condiţionare a dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate, limitează în mod nejustificat sfera de aplicare a acestor texte constituţionale (par. 44).

S-a concluzionat, de către instanţa de contencios constituţional, că privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluţionat prin aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, ca temei de drept pentru repararea prejudiciului suferit prin măsura privativă de libertate, ipoteză în care valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei respectiva ordonanţă de clasare sau hotărârea judecătorească de achitare, după caz (par. 45 şi 54).

Ulterior pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, anterior referită, prin Decizia nr. 1/16.01.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 142/20.02.2023, s-a statuat, cu caracter obligatoriu, că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15/18.09.2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate.

De asemenea, s-a mai stabilit şi că, în acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.

Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte a avut în vedere problema de drept privitoare la condiţiile în care art. 539 C. proc. pen. conferă dreptul la despăgubiri şi în ipoteza unei privări nedrepte de libertate, adică atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.

Considerentele decizorii ale deciziei Înaltei Curţi au în vedere faptul că, urmare a pronunţării Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., astfel cum a fost sancţionat prin decizia menţionată, au dobândit o aplicare previzibilă şi unitară (par. 47 din Decizia nr. 1/2023).

În continuare, se are în vedere că soluţiile de clasare sau de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive, reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzaţiei penale şi ca urmare a acestui fapt, al reţinerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (par. 50 şi 51).

Concluzionează Înalta Curte, în decizia amintită, că soluţia din cuprinsul Deciziei nr. 15/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, privitoare la dreptul la despăgubiri în ipoteza arestării nelegale, respectiv din cuprinsul Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, privitoare la dreptul la despăgubiri în ipoteza arestării injuste, ca efect al unei hotărâri de achitare, în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., converg în interpretarea şi aplicarea, pe laturi diferite, a dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. (par. 53).

Având în vedere precizările anterioare, cu privire la cadrul juridic aplicabil, se constată că, prin critica recurentului-pârât se ignoră dezlegările obligatorii, date prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, ale cărei efecte au fost interpretate, de asemenea, cu valoare obligatorie, conform Deciziei nr. 1/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior citate, cu privire la dreptul la despăgubiri al unei persoane care a suferit o arestare injustă.

Întrucât faţă de intimatul-reclamant s-a dispus soluţia achitării conform art. 396 raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., în cauză sunt îndeplinite condiţiile privind solicitarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit urmare a arestării injuste (nu şi pentru măsura preventivă a controlului judiciar, pentru care nu au fost acordate dezdăunări).

Recurentul susţine că instanţa de apel trebuia să "...analizeze cauza sub toate aspectele invocate şi să aprecieze dacă măsura reţinerii şi a arestului preventiv au fost nelegale...", însă instanţa civilă învestită cu acţiunea în despăgubiri pentru privarea nelegală de libertate nu are o asemenea prerogativă legală, ci poate doar să aplice deciziile anterior menţionate pronunţate în această materie (Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 şi Decizia HP nr. 1/2023 a Înaltei Curţi).

De altfel, chiar recurentul, într-un al paragraf alt memoriului de recurs, contrazicând propria afirmaţie, apreciază că singurele care pot aprecia asupra caracterului nelegal al măsurilor preventive dispuse sunt "...organele judiciare penale enumerate în dispoziţiile art. 539 alin. (2) C. proc. pen....".

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate, instanţa de apel, raportându-se la ingerinţele în viaţa reclamantului prin arestarea sa nedreaptă, admiţând şi apelul incident al acestuia, a majorat cuantumul daunelor morale acordate tocmai în considerarea valorilor către care se orientează în general jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi a celei a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Contrar susţinerilor recurentului, care afirmă că daunele morale acordate nu au fost justificate ori că sunt disproporţionate cu suferinţa percepută, instanţa de apel a reţinut ca fiind relevant în cauză faptul că din cauza stării de arest preventiv reclamantul nu a avut posibilitatea de a fi alături de concubina sa, care era însărcinată, nu a putut fi prezent la naşterea fiicei sale, în condiţiile în care aceasta a fost născută prematur. Totodată, instanţa de apel a avut în vedere "...frustrarea şi deznădejdea pe care le poate încerca persoana aflată în stare de arest, care se ştie nevinovată şi care îşi vede respinse, timp de jumătate de an toate demersurile judiciare efectuate în vederea punerii sale în libertate, în condiţiile în care este conştientă că fiecare zi de detenţie ridică noi bariere în relaţia cu cei dragi, creând între membrii familiei o distanţă tot mai mare, care poate conduce la o ruptură definitivă."

Este de observat că, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi instanţele naţionale, în operaţiunea de cuantificare a daunelor morale, au în vedere nu doar criteriile prevăzute de legislaţia naţională, ci şi principiul echităţii, ce impune aprecierea circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, ale fiecărei persoane, în esenţă, prin raportare la tratamentul la care persoana în cauză a fost supusă de autorităţile penale şi la consecinţele nefaste pe care privarea de libertate le-a avut cu privire la viaţa sa particulară, socială, astfel cum acestea au fost relevate de materialul probator administrat.

În atare condiţii, întrucât instanţa de apel a avut în vedere toate acele criterii ce trebuie evaluate la stabilirea unui cuantum rezonabil al despăgubirilor ce se acordă pentru daunele morale, astfel cum rezultă acestea din practica judiciară internă şi europeană, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, atunci când a stabilit că suma de 20.000 euro este de natură a reprezenta o satisfacţie echitabilă şi rezonabilă pentru a cuantifica, din punct de vedere pecuniar, prejudiciul moral suferit de intimatul-reclamant pentru privarea nedreaptă de libertate, nu se poate reţine nelegalitatea deciziei recurate sub acest aspect.

Referitor la susţinerea recurentului în sensul că hotărârea instanţei de apel nu se circumscrie dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 paragraful 1 CEDO în ce priveşte motivarea, Înalta Curte constată că aceasta reprezintă o critică pur formală, nesusţinută de argumente corespunzătoare şi, prin urmare, nu poate fi primită.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Cluj Napoca- Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor împotriva deciziei nr. 94/A din 25 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor împotriva deciziei nr. 94/A din 25 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 iunie 2024.