Revocation of Donation for Ingratitude: Rejection of State of Need Based on Pre-Divorce Income and Inapplicability of Spousal Joint Management to Former Spouses

Şedinţa publică din data de 12 iunie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 24.10.2017 sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., revocarea contractului de donaţie autentificat sub nr. x/05.11.2008 de BNP C., pentru ingratitudine.

Prin sentinţa nr. 5808/05.10.2018, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în raport de prevederile art. 94 alin. (1) lit. k) C. proc. civ. şi de împrejurarea că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată este 241.224 RON.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1653/05.07.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţia inadmisibilităţii şi excepţia tardivităţii formulării acţiunii, invocate de pârâtă prin întâmpinare, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1367A/18.10.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei; a obligat apelantul-reclamant la plata, către intimata-pârâtă, a sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul A..

- Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor art. 345 C. civ., precum şi a prevederilor legale privind îndeplinirea condiţiei revocării donaţiei privind starea de nevoie a donatorului.

Prevederile art. 345 C. civ. se referă la mandatul tacit acordat reciproc între soţi, însă nu se aplică în cazul opoziţiei ori refuzului unuia dintre soţi şi, în niciun caz, nu se aplică foştilor soţi. Or, divorţul a fost pronunţat, astfel că partea nu avea calitatea de soţ, iar fosta soţie se opunea încheierii oricărui contract de închiriere tocmai în scopul lipsirii de venituri a fostului soţ. Prevederile art. 345 C. civ. fac parte din dispoziţiile aplicabile regimului matrimonial al comunităţii de bunuri, însă acest regim a încetat la momentul introducerii cererii de divorţ, potrivit art. 385 C. civ., fiind, astfel, încetat şi în momentul judecării partajului.

Relativ la considerentele privind opţiunea reclamantului de a încheia contracte de închiriere, fără acordul coproprietarului, recurentul a arătat că instanţa de apel a reţinut o prezumţie de rea credinţă a acestuia, fără ca pârâta să fi probat această atitudine, deşi reaua credinţă se dovedeşte, iar buna- credinţă se prezumă. Inclusiv în ipoteza în care s-ar aprecia că prevederile art. 345 C. civ. se aplică şi foştilor soţi, instanţa de apel nu a observat a doua parte a dispoziţiei legale potrivit căreia cu toate acestea schimbarea destinaţiei bunului comun nu se poate face decât prin acordul soţilor. În raport de compartimentarea apartamentului din Bucureşti, B-dul x, imobilul nu putea fi închiriat unor persoane fizice, cu destinaţia de locuinţă, ci unor persoane juridice, cu destinaţie comercială, de sediu sau punct de lucru or, în evidenţele fiscale şi cadastrale imobilul figurează cu destinaţia de locuinţă. Pe cale de consecinţă, apartamentul nu putea fi închiriat doar de către un coproprietar, deoarece se schimba destinaţia din locuinţă în spaţiu comercial, după cum, acordul coproprietarului era necesar în vederea înregistrării sediului/punctului de lucru al chiriaşului (societate comercială) la Registrul Comerţului.

Făcând referire la considerentele de la pagina 13 a hotărârii atacate, recurentul a arătat că instanţa de apel a emis greşit o altă prezumţie de rea credinţă, atunci când a considerat că apelantul-reclamant a solicitat atribuirea tuturor bunurilor dobândite în timpul căsătoriei şi obligarea sa la sulta către fosta soţie demonstrează că acesta avea resurse materiale din care să achite sulta. Învederează că sulta a fost achitată prin vânzarea apartamentului în decembrie 2021 şi, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, reclamantul nu a ascuns bani, ci fosta soţie a procedat în această manieră, întrucât după încasarea sultei de 124.090,5 euro aceasta a cumpărat împreună cu intimata o vilă cu o valoare de cel puţin 3 ori mai mare.

- Pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat, pe de o parte, că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra ingratitudinii intimatei-pârâte, iar pe de altă parte, că motivarea hotărârii vizează doar veniturile părţii din anul 2016 (sens în care s-a reţinut că partea nu ar fi fost în stare de nevoie), dar nu cuprinde motivele pentru care instanţa a apreciat că în anul 2017, respectiv la data introducerii acţiunii, 24.10.2017, nu ar fi existat starea de nevoie deşi, conform adeverinţelor x din 2017, singurul venit al apelantului a fost pensia în cuantum de 824 RON, iar problemele financiare şi de sănătate (o problemă renală s-a dovedit a fi cancer) erau presante.

Pe de altă parte, intimata deţine 2 apartamente, primite drept donaţie de la recurent, astfel încât avea posibilitatea de a închiria unul dintre imobile, în scopul de a obţine venituri suplimentare, intimata fiind angajată şi asociat al unei societăţi, însă refuză în mod categoric să-i ofere alimente sau sprijin moral şi medical tatălui său.

Recurentul a expus situaţia de fapt, în sensul că la finalul anului 2016, intervenise separarea de soţie, care i-a luat toate bunurile, astfel încât acesta a rămas într-o vilă fără bunuri şi fără venituri, soţia refuza să prelungească termenul contractului de închiriere, iar cele două imobile erau consumatoare şi nu aducătoare de venituri, motiv pentru care partajul era nu doar pasul juridic următor, ci şi o necesitate dacă dorea să poată valorifica în vreun mod bunurile comune prin închiriere sau vânzare. În luna octombrie încep formalităţile de partaj şi veniturile rezultate din chirii sunt utilizate în vederea achitării cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat şi taxe de timbru, fiul recurentului a promovat examenul de admitere la facultate, iar starea de sănătate a reclamantului se înrăutăţeşte. Cu toate acestea, fiica recurentului o sprijină pe mama sa şi refuză să acorde ajutor tatălui său, astfel încât acesta a fost nevoit să înregistreze cererea dedusă judecăţii.

Recurentul solicită a se aprecia asupra atitudinii intimatei, asupra limbajului şi acţiunile sale care a culminat cu depunerea unor acte false atât în apel (cerere de intervenţie), cât şi la fond (contract de închiriere).

Recurentul a mai arătat că nu putea valorifica în perioada 2016-2017 prin vânzare sau închiriere bunurile comune, spre deosebire de pârâtă care avea posibilitatea de a închiria al doilea apartament, primit drept donaţie de la reclamant, putând, astfel, să îşi suplimenteze veniturile şi să îi procure alimente reclamantului.

Faţă de aceste motive, recurentul a arătat că sunt îndeplinite ambele condiţii, reclamantul fiind în nevoie la data depunerii acţiunii, 24.10.2017 (în 2017 având doar veniturile din pensia sa modică, iar starea sa de sănătate era grav deteriorată), iar intimata este ingrată, dovedind lipsă de recunoştinţă faţă de donator şi un comportament imoral.

Arată recurentul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra ingratitudinii intimatei-pârâte.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 20.03.2024 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 12.06.2024.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât cererea de recurs nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar argumentele recurentului reprezintă simple nemulţumiri ale părţii, ce nu pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 C. proc. civ.

În subsidiar, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Relativ la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata a arătat că argumentele recurentului privind interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 345 C. civ. de către instanţa de apel reprezintă interpretări personale ale acestuia, nedovedite, ce sunt contradictorii prevederilor legale pretins a fi aplicate eronat. Învederează că nu corespund realităţii argumentele recurentului privind lipsa acordului coproprietarului de a închiria apartamentul nr. x din imobilul situat în Bucureşti, în contextul în care toate contractele de închiriere a tuturor imobilelor au fost încheiate doar de recurent, iar toate sumele reprezentând chirii au fost încasate, întotdeauna doar de către acesta (coproprietarul neavând acces în imobil). În cauză nu a existat un refuz al coproprietarului privind închirierea imobilelor. Arată intimata că nu este dovedit argumentul privind schimbarea destinaţiei imobilului din locuinţă în spaţiu comercial, după cum nu corespunde adevărului afirmaţia privind săvârşirea, de către intimată, a falsului în înscrisuri private şi uz de fals, invocate, fără justificare, de către recurent, prin avocat, în contextul în care nu a formulat o cerere de înscriere în fals.

Cu privire la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata a arătat că recurentul deţine din anul 2002 o avere de peste 1.000.000 euro, iar începând cu anul 2017 recurentul nu a mai declarat la organele fiscale toate veniturile pe care le realiza din închirierea imobilelor deoarece se afla în procedura de partaj cu mama intimatei şi nu dorea să împartă aceste bunuri.

În cauză nu sunt îndeplinite condiţiile legale cu privire la revocarea donaţiei, recurentul nu a dat dovadă de bună credinţă nici în faţa instanţei de fond, nici în căile de atac, acesta nu s-a aflat în stare de nevoie, iar intimata nu a refuzat în mod nejustificat să-i asigure alimente donatorului.

Intimata a solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.300 RON, reprezentând onorariu de avocat şi a precizat că nu îşi exprimă acordul privind soluţionarea recursului în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în ipoteza în care se va constata că acesta este admisibil.

În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.

I. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând recursul formulat în raport de motivele invocate şi de dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte apreciază asupra caracterului său nefondat, potrivit celor ce vor fi arătate:

- Deşi îndreptăţită critica recurentului privitoare la greşita aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 345 C. civ. de către instanţa de apel, prin reţinerea posibilităţii acestuia de a încheia singur acte de administrare pe seama bunurilor comune în virtutea dreptului de administrare concurentă a soţilor şi de a dobândi în acest fel resurse materiale existenţiale, aceasta nu lipseşte de fundament legal soluţia pronunţată, de respingere a apelului ca nefondat.

Pentru a-şi fundamenta concluzia în sensul că reclamantul nu se afla în stare de nevoie în perioada de referinţă avută în vedere - 2016-2017 - instanţa de apel a reţinut, printre altele, că în temeiul art. 345 C. civ., reclamantul ar fi putut realiza singur acte de administrare a bunurilor comune prin închirierea acestora, aşa cum, de altfel, a acţionat şi prin formularea acţiunii în evacuare.

Bunurile în raport de a căror existenţă instanţa de apel a concluzionat asupra neîndeplinirii condiţiei legale de revocare a donaţiei, constând în starea de nevoie în care trebuie să se afle donatorul, sunt cele dobândite în timpul căsătoriei reclamantului cu mama pârâtei, căsătorie ce a fost desfăcută pe calea divorţului pronunţat prin sentinţa civilă nr. 14190/30.06.2015 a Judecătoriei sector 1, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2054A/25.05.2016 a Tribunalului Bucureşti, în urma unei cereri formulate la 2.03.2015.

Or, potrivit art. 385 alin. (1) C. civ. "În cazul divorţului, regimul matrimonial încetează între soţi la data introducerii cererii de divorţ", dacă, în aplicarea dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi articol, soţii nu au cerut şi instanţa nu a stabilit o altă dată a încetării acestuia (data separaţiei în fapt), ceea ce însă nu s-a întâmplat, aşa după cum reţine sentinţa civilă nr. 3258/20.04.2021 a Judecătoriei sector 1 care, dispunând partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei de către foştii soţi, a reţinut că data încetării regimului comunităţii legale este data introducerii cererii de divorţ (2.03.2015).

Prin urmare, la data judecării prezentei cauze în apel nu se mai putea reţine, pentru perioada de timp supusă evaluării (2016-2017), existenţa dreptului autonom al reclamantului de a încheia acte de administrare asupra bunurilor comune în virtutea gestiunii paralele (sau concurente) specifică gestionării bunurilor comune ale soţilor, consacrată legal în cuprinsul art. 345 din C. civ.

Totuşi, în conformitate cu prevederile art. 356 din C. civ. "Dacă regimul comunităţii de bunuri încetează prin desfacerea căsătoriei, foştii soţi rămân coproprietari în devălmăşie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei-părţi ce revine fiecăruia" sau până la ieşirea lor din indiviziune, ceea ce s-a realizat în cauză prin sentinţa civilă nr. 3258/20.04.2021 a Judecătoriei sector 1, rămasă definitivă prin neapelare. De la data încetării regimului comunităţii de bunuri şi până la realizarea partajului (2015 - 2021), perioadă ce o include şi pe cea evaluată de instanţa de apel în soluţionarea prezentei cereri în revocarea donaţiei, actele de conservare, de administrare şi de dispoziţie asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei reclamantului se aflau sub regimul legal general reglementat în cuprinsul art. 640 - 641 din C. civ.

Aceasta înseamnă că actele de administrare - a căror exercitare autonomă a fost văzută ca posibilă de către instanţa de apel în temeiul art. 345 C. civ. - puteau fi îndeplinite, de principiu, cu acordul coproprietarului (fostei soţii), cu precizarea specifică însă că, potrivit art. 641 alin. (4) C. civ., doar în cazul locaţiunilor mai mari de 3 ani legea prevede că nu se pot încheia decât cu acordul tuturor coproprietarilor, sub sancţiunea inopozabilităţii actului faţă de coproprietarul care nu ar fi consimţit expres ori tacit la încheierea acestuia (art. 642 C. civ.).

Rămâne însă valabilă afirmaţia că reclamantul putea valorifica prin închiriere proprietatea comună din B-dul x (a cărei folosinţă o deţinea) măcar printr-o locaţiune sub 3 ani, iar un eventual refuz ori opoziţia fostei soţii, invocată constant în cauză, trebuia demonstrară distinct, iar nu asociată ori dedusă doar din încetarea regimului matrimonial între soţi ori din separarea lor totală, niciuna din cele două instanţe de fond nereţinând vreo dovadă pe acest aspect.

Schimbarea destinaţiei imobilului din B-dul x nu era o condiţie absolut necesară fără de care închirierea nu era posibilă, aşa cum susţine recurentul atunci când invocă necesitatea acordului soţiei la închirierea spaţiului amenajat - în fapt doar - spre a fi pretabil desfăşurării activităţilor comerciale.

În primul rând, nu se poate susţine că, din acest motiv, imobilul era absolut impropriu închirierii pentru locuire, iar în al doilea rând, schimbarea destinaţiei sale obişnuite (aceea de spaţiu de locuit) nu depindea în mod esenţial de acordul fostei soţii, ci de situaţia sa juridică concretă, aceea de a fi/constitui o unitate locativă (apartament) situat într-un condominiu/bloc de locuinţe.

Chiar confirmând integral critica de greşită aplicare în cauză a art. 345 C. civ. de către instanţa de apel (cu toate consecinţele deduse de instanţă din această dispoziţie legală), se menţine mai departe ca valabilă concluzia acesteia asupra inexistenţei nevoii reale a reclamantului de a primi alimente, condiţie cu valoare de situaţie premisă a acţiunii în revocarea donaţiei pentru ingratitudine. Aceasta întrucât, în analiza sa asupra condiţiei amintite, instanţa de apel a făcut referire la o probă pe care a ordonat-o din oficiu, respectiv adeverinţa de venituri pe anul 2016 emisă de ANAF din cuprinsul căreia a reţinut, pe de o parte, realizarea de venituri suplimentare din chirii de către reclamant la nivelul dublului câştigului salarial mediu brut valabil pe anul 2016, iar pe de altă parte, realizarea de venituri din dobânzi în cuantum, brut de 3.614 RON, indicator al deţinerii unor depozite bancare (la nivelul anului 2016) de aproximativ 325.000 RON, pe care reclamantul le-ar fi desfiinţat tocmai pentru a-şi construi, valorificând exclusiv adeverinţe de venituri pe anul 2017, imaginea unei persoane paupere, aflate deci în stare de nevoie.

Or, această evaluare a instanţei de apel a rămas necontestată în calea de atac a recursului, iar pe baza sa curtea de apel a relevat elemente concrete prin care a infirmat teza stării de nevoie în care s-ar fi aflat reclamantul atunci când a solicitat pârâtei ajutorul sub forma furnizării de alimente ori sume de bani. În alte cuvinte, independent chiar de existenţa unui drept de administrare al reclamantului pe care l-ar fi putut exercita autonom asupra bunurilor comune, condiţia revocării actului de donaţie constând în starea de nevoie a donatorului nu poate fi considerată îndeplinită cât timp s-a constatat că acesta dispunea de suficiente resurse materiale necesare asigurării traiului său, al fiului student ori pentru întreţinerea imobilelor deţinute în proprietate, chiar neproducătoare de venituri, sau că a lichidat depozite bancare consistente pentru a-şi ascunde adevăratele resurse şi pentru a-şi asigura succesul acţiunii promovate.

Deşi nu se circumscrie motivului de recurs invocat cu trimitere la norma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci mai degrabă celui consacrat la pct. 5 al aceluiaşi articol, Înalta Curte nu poate primi nici critica unei greşite utilizări a prezumţiei de bună-credinţă de către instanţa de apel, prin inversarea ori substituirea acesteia cu o aşa-zisă prezumţie de rea-credinţă. Considerentele instanţei de apel nu evocă explicit ori implicit recurgerea la vreuna din aceste prezumţii, nici când reţine existenţa unui drept autonom de administrare al reclamantului asupra bunurilor comune pe temeiul gestiunii concurente a soţilor şi nici când valorifică opţiunea din procesul de partaj al bunurilor comune, de a-i fi atribuite în natură cu obligaţia plăţii unei sulte în favoarea fostei soţii, în ambele ipostaze fiind vorba despre modul în care instanţa devolutivă de control judiciar interpretează normele de lege considerate incidente (asupra reţinerii greşite a căror instanţă de recurs a statuat) ori probele cauzei.

Singurul numitor comun al acestor considerente este acela că, pe baza lor, instanţa de apel a infirmat teza stării de nevoie în care reclamantul a pretins că s-a aflat începând cu anul 2016, când a solicitat ajutor pârâtei, dar şi la data introducerii acţiunii sale, în octombrie 2017, într-o analiză ce a răspuns în mod succesiv argumentelor formulate de reclamant. Infirmarea parţială a unora din aceste considerente, ca urmare a reţinerii inaplicabilităţii dispoziţiilor art. 345 C. civ. în raporturile dintre foştii soţi ori prin demonstrarea plăţii sultei datorată soţiei în urma partajului, nu din resursele presupus deţinute de reclamant, ci din sumele obţinute în urma vânzării unuia din bunurile atribuite, nu lipseşte de suport concluzia instanţei de apel care - aşa cum s-a arătat - a avut în vedere şi alte împrejurări ori elemente probatorii a căror valorificare nu a fost contestată în recurs sub niciun aspect de nelegalitate.

- De asemenea, nefondat a criticat recurentul - circumscris motivului legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - o pretinsă nemotivare a soluţiei instanţei de apel justificat de împrejurarea că, deşi a considerat că nu se afla în stare de nevoie nici în 2016 şi nici în 2017, instanţa de apel şi-a întemeiat hotărârea pe veniturile apelantului din 2016, fără să arate motivele pentru care a reţinut inexistenţa stării de nevoie, deşi adeverinţele x din 2017 confirmau că unicul său venit era pensia lunară în cuantum de 824 RON. Pe acelaşi temei, recurentul a criticat şi o nepronunţare a instanţei asupra ingratitudinii pârâtei.

Critica are, mai degrabă, un caracter formal în condiţiile în care, aşa cum s-a reţinut anterior, valorificând proba administrată din oficiu constând în adeverinţa de venituri realizate de reclamant în cursul anului 2016 emisă de ANAF, instanţa a reţinut că, la data la care solicita ajutor bănesc pârâtei prin scrisoarea din octombrie 2016, reclamantul realiza un venit net lunar de 5.057 RON (din pensia de 829 RON şi din chirii de 4.228 RON), dar şi că, în plus, realiza venituri din dobânzi (în cuantum brut de 3.614 RON), indicator al deţinerii de către acesta a unor relativ consistente depozite bancare (estimate la valoarea de 325.000 RON), pe care partea le-a desfiinţat tocmai pentru a-şi construi imaginea - întemeiat doar pe adeverinţele de venituri din anul 2017 şi următorii - unei persoane paupere, spre a-şi asigura succesul acţiunii sale.

În acest mod, instanţa de apel nu a lăsat nemotivată ori neexplicată soluţia sa, după cum fără temei critică recurentul, ci relevă cu suficientă convingere, că starea de nevoie pretinsă de reclamant se impune a fi examinată într-un registru mai larg de fapte şi segmente de timp, spre a fi evaluată corect în conformitate cu probele administrate, din nevoia de a răspunde şi examina complet acuzaţiile reciproc aduse în proces de părţi (ingratitudinea pârâtei acuzată de reclamant ori intenţia acestuia de a se răzbuna pe pârâtă pentru suportul dat mamei în conflictul dintre soţi, inclusiv prin asigurarea locuirii în apartamentul obiect al donaţiei), ale căror relaţii s-au dovedit a fi, în primul rând, puternic deteriorate din pricina unor conflicte majore în familie, cu implicaţii mai largi. De asemenea, se înţelege cu claritate că, faţă de ansamblul probator pe care l-a avut de evaluat, instanţa de apel a considerat insuficiente şi, de altfel, nerelevante adeverinţele de venituri pentru anul 2017 procurate de reclamant, de vreme ce, tot sprijinit pe probe concrete, aceasta a stabilit că ele relevă o stare pauperă nereală ori contrafacută a reclamantului, de vreme ce în anul anterior el dispunea inclusiv de economii bancare relativ consistente, a căror existenţă şi dispariţie au rămas trecute sub tăcere ori neexplicate în proces, împrejurări ce au determinat-o să confirme, la rândul său, concluzia primei instanţe asupra inexistenţei unei reale nevoi a reclamantului de a primi alimente.

Astfel fiind, în mod evident, critica nemotivării stării de nevoie a recurentului cu referire la adeverinţele de venituri realizate de acesta în cursul anului 2017 este nejustificată.

Nepronunţarea instanţei de apel asupra ingratitudinii intimatei-pârâte, examinată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. tot ca un viciu al nemotivării hotărârii, constituie, de asemenea, o critică nefondată în condiţiile în care considerentele deciziei din apel au precizat că, în analiza apelului, s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 476 alin. (1), (47)7 şi 478 din C. proc. civ., examinându-se apărările apelantului circumscrise tezei refuzului donatarei de a oferi donatorului alimente, în timp ce cazul de ingratitudine manifestat prin pretinse injuriile grave aduse donatorului, deşi examinat în fond de tribunal, întrucât a fost doar enunţat în finalul declaraţiei de apel, a fost confirmat pe baza celor invocate şi cercetate în faţa primei instanţe, care a reţinut nedovedirea sa.

Însă, atunci când pretinde că instanţa de apel în mod culpabil nu s-ar fi pronunţat asupra ingratitudinii pârâtei, recurentul are în vedere ceea ce a susţinut cu ocazia dezbaterilor, respectiv necesitatea unei analize prioritare a instanţei asupra ingratitudinii pârâtei şi abia ulterior a condiţiei stării sale de nevoie.

Această teza nu poate fi primită întrucât ingratitudinea care stă la baza revocării unei donaţii nu poate fi văzută într-o existenţă ori o manifestare abstractă tocmai întrucât, aşa cum a explicat tribunalul în considerentele hotărârii sale (necontestat în căile de atac formulate reclamant), donaţia în cauză este una pur gratuită, care nu implică obligaţii pozitive pentru donatar, ci doar obligaţii negative, de a se abţine de la săvârşirea unor fapte dintre cele descrise în cuprinsul art. 831 C. civ. de la 1864, care pot constitui temei al revocării donaţiei. În raport cu motivele cererii de chemare în judecată, instanţele de fond au reţinut că au avut a cerceta revocarea donaţiei ce s-a încheiat între părţi pentru motivul ingratitudinii manifestată de pârâtă sub forma injuriilor grave aduse donatorului - stabilit ca nedovedită - şi prin refuzul de alimente. Acest din urmă caz devine incident şi presupune dovedirea cu prioritate a stării de nevoie a donatorului, ingratitudinea neputând fi văzută într-o manifestare abstractă, ci în dependentă relaţie cu o preexistentă stare de nevoie a donatorului, teză care şi aceasta a fost infirmată în cauză.

De altfel, interpretarea şi aplicarea legii (art. 831 din C. civ. de la 1864) în acest înţeles, explicate ca atare încă din sentinţa tribunalului şi menţinute în apel, au rămas necontestat în cauză de către reclamant, astfel că acesta nu poate critica cu succes o nepronunţare sub forma nemotivării de către instanţa de apel a ingratitudinii pârâtei, condiţie care, aşa cum o spun explicit considerentele deciziei din apel, nu s-a mai impus a fi cercetată, dată fiind neconfirmarea condiţiei, cu valoarea unei situaţii premisă, a stării de nevoie în care să se fi aflat reclamantul.

În considerarea tuturor acestor motive, care au limitat examinarea în recurs doar la acele critici ce au putut fi încadrate în motivele legale de recurs arătate, Înalta Curte va respinge ca nefondată calea de atac declarată, confirmând ca legală decizia instanţei de apel şi reţinând că nu poate da curs solicitărilor din partea finală a memoriului prin care, de o manieră incompatibilă judecăţii în recurs, s-a solicitat - după expunerea în sinteză a situaţiei de fapt a cauzei şi modului în care ar trebui privită situaţia personală a recurentului în perspectiva soluţionării cauzei - "să observaţi şi apreciaţi asupra atitudinii intimatei-pârâte din prezentul dosar, asupra limbajului şi acţiunilor sale care au culminat cu depunerea unor acte false în apel (...)".

De asemenea, ca parte căzută în pretenţii, recurentul va fi obligat să plătească intimatei cheltuieli de judecată în recurs în sumă de 6 300 RON constând în onorariu avocaţial pentru plata căruia au fost depuse înscrisuri doveditoare la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1367 A din 18 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 6300 RON către intimata-pârâtă B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 iunie 2024.