Land revendication dispute remanded for retrial after appellate court failed to analyze all usucapio defenses.

Şedinţa publică din data de 12 iunie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti la data de 4.04.2018 sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B., au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., obligarea acestora la restituirea imobilului în suprafaţă de 209,9 mp, având nr. cadastral x, aflat în proprietatea reclamanţilor şi deţinut de pârâţi fără drept.

Prin sentinţa civilă nr. 6722/19.10.2018, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 259/28.02.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a admis acţiunea, a obligat pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren în suprafaţă de 199 mp situat în Bucureşti, str. x, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză topografică efectuat de expert E., a obligat pârâţii la plata sumei de 7.263 RON către reclamanţi, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 648/A/15.04.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâţilor împotriva sentinţei.

Prin decizia nr. 793/07.04.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul pârâţilor împotriva deciziei instanţei de apel, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

3. Al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 1813/A/05.12.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă în dosarul nr. x/2018, a fost admis apelul pârâţilor împotriva sentinţei, a fost schimbată sentinţa apelată în sensul că a fost respinsă acţiunea, ca neîntemeiată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs principal întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanţii A., B. şi recurs incident întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pârâţii C., D.

Recursul principal promovat de reclamanţii B. şi A.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6, recurenţii- reclamanţi învederează că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar instanţa de apel a exclus apărările pe care aceste părţi le-au formulat. Arată recurenţii că este străină de natura pricinii motivarea instanţei de apel potrivit căreia nu ar fi fost învestită instanţa cu o acţiune în uzucapiune, în contextul în care, prin motivele de apel, apelanţii au solicitat, în contradictoriu cu adevăratul proprietar, să se constate îndeplinite condiţiile uzucapiunii şi, astfel, să paralizeze acţiunea în revendicare. Invocarea posesiei şi a stăpânirii fizice a terenului de către reclamanţi şi autorii acestora avea relevanţă, putea şi trebuia să fie analizată întrucât această posesie excludea, implicit, posesia autorului apelanţilor, pe de o parte, iar, pe de altă parte, nu era necesar ca reclamanţii să învestească instanţa cu o acţiune în uzucapiune pentru a fi analizate apărările părţilor sub acest aspect, întrucât acţiunea în uzucapiune este acţiunea posesorului neproprietar împotriva proprietarului neposesor, iar nu invers.

Instanţa de apel nu trebuia învestită cu o acţiune în uzucapiune pentru a cerceta apărările şi probele reclamanţilor, având în vedere că posesia acestora se întemeia pe o prerogativă ce face parte din substanţa dreptului de proprietate al reclamanţilor, iar nu în baza unei stări de fapt.

Lipsa unei examinări corespunzătoare şi efective a motivelor de fapt şi de drept invocate de părţi (şi nu doar de către apelanţi), în cadrul căreia să fie analizate probele administrate în susţinerea lor, afectează hotărârea recurată de nelegalitatea prevăzută de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., fiind de natură a încălca reclamanţilor dreptul la un proces echitabil, astfel cum e consfinţit de art. 6 alin. (1) din CEDO.

Invocând considerentele deciziei de casare (nr. 793/2022 a ICCJ), recurenţii-reclamanţi subliniază că instanţa de apel trebuie să analizeze apărările acestora privind posesia pe care au exercitat-o.

Deşi prin decizia civilă nr. 648/A/15.04.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a reţinut că recurenţii şi autorii acestora au avut posesia publică a imobilului, prin decizia recurată a reţinut o situaţie contrară, fără a motiva soluţia dispusă.

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi învederează că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1847 C. civ.. Susţin recurenţii că nu s-a făcut dovada începerii efective a unei posesii asupra unei părţi din terenul situat în Calea x, Bucureşti, iar evidenţele fiscale nu au relevanţă în acest sens asupra posesiei efective a imobilului (fiind întocmite pe bază de declaraţii, fără o verificare fizică a situaţiei de fapt a terenului). Astfel, din declaraţia de impunere nr. x/1952 şi din procesul-verbal din 31.12.1969 reiese că nu se face referire la constatarea folosirii terenului, ci doar la declaraţia de impunere.

Recurenţii au expus o scurtă circumstanţiere a situaţiei de fapt privind preluarea, în anul 1919, a posesiei imobilului de către autorii acestora, F. şi B. şi înstrăinarea, în anul 1936, a parcelei de 200 mp ce are dublă deschidere, atât către Calea x, cât şi pe strada x (actuala Lacul Ursului), cât şi cu privire la posesia exercitată în perioada 1975-1976 cu privire la parcela de 400 mp cu dublă deschidere (conform declaraţiilor martorilor G. şi H.).

Din probele aflate la dosar (certificatul de moştenitor nr. x/15.03.1993, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1995, schiţa anexă la proiectul de apă al imobilului, planurile I., fotografii) reiese că terenul era în posesia recurenţilor şi a autorilor recurenţilor inclusiv în anul 1993 şi în perioada următoare. În anul 2004 au fost declanşate litigiile cu privire la imobil, fiind depusă o plângere penală de către J. S.R.L., care menţionează că nu poate folosi terenul (nu că ar fi pierdut posesia), deoarece inculpatul F. ar fi edificat diverse construcţii cu caracter provizoriu pe acest teren, ceea ce întăreşte aspectele privind posesia continuă a recurenţilor şi a autorilor acestora, care aveau edificate construcţii pe teren, astfel cum rezultă din sentinţa penală nr. 38/09.01.2004.

Posesia fizică asupra terenului era şi în anul 2013, când aceeaşi societate transmite somaţia nr. 34/4.03.2013, prin care solicită eliberarea terenului.

Concluzionează recurenţii că, în intervalul 2004-2013, pârâţii nu au avut posesia terenului şi nici nu au făcut demersuri să o obţină, iar primul proprietar (K.) nu a avut posesia terenului şi nici nu a întreprins vreo procedură pentru a o dobândi, ceea ce arată reaua lor credinţă.

Se arată că în anul 2013 L. a încercat să pătrundă în imobil, prin violenţă şi, ulterior, respectiv la data de 24.03.2017, încercarea intimaţilor a avut ca finalitate pătrunderea acestora în curtea imobilului.

Preluarea fizică a terenului nu e credibilă, în condiţiile în care autorii F. şi B. au locuit efectiv în imobilul de 400 mp din 1919 şi până la deces, având titlu de proprietate, iar terenul era împrejmuit (astfel cum reiese din declaraţia martorului G.). Dacă autorii pârâţilor M. şi N. ar fi preluat în posesie acest teren, proprietarii locuind acolo, în mod sigur ar fi existat sesizări penale şi plângeri reciproce, aşa cum s-a întâmplat în anii 2004, 2013 şi 2017.

Lipsa unei stăpâniri fizice a terenului rezultă din adresa din 26.06.2018, dar şi din evidenţele incomplete ale DITL Sector 6 Bucureşti, deoarece impunerea s-a realizat în anul 1952 pe un teren viran, chiar autorul pârâţilor declarând terenul viran, inclusiv în anul 1958, iar în 1969 terenul apare ca fiind tot viran, ceea ce presupune că a fost un teren gol, sens în care recurentul expune definiţia noţiunii "viran".

Conform art. 1852 C. civ., posibila posesie a autorilor pârâţilor era afectată de viciul clandestinităţii, deoarece ar fi fost exercitată pe ascuns, astfel încât autorii recurenţilor nu erau în măsură să o cunoască. Terenul fiind viran, oricine ar fi văzut acel teren, inclusiv autorii reclamanţilor, nu ar fi fost în măsură să afle de posesia autorilor pârâţilor (evidenţele fiscale nu sunt publice şi vizează doar raporturile financiare cu autoritatea locală).

În cauză nu este îndeplinită nici condiţia termenului de 30 de ani, prevăzută de art. 1847 C. civ., întrucât în anii 1975-1976 terenul era îngrădit şi în posesia recurenţilor (astfel cum reiese din declaraţia martorului G., neanalizată de instanţa de apel).

De asemenea, posibila posesie, pe care recurenţii o contestă, asupra terenului de 200 mp (parte din terenul de 400 mp din Calea x) a fost afectată şi de viciul discontinuităţii, din moment ce în anul 1975-1976 posesia era întreruptă conform art. 1864 pct. 1 C. civ. (întrerupere naturală), ceea ce face, conform art. 1867 C. civ., ca posesia anterioară, dacă începuse, să nu mai poată fi continuată (abia în 2017 pârâţii au dobândit posesia terenului).

Făcând referire la menţiunile din adresa nr. x/2018 a PMB, recurenţii susţin că nu s-a probat că exact această parte de teren este terenul din str. x, în condiţiile în care în vecinătate mai este un imobil de 200 mp (cel înstrăinat în anul 1936), cu deschidere la 2 străzi şi care, conform menţiunilor din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1936 era teren liber, pe de o parte, iar pe de altă parte, în anul 1952 era teren viran.

Arată că nicio persoană nu-l cunoaşte pe M., iar lipsa stăpânirii materiale a bunului echivalează cu lipsa totală a unei componente a posesiei, reprezentând, în final, lipsa posesiei, astfel că nu sunt îndeplinite nici celelalte condiţii prevăzute de art. 1847 C. civ., respectiv o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar. Evidenţele fiscale pot, cel mult, dovedi elementul intenţional al posesiei, impozitul fiind achitat atât de către reclamanţi, cât şi de către pârâţi.

Invocând prevederile art. 249 C. proc. civ., recurenţii arată că pârâţii ar fi trebuit să dovedească faptul că autorii pârâţilor nu au posedat imobilul, în contextul în care autorii reclamanţilor au avut posesia terenului în anul 1919, în 1936 şi în 1975-1986, nefiind dovedit faptul pierderii posesiei în tot acest interval de timp, până în 2017, când pierderea s-a realizat prin violenţă.

Pe cale de consecinţă, recurenţii-reclamanţi solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei în rejudecare curţii de apel, iar în subsidiar, casarea deciziei atacate şi respingerea apelului, ca nefondat.

Recursul incident promovat de recurenţii-pârâţi C. şi D.

Prin memoriul de recurs, recurenţii-pârâţi C. şi D. au solicitat, în măsura în care se va admite recursul principal, casarea hotărârii, iar, în rejudecare, au solicitat admiterea apelului, în sensul schimbării sentinţei civile nr. 259/28.02.2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, cu consecinţa respingerii cererii de revendicare imobiliare a terenului situat în str. x, Bucureşti, ca neîntemeiată.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 425 şi art. 479 C. proc. civ. întrucât instanţa nu a analizat criticile din cererea de apel privind uzucapiunea de scurtă durată, astfel că nu a motivat hotărârea sub acest aspect.

Instanţa de apel a apreciat că ar fi îndeplinite condiţiile intervenirii uzucapiunii de lungă durată, reţinând greşit că aceasta ar fi învestită doar cu analizarea instituţiei uzucapiunii de 30 de ani şi a celei tabulare, sens în care invocă prevederile art. 501 alin. (3), art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 131 alin. (2) din Regulamentul de Ordine Interioară al instanţelor judecătoreşti, precum şi dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 C. proc. civ., art. 21 alin. (3) din Constituţie, art. 6 par. 1 din CEDO.

Susţin recurenţii-pârâţi că prin cererea de apel au invocat toate cele 3 cazuri de uzucapiune, respectiv uzucapiunea de lungă durată (30 de ani), de scurtă durată (de 10 ani) şi uzucapiunea tabulară, iar prin decizia de casare nr. 793/2022, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel nu a analizat şi nu a formulat un răspuns corespunzător tuturor argumentelor deduse judecăţii prin cererea de apel referitoare la prescripţia achizitivă ce a fost invocată sub toate formele prevăzute de lege.

Recurenţii-pârâţi argumentează în sensul că, în cauză, se aplică prevederile vechiul C. civ. şi sunt îndeplinite condiţiile intervenirii uzucapiunii de 10 ani reglementate de art. 1895 C. civ.

Se arată că este îndeplinită condiţia exercitării unei posesii utile asupra imobilului din Bucureşti, str. x, în perioada 2003-2017, în raport de prevederile art. 1847 şi art. 1850 C. civ., având în vedere că autorul recurenţilor-pârâţi, respectiv O. S.R.L. (fostă J. SRL) a intrat în posesia imobilului în 2003, ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/20.01.2003 şi a exercitat o posesie continuă până în 23.03.2017, când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.2017 între O. S.R.L., prin lichidator P. şi pârâţi.

Invocând dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 (aplicabilă la data de 21.01.2003), recurenţii-pârâţi pretind că posesia îndeplineşte şi condiţia de a fi publică, faţă de faptul că prin încheierea nr. 483/21.01.2003 s-a dispus întabularea în CF a dreptului de proprietate al O. S.R.L. asupra imobilului.

În raport de prevederile art. 1897 alin. (1) C. civ., arată recurenţii că este îndeplinită condiţia ca posesia să se întemeieze pe un just titlu.

Astfel, justul titlul este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. x/20.01.2003, autentificat de Q., fiind îndeplinite toate condiţiile referitoare la caracteristicile pe care un înscris trebuie să le îndeplinească pentru a fi calificat drept just titlu.

Făcând trimitere la decizia nr. 825/20.02.2013 a Înaltei Curţi, recurenţii-pârâţi precizează că uzucapiunea semnifică un demers al proprietarului care deţine un titlu viciat, dar care posedă imobilul împotriva proprietarului care se pretinde "adevăratul proprietar".

Raportat la prevederile art. 1898 şi art. 1899 alin. (2) C. civ., recurenţii arată că este îndeplinită şi condiţia exercitării posesiei cu bună credinţă. Chiar dacă buna-credintă este prezumată, arată că aceasta este dovedită atât prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/20.01.2003, în urma căruia O. S.R.L. a avut convingerea că dobândeşte imobilul de la adevăratul proprietar, aceasta existând atât la momentul dobândirii imobilului, cât şi pe toată perioada exercitării posesiei asupra acestuia, dar şi prin întabularea dreptului de proprietate.

De asemenea, este îndeplinită condiţia exercitării posesiei timp de 10 ani având în vedere că O. S.R.L. a intrat în posesia imobilului în anul 2003, termenul s-a împlinit la 20.01.2013, iar posesia a încetat la 23.03.2017, când a înstrăinat imobilul.

Recurenţii-pârâţi au probat îndeplinirea condiţiei ca adevăratul proprietar să fi locuit în circumscripţia teritorială a aceluiaşi tribunal judeţean unde se află imobilul, reclamantul A. având domiciliul în Bucureşti, astfel cum reiese din cererea din 26.11.1999, certificatul de atestate nr. x/26.05.2008, cererea din 18.03.2020, certificatul nr. x/11.11.2014, certificatul de căsătorie seria x.6, nr. x, certificatul de atestare fiscală nr. 12.10.2017.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 20.03.2024 completul de filtru a admis în principiu recursurile şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestora la data de 12.06.2024.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, pârâţii au invocat nulitatea parţială a recursului reclamanţilor, iar în subsidiar au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Relativ la nulitatea parţială, pârâţii au arătat că nu se pot invoca, în cadrul recursului, aspecte privind stabilirea situaţiei de fapt sau aprecierea probelor instanţei de apel. Or, aspectele privind existenţa posesiei şi dovada acesteia reprezintă chestiuni care excedează limitelor căilor de atac a recursului şi, respectiv, nu se încadrează în cazurile de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Cu privire la argumentele subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au invocat prevederile art. 477 alin. (1), art. 478, art. 501 C. proc. civ., aspectele dezlegate prin decizia de casare şi arată că acţiunea formulată de reclamanţi este o acţiune în revendicare-acţiunea proprietarului neposesor, astfel încât în cadrul cererii principale instanţa trebuia să verifice exclusiv titlurile de proprietate exhibate de părţi, de vreme ce, prin ipoteză, reclamanţii nu au posesia imobilului. în raport de considerentele deciziei de casare şi de apărările invocate de intimaţi, instanţa de apel trebuie să analizeze titlurile de proprietate invocate atât de către reclamanţi-act juridic translativ, cât şi de pârâţi- urmare a împlinirii prescripţiei achizitive.

Recurenţii-reclamanţi invocă, nepermis, pentru prima dată, în recurs, lipsa începerii efective a posesiei asupra terenului şi pretinsele vicii ale posesiei autorilor pârâţilor şi neîndeplinirea termenului uzucapiunii de lungă durată (argumente în susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Cu privire la fondul cauzei, arată că sunt neîntemeiate susţinerile recurenţilor-reclamanţi, sens în care solicită respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate.

Recurenţii-reclamanţi au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au arătat că este inadmisibil a se invoca nulitatea parţială a unor expresii din memoriul de recurs, putându-se invoca nulitatea parţială a motivului de recurs în integralitatea acestuia.

Referitor la invocarea pentru prima dată a unor aspecte, învederează că argumentele pârâţilor nu corespund realităţii, având în vedere că prin întâmpinarea depusă în primul ciclu procesual, în apel, au invocat faptul că au stăpânit imobilul permanent şi nu e îndeplinită nicio condiţie legală a uzucapiunii, imobilul fiind stăpânit permanent de reclamanţi şi autorii acestora, locuind efectiv în imobil.

Solicită respingerea apărărilor pârâţilor din cuprinsul întâmpinării.

Recurenţii-reclamanţi au formulat şi întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului pârâţilor, ca nefondat, deoarece cauza nu a fost trimisă în rejudecare pentru a se reanaliza uzucapiunea de scurtă durată. Cu privire la fondul cauzei, învederează că nu sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii, fiind necesară stăpânirea fizică a terenului, iar pârâţii au dobândit posesia prin violenţă, în anul 2017.

Solicită administrarea probei cu înscrisuri, respectiv emiterea unei adrese către Camera Notarilor Publici Bucureşti în vederea înaintării certificatului de moştenitor din 25.03.1992, precum şi dosarul care a stat la baza emiterii actului, în măsura în care mai există.

Recurenţii-pârâţi au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apărărilor reclamanţilor din cuprinsul întâmpinării, precum şi respingerea solicitării reclamanţilor privind emiterea unei adrese către CNPB.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor două recursuri - principal şi incident - Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, în limitele şi în sensul considerentelor ce vor fi arătate în continuare:

1) Recursul principal formulat de reclamanţii A., B. susţine în mod întemeiat nelegalitatea deciziei din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dată de nemotivarea soluţiei, prin ignorarea argumentelor pe care aceştia le-au adus în sprijinul poziţiei lor procesuale (conform întâmpinării prin care se opuneau admiterii apelului părţilor).

Pe acest aspect, instanţa de apel reţine în mod inadecvat şi incorect procedural, că "nu poate analiza aspectele invocate de către intimaţii reclamanţi în acest cadru procesual, cu privire la posesia exercitată de autorii lor asupra terenului în litigiu, nefiind învestită cu o acţiune în uzucapiune din partea acestora".

Or, cadrul procesual la care face referire instanţa era cel al rejudecării apelului pârâţilor din acţiunea în revendicare, urmare a deciziei de casare prin care instanţa de recurs a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare determinată tot de un viciu al nemotivării deciziei, constând în aceea că prima instanţă de apel lăsase neanalizate două forme ale uzucapiunii (tabulară şi de 30 ani) invocate de către pârâţii Nicolae pentru a paraliza acţiunea în revendicare a reclamanţilor Gorun.

Ca atare, reluarea judecăţii trebuia să se realizeze în condiţiile prevăzute de art. 501 alin. (3) C. proc. civ., adică, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

Aceasta înseamnă că instanţa de apel nu putea proceda doar la analiza criticilor formulate de pârâţi împotriva hotărârii de primă instanţă (care admisese acţiunea în revendicare împotriva lor), cu ignorarea apărărilor formulate prin întâmpinarea reclamanţilor.

Considerentul conform căruia instanţa nu poate examina aspectele invocate de intimaţii reclamanţi în legătură cu posesia exercitată de autorii lor asupra imobilului în dispută întrucât "n-a fost învestită cu o acţiune în uzucapiune din partea lor" este eronat şi ignoră înseşi limitele judecăţii fixate prin cererile şi apărările părţilor (aşa cum au rămas acestea definitive în proces, în contextul în care, deşi pârâţii au invocat, pentru prima dată, în calea de atac a apelului, uzucapiunea, reclamanţii n-au exercitat recurs incident împotriva primei decizii din apel, pentru a critica nesocotirea limitelor devoluţiunii).

Aşadar, la reluarea judecăţii, instanţa trebuia să verifice deopotrivă criticile din apelul pârâţilor referitoare la îndeplinirea condiţiilor prescripţiei achizitive, precum şi apărările reclamanţilor care, contestând durata şi calitatea posesiei pârâţilor, arătau că terenul în dispută a fost posedat, în mod public şi sub nume de proprietar de către aceştia şi autorii lor, până la momentul la care "pârâţii au cumpărat şi s-au intabulat abuziv pe acesta", făcând trimitere în acest sens, la o serie de dovezi din dosar.

Aşa cum corect arată recurenţii reclamanţi, posesia la care aceştia făceau trimitere, ca titulari ai acţiunii în revendicare, era aceea de prerogativă a dreptului de proprietate, drept a cărui sancţiune juridică se urmăreşte pe calea acţiunii în revendicare, iar nu cea de posesie ca simplă stare de fapt, care să ducă la dobândirea dreptului, în condiţiile prescripţiei achizitive.

Faptul că acţiunea în revendicare presupune, ca premisă, ca proprietarul să nu mai aibă posesia bunului, astfel cum au susţinut în recurs intimaţii-pârâţi, nu înseamnă implicit un comportament nediligent al acestora în tot intervalul prescris de lege ca dreptul de proprietate să iasă din patrimoniul lor şi să poată fi paralizat prin efectul uzucapiunii opus de partea adversă. De aceea, instanţa nu putea considera, de plano, că nu trebuie să analizeze posesia reclamanţilor (şi a autorilor acestora) ca prerogativă a dreptului de proprietate, întrucât în măsura în care era dovedită, consecinţele se repercutau asupra caracterului util al posesiei de care se prevalează pârâţii (pentru a susţine, pe această cale, că dreptul de proprietate a trecut în patrimoniul lor şi poate fi opus cu succes celui care se pretinde proprietar în acţiunea în revendicare).

Pentru toate considerentele arătate, neanalizarea apărărilor formulate de reclamanţi prin întâmpinarea din apel, în legătură cu posesia pe care ar fi exercitat-o, în calitate de proprietari asupra terenului în privinţa căruia, la rândul lor, pârâţii au pretins o posesie utilă, achizitivă de drept, este una care nesocoteşte exigenţele motivării actului jurisdicţional.

Astfel, sunt încălcate deopotrivă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., conform cărora considerentele trebuie să arate "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", precum şi cele ale art. 501 alin. (3) C. proc. civ. care obligă, în situaţia dată, a rejudecării, să se ţină seama de "toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată".

În consecinţă, se va constata că hotărârea este afectată de viciul nemotivării, ceea ce atrage incidenţa motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi conform art. 497 C. proc. civ., casarea deciziei, cu trimitere spre rejudecare.

- În ce priveşte motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut o greşită aplicare a normelor de drept material prevăzute de art. 1847 C. civ.., art. 1853 C. civ., art. 1854 C. civ., art. 1863 C. civ., referitoare la uzucapiune, susţinând o greşită aplicare a acestora, faţă de probele administrate în cauză şi neanalizate de instanţa de apel.

Aspectele relevate în cadrul acestui motiv de recurs, vizând caracterul viciat al posesiei pârâţilor, inapt să conducă la dobândirea dreptului de proprietate, fac trimitere la mijloacele de probă şi elementele de fapt ale pricinii, fiind deci neîncadrabile în critici de nelegalitate susceptibile de analiză în recurs.

Ca atare, asemenea elemente, legate de situaţia de fapt şi de mijloacele probatorii, vor fi examinate, cu ocazia reluării judecăţii, de către instanţa devolutivă de control judiciar, în analiza apărărilor formulate prin întâmpinare.

2) Recursul incident al pârâţilor a dedus judecăţii critici întemeiate pe motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinând nesocotirea dispoziţiilor art. 479 alin. (1) C. proc. civ., art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 501 alin. (3) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, la rejudecare, a lăsat neanalizată o formă a uzucapiunii invocate, respectiv prescripţia achizitivă de scurtă durată.

S-a solicitat ca, în măsura în care se va admite recursul principal, să fie admis şi recursul incident.

Se constată că decizia din apel a verificat şi a constatat îndeplinirea condiţiilor de fond ale uzucapiunii de 30 de ani, iar în privinţa uzucapiunii tabulare a reţinut că ea nu poate fi invocată cu referire la dispoziţiile din noul C. civ. - care constituiseră temeiul juridic al cererii - întrucât posesia ar fi început a fi exercitată înainte de intrarea în vigoare a acestuia.

În privinţa uzucapiunii de scurtă durată lipseşte, într-adevăr, o analiză a instanţei de apel, în contextul în care, prin decizia de casare anterioară, stabilindu-se un viciu al nemotivării (cu referire la uzucapiunea tabulară şi la cea de 30 de ani), s-a reţinut, în acelaşi timp, că vor rămâne în afara analizei criticile formulate în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul condiţiilor de fond ale prescripţiei achizitive.

Aceasta presupunea ca, la rejudecare, să fie avute în vedere şi analizate condiţiile de fond ale uzucapiunii în raport cu formele acesteia invocate prin motivele de apel, deci inclusiv cu privire la cea de scurtă durată şi, evident, în măsura în care ele sunt compatibile şi pot coexista.

Absenţa oricărui considerent al instanţei de apel în legătură cu uzucapiunea de scurtă durată înseamnă, într-adevăr, o nesocotire a dispoziţiilor invocate, ale art. 501 alin. (3) C. proc. civ., întrucât instanţa de rejudecare trebuia să aibă în vedere limitele casării şi toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost atacată.

Cu toate acestea, demersul pârâţilor, care câştigaseră potrivit deciziei din apel, în sensul că li se recunoscuse dobândirea proprietăţii prin uzucapiunea de 30 de ani, de a susţine neanalizarea şi a uzucapiunii scurte, este justificat doar în contextul existenţei recursului principal care, punând în discuţie posesia asupra imobilului dintr-o dublă perspectivă - ca prerogativă a proprietăţii şi respectiv, ca stare de fapt inaptă să constituie premisele unei posesii utile - se repercutează asupra situaţiei procesuale a pârâţilor.

Ca atare, admiterea recursului incident va fi consecinţa admiterii recursului principal, astfel încât urmare a casării deciziei să se poată proceda la reluarea judecăţii în limitele fixate prin cererea de apel a pârâţilor şi prin întâmpinarea formulată de reclamanţi, în sensul dispoziţiilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ.

Întrucât casarea este totală, nu se definitivează şi nu intră în autoritate de lucru judecat soluţia dată uzucapiunii de 30 de ani, câtă vreme la stabilirea ei au fost ignorate apărările părţii reclamante care tindeau să demonstreze caracterul viciat al posesiei, în contextul în care aceasta ar fi continuat să fie deţinută şi exercitată, până la un moment dat, de către reclamanţi (şi autorii acestora), ca prerogativă a dreptului lor.

Pentru toate considerentele arătate, urmează ca, în baza art. 497 C. proc. civ., cu referire la art. 501 C. proc. civ., să fie admis atât recursul principal, cât şi cel incident, casată decizia şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, care va ţine seama de dezlegările în drept date potrivit prezentei decizii în legătură cu cadrul complet în care trebuie efectuată judecata în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de reclamanţii A., B. şi recursul incident declarat de pârâţii C., D. împotriva deciziei nr. 1813 A din 5 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 iunie 2024.