Divorce jurisdiction conflict: applicability of party-agreed venue where defendant still resided at last common home at filing

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2024

Asupra conflictului negativ de competenţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tecuci la data de 26 septembrie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în contradictoriu cu pârâtul B., să se dispună desfacerea căsătoriei în temeiul art. 373 alin. (1) lit. a) C. civ. şi revenirea la numele anterior, acela de "Minuţ".

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 373 şi următoarele C. civ.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 1683 din data de 12 octombrie 2023, Judecătoria Tecuci a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Tecuci, având în vedere înscrisurile depuse la dosarul cauzei, raportat la ultimul domiciliu comun al părţilor, a reţinut că în speţă devin aplicabile dispoziţiile art. 915 alin. (1) teza I C. proc. civ., în sensul că prezenta cerere de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a părţilor, în condiţiile în care soţul pârât locuieşte în continuare în această circumscripţie, fapt confirmat şi prin datele de stare civilă din actul de identitate.

Totodată, faţă de împrejurarea că părţile au depus la dosar un înscris sub semnătură privată privind alegerea de competenţă, a reţinut faptul că această posibilitate conferită părţilor de a conveni expres asupra alegerii oricărei judecătorii din Romania spre a soluţiona cererea de divorţ este prevăzută de dispoziţiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., ce presupun existenţa situaţiei premisă ca ambele părţi să nu locuiască în ţară, ceea ce nu este cazul în prezenta speţă, întrucât la dosarul cauzei nu există o dovadă certă a faptului că pârâtul este plecat în Anglia, ci doar susţinerile numitei C., sora pârâtului.

Făcând aplicarea prevederilor art. 915 alin. (1) teza I C. proc. civ. şi constatând că ultimul domiciliu comun al soţilor a fost în municipiul Roman, judeţul Neamţ, acest domiciliu fiind în continuare activ, că reclamanta are reşedinţa în Anglia, iar pârâtul domiciliază în judeţul Neamţ, a apreciat că Judecătoria Roman este instanţa competentă a soluţiona prezentul litigiu.

2.2. Învestită cu soluţionarea cauzei prin declinare de competenţă, Judecătoria Roman, prin sentinţa civilă nr. 1070 din data de 25 aprilie 2024: a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătorie Tecuci; a constatat existenţa conflictului negativ de competenţă; a constatat suspendată judecarea cauzei; a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Astfel, Judecătoria Roman a făcut aplicarea prevederilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., reţinând că nici reclamanta şi nici pârâtul nu mai locuiesc în România.

Prin urmare, a apreciat că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine judecătoriei cu privire la care părţile au încheiat un acord, respectiv Judecătoriei Tecuci.

II. Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

În prezenta cauză, Judecătoria Tecuci şi Judecătoria Roman şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a cauzei, prezentul conflict negativ de competenţă fiind generat de aplicarea unor norme de competenţă diferite, în contextul în care fiecare dintre cele două instanţe au stabilit o altă situaţie de fapt.

Procedura divorţului este reglementată de dispoziţiile art. 915-935 C. proc. civ. care conţin norme juridice cu caracter special, derogatorii de la normele generale de competenţă teritorială prevăzute de C. proc. civ., în baza principiului specialia generalibus derogant.

Potrivit dispoziţiilor art. 915 alin. (1) C. proc. civ., cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul.

Totodată, alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că, dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni expres să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România.

Aşadar, în materie de divorţ, competenţa teritorială aparţine instanţei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: cei doi soţi să fi avut o locuinţă comună şi cel puţin unul dintre soţi să mai locuiască în circumscripţia respectivei instanţe.

În speţă, ambele instanţe au reţinut că ultima locuinţă comună a părţilor a fost în municipiul Roman, judeţul Neamţ, însă Judecătoria Tecuci a făcut aplicarea art. 915 alin. (1) teza I C. proc. civ., reţinând că pârâtul locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află ultima locuinţă comună a soţilor, iar Judecătoria Roman a stabilit competenţa de soluţionare a litigiului dând eficienţă prevederilor alin. (2) al aceluiaşi articol şi convenţiei părţilor privind alegerea instanţei competente, apreciind că, din actele dosarului, rezultă că ambele părţi nu mai locuiesc în ţară.

Cum, în mod necontestat, s-a stabilit că părţile au avut domiciliul comun în municipiul Roman, judeţul Neamţ, iar, la data formulării acţiunii, reclamanta locuia în Anglia, astfel cum s-a arăta chiar de către aceasta prin cererea de chemare în judecată, în condiţiile în care între părţi a intervenit o conveţie privind alegerea instanţei competente a soluţiona cererea de divorţ, ceea ce interesează în soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă este locuinţa pârâtului, la data sesizării instanţei.

Este adevărat că, prin adresa nr. x din data de 20 martie 2023, Direcţia de Asistenţă Socială a Municipiului Roman a comunicat instanţei faptul că la adresa din municipiul Roman, judeţul Neamţ locuieşte sora pârâtului care a declarat faptul că atât reclamanta, cât şi pârâtul locuiesc în Anglia, însă aceste relaţii nu relevă care era locuinţa pârâtului la data sesizării instanţei - 26 septembrie 2022 -, ci se referă la situaţia acestuia la aproximativ 6 luni de la depunerea cererii de divorţ.

De asemenea, aceeaşi concluzie se impune şi în privinţa înscrisurilor depuse de reclamantă în dosarul Judecătorie Tecuci, având în vedere că acestea certifică plata unor venituri salariale către pârât în luna octombrie 2023.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 107 alin. (2) C. proc. civ.:

"Instanţa rămâne competentă să judece procesul chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul îşi schimbă domiciliul sau sediul.", aceste prevederi legale constituind o consacrare expresă a faptului că pentru stabilirea competenţei teritoriale, ceea ce prezintă importanţă este domiciliul/sediul/reşedinţa pe care părţile le au la momentul sesizării instanţei, fiind lipsită de relevanţă din această perspectivă o eventuală schimbare ulterioară a acestora.

Prin urmare, Înalta Curte constată că niciunul dintre actele dosarului nu face dovada că, la data de 26 septembrie 2022 - data formulării cererii de chemare în judecată -, pârâtul nu mai locuia la adresa din municipiul Roman, judeţul Neamţ, unde părţile au avut ultima locuinţă comună, ci în Anglia, astfel că, în favoarea acestuia operează o prezumţie simplă bazată pe menţiunile din cererea de chemare în judecată şi din cuprinsul convenţiei privind alegerea de competenţă, prin care s-a indicat că domiciliul pârâtului este în municipiul Roman, judeţul Neamţ.

Ca atare, în contextul în care, la data sesizării instanţei pârâtul locuia la adresa unde părţile au avut ultima locuinţă comună, Înalta Curte reţine că, în speţă, instanţa competentă a soluţiona litigiul se stabileşte în raport de prevederile art. 915 alin. (1) C. proc. civ., nefiind îndeplinite condiţiile reglementate de alin. (2) al aceluiaşi articol pentru a se putea valorifica alegerea părţilor în sensul ca Judecătoria Tecuci să judece cererea de divorţ.

Având în vedere circumstanţele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. (1) C. proc. civ., stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman, ca instanţă în a cărei circumscripţie s-a aflat ultimul domiciliu comun al soţilor şi în care, la data sesizării instanţei, locuia pârâtul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2024.