Tax Authority Tort Claim for Fiscal Seizure Evasion Precluded by Final Criminal Finding of Illegal Seizure and Insolvency Creditor Choice

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2022

asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2017, reclamantul Statul Român, reprezentat legal prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, le-a chemat în judecată pe pârâtele Federaţia Română de Fotbal şi Liga Profesionistă de Fotbal, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 10.527.634 RON, reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat în perioada 2009-2011, în urma activităţii delictuale desfăşurate de acestea, în calitate de organizatori ai competiţiilor sportive fotbalistice naţionale, cu plata accesoriilor aferente, calculate de la data scadenţei şi până în ziua efectuării plăţii inclusiv, conform prevederilor Codului de procedură fiscală.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin încheierea din 19 martie 2018, s-au respins excepţia necompetenţei generale a instanţelor, excepţia necompetenţei funcţionale şi excepţia necompetenţei materiale.

Prin încheierea din 17 septembrie 2018, s-au respins cererile de intervenţie formulate de A. S.A. şi Valorificare Creanţe şi S.C. A. S.A., ca inadmisibile.

Prin încheierea de şedinţă din 16 septembrie 2019, s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat în raport cu decizia penală nr. 887/15 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, ca neîntemeiată, s-au unit cu fondul cauzei excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi lipsei calităţii procesuale pasive, s-a apreciat că excepţia lipsei de interes şi excepţia inadmisibilităţii, în modul în care sunt invocate şi explicitate, nu reprezintă excepţii propriu-zise, ci apărări de fond, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 2589/25 noiembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - A.N.A.F, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel principal reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - A.N.A.F., iar pârâta Federaţia Română de Fotbal a formulat apel incident împotriva încheierilor interlocutorii din 19 martie 2018, respectiv 16 septembrie 2019.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel

Prin decizia civilă nr. 137 A din 1 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelul principal declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - A.N.A.F., şi apelul incident formulat de pârâta Federaţia Română de Fotbal.

În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamant, Curtea a apreciat că este nefondat, în considerarea următoarelor argumente:

Apelantul reclamant a criticat soluţia primei instanţe, susţinând că instanţa de fond a considerat, greşit, că nu se poate pronunţa asupra existenţei faptei ilicite în forma pe care instituţia reclamantă a indicat-o (pârâţii au avut cunoştinţă, înainte de darea hotărârii de excludere a S.C. A. S.A. şi de legitimarea jucătorilor la alte cluburi de fotbal, despre măsura dispusă de organul fiscal, respectiv procesul-verbal de sechestru din 31 ianuarie 2011, emis de Direcţia Generala a Finanţelor Publice a Judeţului Dolj, măsură căreia pârâţii trebuia să i se conformeze, indiferent de condiţiile în care a fost luată, întrucât actul era în vigoare şi trebuia să îşi producă efectele, nefiind desfiinţat în condiţiile legii; interpretarea condiţiilor actului este de resortul exclusiv al justiţiei şi nicidecum lăsată la latitudinea unei persoane fizice sau juridice oarecare şi prin care a fost produs, cu intenţie directă, prejudiciul constând în diminuarea patrimoniului S.C. A. S.A., cu consecinţa imposibilităţii de recuperare a creanţelor datorate bugetului de stat.

Sub aspectul situaţiei de fapt relevante, în mod corect, prima instanţă a reţinut puterea de lucru judecat a deciziei penale nr. 887/A din 15 iunie 2017, deoarece, prin această decizie, s-a avut în vedere, inclusiv, aspectul pe care apelantul îl punctează, respectiv că pârâţii au avut cunoştinţă de sechestrul instituit încă de la momentul hotărârii de excludere a A. (achitarea în procesul penal nu a fost dispusă pentru motivul că persoanele incriminate nu ar fi cunoscut existenţa sechestrului).

În aceste condiţii, fapta dedusă judecăţii există, însă nu se poate susţine caracterul său ilicit.

Pretenţia apelantului referitoare la faptul că, indiferent de legalitatea sechestrului, acesta trebuia respectat nu este aptă să antreneze răspunderea civilă delictuală, cât timp instanţa penală a constatat că sechestrul nu a fost legal instituit şi a reţinut efectul retroactiv al acestei statuări (fiind relevante statuările instanţei penale referitoare la faptul că dreptul de dispoziţie asupra dreptului federativ de joc al jucătorului de fotbal nu este un bun sechestrabil; dreptul federativ de joc al jucătorului de fotbal nu poate fi sustras de sub sechestrul instituit, întrucât acest drept nu exista în materialitatea obiectivă; nu a existat un bun legal sechestrat, întrucât bunul sechestrat - respectiv drepturile de dispoziţie asupra drepturilor federative de joc - nu a ajuns niciodată să producă efecte juridice, nefiind îndeplinită condiţia suspensivă a încheierii unui contract de transfer între clubul craiovean şi orice alt club care dorea să beneficieze de serviciile unui jucător de fotbal legitimat la primul club menţionat. Neîndeplinirea condiţiei suspensive conduce, cu efect retroactiv, la concluzia că respectivul drept de dispoziţie nu a existat niciodată, astfel că nu putea fi supus, în mod legal, unui sechestru asigurător sau executoriu aplicat de către organul fiscal competent).

Altfel spus, a admite că pârâţii răspund delictual pentru nerespectarea unui sechestru a cărui nelegalitate a fost reţinută, în mod definitiv, de instanţa penală, ulterior instituirii sechestrului, însă anterior sesizării instanţei civile, ar contraveni efectului retroactiv şi puterii de lucru judecat a deciziei penale.

Curtea a constatat că legalitatea sechestrului a fost analizată de instanţa penală ca o chestiune prejudicială, care a condus la achitarea inculpaţilor în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., pentru infracţiunea de sustragere de sub sechestru, prevăzută de art. 244 C. pen., reţinându-se că nu a fost îndeplinită cerinţa esenţială a existenţei unui bun legal sechestrat, pentru a se pune în discuţie întrunirea celorlalte elemente constitutive ale infracţiunii de sustragere de sub sechestru.

Or, acest aspect se impune cu putere de lucru judecat deplină, instanţa civilă neputând statua asupra existenţei faptei ilicite în contra celor stabilite, în mod definitiv, de către instanţa penală cu privire la legalitatea sechestrului, dat fiind că şi delictual, pentru sustragerea de sub sechestru este necesar ca acesta să fie legal instituit. Constatarea nelegalităţii sechestrului produce efecte retroactive, respectiv echivalează juridic cu situaţia în care sechestrul nu ar fi existat niciodată, iar aceasta se răsfrânge, în mod direct, asupra caracterului ilicit al faptelor deduse judecăţii.

Mai mult, în acord cu instanţa de fond, Curtea a constatat că prejudiciul pretins nu este unul cert şi nici nu se află în legătură directă cu fapta dedusă judecăţii, dat fiind că apelantul şi-a înscris creanţa în tabelul definitiv în procedura de insolvenţă a debitorului, astfel încât nu este demonstrată o imposibilitate absolută de recuperare a prejudiciului integral sau parţial. Astfel, deşi în cadrul analizei condiţiilor de exerciţiu ale acţiunii civile, se identifică interesul reclamantului în formularea acţiunii (respectiv folosul material pe care acesta îl urmăreşte - recuperarea creanţei într-o altă modalitate decât în procedura insolvenţei), acest prejudiciu nu este nici cert şi nici în legătură directă cu fapta dedusă judecăţii.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 137 A din 1 februarie 2021 au formulat recurs principal reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - A.N.A.F., şi recurs incident pârâta Federaţia Română de Fotbal.

4.1. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiat pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a susţinut, în esenţă, următoarele critici:

Soluţia instanţei de apel este rezultatul încălcării dispoziţiilor art. 1357 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală.

În dezacord cu reţinerile instanţei de apel, în sensul că instanţa civilă nu poate statua asupra existenţei faptei ilicite în contra celor stabilite definitiv de către instanţa penală cu privire la legalitatea sechestrului, consideră că, deşi nu s-a constatat existenţa unei fapte penale, aceasta a determinat producerea unui prejudiciu civil, care antrenează răspunderea civilă delictuală.

În cauză, sunt întrunite, cumulativ, condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa unei fapte săvârşite cu vinovăţie, existenţa unui prejudiciu cert, acesta să nu fi fost recuperat încă, să fie direct şi actual, personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes.

Din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale în dosarul penal nr. x/2011, a rezultat, în mod clar, că pârâtele au avut cunoştinţă, înainte de darea hotărârii de excludere a S.C. A. S.A. şi de legitimarea jucătorilor la alte cluburi de fotbal, despre măsura dispusă de organul fiscal, respectiv procesul-verbal de sechestru din 31 ianuarie 2011, emis de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Dolj.

Astfel, legitimarea jucătorilor S.C. A. S.A. la alte cluburi de fotbal, în numai câteva zile de la darea hotărârii de excludere provizorie a clubului, a condus la prejudicierea bugetului consolidat al statului, întrucât pârâtele, având cunoştinţă despre măsura sechestrului dispusă de organul fiscal, trebuia să se conformeze acesteia, indiferent de condiţiile în care măsura a fost luată, interpretarea unor asemenea condiţii fiind de resortul exclusiv al justiţiei şi nu lăsată la latitudinea unei persoane fizice sau juridice.

Prin urmare, prejudiciul adus bugetului consolidat al statului rezultă, fără putinţă de tăgadă, din aceea că o creanţă certă, reprezentând obligaţii fiscale, nu a putut fi încasată tocmai din cauză că drepturile federative ale jucătorilor, ce făceau obiectul sechestrului, s-au pierdut prin acţiunile de rea-credinţă ale pârâtelor.

Or, această posibilitate nu mai există, întrucât, prin acţiunile pârâtelor, bunurile supuse sechestrului în favoarea Statului Român au fost sustrase acestei măsuri.

Astfel, prin desfiinţarea contractelor civile dintre club şi jucătorii de fotbal, dar, mai ales, prin legitimarea acestora la alte cluburi sportive, măsuri total nelegale, a fost diminuat patrimoniul S.C. A. S.A., cu consecinţa imposibilităţii de recuperare a creanţelor bugetului de stat.

Mai mult, în raport cu motivarea instanţei de apel, în sensul că reclamantul şi-a înscris creanţa în tabelul definitiv, în procedura de insolvenţă a debitorului, precizează că existenţa în derulare a unei proceduri privind insolvenţa societăţii în vederea valorificării creanţelor înregistrate în acest cadru, între care se regăseşte şi o creanţă datorată bugetului general consolidat, nu garantează recuperarea acesteia şi nu reprezintă un titlu real, ce ar exclude obţinerea unui titlu pe calea acţiunii civile delictuale.

De altfel, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au apreciat, greşit, că nu se pot pronunţa asupra existenţei faptei ilicite în forma pe care reclamantul a indicat-o.

Consideră că modalitatea de excludere a S.C. A. S.A., în sens tehnic, poate fi analizată de Tribunalul de Arbitraj Sportiv, însă instanţa de fond avea obligaţia de a analiza dacă excluderea provizorie a clubului din cadrul Federaţiei Române de Fotbal a produs un prejudiciu Statului Român. Fapta în sine, atâta timp cât produce un prejudiciu, nu poate fi calificată decât ca fiind o faptă ilicită, fiind evident că organele fiscale, în urma acestei excluderi, au pierdut obiectul garanţiei, respectiv drepturile federative ale jucătorilor, drepturi cărora le-a fost atribuită o valoare patrimonială din care statul se putea îndestula.

Pe de altă parte, chiar dacă Curtea de Apel Bucureşti, prin hotărârea penală nr. 887 din 2017, a achitat inculpaţii, neidentificând dispoziţii din legislaţia primară care ar constitui premisele unei infracţiuni, totuşi, activitatea acestora reprezintă un delict civil, care are drept urmare naşterea, în patrimoniul statului, a unui drept la dezdăunare.

Susţine că, prin acţiunile abuzive şi nelegale ale pârâtelor, drepturile federative ale jucătorilor de fotbal au fost sustrase de sub sechestrul asigurător, Statul Român, în calitate de creditor al clubului, fiind prejudiciat cu suma de 10.527.634 RON plus obligaţiile fiscale accesorii.

Prin urmare, având în vedere faptul că prejudiciul adus bugetului de stat, rezultat ca urmare a faptei constând în diminuarea patrimoniul S.C. A. S.A. prin desfiinţarea contractelor civile dintre club şi jucătorii de fotbal şi prin legitimarea acestora la alte cluburi sportive, consideră că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 1.357-1359 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală.

Conform principiului reparării integrale a prejudiciului, pârâtele trebuie să acopere atât prejudiciul efectiv, cât şi beneficiul nerealizat, acestea fiind obligate şi la accesoriile aferente sumei datorate, de la data când obligaţia a devenit scadentă şi până la data achitării integrale, sens în care invocă decizia nr. 17/2014 pronunţată în recurs în interesul legii şi practică judiciară.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

4.2. În cuprinsul cererii de recurs incident, pârâta Federaţia Română de Fotbal a invocat, în esenţă, următoarele aspecte:

- Consideră că instanţa de apel a soluţionat, în mod nelegal, apelul pârâtei cu privire la greşita soluţionare a excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti.

Susţine incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., şi anume când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocate în condiţiile legii.

Astfel, evaluarea caracterului licit/ilicit al actului imputat pârâtei în prezenta speţă cade în competenţa exclusivă a unei instanţe arbitrale internaţionale - Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, aspect ce a fost tranşat deja, cu putere de lucru judecat, prin decizia penală nr. 887/15 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti.

Invocând hotărâri judecătoreşti pronunţate în alte speţe, menţionează că este lucru judecat faptul că o acţiune pentru reparaţii rezultate din actele Federaţiei Române de Fotbal legate de excludere este inadmisibilă, nefiind de competenţa instanţelor judecătoreşti române să analizeze legalitatea actelor emise de Federaţia Română de Fotbal în privinţa excluderii A. S.A. Singurul organ competent pentru a analiza legalitatea acestor acte este unul arbitral, anume Tribunalul de Arbitraj Sportiv de la Lausanne.

Altfel spus, necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti române rezultă din faptul că instanţa este chemată să analizeze o chestiune litigioasă care a fost rezervată expres arbitrajului.

- Un alt motiv de recurs se referă la faptul că instanţa de apel a soluţionat, în mod greşit, critica pârâtei privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, respectiv a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei.

De asemenea, instanţa de apel a soluţionat, în mod greşit, critica pârâtei privind respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Astfel, prin construcţia juridică realizată prin cererea de chemare în judecată, reclamanta doreşte obligarea Federaţiei Române de Fotbal la plata creanţei fiscale a unei alte entităţi (A.) pentru pretinsa faptă de a micşora garanţiile creditorului fiscal. O astfel de construcţie nu are o figură legală corespondentă, esenţa apelului pârâtei Federaţiei Române de Fotbal fiind aceea de a arăta că singurele demersuri aflate la dispoziţia A.N.A.F. pentru starea de fapt, greşită, pe care o pretinde, erau oferite de acţiunea oblică şi acţiunea pauliană.

Pârâta nu justifică legitimare procesuală pasivă, întrucât nu există niciun text legal care să reglementeze vreun raport de solidaritate cu A. pentru plata obligaţiilor fiscale ale acesteia faţă de A.N.A.F., iar reclamantul nu are calitate procesuală activă, deoarece nu se află în raport juridic de drept fiscal cu pârâta.

Acelaşi raţionament este aplicabil şi pentru greşita menţinere a soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii.

Contrar argumentelor Curţii de Apel Bucureşti, A.N.A.F. îşi poate valorifica un drept doar în contextul existenţei unui raport de drept public cu un particular, cauzat de un fapt generator în sens fiscal. Un astfel de raport de drept public nu există în relaţia A.N.A.F. - F.R.F.

Altfel spus, în contextul acestei speţe, A.N.A.F. nu poate formula o acţiune în răspundere civilă delictuală împotriva unui particular, Codul de procedură fiscală prevăzând cu totul alte modalităţi de exercitare a drepturilor autorităţii fiscale. Invocă motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

- De asemenea, consideră că instanţa de apel a menţinut, în mod greşit, soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei de interes, întrucât, după cum a dovedit în probaţiune, creanţa reclamantului împotriva A. este înscrisă în tabelul definitiv consolidat al creanţelor A. S.A.

Or, obligarea unei alte entităţi la plata aceleiaşi creanţe către reclamant ar duce la o dublă reparaţie către această entitate - una din partea A. S.A., a doua pretinsă din partea pârâtei (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

- În subsidiar, consideră că acţiunea reclamantei este prescrisă.

Astfel, instanţa de apel a interpretat acelaşi text legal în două moduri antinomice: pe de o parte, interpretând alin. (1) al art. 16 din Decretul-lege nr. 167/1958, a realizat o analogie între "cererea de chemare în judecată" şi constituirea de parte civilă în procesul penal. Pe de altă parte, interpretând alin. (2) al aceluiaşi articol, s-a depărtat de propria analogie, refuzând să asimileze lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile cu celelalte cazuri de dezînvestire a instanţei enumerate.

Un astfel de raţionament este emis cu greşita aplicare art. 16 din Decretul-lege nr. 167/1958, acţiunea reclamantului fiind prescrisă.

În concluzie, solicită, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, pe cale de consecinţă, admiterea apelului incident al Federaţiei Române de Fotbal, anularea sentinţei primei instanţe, a încheierilor interlocutorii din 19 martie 2018, respectiv 16 septembrie 2019, şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefiind de competenţa generală a instanţelor judecătoreşti, iar, în subsidiar, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

5. Apărările formulate de părţi

Intimata pârâtă Liga Profesionistă de Fotbal a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului principal.

Intimata pârâtă Federaţia Română de Fotbal a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului principal, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul reclamant Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului incident, declarat de pârâta Federaţia Română de Fotbal.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 21 martie 2022, au fost admise, în principiu, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - A.N.A.F., şi recursul incident formulat de pârâta Federaţia Română de Fotbal împotriva deciziei civile nr. 137 A din 1 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, fiind respinsă excepţia nulităţii recursului principal, invocată în întâmpinare, şi a fost acordat termen de judecată la 22 septembrie 2022, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea, pe fond, a căilor de atac.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate prin recursul principal declarat de Statul Român, reprezentat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, şi cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Este neîntemeiată critica potrivit căreia decizia atacată este rezultatul încălcării dispoziţiilor art. 1357 C. civ.. Conform acestui text de lege, pentru atragerea răspunderii civile delictuale, invocate de reclamant ca temei juridic al cererii de chemare în judecată, trebuie întrunite cumulativ patru condiţii, şi anume existenţa faptei ilicite, a vinovăţiei celui care a săvârşit fapta, producerea unui prejudiciu şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu. În ipoteza neîndeplinirii oricăreia dintre aceste cerinţe, răspunderea civilă delictuală nu subzistă în persoana pârâtului, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate. În speţă, instanţa de apel a reţinut că nu a fost comisă o faptă cu caracter ilicit şi nu s-a dovedit un prejudiciu cert şi în legătură directă cu pretinsa faptă ilicită, raţionamentul fiind corect sub aceste aspecte, cu consecinţa legalităţii soluţiei de păstrare a sentinţei atacate, raportat şi la cele statuate prin decizia penală nr. 887/15 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

În primul rând, contrar opiniei recurentului, Curtea nu a considerat că nu poate cerceta fapta ilicită invocată, în configurarea expusă de această parte, ci a apreciat că nu are caracter ilicit faţă de cele reţinute, cu putere de lucru judecat, prin hotărârea penală sus-menţionată. Astfel, instanţa penală, fiind sesizată, în ceea ce le priveşte pe cele două pârâte, printre altele, cu săvârşirea infracţiunii de sustragere de sub sechestru prevăzută de art. 261 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 5 din acelaşi cod, a verificat situaţia premisă a infracţiunii, şi anume existenţa unui bun legal sechestrat. Din această perspectivă, în legătură cu sechestrul instituit prin procesul-verbal din 31 ianuarie 2011, a cărui natură juridică a fost apreciată ca fiind nu de sechestru asigurător, ci măsură de executare, în vederea recuperării creanţelor datorate organelor fiscale de S.C. A. S.A., instanţa penală a considerat că nu sunt întrunite cerinţele unui sechestru legal aplicat, apt de a produce efecte juridice, în contextul în care dispoziţiile de sechestru sunt suspendate de drept, pe toată durata procedurii de insolvenţă şi faliment în care se afla clubul sportiv, raportat la art. 36 din Legea nr. 85/2006. Sub un alt aspect, raportându-se la obiectul material al infracţiunii enunţate, instanţa penală a reţinut că dreptul de dispoziţie asupra dreptului federativ de joc al jucătorului de fotbal nu poate constitui, în nicio împrejurare, un bun mobil corporal, tangibil, care să poată fi, deci, sustras, în sensul de a trece din sfera de stăpânire a unei persoane în cea a altei persoane, dreptul în discuţie neavând o materialitate obiectivă. Nefiind îndeplinită situaţia premisă, a unui bun legal sechestrat, Curtea de Apel Bucureşti a dispus achitarea inculpatelor, pârâte în prezentul dosar, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală), sub aspectul săvârşirii infracţiunii de sustragere de sub sechestru.

Raportat la dispoziţiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., conform cărora "hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite", în mod corect, instanţa de apel civilă a considerat că decizia penală nr. 887 A/15 iunie 2017 are autoritate de lucru judecat din perspectiva chestiunii enunţate, tranşate în mod definitiv. Or, deşi instanţa penală a cercetat, din perspectiva legii penale, problema bunului legal sechestrat, ca premisă a comiterii unei infracţiuni, chestiunile dezlegate sub acest aspect se impun şi în legătură cu aprecierea de către instanţa civilă a caracterului ilicit al faptei delictuale pretinse în cadrul prezentului proces. Astfel după cum a reţinut şi instanţa de apel, prin decizia recurată, un sechestru care nu mai este apt să producă efecte, trebuind să fie considerat nelegal, pentru raţionamentul expus în decizia penală, nu mai poate constitui nici premisa respectării măsurii instituite prin procesul-verbal al A.N.A.F. din 31 ianuarie 2011, nefiind întrunită cerinţa existenţei unui fapte cu caracter ilicit, care să determine răspunderea civilă delictuală a pârâtelor.

Contrar alegaţiilor recurentelor, nu are relevanţă dacă, la data hotărârii de excludere a clubului sportiv din Federaţie, intimatele, cunoscând instituirea măsurii sechestrului, aveau sau nu posibilitatea, "ca persoane juridice oarecare", să aprecieze sau nu asupra legalităţii măsurii, de vreme ce, la data sesizării instanţei cu acţiunea de faţă, exista o hotărâre definitivă a organului judiciar, deci a celui abilitat să aprecieze sub acest aspect, care infirma legalitatea sechestrului. Prin urmare, nu li se poate reproşa pârâtelor că, prin demersurile ulterioare înfiinţării sechestrului nelegal, ar fi săvârşit un delict civil, nefiind, astfel, întrunită una dintre cerinţele atragerii răspunderii civile delictuale, ceea ce, în sine, reprezintă un argument suficient pentru respingerea cererii de chemare în judecată, soluţie corect menţinută de instanţa de apel.

Şi în ceea ce priveşte prejudiciul pretins, condiţie care, în opinia recurentului, ar fi îndeplinită în cauză, susţinerile nu pot fi primite.

Pe lângă împrejurarea că, astfel cum a fost descris în cererea de chemare în judecată, dar şi în căile de atac, nu rezultă, cu claritate, în ce constă paguba produsă reclamantului, acesta expunând într-un mod incomplet, evaziv şi contradictoriu, prejudiciul pretins, nu poate fi estimată nici întinderea lui, neavând un caracter cert. Astfel, nu rezultă ce reprezintă suma de 10.527.634 RON, solicitată cu titlu de debit principal, reclamantul făcând vorbire despre obligaţii fiscale neexecutate în perioada 2009-2011, de către un terţ de proces, şi anume clubul sportiv care ar fi deţinut dreptul de dispoziţie asupra drepturilor federative ale jucătorilor de fotbal, pentru ca, ulterior, în cuprinsul cererii, să invoce că prejudiciul ar consta în eliminarea garanţiei Statului de a se îndestula din patrimoniul clubului, prin măsurile dispuse de pârâte, cu ignorarea voită, conform susţinerilor sale, a sechestrului legal instituit.

În alţi termeni, în această formulă de descriere a prejudiciului, recurentul tinde să elimine riscul de a nu putea recupera creanţele fiscale în procedura insolvenţei şi falimentului clubului sportiv, ceea ce reprezintă o chestiune diferită de acestea din urmă şi se configurează, cel mult, ca un prejudiciu viitor, dar incert, în situaţia în care, la acest moment procesual, nu se poate estima soluţia din procedura respectivă. De asemenea, recurentul face referire, în legătură cu fapta ilicită determinantă a prejudiciului solicitat, la pretinse acţiuni ale pârâtelor de a legitima jucători care aveau încheiate contracte cu A.

S.A. la alte cluburi sportive, ulterior excluderii provizorii a acesteia din Federaţie şi desfiinţării actelor juridice perfectate de jucători şi club. Or, evocarea unui astfel de prejudiciu adus bugetului consolidat al statului, legat de legitimarea jucătorilor la alte cluburi sportive într-o etapă ulterioară eliminării clubului din Federaţie şi desfiinţării contractelor jucătorilor cu A., fără o contraprestaţie aferentă drepturilor federative, reprezintă un prejudiciu distinct şi posterior drepturilor de creanţă ale Statului decurgând din obligaţiile fiscale ale clubului pentru perioada 2009-2011.

Mai mult, în evaluarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele de fond civile, dar şi în procesul penal, nu s-a considerat ca fiind dovedită legitimarea jucătorilor A. la alte cluburi sportive prin intermediul şi la iniţiativa pârâtelor. Dimpotrivă, instanţa penală a reţinut că este greu de presupus ca inculpatele pârâte din prezentul dosar ar fi putut să-i oblige pe jucătorii legitimaţi la A. să încheie, ulterior datei de 20 iulie 2011, contracte cu alte cluburi de fotbal, ci, cel mult, să procedeze la înregistrarea lor.

Prin urmare, în mod corect, chiar dacă într-o argumentare mai sumară, instanţa de apel a considerat că prejudiciul invocat de recurentă nu este în legătură directă cu fapta pretins ilicită.

Nu în ultimul rând, înscrierea recurentului la masa credală cu suma pretinsă în prezentul litigiu, chiar dacă a fost considerată de instanţele anterioare ca fiind nerelevantă din perspectiva excepţiei lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată, invocată prin întâmpinare, reprezintă un aspect semnificativ din perspectiva incidenţei principiului electa una via non datur recursus ad alteram ("aleasă fiind o cale, nu se mai admite utilizarea alteia"). În esenţă, conform acestui principiu, persoana care a ales o anumită cale pentru valorificarea unui drept sau interes nu poate recurge la o cale paralelă tocmai pentru evitarea unei duble reparaţii. În alţi termeni, chestiunea în discuţie presupune nu verificarea, în litigiul de faţă, dacă prejudiciul a fost reparat în procedura insolvenţei sau nu, neinteresând acest aspect, ci că, odată făcută alegerea de către o persoană care are un drept de opţiune cu privire la sesizarea mai multor instanţe pentru una dintre acestea, nu mai poate reveni asupra deciziei sale.

În mod evident, nepunându-se problema, în speţă, a reparării prejudiciului efectiv, incomplet individualizat şi neprobat, nu se poate reţine dreptul recurentului la executarea de către intimate a obligaţiile accesorii, care urmează, deci, soarta principalului, decizia nr. 17/2015 (iar nu din 2014) pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie negăsindu-şi aplicabilitate.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, nefiind întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la recursul incident declarat de pârâta Federaţia Română de Fotbal, faţă de susţinerile reprezentantului acesteia, în sensul că această cale de atac a fost exercitată în subsidiar, urmând a fi analizată doar în ipoteza admiterii recursului principal, şi raportat la principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, prevăzut în art. 9 C. proc. civ., faţă de soluţia ce urmează a fi pronunţată în ceea ce priveşte recursul declarat de reclamant, Înalta Curte va respinge şi recursul incident, fără a mai proceda la examinarea criticilor din cuprinsul cererii de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - A.N.A.F., şi recursul incident formulat de pârâta Federaţia Română de Fotbal împotriva deciziei civile nr. 137 A din 1 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 septembrie 2022.