Prescription commencement for state liability over property overvaluation: Knowledge of defect at issuance of compensation decision defeats later discovery claims

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2024

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 20 august 2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 917.127,11 RON, actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală până la data plăţii.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat cerere prin care a chemat în garanţie pe societatea A. S.A., B., C., D. şi E..

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 521 din 12 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia tardivităţii şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată de ANRP ca tardivă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1306A din 25 octombrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, şi de către pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, împotriva sentinţei civile nr. 521 din 12 aprilie 2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-chemaţi în garanţie A. S.A., B., C., D. şi E., ca nefondat.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1306A din 25 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 2528 din C. civ., referitoare la momentul de început al curgerii termenului de prescripţie.

Recurentul a arătat că, în aplicarea normelor de drept material menţionate, curtea de apel a reţinut, în mod greşit, că momentul de început al curgerii termenului de prescripţie este cel al emiterii deciziei de despăgubire nr. 5066 din 30 iunie 2009.

În acest sens, a înţeles să aducă un argument de practică judiciară, respectiv decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

A menţionat că, pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, este necesară existenţa unui prejudiciu. Iar acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert, să nu fi fost reparat, să fie direct, personal şi să rezulte din încălcarea unui interes legitim.

În aprecierea sa, cât timp acţiunea în despăgubiri este întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 din C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana statului pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia. Statul nu poate fi responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

De asemenea, a învederat că, deşi intimata şi organul emitent al deciziei de despăgubire s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, fiind vorba despre persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite. Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea intimatei, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, o astfel de împrejurare nu ar fi condus la stabilirea cu certitudine a pagubei. Întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin verificarea rapoartelor, identificarea celor întocmite cu nerespectarea standardelor de evaluare şi reevaluare a imobilelor pentru a se stabili prejudiciul.

Recurentul a reiterat susţinerile din faţa instanţelor de fond, menţionând că, din circumstanţele cauzei, reies două raporturi de prepuşenie, unul născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori, în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, şi unul născut în temeiul raporturilor de muncă, între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Pentru aceste argumente, a apreciat că se afla în imposibilitatea de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţa de apel, care în mod eronat a constatat că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul anterior datei de 19 ianuarie 2021, când a fost înregistrată în evidenţele Ministerului Finanţelor, adresa din 19 ianuarie 2021, emisă de intimată, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea lor de piaţă.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în termen legal, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului formulat de reclamantul Statul Român, Ministerul Finanţelor, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Intimata-chemată în garanţie C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu au fost deduse judecăţii critici de nelegalitate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precizând că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost admisă în mod legal.

Prin răspunsurile la întâmpinări, intimaţii-chemaţi în garanţie E. şi D. au achiesat la argumentele expuse de intimata-chemată în garanţie C. şi de intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susţinut aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 2528 din C. civ., prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripţie.

Curtea de apel a analizat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe din perspectiva soluţiei pronunţate asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului, invocate de pârâtă prin întâmpinare, raportându-se, în ceea ce priveşte momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, la data emiterii deciziei de despăgubire nr. 5066 din 30 iunie 2009.

Decizia atacată cu recurs este legală pentru argumentele care vor fi expuse în continuare.

Norma de drept material ce guvernează prescripţia dreptului la acţiune în cauza pendinte este prevăzută de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, nu cele ale C. civ., faţă de faptul că pretinsa faptă s-a produs la nivelul anului 2009, când s-a omologat primul raport de evaluare.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, cât şi la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).

Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripţie, legiuitorul a asigurat armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia a fost fondat şi pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acţiunii în răspundere civilă delictuală.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, precum şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei şi persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (data de 19 ianuarie 2021, când, în evidenţele sale, a fost înregistrată adresa din 18 ianuarie 2021, emisă de pârâtă).

Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului şi valoarea reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 11 februarie 2009, actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experţii autorizaţi, prepuşi ai pârâtei, precum şi din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare din 11 februarie 2009, întocmit în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate.

Recurentul a susţinut şi faptul că, deşi la stabilirea despăgubirilor în dosarul menţionat nu s-au respectat standardele internaţionale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 5066 din 30 iunie 2009.

Învestit fiind cu soluţionarea fondului acţiunii civile, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 521 din 12 aprilie 2022, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin întâmpinare, şi a respins cererea, ca prescrisă.

Soluţia instanţei de fond a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 1306A din 25 octombrie 2023, apelul declarat de reclamant fiind respins, ca nefondat, reţinându-se că "de la momentul adoptării de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor a deciziei nr. 5066 din 30 iunie 2009, Statul Român trebuia să cunoască paguba şi persoana care răspunde de ea, în sensul prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, din moment ce, prin diversele sale organe cu atribuţii de control, putea şi trebuia să exercite, înainte de emiterea titlului de despăgubire, controlul asupra modului în care a fost evaluat imobilul în dosarul de despăgubiri nr. x, pentru a stabili dacă acesta a fost sau nu supraevaluat."

Înalta Curte constată că decizia de despăgubire nr. 5066 din 30 iunie 2009 a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naţionalizate, prevăzută de art. 13 Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în baza căreia au fost eliberate titlurile de conversie.

Potrivit alin. (2) al textului de lege menţionat, din componenţa Comisiei au făcut parte şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de către membrii acesteia.

Reprezentanţii Ministerului Economiei şi Finanţelor aveau atribuţii şi competenţe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceştia să ia cunoştinţă despre existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia şi după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foştilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza dispoziţiilor art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare.

Cu alte cuvinte, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci şi obligaţia de a sesiza neregularităţile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum şi de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat, însă, la omologarea raportului de evaluare nr. x din 11 februarie 2009, emiţând decizia de despăgubire nr. 5066 din 30 iunie 2009, în favoarea beneficiarilor.

Astfel, începutul cursului termenului de prescripţie, în sensul dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârşirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietăţii imobiliare prin raportul nr. x din 11 februarie, şi omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, respectiv, cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba şi persoana care răspunde de ea puteau fi cunoscute încă de la data omologării primului raport de evaluare.

Ca atare, în mod greşit a susţinut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoştinţă de producerea pagubei şi de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, prin aceasta a adus la cunoştinţa Ministerului Finanţelor constatarea diferenţelor de evaluare în 191 de dosare administrative.

Lipsa de relevanţă a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă din însăşi reglementarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoaşterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenţei acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripţie.

Existenţa prejudiciului şi întinderea acestuia sunt noţiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligaţiei de reparaţie şi putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.

În acest sens s-a statuat şi în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată într-un recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive; (pct. 64) "A susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale."

Această decizie, deşi se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raţionamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de raţiune, şi în cauza pendinte.

Dând eficienţă acestor statuări, Înalta Curte reţine că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum şi comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, sunt lipsite de relevanţă din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască şi să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaţionale de evaluare, în virtutea atribuţiilor conferite prin lege, respectiv, prin dispoziţiile art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII.

Dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de către recurent, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data comunicării adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, prin care au fost încunoştinţaţi despre existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de societatea F. S.R.L., ar însemna să se admită că, deşi a pierdut dreptul la acţiune, deoarece nu a acţionat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părţi, cum este această adresă, să le dea posibilitatea de a repune în discuţie dreptul la acţiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv, faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terţ să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speţă, prin invocarea nerespectării unor norme legale.

Aşadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existenţa prejudiciului şi a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 5066 din 30 iunie 2009, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform Standardelor internaţionale de evaluare, sau, cel mai târziu, la data când au fost eliberate titlurile de conversie, acesta fiind reperul obiectiv al naşterii raportului juridic obligaţional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat şi îndatorirea corelativă la reparaţie a pârâtei.

Înalta Curte a reţinut deja că, la data emiterii deciziei de despăgubire era în vigoare Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte, printre alţi membri, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, precum şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor.

Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa sa de atribuţii în procedura de restituire şi faptul că nu a avut cunoştinţă despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire.

De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire şi de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, iar tocmai dispoziţiile legale pretins încălcate (art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954) prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte alte organe în acest scop.

Totodată, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza dispoziţiilor art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Statul avea la îndemână şi un mecanism de verificare a activităţii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curţii de Conturi, control care, de altfel, a şi fost efectuat, în speţă fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, pe baza Standardelor internaţionale de evaluare.

Prin motivele de recurs, recurentul a invocat şi aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ţinută de hotărârea menţionată de recurent cu titlu de practică judiciară, de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei analizate, iar, pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de într-o altă cauză, ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de dispoziţiile art. 1 din C. civ.

Pentru aceste motive, cum motivul de recurs invocat nu este incident, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 1306A din 25 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2024.