Prescription of claim for damages from overvalued restitution property: objective start date of limitation period
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal as unfounded, upholding the lower court's ruling that the plaintiff's claim is barred by the statute of limitations, thereby allowing the defendant's position to prevail. The dispute involved the Ministry of Public Finance (representing the State) suing the National Authority for the Restitution of Properties for damages caused by an inflated property valuation report that led to overcompensation through conversion titles. The decisive legal issue was the calculation of the commencement of the extinction prescription for tort claims under Article 8(1) of Decree No. 167/1958; the court rejected the plaintiff's argument that the clock started only when the specific damage was quantified by an audit, holding instead that the objective moment for prescription began with the issuance of the initial compensation decision by the Central Commission, as the claimant had the legal means and subordination relationship to identify the potential damage earlier, rendering the suit time-barred.
Legislator headnote
AI generatedart. 73 alin. (2) C. proc. civ, art. 185 alin. (1) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 1000 C. civ, art. 2528 C. civ; Prescription of claim for damages from overvalued restitution property: objective start date of limitation period: În drept a invocat dispoziţiile art. 205-208, art. 483 şi urm. C. proc. civ. şi actele normative menţionate în cuprinsul întâmpinării.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2024
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 23.09.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor Publice în reprezentarea Statului Român a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.268.262 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului compus din teren şi construcţie demolată, situat în str. x, Bacău şi preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din data de 23.04.2009 realizat de S.C. A. S.A. în dosarul nr. x C. civ., actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii
La data de 17.01.2022, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie ce a fost respinsă ca tardiv formulată prin încheierea din data de 18.01.2022.
La data de 18.01.2022 a fost înregistrată cererea de chemare în garanţie a S.C. A. S.A., B., C., formulată de pârâtă.
La termenul de judecată din data de 18.01.2022, instanţa a reţinut că termenul pentru formularea întâmpinării s-a împlinit la data de 15.11.2021, iar cererea de chemare în garanţie a fost depusă la dosar la data de 18.01.2022 cu depăşirea termenului prevăzut de art. 73 alin. (2) C. proc. civ., sens în care a admis excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în garanţie şi în raport de dispoziţiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ. a reţinut că în consecinţă operează decăderea pârâtei din dreptul de a formula cererea de chemare în garanţie.
2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă
Prin sentinţa civilă nr. 168/15.02.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune.
A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor Publice în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca fiind prescrisă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.
3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă
Prin decizia civilă nr. 259A din 17 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelantul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 168/15.02.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cu sediul în Bucureşti, ca nefondat.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român a declarat recurs la data de 16 mai 2023, acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 25 mai 2023 sub nr. x/2021.
Invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel, deşi a modificat concluziile şi considerentele primei instanţe, a menţinut ca legală şi temeinică sentinţa civilă nr. 168 din 15 februarie 2022 şi a respins ca nefondat apelul.
A mai susţinut că prima instanţă a respins acţiunea ca fiind prescrisă, reţinând că prescripţia dreptului material la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Aşadar, deşi instanţa reţine că momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea este data comunicării, de către autoritatea intimată a adresei nr. x/7.08.2020 prin care s-a adus la cunoştinţa reclamantului Ministerul Finanţelor despre existenţa diferenţelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea reală a acestor imobile, stabilită ca urmare a reevaluării făcută cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare, apreciază că sub aspectul momentului obiectiv, începutul curgerii termenului prescripţiei este data pronunţării, în dosarul nr. x/2014, a sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti.
În considerentele deciziei civile recurate (pagina 9) instanţa de control judiciar în apel reţine că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune este momentul emiterii titlului de despăgubire reprezentat de Decizia nr. 6555/30.06.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În acest context, urmează a se constata contradictorialitatea vădită între considerentele deciziei civile recurate, menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei primiei instanţe şi soluţia de respingere ca nefondat a apelului.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
Astfel, a învederat că în aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa de apel în mod greşit a reţinut că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie se raportează la momentul emiterii Deciziei nr. 6555/30.06.2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Totodată, recurentul-reclamant a indicat statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dintr-o decizie de speţă (decizia nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă), susţinând că, prin prisma interpretării date de Înalta Curte dispoziţiilor legale aplicabile în materia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa de apel în mod eronat a apreciat că momentul de la care recurentul-reclamant ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
O condiţie esenţială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existenţa unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.
În primul rând, reclamant în litigiul pendinte este Statul Român prin Ministerul Finanţelor, iar titlul de conversie ce reprezintă, în opinia instanţei de control judiciar în apel, momentul de început al curgerii prescripţiei este emis de o altă entitate decât autoritatea pârâtă.
S-a mai învederat că atât timp cât instanţa de fond a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia şi nu lui însuşi.
Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.
Statul nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.
Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză, cât şi organul emitent al deciziei de despăgubire şi al titlurilor de conversie s-au aflat la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere că este vorba de persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite. În al doilea rând, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu a existat vreun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.
Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare; reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.
Deci, recurentul-reclamant din prezenta cauză era în imposibilitate de a cunoaşte "paguba" la momentul indicat de instanţa de control judiciar în apel.
Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.
În consecinţă, prin prisma considerentelor dezvoltate inclusiv în recurs, rezultă că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.02.2020 emise de autoritatea pârâtă prin care reclamantul a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaţionale de evaluare.
În drept au fost invocate toate actele normative menţionate în cuprinsul recursului.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a înţeles să invoce excepţia inadmisibilităţii formulării recursului.
În susţinerea acestei excepţii, intimata-pârâtă a învederat că partea adversă a înţeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speţă similară, prin decizia civilă nr. 501/15.03.2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2021, în care instanţa a menţinut hotărârea instanţei de fond prin care s-a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă prin admiterea excepţiei dreptului material la acţiune.
Pentru motivele arătate, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.
În drept a invocat dispoziţiile art. 205-208, art. 483 şi urm. C. proc. civ. şi actele normative menţionate în cuprinsul întâmpinării.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
Prin cererea de recurs dedusă judecăţii, recurentul-reclamant critică decizia recurată pe motiv că există o contradictorialitate vădită între considerentele acesteia, menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii primei instanţe şi soluţia de respingere a apelului ca nefondat, precum şi că această decizie a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi art. 2528 C. civ.
Aceste critici de nelegalitate sunt subsumate motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., însă nu pot fi primite pentru motivele ce vor fi înfăţişate.
1. În ceea ce priveşte motivul de recurs circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Recurentul-reclamant a criticat hotărârea instanţei de apel pe motiv că există o contradictorialitate vădită între considerentele deciziei recurate, menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii primei instanţe şi soluţia de respingere a apelului ca nefondat, susţinând că, deşi a modificat concluziile şi considerentele primei instanţe, instanţa de apel a menţinut ca legală şi temeinică hotărârea acesteia prin respingerea apelului ca nefondat. Astfel, instanţa de fond a respins acţiunea ca fiind prescrisă, reţinând că sub aspectul momentului obiectiv, începutul curgerii termenului prescripţiei este data pronunţării, în dosarul nr. x/2014, a sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, iar instanţa de apel a reţinut că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune este momentul emiterii titlului de despăgubire reprezentat de Decizia nr. 6555/30.06.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Înalta Curte observă că aserţiunile recurentului-reclamant, subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate, astfel că nu le poate primi.
Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevăd că hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Acest motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale şi convenţionale de motivare a hotărârii judecătoreşti.
Motivarea constituie pentru părţi o garanţie puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.
Acest caz de casare conţine diferite ipoteze care constituie temei pentru casarea unei hotărâri judecătoreşti atunci când lipseşte motivarea soluţiei sau instanţa de control judiciar a preluat tale quale argumentele hotărârii atacate, fără să răspundă criticilor, când utilizează argumente fără legătură cu situaţia dedusă judecăţii, precum şi atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv sau există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este întemeiată.
Potrivit efectului său devolutiv consacrat expres în dispoziţiile art. 476 C. proc. civ., apelul translatează litigiul în toate aspectele cauzei, de fapt şi de drept, instanţa de apel procedând la rejudecarea fondului în limitele stabilite de apelant.
În speţa pendinte, se observă că instanţa de apel, ţinând seama de limitele efectului devolutiv al apelului, a schimbat considerentele reţinute de prima instanţă, în ceea ce priveşte momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune şi a expus motivarea proprie care justifică soluţia pronunţată de prima instanţă, respectiv aceea de respingere a acţiunii ca fiind prescrisă.
Astfel, spre deosebire de prima instanţă care a apreciat că momentul obiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea este data pronunţării, în dosarul nr. x/2014, a sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014, instanţa de apel a reţinut că momentul obiectiv de început al termenului de prescripţie este momentul emiterii titlului de despăgubire reprezentat de Decizia nr. 6555/30.06.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
De asemenea, instanţa de recurs mai observă faptul că, deşi diferite de considerentele primei instanţe, în cuprinsul deciziei recurate instanţa de apel şi-a expus pe larg considerentele pentru care a apreciat că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune începe să curgă de la momentul emiterii titlului de despăgubire reprezentat de Decizia nr. 6555/30.06.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Or, aprecierea instanţei de apel cu privire la momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie nu era de natură a determina o soluţie diferită de cea pe care a pronunţat-o, respectiv de respingere a apelului şi de menţinere a soluţiei date excepţiei prescripţiei extinctive de către prima instanţă, termenul de prescripţie fiind considerat împlinit şi în raport de aceste momente.
Prin urmare, pretinsa contradicţie invocată de către recurentul-reclamant în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este cea vizată de acest text de lege, întrucât considerentele deciziei recurate, care cuprind motivele de fapt şi de drept, conduc la soluţia la care s-a oprit instanţa de apel, au legătură directă cu aceasta, astfel că nu se poate susţine că este vorba de contradictorialitate între considerente şi dispozitiv, atâta vreme cât acestea sprijină soluţia pronunţată.
Astfel, în acest context nu suntem în prezenţa unei contradicţii între considerente şi soluţia de respingere a apelului ca nefondat, aprecierea instanţei de apel cu privire la momentul începutului curgerii prescripţiei nefiind în măsură să atragă casarea deciziei atacate.
Ca atare, criticile recurentului-reclamant subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. urmează a fi apreciate ca fiind nefondate, dezlegarea tranşată prin hotărârea atacată fiind legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
2. În ceea ce priveşte motivul de recurs circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Recurentul-reclamant critică decizia recurată şi pe motiv că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Însă şi acest motiv de nelegalitate, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., are caracter nefondat şi, ca atare, nu poate fi primit pentru argumentele ce urmează a fi înfăţişate.
Astfel, Înalta Curte reţine că prin acţiunea cu care a învestit instanţa, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor motivat de faptul că aceasta a săvârşit fapta ilicită constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experţi autorizaţi în calitate de prepuşi ai pârâtei, cât şi în omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x/23.04.2009 întocmit de S.C. A. S.R.L. în dosarul de despăgubire nr. x, ceea ce a condus la prejudicierea bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate, respectiv 2.876.400 RON.
De asemenea, se reţine că în baza raportului de evaluare nr. x/23.04.2009 a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia de despăgubire nr. 6555/30.06.2009 în favoarea lui B. şi C., în cuantum de 2.876.400 RON. În acest context, au fost emise titlurile de conversie nr. 1238/12.11.200 în cuantum de 2.376.400 RON reprezentând un număr de 2.376.400 acţiuni şi nr. 4745/06.12.2011.
Prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă, reţinând în considerentele sentinţei, în esenţă, că momentul obiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea este momentul emiterii titlului de despăgubire reprezentat de Decizia nr. 6555/30.06.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Soluţionând apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă l-a respins ca nefondat, reţinând că momentul obiectiv de început al termenului de prescripţie se raportează la momentul emiterii titlului de despăgubire reprezentat de Decizia nr. 6555/30.06.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că regula generală privind începutul prescripţiei extinctive având ca obiect dreptul material la acţiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi este aceea că prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului material la acţiune.
Data naşterii dreptului material la acţiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acţiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat.
Or, în speţa pendinte, dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat şi în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate.
În cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de faţă, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătoreşte determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente.
Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi în mod obiectiv dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la reparaţiune.
Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Prin instituirea şi a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripţia, se asigură armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază şi pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.
Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, Înalta Curte observă în speţă că, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a comunicat Ministerului Finanţelor adresa nr. x/18.02.2020, prin care i-a adus la cunoştinţă diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, recurentul-reclamant a susţinut că nu a putut acţiona mai devreme de data înregistrării acestei adrese în evidenţele Ministerului Finanţelor, întrucât nu a avut posibilitatea de a cunoaşte cuantumul prejudiciului.
Or, această susţinere a recurentului-reclamant nu poate fi primită, întrucât, aşa cum s-a reţinut anterior, dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar nu de cunoaşterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ţine de probaţiune, iar nu un aspect care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei.
Înalta Curte constată de altfel, că recursul reprezintă potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 488 C. proc. civ., o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt a cauzei, astfel cum a fost stabilită ea în mod definitiv de instanţele devolutive ale fondului.
Or, momentul obiectiv de la care o persoană - fizică sau juridică - putea şi trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, reprezintă un element care se stabileşte pe bază de probe administrate, fiind un element al situaţiei de fapt a unei cauze.
Atât timp cât instanţa de apel a stabilit în urma evaluării materialului probator administrat în cauză, că acest moment obiectiv este data emiterii titlului de despăgubire, rezultă că instanţa de recurs este ţinută de situaţia de fapt reţinută definitiv de instanţa de apel, instanţa de recurs neavând îndrituirea de a mai reevalua probele administrate cauzei pentru a stabili un alt moment de la care recurentul reclamant ar fi putut şi trebuit să îşi dea seama de prejudiciu şi de persoana responsabilă de producerea sa. Date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului instanţei de recurs, potrivit art. 488 C. proc. civ. şi art. 483 alin. (3) C. proc. civ., raportat la această situaţie de fapt reţinută, Înalta Curte conchide în sensul că prevederile legale invocate de recurent au fost corect aplicate în cauză.
De asemenea, instanţa de recurs nu poate primi nici aserţiunile recurentului-reclamant în sensul că nu se poate face în persoana Statului Român transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, iar nu lui însuşi, atât timp cât instanţa de fond a calificat cererea reclamanţilor în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954.
În acest sens, se constată că faptele la care face referire recurentul-reclamant sunt săvârşite de instituţiile statului în exercitarea atribuţiilor delegate chiar de către Stat, întrucât acesta îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice, de consecinţele acestor fapte răspunzând însuşi Statul.
De asemenea, instanţa de recurs mai reţine şi faptul că în procedura administrativă de restituire a proprietăţilor preluate în mod abuziv de către regimul comunist, Statul este reprezentat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, adică îşi exercită drepturile şi obligaţiile cu privire la procedura de restituire prin această autoritate publică. Deci, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor are obligaţia de a acţiona în reprezentarea Statului pentru îndeplinirea atribuţiilor pe care acesta i le-a conferit, iar Statul are obligaţia să controleze modul în care sunt aduse la îndeplinire aceste atribuţii.
Prin urmare, instanţa de recurs apreciază că susţinerile recurentului-reclamant cu privire la inexistenţa răspunderii statului sunt eronate.
Referitor la aserţiunea din punct de vedere al legalităţii, că nu existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat, precum şi că nu a existat niciun indiciu, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior, care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi ANRP, Înalta Curte constată că nu poate fi primită.
Astfel, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, emitenta deciziei de despăgubire, era constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire), iar din componenţa sa făceau parte, printre alţii, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (2) lit. a) şi lit. e) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire).
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. a) din acelaşi act normativ, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul Proprietatea care, potrivit art. 7 din acelaşi act normativ, funcţiona sub forma unei societăţi de investiţii de tip închis, deţinute iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice.
Referitor la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, se reţine că aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea primului-ministru.
În consecinţă, având în vedere aspectele mai sus reliefate, instanţa de recurs constată că din punct de vedere al prevederilor legale incidente, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant şi intimatei-pârâte în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamanţi, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate, rezultă că statuarea curţii de apel în sensul că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii deciziei de despăgubire, nu poate fi apreciată ca fiind contrară dispoziţiilor juridice relevante.
Astfel, contrar criticilor recurentului-reclamant, se constată că în raport de normele juridice enunţate, în mod judicios a reţinut instanţa de apel că acesta beneficia de pârghiile legale pentru a acţiona în vederea evitării sancţiunii prescripţiei, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea să acţioneze pentru identificarea pagubei; în acest sens putea declanşa mecanisme care să îi permită depistarea existenţei unor eventuale pagube.
Nu poate fi primită nici susţinerea recurentului-reclamant potrivit căreia chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu ar fi putut fi cuantificată decât prin verificarea şi reevaluarea de către un expert evaluator autorizat ANEVAR a raportului de evaluare care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire.
Referitor la această susţinere, instanţa de recurs reţine că instanţa supremă a dezlegat cu valoare de principiu în Decizia nr. 19/2019 pronunţată în interesul legii, că sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi sau de alt organ de control, deoarece acest control constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului. S-a apreciat că paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate. Prin urmare, s-a considerat că paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe, cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.
S-a mai statuat prin decizia sus-menţionată şi faptul că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. Invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă în ceea ce priveşte punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, având în vedere că prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, neexistând, de altfel, nicio dispoziţie legală care să stabilească că actul de control poate reprezenta act întrerupător al cursului prescripţiei.
Or, aceste statuări relative instituţiei juridice a prescripţiei extinctive au caracter general, necircumstanţiat de subdomeniul pe care respectiva problemă de drept tranşată prin decizia în interesul legii s-a grefat.
În aceste coordonate, instanţa de recurs constată că, în realitate, recurentul-reclamant se prevalează de faptul că a fost în imposibilitate să cunoască existenţa şi întinderea pagubei la momentul indicat de instanţă şi identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv momentul subiectiv, reprezentat de data la care Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii i-a adus la cunoştinţă că ar avea un drept de creanţă - prin adresa nr. x/18.02.2020, înregistrată în evidenţele Ministerului de Finanţe - decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite. Or, prin indicarea acestui moment, se tinde a se deplasa data de început a curgerii prescripţiei tocmai pentru a situa demersul înăuntrul termenului de prescripţie.
Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant ignoră faptul că prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia s-a urmărit îndemnarea titularului dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acţiunea în răspundere civilă şi valorificarea dreptului său. În caz contrar, i se opune culpa prezumată a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă pentru ea.
Or, în cazul de faţă, paguba invocată constă în diminuarea patrimoniului reclamantului cu despăgubirile acordate prin decizia de despăgubire emisă ca urmare a raportului de evaluare întocmit, în baza deciziei fiind emis ulterior titlul de conversie.
În concluzie, aprecierea curţii de apel în sensul că momentul obiectiv de început al termenului de prescripţie se raportează la momentul emiterii titlului de despăgubire reprezentat de Decizia nr. 6555/30.06.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu este de natură a încalca dispoziţiile juridice aplicabile.
Din perspectiva tuturor acestor elemente enunţate care se contrapun argumentelor invocate de recurent în cererea de recurs, reţinând totodată şi că simplele decizii de speţă nu constituie izvor de drept în sistemul juridic naţional, instanţa de recurs apreciază că în cauză nu sunt incidente motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. invocate de către recurentul-reclamant, astfel că, pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 259 A din 17 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 ianuarie 2024.