Prescription of delictual liability claim against state agency: start date determined by imputed knowledge of damage and liable party rather than subsequent quantification

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22.09.2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor Publice în reprezentarea Statului Român în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietarilor a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.764.001 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren situat în str. x, Bucureşti, sector 6 şi preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din data de 17.02.2009 realizat de S.C. A. S.R.L. în dosarul nr. x C. civ., actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 837 SC din 31 mai 2022 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive invocată de pârâtă prin întâmpinare, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor Publice în Reprezentarea Statului Român în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, constatând prescris dreptul material la acţiune.

A admis excepţia tardivităţii cererii de chemare în garanţie invocată de instanţă din oficiu.

A respins ca tardiv formulată cererea de chemare în garanţie a numiţilor S.C. A. S.R.L., B., C. şi D..

A obligat pârâta ANRP să plătească persoanei chemate în garanţie S.C. A. S.R.L. 2000 RON şi chematei în garanţie D. 2000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând onorarii avocaţiale reduse.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel reclamantul Ministerul Finanţelor Publice în reprezentarea Statului Român, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Poprietăţilor şi chemata în garanţie S.C. A. S.R.L.,

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 212A/2023 din 14 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de Ministerul Finanţelor Publice în reprezentarea Statului Român, de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi de chemata în garanţie S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 837 din 31.05.2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimaţii chemaţi în garanţie D., C. şi B..

A obligat pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 1.785 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente căii de atac a apelului către D..

A respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată aferente căii de atac a apelului formulată de către S.C. A. S.R.L..

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român au declarat recurs la data de 11 aprilie 2023, respectiv 03 mai 2023, acestea fiind înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la aceleaşi date.

Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi art. 2528 C. civ.

Astfel, a învederat că în aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa de apel în mod greşit a reţinut că momentul la care apelanţii ar fi putut cunoaşte paguba cât şi pe cel care răspunde de ea este cel târziu al emiterii deciziei de despăgubire şi al titlului de conversie pe numele beneficiarului.

Totodată, recurentul-reclamant a indicat statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dintr-o decizie de speţă (decizia nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă), susţinând că prin prisma interpretării date de Înalta Curte dispoziţiilor legale aplicabile în materia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa de apel în mod eronat a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine) cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al datei emiterii deciziei de despăgubire în favoarea beneficiarilor.

Arată că reclamantul din litigiul pendinte este Ministerul Finanţelor iar decizia de despăgubire, ce reprezintă, în opinia instanţei de control judiciar în apel, momentul de început al curgerii prescripţiei este emisă de o altă entitate decât autoritatea pârâtă.

Cât timp instanţa de fond a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi.

Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.

A susţinut că statul nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din cauză cât şi organul emitent al deciziei de despăgubire, s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin acţiune, având în vedere, pe de o parte, că acestea sunt persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite. În al doilea rând, subliniază că nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea operaţiunilor de verificare a rapoartelor de evaluare şi de reevaluare a acestora.

Deci, reclamantul - recurent era în imposibilitatea de a cunoaşte "paguba" la momentul indicat de instanţa de control judiciar în apel.

În consecinţă, prin prisma considerentelor dezvoltate, conchide că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de autoritatea pârâtă prin care s-au adus la cunoştinţă diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

Chiar daca reclamantul din cauză ar fi fost parte în litigiul antereferit sau ar fi fost notificat despre existenţa hotărârii în discuţie, tot nu ar fi putut iniţia demersuri judiciare în scopul recuperării pagubei produse ca urmare a efectuării unor plăţi supraevaluate, întrucât, aceasta a fost stabilită ulterior, ca urmare a executării, de către Preşedintele ANRP a măsurii care viza "verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 şi expertizare şi reevaluare a imobilelor în concordanţă cu Standardele Internaţionale de Evaluare".

În drept au fost invocate toate actele normative menţionate în cuprinsul recursului.

Prin recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, s-a criticat soluţia pronunţată cu privire la cuantumul onorariului de avocat, stabilit în sarcina sa.

A susţinut că instanţa în mod netemeinic şi nelegal a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4000 RON pentru fond şi 1785 RON pentru apel, reprezentând onorariu de avocat, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanţa are prerogativa de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul onorariului convenit între părţile contractului de asistenţă juridică, prin prisma proporţionalităţii cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.

Consideră că instanţa de fond, cât şi cea de apel, la momentul stabilirii cuantumului onorariului de avocat, s-au raportat la suma solicitată de chemata în garanţie şi nu la dificultatea, amploarea şi durata cazului, conform art. 147 din Statutul Avocatului.

Având în vedere obiectul dosarului, respectiv lipsa noutăţii şi motivat de faptul că se respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca prescrisă, consideră că onorariul de avocat poate fi redus considerabil. A mai precizat că trebuie să existe o echivalenţă între munca prestată şi onorariu.

În susţinerea celor mai sus arătate, recurenta a înţeles să invoce dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 492/08.06.2006.

A mai citat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

Au mai arătat că aceste cheltuieli de judecată s-ar constitui într-o sarcină mult prea oneroasă, care ar greva asupra bugetului ANRP, buget care este parte integrantă a bugetului de stat şi care asigură şi resursele financiare necesare funcţionării instanţelor de judecată.

Consideră că, potrivit art. 453 C. proc. civ., cheltuielile de judecată cad în sarcina reclamantului Statul Roman prin Ministerul Finanţelor.

În drept, a invocat prevederile art. 483 şi următoarele C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a învederat că nu este motivată temeinic cererea de recurs adversă şi a înţeles să invoce excepţia inadmisibilităţii formulării recursului.

În susţinerea acestei excepţii, intimata-pârâtă a învederat că partea adversă a înţeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speţă similară prin decizia civilă nr. 501/15.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2021, unde instanţa de recurs a menţinut hotărârea instanţei de fond prin care s-a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

Intimata-pârâtă a invocat dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ce reglementează prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat şi a susţinut că orice chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, fie prin dispozitiv şi considerente, nu mai poate fi contrazisă.

Pentru motivele arătate, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului advers ca inadmisibil.

În drept a invocat dispoziţiile art. 205-208, art. 483 şi urm. C. proc. civ. şi actele normative invocate în cuprinsul întâmpinării.

Prin întâmpinarea formulată în combaterea recursurilor, intimatele-chemate în garanţie C., B. şi D. au solicitat respingerea ca nefondate, a recursurilor.

Prin întâmpinarea formulată la recursul Ministerului Finanţelor, chemata în garanţie S.C. A. S.R.L. a invocat excepţia nulităţii recursului pe motiv că ar conţine doar critici de netemeinicie şi în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

Prin întâmpinarea formulată la recursul ANRP, chemata în garanţie S.C. A. S.R.L. a invocat excepţia nulităţii recursului pe motiv că ar conţine doar critici de netemeinicie şi, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

Prin încheierea de şedinţă din data de 23 ianuarie 2024, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului reclamantului, a unit cu fondul excepţia nulităţii recursului pârâtei şi a apreciat că excepţia inadmisibilităţii reprezintă un aspect subsumat fondului recursului reclamantului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de recurs, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adus critici privitoare la soluţia pronunţată cu privire la obligarea sa la plata onorariului de avocat în fond şi apel.

Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în termenul şi condiţiile prevăzute de lege, numai pentru motivele expres şi limitativ reglementate prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din C. proc. civ.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele se vor depune printr-un memoriu separat. Lipsa acestor menţiuni este sancţionată cu nulitatea, potrivit alin. (3) din acelaşi articol.

În speţă, cererea de recurs conţine critici privitoare la obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, fără a se indica vreun motiv pentru care hotărârea recurată ar fi nelegală. Astfel, toate criticile acestei recurente pârâte vizează şi au ca finalitate necesitatea redozării cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată în fazele procesuale anterioare, apreciind că instanţele au stabilit un cuantum prea mare.

Or, astfel cum s-a stipulat în cadrul deciziei în interesul legii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3/2020, "motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..", el fiind unul legat de netemeinicia hotărârii şi nu de nelegalitatea acesteia.

Aşadar, se observă că prin cererea respectivă nu s-au enumerat şi nici dezvoltat motive de recurs, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că recurenta pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia de motivare a recursului, astfel încât este incidentă sancţiunea nulităţii instituită de art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., nefiind incidentă nici ipoteza art. 489 alin. (3) din C. proc. civ. privind invocarea din oficiu a unor eventuale motive de casare de ordine publică.

Prin cererea de recurs dedusă judecăţii, recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român critică decizia recurată pe motiv că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi art. 2528 C. civ.

Aceste critici de nelegalitate, subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au caracter nefondat şi ca atare, nu pot fi primite pentru argumentele ce vor fi înfăţişate.

Astfel, Înalta Curte reţine că prin acţiunea cu care a învestit instanţa, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor motivat de faptul că aceasta a săvârşit fapta ilicită constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experţi autorizaţi în calitate de prepuşi ai pârâtei, cât şi în omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x din 17.02.2009, întocmit de către S.C. A. S.R.L. în dosarul de despăgubire nr. x, ceea ce a condus la prejudicierea bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate, respectiv 2.764.001 RON.

De asemenea, se reţine că în baza raportului de evaluare nr. x/17.02.2009 a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia de despăgubire nr. 5649/2009 în favoarea beneficiarelor D., B. şi C.. În acest context, au fost emise de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor titlurile de conversie nr. 596/19.05.2011 în cuantum de 1.0558.199,03 RON, reprezentând un număr de 1.810.257 acţiuni calculate la preţul mediu ponderat de 0,5829 RON/acţiune, nr. 2231/04.07.2011, în cuantum de 210.950 RON, reprezentând un număr de 394.152 acţiuni calculate la preţul mediu ponderat de 0,5352 RON/acţiune, nr. 597/19.05.2011, în cuantum de 390.844,08 RON, reprezentând un număr de 670.517 acţiuni calculate la preţul mediu ponderat de 0,5829 RON/acţiune, nr. 2232/04.07.2011, în cuantum de 78.100 RON, reprezentând un număr de 145.927 acţiuni calculate la preţul mediu ponderat de 0,5352 RON/acţiune, nr. 2230/04.07.2011, în cuantum de 210.950 RON, reprezentând un număr de 394.152 acţiuni calculate la preţul mediu ponderat de 0,5352 RON/acţiune, nr. 595/19.05.2011, în cuantum de 1.055.199,03 RON, reprezentând un număr de 1.810.257 acţiuni calculate la preţul mediu ponderat de 0,5829 RON/acţiune.

Prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă, reţinând în considerentele sentinţei, în esenţă, că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie este momentul emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarului.

Soluţionând apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă l-a respins ca nefondat, reţinând că reclamantul putea şi avea posibilitatea să cunoască existenţa faptei şi a prejudiciului de la data emiterii deciziei nr. 5649/2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv cel mai târziu de la data emiterii titlurilor de conversie.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că regula generală privind începutul prescripţiei extinctive având ca obiect dreptul material la acţiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi este aceea că prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului material la acţiune.

Data naşterii dreptului material la acţiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acţiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat.

Or, în speţa pendinte, dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat şi în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate.

În cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de faţă, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătoreşte determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente.

Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi în mod obiectiv dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la reparaţiune.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Prin instituirea şi a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripţia, se asigură armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază şi pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, Înalta Curte observă în speţă că, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a comunicat Ministerului Finanţelor adresa nr. x/18.01.2021, prin care i-a adus la cunoştinţă diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, recurentul-reclamant a susţinut că nu a putut acţiona mai devreme de data înregistrării acestei adrese în evidenţele Ministerului Finanţelor, întrucât nu a avut posibilitatea de a cunoaşte cuantumul prejudiciului.

Or, această susţinere a recurentului-reclamant nu poate fi primită, întrucât, aşa cum s-a reţinut anterior, dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar nu de cunoaşterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ţine de probaţiune, iar nu un aspect care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei.

Înalta Curte nu poate primi nici susţinerea potrivit căreia chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, aceasta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu ar fi putut fi cuantificată decât prin verificarea şi reevaluarea de către un expert evaluator autorizat ANEVAR a raportului de evaluare care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire.

Referitor la această susţinere, instanţa de recurs reţine că instanţa supremă a dezlegat cu valoare de principiu în Decizia nr. 19/2019 pronunţată în interesul legii, că sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi sau de alt organ de control, deoarece acest control constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului. S-a apreciat că paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate. Prin urmare, s-a considerat că paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe, cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.

S-a mai statuat prin decizia sus-menţionată şi faptul că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. Invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă în ceea ce priveşte punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, având în vedere că prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, neexistând, de altfel, nicio dispoziţie legală care să stabilească că actul de control poate reprezenta act întrerupător al cursului prescripţiei.

Or, aceste statuări relative instituţiei juridice a prescripţiei extinctive au caracter general, necircumstanţiat de subdomeniul pe care respectiva problemă de drept tranşată prin decizia în interesul legii s-a grefat.

Aşadar, în mod corect s-a apreciat de curtea de apel că statuările instanţei supreme mai sus evocate sunt incidente mutatis mutandis în cauza pendinte.

În aceste coordonate, instanţa de recurs constată că, în realitate, recurentul-reclamant se prevalează de faptul că a fost în imposibilitate să cunoască existenţa şi întinderea pagubei la momentul indicat de instanţă şi identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv momentul subiectiv, reprezentat de data la care Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii i-a adus la cunoştinţă că ar avea un drept de creanţă - prin adresa nr. x/18.01.2021, înregistrată în evidenţele Ministerului de Finanţe - decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite. Or, prin indicarea acestui moment, se tinde a se deplasa data de început a curgerii prescripţiei tocmai pentru a situa demersul înăuntrul termenului de prescripţie.

Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant ignoră faptul că prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia s-a urmărit îndemnarea titularului dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acţiunea în răspundere civilă şi valorificarea dreptului său. În caz contrar, i se opune culpa prezumată a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă pentru ea.

Or, în cazul de faţă, paguba invocată constă în diminuarea patrimoniului reclamantului cu despăgubirile acordate prin decizia de despăgubire emisă ca urmare a raportului de evaluare întocmit, în baza deciziei fiind emis ulterior titlul de conversie. Totodată, se observă din punct de vedere al legalităţii, că instanţa de apel a reţinut în cadrul situaţiei de fapt de care instanţa de recurs este ţinută, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului jurisdicţional prezent, că de la data emiterii deciziei privind acordarea de despăgubiri, reclamantul trebuia şi putea să cunoască faptul că o eventuală supraevaluare a imobilului ar constitui o pagubă produsă de pârâtă şi, ca atare, trebuia să depună toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia.

În concluzie, nu se constată în cauză vreo încalcare a dispoziţiilor juridice invocate de acest recurent reclamant.

De asemenea, instanţa de recurs nu poate primi nici aserţiunile recurentului-reclamant în sensul că nu se poate face în persoana Statului Român transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, iar nu lui însuşi, atâta timp cât instanţa de fond a calificat cererea reclamanţilor în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954.

În acest sens, se constată că faptele la care face referire recurentul-reclamant sunt săvârşite de instituţiile Statului în exercitarea atribuţiilor delegate chiar de către Stat, întrucât acesta îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice, de consecinţele acestor fapte răspunzând însuşi Statul.

De asemenea, instanţa de recurs mai reţine şi faptul că în procedura administrativă de restituire a proprietăţilor preluate în mod abuziv de către regimul comunist, Statul este reprezentat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, adică îşi exercită drepturile şi obligaţiile cu privire la procedura de restituire prin această autoritate publică. Deci, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor are obligaţia de a acţiona în reprezentarea Statului pentru îndeplinirea atribuţiilor pe care acesta i le-a conferit, iar Statul are obligaţia să controleze modul în care sunt aduse la îndeplinire aceste atribuţii.

Prin urmare, instanţa de recurs apreciază că susţinerile recurentului-reclamant cu privire la inexistenţa răspunderii statului sunt eronate.

Referitor la aserţiunea din punct de vedere al legalităţii, că nu existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat, precum şi că nu a existat niciun indiciu, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior, care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi ANRP, Înalta Curte constată că nu poate fi primită.

Astfel, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, emitenta deciziei de despăgubire, era constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire), iar din componenţa sa făceau parte, printre alţii, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (2) lit. a) şi lit. e) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire).

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. a) din acelaşi act normativ, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul Proprietatea care, potrivit art. 7 din acelaşi act normativ, funcţiona sub forma unei societăţi de investiţii de tip închis, deţinute iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice.

Referitor la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, se reţine că aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

În consecinţă, având în vedere aspectele mai sus reliefate, instanţa de recurs constată că din punct de vedere al prevederilor legale incidente, faţă de atribuţiile ce reveneau recurentului-reclamant şi intimatei-pârâte în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate, rezultă că statuarea curţii de apel în sensul că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii deciziei de despăgubire, nu este una contrară dispoziţiilor juridice relevante.

Astfel, contrar criticilor recurentului-reclamant, se constată că, în raport de normele juridice enunţate, în mod judicios a reţinut instanţa de apel că acesta beneficia de pârghiile legale pentru a acţiona în vederea evitării sancţiunii prescripţiei, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea să acţioneze pentru identificarea pagubei; în acest sens putea declanşa mecanisme interne cu privire la controlul activităţii intimatei-pârâte şi Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Din perspectiva tuturor acestor elemente enunţate care se contrapun argumentelor invocate de recurent în cererea de recurs, reţinând totodată şi că statuările unei decizii doar de speţă a unei instanţe de judecată nu reprezintă izvor de drept, instanţa de recurs apreciază că în cauză nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de către recurentul-reclamant, astfel că, pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivul de recurs invocat nefiind fondat.

Cât priveşte cererea formulată de intimatele-chemate în garanţie C., B., D. de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, aceasta urmează a fi admisă, date fiind prevederile art. 453 C. proc. civ., recurenţii aflându-se în culpă procesuală, dată fiind soluţia de respingere care urmează a se pronunţa asupra recursurilor declarate de aceştia, astfel încât Înalta Curte va obliga fiecare din cei doi recurenţi să plătească intimatelor C., B. şi D. cheltuieli de judecată în sumă de 892,5 RON, cuantum apreciat rezonabil în raport de complexitatea cauzei şi de activitatea concretă desfăşurată de avocatul ales al acestor părţi procesuale, date fiind prevederile art. 451 C. proc. civ.

Cât priveşte cererea formulată de intimata-chemată în garanţie S.C. A. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, se observă că acestea au fost efectuate în raport cu ambele recursuri, nefiind defalcate pe fiecare recurs în parte sau doar cu privire la unul dintre recursuri. Astfel, intimata S.C. A. S.R.L. a formulat apărări faţă de ambele recursuri, dovadă fiind formularea unei întâmpinări faţă de recursul Ministerului Finanţelor şi a unei întâmpinări distincte faţă de recursul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, precum şi concluziile orale formulate la dezbaterea recursului, concluzii raportate la ambele recursuri.

Pentru aceste considerente şi raportat la principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 C. proc. civ. care garantează procesul civil, întrucât această intimată chemată în garanţie a solicitat în mod expres cu ocazia dezbaterilor recursurilor, acordarea de cheltuieli de judecată exclusiv de la recurenta pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi întrucât recursul acestei părţi procesuale va fi respins, rezultă că această cerere urmează a fi admisă în temeiul art. 453 C. proc. civ., recurenta pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor urmând a fi obligată la partea de cheltuieli de judecată către intimată aferent activităţii de asistenţă juridică desfăşurate de avocatul ales în raport de această cale de atac promovată de pârâtă, parte de cheltuieli evaluată de prezenta instanţă de judecată la sumă de 1250 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul recurentei-pârâte Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 212 din 14 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-chemaţi în garanţie C., B., D., S.C. A. S.R.L..

Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să plătească intimatei S.C. A. S.R.L. cheltuieli de judecată în sumă de 1250 RON şi obligă fiecare recurent să plătească intimatelor C., B., D. cheltuieli de judecată în sumă de 892,5 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 ianuarie 2024.