Civil action for desisting falsified copyright assignment contract as independent claim: inadmissibility under incidental-only procedure of Art. 308 CPC

Şedinţa publică din data de 28 iunie 2022

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti sub nr. x/2018 reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., în temeiul art. 308 C. proc. civ. să se constate că înscrisul reprezentat de contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor nr. 75 din data de 12.01.2004, încheiat între C. în calitate de cedentă şi pârâta din prezenta cauză, în calitate de cesionară, este fals şi să se dispună desfiinţarea acestuia şi a tuturor actelor subsecvente, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului.

La data de 17.01.2019, pârâta B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare la cererea formulată de reclamantă, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi declinarea soluţionării acţiunii către Tribunalul Bucureşti; excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, excepţia litispendenţei cu cererea ce formează obiectul dosarului nr. x/2017 şi în subsidiar, respingerea acţiunii ca urmare a admiterii excepţiei lipsei de interes a reclamantei, ca urmare a admiterii lipsei calităţii procesuale active a reclamantei sau în final, ca neîntemeiată.

La aceeaşi data, pârâta a depus cerere reconvenţională, prin care a solicitat în contradictoriu cu reclamanta, constatarea nulităţii/anularea certificatului de moştenitor nr. x/2014 şi a CM nr. 53/2016, suplimentar la CM nr. 6/2014 şi a formulat şi cererea de chemare în garanţie a chematului în garanţie D., pentru ca în măsura în care va fi obligată pârâta în cererea principală, să fie obligat chematul în garanţie, invocându-se prevederile art. 270 din Codul muncii.

Prin sentinţa civilă nr. 1651/22.03.2019 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti şi declinată competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 2354/24.10.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins acţiunea ca inadmisibilă, s-a dispus disjungerea cererii reconvenţionale şi a cererii de chemare în garanţie, privind pe chematul în garanţie D. şi s-a dispus formarea unui nou dosar pe rolul aceluiaşi complet.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 714A din 27 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1651/22.03.2019 pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, ca inadmisibil.

S-a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 2354/24.10.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a încheierii de şedinţă din data de 24.07.2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, ca nefondat şi a fost obligată apelanta să plătească intimatei suma de 2608,15 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta A., formulând în esenţă, următoarele critici:

- cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocate în faţa instanţelor de fond;

- astfel, în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a considerat că îi revine Tribunalului competenţa de soluţionare a cauzei, încălcând dispoziţiile art. 308 C. proc. civ. aplicabile în cauză şi pronunţând astfel o hotărâre nelegală;

- din coroborarea disp. art. 35 şi 36 C. proc. pen. cu privire la competenţa Judecătoriei şi a Tribunalului, rezultă că infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură private prev. de art. 322 C. pen. şi infracţiunea de uz de fals prev. de art. 323 C. pen. sunt de competenţa Judecătoriei, iar nu a Tribunalului;

- în cauzele având ca obiect cererile adresate instanţei civile, potrivit art. 308 C. proc. civ. probele se administrează în cursul cercetării judecătoreşti, indiferent de conţinutul dosarului de urmărire penală, iar "cercetarea falsului se va face de către instanţa civilă, prin orice mijloace de probă", ceea ce presupune inclusiv administrarea unor probe suplimentar sau diferit de cele administrate în cursul urmăririi penale;

- susţine că atunci când cauza care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale intervine anterior lămuririi tuturor împrejurărilor privind caracterul fals al înscrisului, instanţa competentă să soluţioneze cauza este instanţa civilă egală în grad cu cea competentă să soluţioneze cauza penală în care punerea în mişcare a acţiunii penale a fost împiedicată;

- în ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că în mod nelegal Curtea de Apel a achiesat la motivele Tribunalului în sensul că prezenta cererea ar avea ca obiect drepturi de proprietate intelectuală şi că astfel competenţa ar aparţine Tribunalului Bucureşti, deşi reclamanta a precizat expres că nu înţelege să solicite anularea contractului de cesiune de drepturi de autor, ci desfiinţarea înscrisului ca instrumentum probationes;

- cererea reclamantei are ca obiect desfiinţarea unui înscris fals pentru care nu se poate pune în mişcare acţiunea penală, iar temeiul de drept al acestei cereri este reprezentat de disp. art. 308 C. proc. civ., precizare făcută verbal prin apărător în faţa Tribunalului în şedinţa din 24.07.2019;

- Curtea de Apel a considerat greşit că procedura prevăzută de art. 308 C. proc. civ. nu poate fi cercetată distinct, ci doar în cadrul unei alte acţiuni în care instanţa civilă poate cerceta falsul doar pe cale incidentală, nu pe cale principală, motiv pentru care a apreciat greşit că acţiunea este inadmisibilă şi a respins apelul;

- mai arată că analiza logică şi literară a denumirii marginale dată de legiuitor art. 308 C. proc. civ. - "Cercetarea falsului de către instanţa civilă", conduce la concluzia că această normă stabileşte că această cercetare a falsului se face ca acţiune de sine stătătoare în cadrul unei cereri în care se urmăreşte doar desfiinţarea înscrisului fals atunci când tragerea la răspundere penală nu (mai) este posibilă, pe când analiza falsului ca mijloc de probă se face în cadrul unei alte acţiuni, prin procedura rezervată de art. 304 C. proc. civ.

- consideră că, atât timp cât procurorul se poate adresa instanţei civile cu o cerere de a desfiinţa înscrisul fals, fără să formuleze şi o altă cerere în afara acesteia, în egală măsură părţii interesate îi este deschisă şi admisibilă aceeaşi cale prin care poate cere instanţei civile să desfiinţeze înscrisul falsificat, dispoziţia de scoatere din circuitul civil având rolul de a eradica toate consecinţele juridice produse de un astfel de înscris;

- mai susţine că, deşi Curtea de Apel consideră că decizia nr. 714 A 121.04.2021 nu contravine Deciziei nr. XV/2005 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, interpretarea acesteia de către instanţa de apel este una particulară, contrară motivării, cât şi finalităţii deciziei instanţei supreme;

- mai mult, prin Decizia nr. 31/2019 pronunţată de ICCJ în recursul în interesul legii s-au reţinut următoarele:"30. Prin urmare, cu titlu preliminar, deşi doctrina şi jurisprudenţa admit posibilitatea investirii instanţei civile cu o acţiune în stabilirea falsului pe cale principală - motiv pentru care s-a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâte - totuşi, în aplicarea respectivului articol, o condiţie de fond ce se impune a fi verificata este aceea ca acţiunea penala sa nu poată fi pusa în mişcare ori sa nu poată continua. Raţiunea acestei condiţii este logica, în raport cu rolul instanţei civile sub aspectul cercetării infracţiunilor - care nu poate apărea decât ca fiind subsidiar şi complementar instanţei penale";

- susţine că în cauza pendinte acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare, sens în care a depus Ordonanţa de clasare întemeiată pe prescripţia răspunderii penale, iar această situaţie nu blochează acţiunea civilă, ci din contră, o deschide pentru oricine are interes, inclusiv pentru stat, pentru partea vizată direct de înscrisul fals sau pentru orice parte ar clama un interes personal;

- în continuare, reiterează argumentele cu privire la admisibilitatea cererii pendinte aduse în faţa Curţii de Apel, argumente care ar fi fost ignorate sau înlăturate greşit de către instanţă, considerând acţiunea pendinte ca fiind inadmisibilă;

- Curtea de Apel este în confuzie cu privire la diferenţa dintre desfiinţarea înscrisului şi anularea acestuia, considerându-le sau tratându-le ca unul şi acelaşi lucru; în acest sens recurenta arată că, în timp ce desfiinţarea înscrisului se referă la un instrument al probaţiunii şi are ca efect extragerea şi retragerea din circuitul civil a înscrisului falsificat, anularea actului are ca efect lipsirea acestuia de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Pârâta B. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării, inadmisibilitatea parţială a căii de atac şi nulitatea recursului pentru neîncadrarea acestuia în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 5 aprilie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A., împotriva deciziei nr. 714A din 27 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la data de 21 iunie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., în temeiul art. 308 C. proc. civ., să se constate că înscrisul reprezentat de contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor nr. 75 din data de 12.01.2004, încheiat între C. în calitate de cedentă şi pârâta din prezenta cauză, în calitate de cesionară, este fals şi să se dispună desfiinţarea acestuia şi a tuturor actelor subsecvente, cu cheltuieli de judecată.

Instanţele de fond au considerat inadmisibil demersul judiciar promovat de reclamantă, reţinând că nu se poate cere constatarea falsului în temeiul art. 308 C. proc. civ. pe cale principală, ca unic obiect al acţiunii civile.

S-a mai reţinut că între părţile litigante a mai existat un dosar, nr. x/2017 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în cadrul căruia reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor nr. 75/12.01.2004, motivând că acest act nu a fost în realitate niciodată semnat sau agreat de autoarea sa, C. şi este deci, nul absolut pentru lipsa consimţământului.

Instanţele din acel dosar au reţinut că solicitarea de constatare a caracterului fals al contactului de cesiune nr. x şi lipsirea acestuia de efecte pe calea acţiunii în anulare constituie chiar obiectul judecăţii principale, însă nu s-a ajuns la judecata fondului cererii principale, ca urmare a efectului admiterii unor excepţii procesuale, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

În litigiul pendinte reclamanta s-a opus calificării acţiunii pendinte ca fiind o acţiune în constatarea nulităţii actului juridic, astfel că, atât timp cât în temeiul art. 9 C. proc. civ. care reglementează principiul disponibilităţii, partea a ales să solicite constatarea falsului printr-o acţiune de sine stătătoare, întemeiată pe dispoziţiile art. 308 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în mod just s-a procedat la analiza admisibilităţii formulării unei astfel de cereri pe cale distinctă.

Astfel, art. 308 din C. proc. civ. nu trebuie privit izolat, ci obligatoriu în contextul Subsecţiunii IX-a din C. proc. civ. din care face parte şi care este şi intitulat "Verificarea înscrisurilor", respectiv în contextul art. 301-307, care vizează numai falsuri materiale în înscrisuri sub semnătură privată sau înscrisuri autentice.

În procedura falsului prevăzută de art. 308 din C. proc. civ. nu trebuie a fi făcută confuzie între noţiunea de "fals" în sensul obişnuit, din dicţionar, al termenului şi "procedura înscrierii în fals" prevăzută de C. proc. civ. şi nici între infracţiunile de "fals" în toate formele reglementate de C. pen. (care includ şi fals în înscrisuri, fals material, fals în declaraţii, fals privind identitate şi uz de fals) şi "procedura înscrierii în fals" prevăzută de C. proc. civ., chiar şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arătând în jurisprudenţa sa, că procedura înscrierii în fals se referă la înscrisuri ca mijloace materiale de probă, nu la înscrisuri ca negotium, conţinut sau fond al lor.

Prin dispoziţiile art. 308 din C. proc. civ., s-a stabilit şi o primă condiţie, aceea ca acţiunea penală să nu poată fi pusă în mişcare sau să nu poată continua, această condiţie neputând fi realizată de instanţa civilă, ci doar de un organ de cercetare penală sau de instanţa penală, instanţa civilă doar constatând, verificând îndeplinirea ei în cadrul procesului civil pe care îl judecă.

Raportat totodată, la topografia indicată anterior a textului de lege analizat, de care se prevalează recurenta, rezultă indubitabil caracterul acestuia de normă procesuală şi nicidecum de normă de drept material, substantial, astfel cum eronat a invocat recurenta.

De asemenea, trebuie avut în vedere că Deciziile de recurs în interesul legii nr. XV din 21 noiembrie 2005 şi nr. 2 din 4 aprilie 2011 - care au tranşat asupra posibilităţii promovării de către procuror a acţiunii în desfiinţarea înscrisului falsificat, în faţa instanţei civile, atunci când acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluţie de netrimitere în judecată (pct. 2 al Deciziei nr. XV din 21 noiembrie 2005, care menţionează că aceeaşi acţiune aparţine părţilor în celelalte cazuri, nedezlegând o problemă de practică neunitară a recursului în interesul legii, ci doar reamintind calea de drept comun aflată la dispoziţia părţilor) -, cât şi noile dispoziţii ale art. 5491din C. proc. pen. - care au reglementat asupra aceleiaşi căi procesuale pentru situaţiile în care procurorul a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală, pe care însă au deferit-o în competenţa judecătorului de cameră preliminară, aşadar a unei instanţe penale - sunt incidente ipotezei în care titularul acţiunii/sesizării adresate instanţei este procurorul, ipoteză neregăsită însă în speţa de faţă.

Instanţa de fond a fost învestită în temeiul art. 308 C. proc. civ. cu o acţiune în desfiinţarea înscrisului falsificat, pe cale principală, la iniţiativa unei părţi afectate de existenţa înscrisului pretins fals, iar nu la cea a procurorului, ca urmare a clasării cauzei penale sau a renunţării la urmărirea penală.

Pe de altă parte, se observă că Decizia nr. XV/2005 şi Decizia nr. 2/2011 pronunţate de instanţa supremă în recurs în interesul legii doar atestă, cu caracter general, posibilitatea desfiinţării unui înscris fals de către instanţa civilă, fără însă, să facă distincţie sau să dezlege dacă acest lucru se poate realiza pe cale principală sau pe cale incidental, deşi ele atestă cu titlu general, în cadrul considerentelor, posibilitatea inclusiv a părţilor interesate, nu doar a procurorului, de a sesiza instanţa civilă în acest scop.

În ceea ce priveşte Decizia nr. 31/2019 a ÎCCJ- Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, invocată de asemenea de reclamantă, se constată că prin aceasta s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "în interpretarea art. 308 din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, coroborat cu art. 5491 din C. proc. pen. adoptat prin Legea nr. 135/2010, competenţa de a cerceta falsul aparţine instanţei civile sau instanţei penale?".

Prin urmare, faţă de soluţia de respingere ca inadmisibilă a sesizării, statuările din această decizie nu sunt obligatorii pentru instanţa de judecată. Oricum, statuările sale (şi avem aici în vedere inclusiv paragraful 123) vizează posibilitatea formulării pe cale principală a unei acţiuni de desfiinţare a înscrisului fals, fără însă să permită acest lucru şi în temeiul art. 308 C. proc. civ., nereieşind de nicăieri din cuprinsul acestei decizii a instanţei supreme, recunoaşterea unei astfel de posibilităţi.

În mod eronat apreciază recurenta că instanţa de apel ar fi realizat o confuzie asupra obiectului cererii de chemare în judecată prezente, cu efectul juridic greşit al stabilirii unei competenţe incorecte. Dimpotrivă, grefându-se pe alegerea căii procesuale a recurentei, în respectul art. 9 C. proc. civ., instanţa de apel, ca de altfel şi cea de fond au statuat asupra inadmisibilităţii mijlocului procedural ales de reclamanta recurentă, din perspectiva faptului că temeiul procesual reprezentat de art. 308 C. proc. civ. vizează exclusiv posibilitatea cercetării falsului pe cale incidentală.

Împrejurarea subzistenţei, dacă acţiuni de genul celei prezente ar fi respinse ca inadmisibile, a unui înscris fals în cadrul circuitului civil nu este de natură prin ea însăşi să deschidă calea unor proceduri nepermise din punct de vedere legal pentru corectarea unei astfel de situaţii. Dezideratul îndepărtării din cicuitul civil a astfel de înscrisuri poate fi realizat doar prin utilizarea mijloacelor procedural puse la îndemână de legiuitor, întrucât altfel s-ar ajunge la încălcarea pevederilor art. 7 C. proc. civ. relative principiului legalităţii.

Din perspectiva elementelor expuse şi conjugate, rezultă că în nici un caz nu se poate aprecia - astfel cum procedează recurenta - că în mod greşit legiuitorul a aşezat acest text de lege reprezentat de art. 308 C. proc. civ., în câmpul procesual al dispoziţiilor referitoare la probe, norma juridică în discuţie fiind perfect plasată în raport de scopul evidenţiat anterior afectat ei de către legiuitorul român.

În egală măsură, Înalta Curte remarcă şi faptul că criticile recurentei relative la distincţia netă care ar exista între prevederile art. 304 C. proc. civ. şi cele ale art. 308 C. proc. civ., nu sunt întemeiate, întrucât folosind metodele de interpretare sistematică, logică şi teleologică ale normelor juridice, rezultă cu claritate faptul că prevederile art. 304 - art. 308 C. proc. civ. formează împreună un tot, un ansamblu unitar juridic, integrat, de înlăturare din ansamblul probatoriu al unui dosar civil, a înscrisurilor false, procedură concretă care debutează prin denunţarea înscrisului ca fiind fals (art. 304 C. proc. civ.) şi se finalizează prin constatarea existenţei sau nu a acestui caracter ilicit, succesiv cercetării fie în cadrul unui dosar penal, de către instanţa penală (art. 307), fie, atunci când potrivit legii, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare ori nu poate continua, de către instanţa civilă (art. 308 C. proc. civ.).

Contrar aserţiunii recurentei, pentru situaţia când înscrisul doveditor ar fi dispărut sau distrus, legiuitorul a pus la îndemână remedii procesuale pentru restabilirea legalităţii, respectiv acţiunea în constatarea nulităţii înscrisului privit ca negotium juris, deci în raport aşadar de efectele generate de el în circuitul civil, înscrisul constatator nemaiexistând.

Trimiterile recurentei la opinia exprimată de Institutul Naţional al Magistraturii sau în cadrul întâlnirilor magistraţilor pentru identificarea de soluţii faţă de probleme de drept controversate, nu sunt de natură să infirme cele anterior expuse, atât timp cât pe de o parte, ele privesc din nou pe procuror ca titular al sesizării, iar pe de altă parte, recunoaşterea posibilităţii şi a părţilor de a sesiza instanţa pentru desfiinţarea înscrisurilor false, nu este realizată în afara normelor juridice procesuale, ci evident, cu luarea în considerare şi respectarea lor.

Exprimarea în cadrul doctrinei juridice şi a practicii judiciare, şi a unui punct de vedere opus celui prezent, nu reprezintă de asemenea, un impediment, atât timp cât nici doctrina juridică şi nici practica judiciară nu au caracter obligatoriu pentru instanţele de judecată, cu atât mai mult cu cât ambele surprind, cuprind şi punctul de vedere adoptat în mod argumentat şi de instanţele din prezentul litigiu.

Este adevărat că desfiinţarea înscrisului falsificat reprezintă o formă de restabilire a situaţiei anterioare, astfel cum pe larg a dezvoltat reclamanta în recursul său, însă modul procedural în care trebuie să se realizeze această desfiinţare trebuie să fie unul prevăzut de legea procesuală, părţile interesate în această privinţă trebuind să îşi circumscrie conduita judiciară exigenţelor legii. În această direcţie, Înalta Curte constată că inclusiv citatul expus de recurentă din articolul procurorului şef adjunct al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizează necesitatea promovării în faţa instanţei civile a unei "acţiuni în constatarea nulităţii absolute a contractului", contrar deci, aserţiunilor recurentei care repudiază calea principală procedurală pentru a obţine desfiinţarea înscrisului.

De asemenea, nu se poate reproşa curţii de apel o confuzie între desfiinţarea înscrisului (văzut ca instrumentum probationis) şi anularea acestuia (privit ca negotium juris), întrucât din punctul de vedere al efectelor juridice, punct de vedere care interesează în cauză, anularea/constatarea nulităţii unui act juridic ca urmare a unui fals în realizarea sa determină în mod necesar şi desfiinţarea înscrisului său probator.

Art. 6 din CEDO nu presupune înfrângerea oricărei discipline procesuale în materia alegerii acţiunii care să permită verificarea fondului dreptului cu caracter civil, atât timp cât aceasta este edictată de legea internă cu suficientă claritate.

Respingerea acţiunii reclamantei ca inadmisibilă nu reprezintă o suprimare a accesului său la justiţie, avându-l deschis în lumina celor arătate, iar nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii. Disciplina procesuală în materia alegerii căii de acces potrivite nu este o sarcină disproporţionată şi corespunde unui scop legitim urmărit-siguranţa, predictibilitatea circuitului civil.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la necompetenţa materială a Tribunalului, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite, având în vedere că instanţele au fost învestite cu soluţionarea unei cereri de desfiinţare a unui înscris pretins fals în temeiul dispoziţiilor art. 308 C. proc. civ., respectiv a unui contract de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, încheiat în baza Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe cu modificările şi completările ulterioare, aspect care potrivit art. 95 pct. 1 C. proc. civ. coroborat cu prevederile art. 188 din Legea nr. 8/1996, ca de altfel cu ansambul dispoziţiilor acestei legi speciale, determină competenţa de soluţionare a tribunalului şi nu a judecătoriei.

De altfel, Înalta Curte constată faptul că nicăieri în cadrul deciziilor obligatorii ale instanţei supreme anterior menţionate, nu se indică faptul că instanţa civilă a cărei competenţă se recunoaşte în desfiinţarea înscrisului fals, în ipoteza specială a imposibilităţii constatării pe cale penală a falsului, trebuie să fie cea corespunzătoare instanţei penale care ar fi fost competentă să soluţioneze dosarul penal. Din această perspectivă, aprecierea recurentei în acest sens, este lipsită de temei legal, determinarea competenţei instanţei civile realizându-se pe cale de consecinţă a lipsei unui temei legal special, în baza normelor procesual civile de drept comun de stabilire a competenţei.

În plus, Înalta Curte constată în acord cu cele observate şi de către instanţa de apel, că reprezentând o hotărâre de declinare, sentinţa civilă nr. 1651/2019 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti nici nu putea fi apelată sau recurată, date fiind prevederile art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., corect identificate de instanţa de apel.

Aşadar, nici motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. nu este invocat în mod fondat în cauză.

Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat în cauză, nefiind incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ. şi, faţă de dispoziţiile art. 453 alin. (1) din acelaşi cod, văzând culpa procesuală a recurentei-reclamante, urmează a o obliga pe aceasta la plata sumei de 4.749,63 RON către intimata S.C. B. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat aferent acestei căi de atac, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A., împotriva deciziei nr. 714A din 27 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe reclamantă la plata sumei de 4.749,63, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 iunie 2022.