Excessive compensation overvaluation and statute of limitations commencement in state civil liability claims for illegal acts
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Romania dismissed the appeal filed by the State (represented by the Ministry of Finance) against the Court of Appeal, thereby affirming the lower court’s judgment that the State’s claim for damages against the National Authority for Property Restitution was time-barred. The dispute involved the State’s attempt to recover approximately 83.4 million RON from the Authority based on a civil liability claim for an allegedly overvalued property appraisal report that led to excessive compensation payments for communist-era expropriated land. The central legal issue was the commencement of the statute of limitations under Article 8(1) of Decree No. 167/1958; the Supreme Court ruled that the three-year limitation period began to run at the objective moment when the State, as the superior authority with a duty of control over the subordinate Authority, should have known of the damage and the liable party (within a reasonable three-year period from the issuance of the contested acts), rather than the later subjective date when the Authority formally notified the Ministry of the valuation discrepancies in 2020. The court held that the State’s failure to exercise its internal supervisory duties to identify the overvaluation within that reasonable timeframe triggered the extinctive prescription, rendering the claim inadmissible.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 483 alin. (3) C. proc. civ, art. 488 C. proc. civ, art. 1000 C. civ, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007; Excessive compensation overvaluation and statute of limitations commencement in state civil liability claims for illegal acts: The dispute involved the State’s attempt to recover approximately 83.4 million RON from the Authority based on a civil liability claim for an allegedly overvalued property appraisal report that led to excessive compensation payments for communist-era expropriated land. The central legal issue was the commencement of the statute of limitations under Article 8(1) of Decree No. 167/1958; the Supreme Court ruled that the three-year limitation period began to run at the objective moment when the State, as the superior authority with a duty of control over the subordinate Authority, should have known of the damage and the liable party (within a reasonable three-year period from the issuance of the contested acts), rather than the later subjective date when the Authority formally notified the Ministry of the valuation discrepancies in 2020. The court held that the State’s failure to exercise its internal supervisory duties to identify the overvaluation within that reasonable timeframe triggered the extinctive prescription, rendering the claim inadmissible.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedCited as the legal basis for dismissing the appeal as unfounded in the final decision.
Full text
Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2024
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 08 septembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 83.445.845 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 93.615.995 RON, preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/25.02.2010 şi valoarea de 10.170.141 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren în suprafaţă de 493.486 mp situat în localitatea A., Câmpia Turzii, jud. Cluj, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile C. civ. din 1864 care reglementează răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului.
Prin întâmpinarea depusă în data de 13.12.2021, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
La data de 04.02.2022, Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român a formulat un răspuns la întâmpinare prin care solicitat respingerea excepţiei dreptului material la acţiune şi admiterea acţiunii introductive la instanţă, astfel cum a fost formulată.
Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat o cerere de chemare în garanţie a PFA B. şi C..
2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă
Prin sentinţa civilă nr. 1355/20.09.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de chemare în garanţie a chemaţilor în garanţie PFA B. şi C., ca inadmisibilă.
A admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune.
A respins cererea principală formulată de către reclamanţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă.
Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.
3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă
Prin decizia civilă nr. 633A din 02 mai 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Roman prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 1355 din 20 septembrie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român a declarat recurs la data de 17 august 2023, acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 29 august 2023 sub nr. x/2021.
Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
Recurentul-reclamant a învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
Astfel, a învederat că în aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa de apel în mod greşit a reţinut că momentul începutului curgerii termenului de prescripţie nu este cel la care a fost emisă decizia de compensare de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (anul 2010) sau cel la care a fost emis titlul de conversie de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ci cel la care apelantul-reclamant trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate. Cu toate acestea, opinează că instanţa de apel a reţinut greşit că un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate este unul rezonabil.
Argumentele instanţei de control judiciar, vizând stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripţiei nu satisfac cerinţele normei materiale - art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât de la momentul indicat de Curtea de Apel nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, întinderea acesteia fiind realizată ca urmare a executării, de către Preşedintele ANRP a măsurii care viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009 - 2011 şi expertizare şi reevaluare a imobilelor în concordanţă cu Standardele Internaţionale de evaluare.
Aşadar, măsurile dispune prin Decizia nr. 10/2013 a Curţii de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014 pronunţată în dosarul nr. x/2014, vizau într-o primă etapă, verificarea conformării sau nu a rapoartelor iniţiale de evaluare la Standardele Internaţionale de Evaluare şi, doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare pentru a se putea stabili existenţa prejudiciului. Or, cum se poate constata, la data pronunţării hotărârii nr. 2767/2014 nu se putea afirma că raportul de evaluare nr. x/25.02.2010 întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC era supraevaluat.
Prin prisma argumentelor expuse în precedent, se poate observa că nici la momentul emiterii Deciziei nr. 10/2013 şi nici la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 2767/2014 nu se putea vorbi despre existenţa unei pagube întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare nr. x/25.02.2010 era sau nu conform cu Standardele Internaţionale de Evaluare. În acelaşi sens, învederează că nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuţie, aşadar, în absenţa unei supraevaluări nu putem vorbi despre existenţa unui prejudiciu.
Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, aceasta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare; reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.
Relevant este că recurentul-reclamant din prezenta cauză a putut cunoaşte paguba atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii ei, doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de S.C. D. S.R.L..
În lipsa acestui raport, efectuat de S.C. D. S.R.L., nu s-ar fi putut cunoaşte existenţa pagubei, întrucât atât timp cât al doilea raport nu ar fi stabilit o valoare mai mică decât cea stabilită de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi de existenţa unui prejudiciu. Or, dacă în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaşte nici existenţa pagubei, este evident că nu se putea cunoaşte nici întinderea acestuia.
Aşadar, în prezenta cauză, a susţinut că, până la momentul la care au fost înştiinţaţi de ANRP, nu ar fi putut cunoaşte nici existenţa, nici întinderea prejudiciului.
Deci, recurentul-reclamant din prezenta cauză era în imposibilitate de a cunoaşte "paguba" la momentul indicat de instanţa de control judiciar în apel.
În consecinţă, prin prisma considerentelor dezvoltate inclusiv în prezentul recurs, rezultă că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.02.2020 emise de autoritatea pârâtă prin care reclamantul a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaţionale de evaluare.
În drept au fost invocate toate actele normative menţionate în cuprinsul recursului.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a învederat că prezenta cerere de recurs nu este motivată temeinic şi a înţeles să invoce excepţia inadmisibilităţii formulării recursului.
În susţinerea acestei excepţii, intimata-pârâtă a învederat că partea adversă a înţeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speţă similară, prin decizia civilă nr. 862A/31.05.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă, în dosarul nr. x/2021. Astfel, potrivit considerentelor deciziei civile mai sus amintite "(...) chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv ori la cel subiectiv, termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acţiunii (...)".
Pentru motivele arătate, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.
În drept a invocat dispoziţiile art. 205-208, art. 483 şi urm. C. proc. civ. şi actele normative menţionate în cuprinsul întâmpinării.
I. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
Prin cererea de recurs dedusă judecăţii, recurentul-reclamant critică decizia recurată pe motiv că această decizie a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
Aceste critici de nelegalitate sunt subsumate motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă nu pot fi primite pentru motivele ce vor fi înfăţişate.
Recurentul-reclamant critică decizia recurată pe motiv că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Însă acest motiv de nelegalitate, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., are caracter nefondat şi, ca atare, nu poate fi primit pentru argumentele ce urmează a fi înfăţişate.
Astfel, Înalta Curte reţine că prin acţiunea cu care a învestit instanţa, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor motivat de faptul că aceasta a săvârşit fapta ilicită constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experţi autorizaţi în calitate de prepuşi ai pârâtei, cât şi în omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x/25.02.2010, întocmit de către PFA B. în dosarul de despăgubire nr. x, ceea ce a condus la prejudicierea bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate, respectiv 83.445.854 RON.
De asemenea, se reţine că în baza raportului de evaluare nr. x/25.02.2010 a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia de despăgubire nr. 8046/18.05.2010 în favoarea beneficiarului C..
Prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă, reţinând în considerentele sentinţei, în esenţă, că reclamantul trebuia să cunoască prejudiciul şi pe cel care răspunde de producerea acestuia la momentul emiterii deciziei de despăgubire, din moment ce statul român a reglementat procedura acordării măsurilor compensatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist, având obligaţia să urmărească derularea acesteia şi să controleze instituţiile pe care chiar reclamantul le-a stabilit pentru implementarea procedurii menţionate.
Soluţionând apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă l-a respins ca nefondat, reţinând că momentul la care începe să curgă termenul de prescripţie nu este cel la care a fost emisă decizia de compensare de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (anul 2010) sau cel la care a fost emis titlul de conversie de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (anul 2010) ci cel la care apelantul-reclamant trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate. Din perspectiva arătată, Curtea a apreciat că un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate este unul rezonabil, raportat atât, pe de o parte, la durata demersurilor necesare în vederea stabilirii cu certitudine a pagubei, cât şi, pe de altă parte, la faptul că pentru ca reclamantul să poată acţiona în instanţă, la acesta se adaugă şi termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că regula generală privind începutul prescripţiei extinctive având ca obiect dreptul material la acţiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi este aceea că prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului material la acţiune.
Data naşterii dreptului material la acţiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acţiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat.
Or, în speţa pendinte, dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat şi în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate.
În cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de faţă, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătoreşte determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente.
Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi în mod obiectiv dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la reparaţiune.
Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Prin instituirea şi a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripţia, se asigură armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază şi pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.
Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, Înalta Curte observă în speţă că, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a comunicat Ministerului Finanţelor adresa nr. x/18.02.2020, prin care i-a adus la cunoştinţă diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, recurentul-reclamant a susţinut că nu a putut acţiona mai devreme de data înregistrării acestei adrese în evidenţele Ministerului Finanţelor, întrucât nu a avut posibilitatea de a cunoaşte cuantumul prejudiciului.
Or, această susţinere a recurentului-reclamant nu poate fi primită, întrucât, aşa cum s-a reţinut anterior, dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar nu de cunoaşterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ţine de probaţiune, iar nu un aspect care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei.
Înalta Curte constată că recursul reprezintă potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 488 C. proc. civ., o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt a cauzei, astfel cum a fost stabilită ea în mod definitiv de instanţele devolutive ale fondului.
Or, momentul obiectiv de la care o persoană - fizică sau juridică - putea şi trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, reprezintă un element care se stabileşte pe bază de probe administrate, fiind un element al situaţiei de fapt a unei cauze.
Atât timp cât instanţa de apel a stabilit în urma evaluării materialului probator administrat în cauză, că acest moment obiectiv este data împlinirii a trei ani de la data emiterii actelor contestate, rezultă că instanţa de recurs este ţinută de situaţia de fapt reţinută definitiv de instanţa de apel, instanţa de recurs neavând îndrituirea de a mai reevalua probele administrate cauzei pentru a stabili un alt moment de la care recurentul reclamant ar fi putut şi trebuit să îşi dea seama de prejudiciu şi de persoana responsabilă de producerea sa. Date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului instanţei de recurs, potrivit art. 488 C. proc. civ. şi art. 483 alin. (3) C. proc. civ., raportat la această situaţie de fapt reţinută, Înalta Curte conchide în sensul că prevederile legale invocate de recurent au fost corect aplicate în cauză.
De asemenea, instanţa de recurs consideră că nu se poate susţine că nu se poate face în persoana Statului Român transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, iar nu lui însuşi, atât timp cât instanţa de fond a calificat cererea reclamanţilor în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954.
În acest sens, se constată că faptele la care face referire recurentul-reclamant sunt săvârşite de instituţiile statului în exercitarea atribuţiilor delegate chiar de către Stat, întrucât acesta îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice, de consecinţele acestor fapte răspunzând însuşi Statul.
De asemenea, instanţa de recurs mai reţine şi faptul că în procedura administrativă de restituire a proprietăţilor preluate în mod abuziv de către regimul comunist, Statul este reprezentat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, adică îşi exercită drepturile şi obligaţiile cu privire la procedura de restituire prin această autoritate publică. Deci, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor are obligaţia de a acţiona în reprezentarea Statului pentru îndeplinirea atribuţiilor pe care acesta i le-a conferit, iar Statul are obligaţia să controleze modul în care sunt aduse la îndeplinire aceste atribuţii.
Prin urmare, instanţa de recurs apreciază că susţinerile recurentului-reclamant cu privire la inexistenţa răspunderii statului sunt eronate.
Referitor la aserţiunea din punct de vedere al legalităţii, că nu existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat, precum şi că nu a existat niciun indiciu, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior, care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi ANRP, Înalta Curte constată că nu poate fi primită.
Astfel, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, emitenta deciziei de despăgubire, era constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire), iar din componenţa sa făceau parte, printre alţii, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (2) lit. a) şi lit. e) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire).
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. a) din acelaşi act normativ, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul Proprietatea care, potrivit art. 7 din acelaşi act normativ, funcţiona sub forma unei societăţi de investiţii de tip închis, deţinute iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice.
Referitor la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, se reţine că aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea primului-ministru.
În consecinţă, având în vedere aspectele mai sus reliefate, instanţa de recurs constată că din punct de vedere al prevederilor legale incidente, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant şi intimatei-pârâte în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate, rezultă că statuarea curţii de apel în sensul că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă de la data împlinirii unui termen rezonabil de 3 ani de la data emiterii actelor contesate, nu este una contrară dispoziţiilor juridice relevante.
Astfel, contrar criticilor recurentului-reclamant, se constată că în raport de normele juridice enunţate, în mod judicios a reţinut instanţa de apel că acesta beneficia de pârghiile legale pentru a acţiona în vederea evitării sancţiunii prescripţiei, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea să acţioneze pentru identificarea pagubei; în acest sens putea declanşa mecanisme care să îi permită depistarea existenţei unor eventuale pagube.
Nu poate fi primită nici susţinerea recurentului-reclamant potrivit căreia chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu ar fi putut fi cuantificată decât prin verificarea şi reevaluarea de către un expert evaluator autorizat ANEVAR a raportului de evaluare care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire.
Referitor la această susţinere, instanţa de recurs reţine că instanţa supremă a dezlegat cu valoare de principiu în Decizia nr. 19/2019 pronunţată în interesul legii, că sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi sau de alt organ de control, deoarece acest control constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului. S-a apreciat că paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate. Prin urmare, s-a considerat că paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe, cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.
S-a mai statuat prin decizia sus-menţionată şi faptul că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. Invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă în ceea ce priveşte punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, având în vedere că prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, neexistând, de altfel, nicio dispoziţie legală care să stabilească că actul de control poate reprezenta act întrerupător al cursului prescripţiei.
Or, aceste statuări relative instituţiei juridice a prescripţiei extinctive au caracter general, necircumstanţiat de subdomeniul pe care respectiva problemă de drept tranşată prin decizia în interesul legii s-a grefat.
A invoca lipsa supravegherii şi controlului activităţii instituţiilor publice care îşi îndeplinesc atribuţiile ce le-au fost delegate în cadrul puterii executive, s-ar traduce în invocarea propriei culpe de către recurentul-reclamant.
În aceste coordonate, instanţa de recurs constată că, în realitate, recurentul-reclamant se prevalează de faptul că a fost în imposibilitate să cunoască existenţa şi întinderea pagubei la momentul indicat de instanţă şi identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv momentul subiectiv, reprezentat de data la care Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii i-a adus la cunoştinţă că ar avea un drept de creanţă - prin adresa nr. x/18.02.2020, înregistrată în evidenţele Ministerului de Finanţe - decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite. Or, prin indicarea acestui moment, se tinde a se deplasa data de început a curgerii prescripţiei tocmai pentru a situa demersul înăuntrul termenului de prescripţie.
Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant ignoră faptul că prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia s-a urmărit îndemnarea titularului dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acţiunea în răspundere civilă şi valorificarea dreptului său. În caz contrar, i se opune culpa prezumată a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă pentru ea.
Or, în cazul de faţă, paguba invocată constă în diminuarea patrimoniului reclamantului cu despăgubirile acordate prin titlul de despăgubire emis ca urmare a raportului de evaluare întocmit, acesta putând identifica paguba în cadrul unui termen rezonabil de 3 ani pentru verificări, calculat de la data emiterii actelor contestate.
În concluzie, aprecierea curţii de apel în sensul că recurentul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, de la momentul la care trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate, şi anume într-un termen rezonabil de 3 ani de la data emiterii actelor contestate, nu încalcă dispoziţiile juridice aplicabile invocate de către recurentul reclamant.
Din perspectiva tuturor acestor elemente enunţate care se contrapun argumentelor invocate de recurent în cererea de recurs, instanţa de recurs apreciază că în cauză nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de către recurentul-reclamant, astfel că, pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivul de recurs invocat nefiind fondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 633 A din 2 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietăţilor.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 ianuarie 2024.