Negative conflict of jurisdiction over copyright remuneration: failure to timely contest relative territorial jurisdiction consolidates competence of the first-seized court

Şedinţa publică din data de 21 iunie 2022

Deliberând asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2021 din data de 08.06.2021 reclamanta UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturile de Autor a Compozitorilor, în contradictoriu cu pârâta Casa de Cultură a Municipiului Timişoara a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: obligarea pârâtei: în principal, la plata despăgubirilor restante estimate la suma de 1.722.671,18 RON plus TVA, datorate pentru încălcarea drepturilor patrimoniale de autor de opere muzicale prin comunicarea lor publică neautorizată, în 62 de spectacolele enumerate în acţiunea introductivă, iar în subsidiar, a) la plata remuneraţiilor restante estimate la suma de 561.623,18 RON plus TVA, datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor de comunicare publică a operelor muzicale in spectacolele mai sus menţionate; la plata penalităţilor de 0,1%/zi de întârziere, datorate până la data de 20.05.2021, estimate la suma de 404.945,73 RON, calculate pentru întârzierea plăţii remuneraţiilor mai sus menţionate; la plata penalităţilor de 0,5%/zi întârziere, datorate UCMR-ADA de la data de 29.04.2021 si pana la plata efectiva a remuneraţiilor restante deduse judecaţii; 2. sa fie obligată parata sa comunice UCMR-ADA cate un raport playlist, pentru fiecare dintre spectacolele mai sus menţionate, care sa cuprindă informaţii complete privind operele muzicale comunicate public in cadrul spectacolului, constând cel puţin in: denumirea, durata de utilizare si autorii fiecărei opere muzicale comunicata public in acel spectacol, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata (100 RON taxa de timbru, 20 RON cost eliberare extras RECOM, onorariu de avocat, onorariu de expertiza).

Prin sentinţa civilă nr. 87/01.02.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, invocată din oficiu şi a fost declinată competenţa de soluţionare a prezentei cauze, în favoarea Tribunalului Timiş, având în vedere atât dispoziţiile art. 107, art. 113 alin. (1), pct. 9 C. proc. civ., pârâta având sediul în Timişoara, cât şi dispoziţiile art. 121 din acelaşi cod.

Tribunalul Timiş, secţia I civilă, prin sentinţa nr. 653PI din 12 mai 2022, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată de reclamantă şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia, dispunând pentru acesta şi suspendarea judecării cauzei.

În motivare, instanţa a reţinut că prin omisiunea invocării excepţiei de necompetenţă teritorială alternativă de către pârât prin întâmpinare, acesta nefiind prezent la primul termen de judecată, s-a realizat consolidarea competenţei materiale şi teritoriale a instanţei întâi sesizate, invocarea excepţiei relative din oficiu nefiind posibilă.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie drepturi de autor şi drepturi conexe şi, faţă de temeiul de drept invocat de reclamant, suntem în prezenţa unei competenţe teritoriale alternative.

Astfel, prin decizia nr. 21 din data de 27 septembrie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii în dosarul nr. x/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1114 din data de 23 noiembrie 2021, obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 107, art. 113 alin. (1) pct. 9 şi art. 116 C. proc. civ., s-a statuat că sintagma "loc al producerii prejudiciului" în acţiunile în pretenţii formulate de organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor, având ca obiect obligarea utilizatorilor de a achita remuneraţiile cuvenite pentru comunicarea publică/radiodifuzarea neautorizată a fonogramelor de comerţ sau publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual corespunde locului săvârşirii faptei ilicite, iar nu celui al efectuării plăţii prejudiciului.

Prin această decizie, instanţa supremă a confirmat aşadar, în mod inechivoc, că în cazul drepturilor de autor nerecuperate intervine o competenţa teritorială alternativă, reglementată de norme de ordine privată.

Potrivit art. 129 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetenţa este de ordine publică: 1) în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; 2) în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad sau de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat; 3) în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura". Alin. 3 al aceluiaşi articol prevede că, în toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată.

Din analiza normelor legale menţionate rezultă că este absolută competenţa generală, materială şi teritorială exclusivă, iar competenţa teritorială în pricinile privitoare la bunuri, cu excepţia celor prevăzute de art. 117-121 C. proc. civ., este relativă.

C. proc. civ. cuprinde reglementări potrivit cărora necompetenţa materială şi teritorială, atât cea de ordine publică cât şi cea de ordine privată, poate fi invocată până la anumite termene şi în anumite condiţii.

Astfel, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ.:

"necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe", iar alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că:

"necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe".

Din interpretarea textului de lege sus-menţionat rezultă că, atât timp cât excepţia nu a fost invocată în condiţiile stipulate de art. 130 C. proc. civ., soluţionarea cauzei rămâne dobândită instanţei pe rolul căreia se află înregistrată şi aceasta rămâne competentă teritorial a o soluţiona, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competenţa teritorială a altei instanţe. O astfel de interpretare se impune şi în considerarea faptului că, în actuala reglementare, legiuitorul a urmărit o reformare a sistemului excepţiilor de necompetenţă în scopul declarat de asigurare a celerităţii soluţionării cauzelor.

Mai mult, prin Decizia nr. 31/2019 pronunţată în complet pentru soluţionarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că:

"65. Drept urmare, dacă excepţia de necompetenţă nu a fost invocată în condiţiile menţionate mai sus, atunci necompetenţa instanţei sesizate se acoperă definitiv, cu consecinţa pentru instanţa sesizată a definitivării competenţei de soluţionare a cauzei cu care a fost sesizată, în baza dispoziţiilor art. 130 alin. (2) sau (3) din C. proc. civ.. (...)

67. În situaţia în care instanţa de judecată iniţial necompetentă, devenită însă competentă prin neinvocarea excepţiei în termenul legal, ar fi, totuşi, considerată îndreptăţită să îşi decline competenţa către instanţa pe care o apreciază ca fiind competentă, termenul statuat de lege ar fi superfluu, deoarece declinarea competenţei realizată cu nerespectarea dispoziţiilor legale ar subzista, atât instanţa de trimitere, cât şi instanţa ierarhic superioară care va pronunţa regulatorul de competenţă fiind ţinute de această soluţie."

În privinţa verificării propriei sale competenţe de către instanţa investită în urma declinării de competenţă, curtea s-a pronunţat în sensul că "68. răspunsul la problema de drept contradictorie existentă în jurisprudenţa instanţelor naţionale vizând posibilitatea instanţei căreia i se declină competenţa de a analiza în ce măsură instanţa care şi-a declinat competenţa în favoarea sa a respectat şi prevederile legale privind condiţiile şi termenele de invocare a excepţiei de necompetenţă nu poate fi decât acela că trebuie acordată această posibilitate instanţei la care se declină competenţa, deoarece, în caz contrar, prevederile legale care reglementează condiţiile şi, mai ales, termenele de invocare a excepţiei de necompetenţă ar fi lipsite de orice eficienţă.

69. Nu poate fi primit argumentul exprimat în a doua opinie jurisprudenţială în sensul că instanţa în faţa căreia se iveşte conflictul de competenţă s-ar transforma într-o instanţă de control judiciar, deşi declinatorul de competenţă nu este supus niciunei căi de atac, întrucât instanţa trebuie să verifice cui îi aparţine competenţa în cauza concretă dedusă judecăţii.

70. De altfel, legalitatea declinării de competenţă nu este sustrasă controlului, o atare situaţie fiind inacceptabilă din perspectiva cerinţelor statului de drept. Şi aceasta, deoarece instanţa competentă să soluţioneze conflictul negativ de competenţă verifică modul în care atât normele de competenţă propriu-zise, cât şi normele referitoare la condiţiile şi termenele de invocare a excepţiei de necompetenţă au fost respectate. Faptul că prevederile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ. dispun în sensul că hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă niciunei căi de atac nu poate duce la altă concluzie, deoarece s-a eliminat calea de atac împotriva hotărârii de declinare a competenţei cu scopul asigurării celerităţii procesului civil şi având în vedere că declinarea de competenţă nu are caracter obligatoriu pentru instanţa de trimitere, aceasta fiind, la rândul său, îndrituită să îşi verifice competenţa şi, dacă este cazul, să se desesizeze în favoarea instanţei pe care o consideră competentă.

71. Aşadar, instanţa care primeşte dosarul îşi poate invoca din oficiu, în condiţiile art. 130 alin. (2) şi art. 131 din C. proc. civ., necompetenţa materială procesuală şi poate declina competenţa în favoarea instanţei iniţial învestite, pentru considerentul că aceasta a devenit competentă prin neinvocarea în termen a excepţiei de necompetenţă. Procedând astfel, aceasta nu se transformă într-o instanţă de control judiciar, căci nu are a analiza aspecte privind nelegala compunere, respectarea principiilor dreptului la apărare şi al contradictorialităţii etc., ci doar întrunirea condiţiilor prevăzute expres de regulile de invocare a excepţiei necompetenţei materiale procesuale.

72. Pe de altă parte, instanţa care judecă conflictul de competenţă nu poate ignora faptul că instanţa iniţial învestită a devenit competentă, prin acoperirea necompetenţei sale iniţiale, neinvocate în termen, ci va trebui să îi trimită acesteia dosarul, pentru că ea trebuie să determine competenţa în mod concret, în pricina ce se judecă, iar nu in abstracto, într-o pricină similară".

Prin urmare, în conformitate cu paragrafele sus evocate, instanţa de conflict poate verifica dacă competenţa a fost câştigată, confirmată, în raport de respectarea sau nerespectarea normelor şi termenelor procedurale, de "întrunirea condiţiilor prevăzute expres de regulile de invocare a excepţiei necompetenţei" de către prima instanţă sesizată.

Din actele dosarului rezultă că pârâtul nu a înţeles să invoce prin întâmpinare excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti.

Totodată, la termenul de judecată din data de 18.01.2022, pârâtul nu s-a prezentat, iar instanţa a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti.

În consecinţă, în aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, constatând că în prezenta cauză operează o competenţă de ordine privată, iar aceasta putea fi pusă în discuţie doar de către pârât prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 iunie 2022.