Property restitution debt set-off against payment titles: inapplicability of special ordinance and lack of reciprocal obligation between claimant and authority

Şedinţa publică din data de 21 iunie 2022

După deliberare asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. de dosar x/2018, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Comisia Centrală pentru stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, să se constate refuzul nejustificat al intimatei de a proceda la liberarea titlurilor de plată cuvenite reclamantei conform Deciziei nr. 349/18.11.2009 privind acordarea de despăgubiri in condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, să se dispună obligarea intimatei la eliberarea titlurilor de plată aferente perioadei 2015 - 2018, cuvenite reclamantei, in baza Deciziei nr. 9/18.11.2009 privind acordarea de despăgubiri in condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, să se dispună obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.

Prin cererea adiţională, reclamanta a solicitat instanţei să constate compensarea celor două sume până la concurenţa celei mai mici dintre acestea.

Prin sentinţa civilă nr. 136/24.05.2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunlului Timiş, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 165/2013.

Prin sentinţa civilă nr. 1191/26.09.2018, Tribunalul Timiş a admis excepţia necompetenţei teritoriale exclusive a acestei instanţe şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, instanţa reţinând că, în raport de dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, sediul entităţii competente se află în Bucureşti, în speţă fiind vorba despre o acţiune îndreptată împotriva ANRP pentru emiterea dispoziţiei privind stabilirea măsurilor reparatorii în echivalent, conform art. 34 din Legea nr. 165/2013.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 2207/10.10.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte cererea completată, a constatat intervenită la data de 31.12.2018 compensaţia de drept a creanţelor reciproce ale părţilor, de 1 305 300 RON şi de 1 328 115,17 până la concurenţa celei mai mici dintre acestea, respectiv până la concurenţa sumei de 1.305.300 RON, a respins ca neîntemeiate celelalte pretenţii ale reclamantei, a obligat pârâta ANRP să achite în contul executorului judecătoresc B. suma de 132,09 RON reprezentând cheltuieli aferente depunerii dosarului de executare nr. 430/2013 şi a luat act că reclamanta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 566A din 5 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul formulat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 2207 din 10.10.2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018 şi a fost schimbată în parte, sentinţa apelată în sensul respingerii în integralitate a cererii, ca neîntemeiată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamanta A., indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi formulând în esenţă, următoarele critici:

- Instanţa de apel a încălcat limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă; nici în cererea de apel şi nici în apărările formulate de către ANRP nu s-a invocat că aceasta nu are calitatea de debitor al Ministerului Finanţelor Publice, fiind încălcate şi dispoziţiile art. 22 alin. (4), (5) şi 6 C. proc. civ. această chestiune este una ce nu a fost invocată şi pusă în discuţia părţilor în faţa instanţelor de fond, fiind încălcate dispoziţiile art. 14 alin. (5) C. proc. civ.

- Instanţa de apel a procedat la o aplicare eronată a dispoziţiilor art. 41 din Legea nr. 165/2013, reţinând că pentru a opera compensaţia, asimilarea celor două instituţii, ANRP şi MFP, este posibilă numai în contextul O.U.G. nr. 63/2018; compensaţia legală a operat la data de 31.12.2018, iar O.U.G. nr. 63/2018 era în vigoare; cererea introductivă a fost întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, iar calitatea de debitor a ANRP trebuia analizată prin raportare la momentul la care a operat compensaţia legală, respectiv data la care ultima tranşă a devenit exigibilă, 31.12.2018; au fost încălcate dispoziţiile art. 1616 şi 1617 C. civ.

5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat la ÎCCJ la data de 24 august 2021 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, care prin rezoluţia din 16 septembrie 2021 a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, după efectuarea formalităţilor de comunicare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin decizia nr. 7379/18.11.2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost emis în favoarea reclamantei A. titlul de despăgubire pentru suma de 1.305.300 RON, iar în aplicarea prevederilor art. 41 din Legea nr. 165/2013, pârâta a emis titlul de plată pentru suma de 261.060 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 2412/15.04.2014 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. x/2013, definitivă prin respingerea apelului, a fost admisă contestaţia la executare formulată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor si au fost anulate actele de executare silită efectuate în dosarul nr. x/2013 al BEJ B., reţinându-se decizoriu că decizia C. civ. nr. 7379/18.11.2009 nu reprezintă titlu executoriu în accepţiunea art. 632 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 8574/05.12.2014 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. x/2014, definitivă prin respingerea apelului, a fost admisă cererea formulată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor de întoarcere a executării silite, reclamanta din prezenta cauză fiind obligată să restituie pârâtei suma de 1.328.115,17 RON, iar în executarea acestei creanţe ANRP a demarat procedura executării silite în dosarul x/2016 instrumentat de organele de executare fiscală din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Timiş.

Prin demersul judiciar iniţiat de reclamanta de faţă, astfel cum a fost modificat prin cererea formulată la data de 24.05.2018, aceasta a solicitat compensarea creanţelor mai sus menţionate, până la concurenţa celei mai mici.

Având în vedere lipsa motivării în fapt şi în drept a acestei cereri, instanţa de apel a constatat că la data formulării acesteia nu erau în vigoare dispoziţiile O.U.G. nr. 63/2018, iar, pe de altă parte, reclamanta a arătat prin întâmpinarea depusă la apelul declarat de către pârâtă că a sa cerere adiţională este întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.

Prin urmare, instanţa de apel a examinat compensaţia prin raportare la prevederile art. 1616 -1617 C. civ. şi a constatat că nu există datorii reciproce.

Prin memoriul de recurs, reclamanta susţine în esenţă, că la data la care a operat compensarea erau în vigoare dispoziţiile O.U.G. nr. 63/2018 şi că în mod eronat s-a considerat că nu operează compensaţia de drept comun, astfel cum este reglementată de art. 1616-1617 C. civ., în cauză nefiind invocat de către părţile litigante aspectul că ANRP nu ar avea calitatea de debitor, ci MFP, cum greşit s-a reţinut.

Sub un prin aspect, cu privire la incidenţa sau nu în cauză a prevederilor O.U.G. nr. 63/2018 privind compensarea unor creanţe reciproce între statul român şi persoanele beneficiare ale legilor din domeniul restituirii proprietăţii, precum şi pentru prorogarea unui termen, publicată în Monitorul Oficial nr. 603/13.07.2018, Înalta Curte constată că litigiul a fost înregistrat pe rolul instanţelor la data de 19.03.2018 şi că respectiva cerere adiţională de completare a cererii de chemare în judecată în sensul constatării intervenirii compensării de drept, a fost întemeiată de reclamanta recurentă în mod expres pe dispoziţiile art. 1616 - art. 1617 C. civ. (a se vedea dosarul Tribunalului Timiş), întemeierea pe dreptul comun fiind reconfirmată în mod expres (prin contrapunere faţă de chiar ordonanţa de urgenţă menţionată) şi în cadrul întâmpinării formulate de recurentă în apel, astfel că din perspectiva prevederilor art. 9 şi art. 22 C. proc. civ. care reglementează prevalenţa principiului disponibilităţii părţilor care guvernează materia procesului civil, nu poate fi primită susţinerea prezentă a recurentei (susţinere total contrară propriei sale aserţiuni din întâmpinarea din apel) în sensul incidenţei O.U.G. nr. 63/2018 în cauza pendinte.

De altfel, astfel cum în mod just a constatat şi curtea de apel, cererea adiţională prin care reclamanta a solicitat instanţei să constate compensarea celor două sume până la concurenţa celei mai mici dintre acestea a fost depusă la data de 24.05.2016, când O.U.G. nr. 63/2018 nu intrase încă în vigoare.

Din perspectiva acestor elemente expuse conjugate, Înalta Curte constată că nu pot fi primite alegaţiile recurentei în sensul că este aplicabil acest act normativ special, întrucât în raport de dispoziţiile art. 41 din Legea nr. 163/2013, ultima tranşă aferentă titlului de plată era exigibilă la 31.12.2018, dată la care ar fi intervenit compensaţia legală, moment la care era în vigoare O.U.G. nr. 63/2018 prin care legiuitorul a asimilat cele două instituţii (ANRP şi MFP).

Astfel, atât timp cât în temeiul art. 9 C. proc. civ. care reglementează principiul disponibilităţii, partea a ales să solicite constatarea compensării de drept în condiţiile dreptului comun şi deci, nu ale unui act normativ special care nu exista la data formulării cererii, Înalta Curte nu poate proceda la verificarea incidenţei acestei instituţii juridice a compensării în cauză prin prisma unui alt act normativ decât cel ales de parte, fără a înfrânge astfel, pe de o parte, principiul fundamental de drept procesual civil menţionat, iar pe de altă parte, principiul constitutional al neretroactivităţii legii.

Asimilarea de debitori operată prin O.U.G. nr. 63/2018, nu poate fi extrapolată la alte instituţii juridice, precum ar fi compensarea întemeiată pe dreptul comun, pentru că atunci s-ar încălca principiul specialia generalibus derogant, realizându-se un amalgam, o întrepătrundere de norme juridice speciale şi generale nepermise. Din această perspectivă expusă, Înalta Curte nu poate reţine ca fondată nici invocarea prevederilor art. 15, 16, 69 din Legea nr. 24/2000 sau ale art. 1 alin. (1) si art. 6 C. civ.

Aşadar, grefat pe aceste statuări, Înalta Curte constată că într-adevăr, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele devolutive ale fondului, în mod just s-a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile compensării prevăzute de disp. art. 1616 şi 1617 C. civ., neexistând datorii reciproce între părţile litigante, câtă vreme obligaţia ANRP este de a emite titlurile de plată, iar plata acestora se efectuează de către debitorul Ministerul Finanţelor Publice (care însă, nu este parte în dosarul de faţă).

Or, potrivit art. 1616 C. civ., una dintre condiţiile compensării este aceea ca datoriile să fie reciproce, adică să existe între aceleaşi subiecte de drept civil, astfel încât este evident că această cerinţă nu este îndeplinită în cauză, astfel cum just a constatat instanţa de apel. Devine aşadar inutilă analiza şi a celorlalte cerinţe ale compensării, condiţiile operării ei fiind unele prevăzute de legiuitor în mod cumulativ.

Criticile formulate de recurentă cu privire la încălcarea de către curtea de apel a dispoziţiilor art. 14 alin. (5), art. 22 alin. (4), (5) şi 6 C. proc. civ., art. 470, art. 478 sau art. 479 C. proc. civ., relative la nepunerea de către curtea de apel în discuţia contradictorie a părţilor a faptului (apreciat a fi nou de către recurentă) că debitorul obligaţiei al cărei creditor este recurenta, ar fi Ministerul Finanţelor Publice şi nu intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, sunt nefondate.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că prin apelul declarat, intimata ANRP a precizat în mod expres, faptul că din perspectiva compensaţiei legale prevăzute de art. 1615 C. civ., nu sunt întrunite cerinţele ca reclamanta şi pârâta să aibă concomitent calitatea de creditoare şi debitoare, una în raport de cealaltă, iar imediat în continuare, apelanta a indicat şi caracterul neexigibil al creanţei recurentei.

Aşadar, contrar susţinerilor din recurs ale recurentei, se observă că intimata apelantă a invocat expres, lămurit şi aspectul neîndeplinirii cerinţei compensării de drept comun, a caracterului reciproc al datoriilor, întrucât reclamanta şi pârâta nu au concomitent calitatea de creditoare şi debitoare, una în raport de cealaltă.

Recurenta prezentă, intimată în apel, a răspuns acestei critici concrete din apel, la punctul 4 al întâmpinării formulate, precizând că totuşi, la data pronunţării sentinţei civile nr. 2207/2019 subzista această calitate reciprocă.

Aşadar, principiile enunţate de recurentă a fi fost încălcate de către curtea de apel, principii enunţate de prevederile legale invocate de recurentă în motivele de recurs, au fost pe deplin respectate de instanţa de apel, acest aspect ilustrat şi contestat de recurentă nereprezentând aşadar, o împrejurare nouă şi care să nu fi fost pusă în discuţia părţilor procesuale.

Elementul că deşi în cadrul apelului formulat, nu s-a indicat concret cine anume ar fi debitorul creanţei recurentei, respectiv Ministerul Finanţelor Publice şi nu intimata prezentă, totuşi curtea de apel l-a identificat, nu determină conturarea unui aspect de noutate, care să determine încălcarea dispoziţiilor procedurale invocate de recurentă prin nemenţionarea sa concretă, ci el reprezintă pur şi simplu rezultatul cercetării, analizei de către instanţa de apel, a motivului de apel vizând inexistenţa caracterului reciproc al datoriilor, motiv de apel ce astfel cum am expus, a fost invocat expres de apelantă şi a fost analizat direct prin întâmpinarea din apel şi de către recurentă.

Pentru argumentele expuse, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 566A din 5 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 566A din 5 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 iunie 2022.