Loan repayment upheld; appeal rejected as unfounded, borrower ordered to pay 183,950 RON plus Euro/USD equivalents and costs.

Şedinţa publică din data de 21 iunie 2022

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Teleorman la data de 27.03.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând obligarea acesteia la restituirea către reclamantă a sumei de 183.950 RON, precum şi a echivalentului în RON la cursul Băncii Naţionale a României din data plăţii efective a sumelor de 2865 EUR şi, respectiv 1590 USD, reprezentând sume împrumutate pârâtei şi nerestituite; în subsidiar, a solicitat restituirea sumelor menţionate anterior în temeiul art. 1341 din C. civ. privind plata nedatorată, după caz, în temeiul art. 1345 din C. civ. privind îmbogăţirea fără justă cauză. Reclamanta a solicitat, în temeiul art. 1489 din C. civ., obligarea pârâtei la plata dobânzii legale asupra sumei de 183.950 RON, precum şi a echivalentului în RON la cursul Băncii Naţionale a României din data plăţii efective a sumelor de 2865 Euro şi respectiv 1590 dolari americani de la data cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective, dobânda urmând a se calcula potrivit art. 3 alin. (3) din Ordonanţa nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar - fiscale în domeniul bancar; în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului dosar.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1188 iulie 2020, Tribunalul Teleorman, secţia Civilă a admis cererea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 183.950 RON, precum şi la plata echivalentului în RON la cursul BNR din data plăţii efective a sumelor de 2865 EUR şi 1590 USD, sume la care se adaugă dobânda legală, începând cu data introducerii acţiunii, 27 martie 2019 şi până la data plăţii efective, conform O.G. nr. 13/2011. Tribunalul a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5191,09 RON către reclamantă.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 1374A din 18 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat, apelul formulat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 118/08.07.2020 pronunţate de Tribunalul Teleorman, secţia Civilă, fiind obligată apelanta la plata către intimată a sumei de 3.570 RON cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâta B., criticând soluţia pentru nelegalitate.

6. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat la ÎCCJ la data de 6 ianuarie 2022 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, care, prin rezoluţia din data de 10 ianuarie 2022 a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., după efectuarea procedurilor de comunicare menţionate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâta susţine că, dacă predarea unei sume de bani ar îmbrăca forma unui contract de împrumut, atunci era esenţial a se stabili şi un termen de restituire pentru a se solicita restituirea sumei acordate. Astfel, trebuia să fie stabilit de către instanţă, calitatea de împrumut a actului care a avut loc între părţi în sensul ca primul demers procesual este formularea unei acţiuni prin care să se ceară instanţei să stabilească faptul că între părţi, împrumutător şi împrumutat, a fost încheiat un contract de împrumut. Dacă însă, din dovezi, rezultă, de exemplu, doar transferul unei sume de bani prin bancă, acţiunea de stabilire a naturii contractului este esenţială, acelaşi fiind raţionamentul şi în ceea ce priveşte termenul privind restituirea împrumutului - art. 2162 C. civ.

Arată că prin prisma probelor ce au fost propuse şi administrate în cauza, nu ne aflăm în cazul unui contract de împrumut, iar situaţia de fapt expusă relevă existenţa unui contract de depozit prevăzut de art. 2103 şi următoarele C. civ.

Mai mult decât atât, chiar instanţa de fond retine faptul că nu sunt întemeiate susţinerile reclamantei că a existat o "imposibilitate morală" de încheiere în forma scrisă a contractului de împrumut, deoarece nu se poate dovedi de către aceasta renunţarea la încheierea împrumutului în forma ceruta de lege.

Instanţa de fond nu a analizat sub nici un aspect probele ce au fost administrate. Nu a dat eficienta probei cu înscrisuri şi a omis să compare mijloacele de probă, nu a luat în calcul răspunsul la interogatoriu al reclamantei A. şi nici nu a analizat declaraţia martorului C., audiat pentru dovedirea situaţiei de fapt menţionate în întâmpinarea depusă de pârâtă.

Din toate probele administrate în cauza rezultă faptul că aceste sume de bani au fost păstrate de pârâtă şi restituite în integralitate, acest aspect rezultând atât din proba cu înscrisuri solicitată de reclamantă, cât şi din interogatoriu şi proba testimonială.

Solicită instanţei supreme să analizeze declaraţia martorului şi să constate că toate susţinerile pârâtei sunt reale, precum şi faptul că, în afară de înscrisurile depuse odată cu acţiunea principală, reclamanta nu a mai administrat alte probe pentru dovedirea susţinerilor sale, instanţa de fond rezumându-se la a pronunţa o hotărâre strict pe simple afirmaţii ale reclamantei nedovedite, în totală antiteză cu susţinerile pârâtei, dovedite în totalitate prin probele administrate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Cu titlu preliminar, se impune a sublinia faptul că, deşi pârâta şi-a fundamentat recursul pe motivul înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din expunerea cererii de recurs rezultă că ansamblul predominant al argumentelor dezvoltatoare ale criticilor sale vizează de fapt, modul de interpretare a materialului probator de către instanţele de fond, cu consecinţa reevaluării situaţiei de fapt, cu trimitere la calificarea greşită a contractului încheiat între părţile litigante.

Or, criticile prin care pârâta solicită instanţei supreme să reevalueze probele şi să stabilească că de fapt, între părţi a fost încheiat un contract de depozit şi nu unul de împrumut, nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate expres şi limitativ de art. 488 C. proc. civ. şi ca atare, nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs deoarece, în actuala reglementare, acest text de lege permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie. Astfel, în contextul legislativ actual, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond. Din această perspectivă, inclusiv trimiterile recurentei la prevederile art. 1188 şi art. 1196 C. civ., arondate de asemenea calificării contractului dintre părţi, nu pot fi primite ca fondate.

Astfel, Înalta Curte constată că motivul de recurs referitor la greşita calificare a actului juridic, regăsibil în C. proc. civ. de la 1865 (art. 304 pct. 8) nu a mai fost preluat de noul C. proc. civ., legiuitorul apreciind că acesta reprezenta (într-adevăr) un motiv care vizează netemeinicia, iar nu nelegalitatea hotărârii, întrucât vizează acordul concret de voinţă al părţilor contractante.

Prin urmare, criticile care tind la reevaluarea probelor şi schimbarea situaţiei de fapt reţinute în etapele procesuale anterioare reprezintă aspecte de netemeinicie şi nu pot face obiect al controlului judiciar în recurs, urmând a fi analizate acele critici care se încadrează în cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Astfel, recurenta a invocat faptul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale prevăzute de art. 2162 C. civ., întrucât, în opinia pârâtei nu poate exista un contract de împrumut fără stabilirea unui termen de restituire, critică încadrabilă din punctul de vedere al instanţei de recurs, în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Conform art. 2158 din C. civ.: "(1) Împrumutul de consumaţie este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie, după o anumită perioadă de timp, aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate.

(2) Atunci când o persoană acordă un împrumut fără a o face cu titlu profesional, nu îi sunt aplicabile dispoziţiile legale privind instituţiile de credit şi instituţiile financiare nebancare."

Pornind de la această definiţie legală a contractului de împrumut de consumaţie rezultă că acesta este un contract real, în sensul art. 1174 alin. (4) din C. civ., întrucât pentru însăşi validitatea sa este necesară remiterea bunului împrumutat.

Totodată, contractul de împrumut de consumaţie este un contract unilateral, conform art. 1171 din C. civ., chiar dacă este cu titlu oneros (de exemplu, împrumutul cu dobândă), întrucât, din momentul încheierii lui, dă naştere la obligaţii doar pentru împrumutat căruia îi revine atât obligaţia de restituire, cât şi cea de plată a dobânzii (în cazul contractului cu titlu oneros), în timp ce împrumutătorul nu are obligaţii izvorând din contract, deoarece predarea lucrului împrumutat nu ţine de efectele contractului, ci de însăşi naşterea sa valabilă, fiind intrinsecă încheierii contractului.

Potrivit art. 2162 C. civ., "(1) Dacă nu a fost convenit un termen de restituire, acesta va fi stabilit de instanţă, ţinându-se seama de scopul împrumutului, de natura obligaţiei şi a bunurilor împrumutate, de situaţia părţilor şi de orice altă împrejurare relevantă. (2) Dacă însă s-a stipulat că împrumutatul va plăti numai când va avea resursele necesare, instanţa, constatând că împrumutatul le deţine sau le putea obţine între timp, nu va putea acorda un termen de restituire de 3 luni".

Conform art. 1415 alin. (1), părţile se pot adresa instanţei pentru stabilirea termenului "după o durată rezonabilă de timp", respectiv după scurgerea unei perioade de timp rezonabile de la data acordului de voinţă, care poate fi chiar data încheierii contractului de împrumut, dacă la acel moment părţile au convenit să amâne stabilirea termenului sau să lase această sarcină uneia dintre părţi, ori un moment ulterior.

Aşadar, se constată că atât momentul acordului de voinţă al părţilor asupra scadenţei, cât şi durata rezonabilă de timp scursă după acel moment, se pot determina de către instanţa învestită cu cererea unei părţi de stabilire a termenului, pe baza probelor administrate.

În cazul neexecutării de bunăvoie a obligaţiei, partea interesată se poate adresa instanţei de judecată pentru stabilirea termenului, în sensul art. 2162 alin. (3) C. civ., prin raportare la art. 581 din acelaşi cod.

Prin urmare, chiar în dispoziţiile legale invocate de către recurentă este prevăzut că instanţa de judecată poate fi chemată să stabilească termenul de restituire, ceea ce înseamnă că respectivul contract de împrumut este valabil încheiat chiar dacă nu s-a prevăzut în mod expres termenul restituirii sumei împrumutate, astfel încât ansamblul criticilor recurentului orientate în această direcţie nu este fondat.

De altfel, Înalta Curte apreciază că - potrivnic aserţiunilor recurentei - nu este obligatorie introducerea a două acţiuni distincte, una prioritară pentru stabilirea termenului de restituire, care să constituie temei pentru acţiunea secundă având ca obiect restituirea împrumutului. Astfel, concluzia se impune întrucât aplicând metodele de interpretare teleologică şi sistematică a normelor juridice anterior enunţate, rezultă că aceste texte legale coroborate se grefează pe ipoteza nesolicitării concomitant cu stabilirea termenului şi a restituirii împrumutului. Cu alte cuvinte, prin acţiunea de stabilire a termenului de restituire, se stabileşte - anterior restituirii - termenul de restituire a împrumutului.

Or, nu acesta este cazul în speţa prezentă dedusă judecăţii în care împrumutătorul a cerut direct restituirea împrumutului. Or, în această situaţie incidentă cauzei, instanţele pot constata pe cale incidentală, trecerea unei perioade de timp rezonabile pentru restituire, în sensul prevederilor art. 1415 alin. (1) şi al art. 2162 alin. (1) C. civ., ele nefiind sesizate şi cu o cerere/capăt de cerere având drept obiect stabilirea judiciară a termenului de restituire, pentru a se pronunţa astfel, pe cale principală asupra acestui element al algoritmului juridic presupus de cererea de restituire.

În aplicarea textelor legale enunţate, Înalta Curte constată că într-adevăr, raportat la data reţinută de curtea de apel a încheierii contractului de împrumut (2015), a trecut un termen de restituire semnificativ până la sesizarea instanţei de judecată de fond (2019) cu prezenta cerere de chemare în judecată, caracter suficient apreciat prin raportare la aspectele vizând între altele, obiectul contractului de împrumut în discuţie (sumă de bani), vizând realizarea deja - potrivit situaţiei de fapt a cauzei reţinute în mod definitiv de către instanţele devolutive ale fondului, în lipsa administrării de noi probe în recurs - a unei restituiri parţiale (în octombrie 2016) a împrumutului de către recurentă şi vizând lipsirea îndelungată a împrumutătorului, de obiectul împrumutului acordat, Înalta Curte constatând şi că recurenta nu a invocate vreo eventuală excepţie de prescripţie sub acest aspect, prin motivele sale de recurs, ca parte interesată.

În egală măsură, Înalta Curte remarcă faptul că nu sunt întemeiate nici criticile recurentei relative nedezbaterii probelor administrate cauzei de către instanţele devolutive şi relative pronunţării hotărârilor în cauză strict pe susţinerile nedovedite ale intimatei.

Înalta Curte constată în acest sens, că atât tribunalul, cât şi curtea de apel au respectat prevederile art. 264 C. proc. civ., realizând - potrivit conţinutului hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele de fond - o dezbatere a probelor administrate în proces, analizând: extrasele de cont, susţinerile inclusiv ale recurentei din cadrul întâmpinării formulate, chitanţa privind calculul sumelor, ordinele de plată, mesajele telefonice dintre părţi, depoziţia testimonială administrată.

Înalta Curte nu poate însă, să procedeze la o reanaliză a tuturor acestor probe administrate în proces pentru a ajunge la concluzia conturării unei alte situaţii de fapt, astfel cum solicită practic, recurenta, întrucât dacă ar proceda astfel, instanţa de recurs ar depăşi limitele controlului său jurisdictional exclusiv de legalitate, reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat în cauză şi, faţă de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., văzând culpa procesuală a recurentei-pârâte, urmează a o obliga pe aceasta la plata sumei de 3570 RON către reclamanta A., cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat aferent acestei căi de atac, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 1374A din 18 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurentă la plata sumei de 3570 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamanta A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 iunie 2022.