Loan repayment claim dismissed as time-barred; promise to repay did not extend limitation absent creditor's acceptance

Şedinţa publică din data de 21 iunie 2022

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 23.11.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., persoană fizică având cetăţenie/naţionalitate libiană, identificat cu document de identitate nr. x emis de autorităţile libiene, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 75.000 euro reprezentând debit datorat în temeiul contractului de împrumut încheiat la data de 12.12.2012.

La data de 27.05.2019, pârâtul, prin curator special, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia lipsei de interes şi excepţia prescripţie dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 2144 şi urm. C. civ.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti:

3. Prin sentinţa civilă nr. 1748 din 19 iulie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ca neîntemeiate; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată.

4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie:

Prin decizia nr. 449A din 16 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1748 din 19 iulie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă. S-a luat act că apelantul-reclamant nu a solicitat cheltuieli de judecată; s-a stabilit onorariul curatorului C. la suma de 1567 RON, avansarea remuneraţiei urmând a se face din bugetul statului; a fost obligat apelantul-reclamant la plata către stat a cheltuielilor judiciare în sumă de 1567 RON.

5. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamantul A., criticând soluţia pentru nelegalitate.

6. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat la ÎCCJ la data de 17 iunie 2021 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9 care, prin rezoluţia din data de 23 iunie 2021 a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., după efectuarea procedurilor de comunicare menţionate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A. a formulat în esenţă, următoarele critici:

- instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material prevăzute de art. 1.327 C. civ. şi art. 1.186 alin. (2) C. civ.

- instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a art. 1327 C. civ., atunci cand a reţinut că, în interpretarea acestei norme de drept material, pentru ca angajamentul unilateral al debitorului să devină obligatoriu pentru acesta, este necesară şi acceptarea manifestă din partea destinatarului angajamentului;

- urmare a aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1327 C. civ., instanţa de apel a reţinut că angajamentul asumat de pârât verbal şi confirmat şi în scris de către acesta prin e-mail-ul transmis la data de 04.05.2014, deşi produce efecte în ceea ce priveşte întreruperea termenului prescripţiei extinctive, nu produce efecte cu privire la asumarea noilor date scadente pentru restituirea împrumutului - pe motiv că nu s-ar fi făcut dovada acceptării acestuia de către reclamant, soluţia fiind nelegală;

- recurentul susţine că în primul rând soluţia este nelegală întrucât unul şi acelaşi act nu poate fi considerat valabil din perspectiva aptitudinii sale de a întrerupe termenul de prescripţie şi în acelaşi timp nevalabil din perspectiva calităţii sale de izvor de obligaţii; în al doilea rând, soluţia este nelegală, întucât în realitate, potrivit art. 1327 C. civ., angajamentul unilateral îl leagă pe autor independent de acceptare, acesta fiind şi motivul pentru care este reglementat ca act unilateral ce reprezintă izvor de obligaţii;

- în mod greşit instanţa de apel a reţinut că pe durata promisiunii unilaterale trebuie să intervină o acceptare din partea destinatarului, în caz contrar dreptul său neputându-se naşte;

- chiar şi în ipoteza în care s-ar admite interpretarea instanţei de apel în sensul că pe durata promisiunii unilaterale ar trebui să intervină şi o acceptare din partea destinatarului, instanţa de apel a realizat o aplicare greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 1186 C. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Cu titlu preliminar, se impune a sublinia faptul că, deşi reclamantul şi-a fundamentat recursul pe motivul înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din expunerea cererii de recurs rezultă că mai multe critici vizează modul de interpretare a materialului probator de către instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, cu consecinţa reevaluării situaţiei de fapt.

Or, criticile prin care reclamantul solicită instanţei supreme să reevalueze probele şi să stabilească că de fapt, a acceptat noile clauze propuse de pârât prin e-mailul transmis de către acesta, nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate expres şi limitativ de art. 488 C. proc. civ. şi ca atare, nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs, deoarece în actuala reglementare, acest text de lege permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie. Astfel, în contextul legislativ actual, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond. Prin urmare, criticile care tind la reevaluarea probelor şi schimbarea situaţiei de fapt reţinute în etapele procesuale anterioare reprezintă aspecte de netemeinicie şi nu pot face obiect al controlului judiciar în recurs, urmând a fi analizate doar acele critici care se încadrează în cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Astfel, recurentul-reclamant a invocat faptul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale prevăzute de art. 1.327 C. civ. şi art. 1.186 alin. (2) C. civ., critici încadrabile în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Conform art. 1186 alin. (2) C. civ., contractul se consideră încheiat şi atunci când destinatarul ofertei "săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod".

Dispoziţiile art. 1327 C. civ. prevăd că:

"(1) Promisiunea unilaterală făcută cu intenţia de a se obliga independent de acceptare îl leagă numai pe autor. (2) Destinatarul actului poate să refuze dreptul astfel născut. (3) Dacă autorul actului nu a stipulat expres un termen, promisiunea se consideră făcută pentru o anumită durată, potrivit cu natura obligaţiei şi cu împrejurările în care a fost asumată".

În speţă, potrivit situaţiei de fapt reţinute definitiv de instanţele de fond, în lipsa administrării de noi probe în recurs, la data de 12.12.2012 reclamantul A., în calitate de împrumutător, şi pârâtul B., în calitate de împrumutat, au semnat un "contract de împrumut", prin care părţile au convenit asupra unui împrumut de 100.000 euro, cu termen de restituire stabilit la data de 12.12.2013. Tradiţiunea sumei de bani pretinse de reclamant, aceea de 75.000 euro, s-a realizat conform dispoziţiei de plată externă semnate la data de 03.01.2013 de către fosta soţie a reclamantului, D.. Obligaţia a fost recunoscută de către pârât, care prin e-mailul transmis la data de 04.05.2014, către domnul E. (despre care reclamantul a precizat că este un colaborator al său), a arătat că nu va achita vreo sumă din datoria sa către domnul A., care este în cuantum de 75.000 euro, în anul curent 2014; soldul restant va fi achitat anul viitor în trei tranşe a câte 25.000 euro fiecare; prima plată va avea loc la 01.03.2015, a doua la data de 01.06.2015, iar a treia şi ultima va avea loc la 01.09.2015.

Instanţa de apel a reţinut că e-mailul din data de 04.05.2014 reprezintă o manifestare de voinţă a pârâtului cu dublă natură juridică: de recunoaştere a obligaţiei preexistente de restituire a sumei împrumutate şi de promisiune unilaterală de restituire a sumei împrumutate la un alt termen decât cel convenit de părţi.

Contractul de împrumut reglementat prin dispoziţiile art. 2158 şi urm. C. civ. este un contract, prin care o persoană (împrumutătorul) acordă cu titlu de împrumut unei alte persoane (împrumutatul) o sumă de bani până la un anumit termen, stabilit de comun acord de părţi, împrumutul urmând a fi restituit fie integral, fie în rate, după învoiala părţilor.

Prin urmare, scadenţa restituirii sumei împrumutate în speţa pendinte (75.000 euro) a fost stabilită prin acordul părţilor, modul de restituire a acesteia (integral sau în rate) şi data restituirii putând fi modificate tot prin învoiala părţilor litigante.

De altfel, fiind prevăzut un termen scadent pentru îndeplinirea obligaţiei de restituire a împrumutului, după împlinirea acestuia se poate solicita executarea silită, faţă de caracterul executoriu al contractului de împrumut, prevăzut de art. 2157 alin. (1) C. civ.

În raport cu dispoziţiile art. 1327 C. civ., destinatarul promisiunii unilaterale poate accepta sau refuza beneficiile actului, însă în cazul de faţă, Înalta Curte apreciază că acceptarea destinatarului (concret, a reclamantului împrumutător) trebuie să existe pentru că sub un prim aspect, atunci când se doreşte, se solicită modificarea contractului iniţial încheiat de către părţi, atunci - potrivit principiului juridic al simetriei actelor juridice - şi actul juridic modificator trebuie să aibă de asemenea, valenţa juridică a unui contract, deci a unui acord de voinţă al părţilor, în sensul modificării termenilor acordului de voinţă iniţial, respectiv ca returnarea împrumutului să se efectueze în trei tranşe, ulterior împlinirii scadenţei stipulate iniţial.

Astfel, manifestarea de voinţă a pârâtului-împrumutat de a modifica modalitatea de returnare a împrumutului (din plată integral în plată în rate), precum şi data scadenţei acestuia, impunea existenţa unei acceptări a acestor propuneri de către împrumutător, dat fiind că acestea reprezentau o schimbare a clauzelor contractuale convenite initial, de comun accord, de părţile procesuale.

Promisiunea unilaterală lansată de către pârât nu a fost de obligare a sa la restituirea împrumutului, întrucât această obligaţie exista încă de la momentul încheierii contractului de împrumut, ci s-a reţinut de instanţele devolutive, că prin e-mailul transmis după mai bine de un an de la depăşirea scadenţei, acesta se obliga să restituie împrumutul în 3 tranşe a câte 25.000 euro fiecare, la 1.03.2015, 1.06.2015 şi 1.09.2015, acest lucru necesitând, astfel cum s-a expus, pentru concretizarea valabilă a acestei propuneri, existenţa unui acord de voinţă din partea împrumutătorului în acest sens, de acceptare a acestor modificări, în caz contrar promisiunea neputând fi executată.

Sub un secund aspect, Înalta Curte constată că în mod judicios a statuat curtea de apel faptul că din perspectiva regimului juridic generat de art. 1327 C. civ., se recunoaşte promisiunii unilaterale efect obligatoriu pentru cel care a făcut-o, independent de acceptarea destinatarului actului. Acesta din urmă are doar un drept potestativ, putând să accepte sau să refuze beneficiile actului, în termenul stabilit de promitent sau, în lipsa acestuia, într-un termen considerat rezonabil, potrivit cu natura obligaţiei şi cu împrejurările în care a fost asumată.

Dacă terţul acceptă beneficiul actului unilateral, atunci el poate pretinde executarea de la autorul actului sau poate cere despăgubiri pentru încălcarea obligaţiei asumate prin respectivul angajament unilateral (fără ca totuşi prin acceptare să se fi format un contract în mod necesar).

Întrucât în prezenta cauză, recurentul reclamant se prevalează de actul juridic unilateral menţionat, îi invocă spre aplicare, efectele sale juridice, rezultă că cerinţa existenţei acceptării de către această parte procesuală a promisiunii unilaterale realizate de intimat trebuie îndeplinită, acceptarea dreptului fiind o condiţie a executării actului juridic unilateral şi nu una de formare a acestuia. Aşadar, se decelează caracterul nefondat al ansamblului criticilor recurentului sub acest aspect, prevederile art. 1327 C. civ. găsindu-şi din această perspectivă, pe deplin raţiunea în această interpretare expusă de curtea de apel şi însuşită de instanţa de recurs, interpretare orientată către aplicarea sa şi nu către lipsirea sa de aplicabilitate, cum eronat apreciază recurentul.

De altfel, instanţele devolutive au reţinut în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, faptul că însuşi intimatul a pretins în cuprinsul e-mailului transmis reclamantului, semnarea şi ştampilarea acestuia de către împrumutător, ceea ce echivalează cu solicitarea de către însuşi intimat a unei acceptări chiar exprese a noilor termeni contractuali de către recurentul împrumutător.

Continuând, Înalta Curte remarcă faptul că acceptarea este a doua latură a consimţământului prin care se realizează acordul de voinţă al părţilor. Este, aşadar, o manifestare de voinţă a persoanei destinatare prin care se dă răspuns, cu sau fără rezerve, la oferta primită. Acceptarea poate fi făcută în scris, verbal, iar în cazuri excepţionale şi în mod tacit.

Raportat la aceste atribute menţionate, rezultă în mod incontestabil natura juridică a acceptării de element de fapt. Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că nu poate în prezenta fază procesuală de recurs ca, reanalizând probele administrate în faţa instaţelor de fond şi dezbătute de recurent în motivele sale de recurs, să ajungă la o altă concluzie (a existenţei acceptării de către recurent a promisiunii unilaterale a intimatului) decât cea la care în cadrul situaţiei de fapt a cauzei au ajuns în mod definitiv instanţele devolutive ale fondului: inexistenţa acceptării. Această concluzie se impune întrucât dacă ar proceda astfel, atunci instanţa de recurs şi-ar depăşi limitele exclusiv de legalitate ale controlului său jurisdictional, astfel cum au fost ele reglementate de art. 488 C. proc. civ.

De aceea, ansamblul criticilor recurentului vizând constatarea existenţei acceptării dumnealui a ofertei unilaterale emise de intimat, nu pot fi primite de prezenta instanţă de recurs.

Înalta Curte constată de asemenea, că din punct de vedere juridic, acceptarea tacită nu trebuie confundată cu simpla tăcere, care înseamnă practic neacceptare. Potrivit reglementărilor actuale ale C. civ., tăcerea echivalează doar în cazuri excepţionale, cu acceptarea: legea admite tacita reconducţiune (tacita reîncheiere). Tăcerea locatorului care-l lasă pe chiriaş să locuiască în continuare în casă echivalează cu acceptarea ofertei de prelungire a contractului de închiriere; părţile pot să convină, mai înainte, ca simpla tăcere după primirea ofertei să însemne acceptare; când potrivit locului, tăcerea înseamnă acceptare; când oferta s-a făcut în interesul exclusiv al destinatarului, ea poate fi considerată acceptată chiar dacă cel căruia i-a fost adresată tace.

Or, curtea de apel a reţinut în cadrul situaţiei de fapt configurate definitiv a cauzei, că nu s-a realizat dovada incidenţei în cauză a nici unuia dintre cazurile de excepţie când tăcerea valorează acceptare.

Contrar aserţiunii recurentului, Înalta Curte mai constată că în temeiul principiului juridic al conversiunii, un act juridic civil nul poate produce efectele unui alt act juridic pentru care sunt îndeplinite cerinţele legale de fond şi de formă, Înalta Curte exemplificând în acest sens, cu prevederile art. 1260 C. civ.:

"Conversiunea contractului nul - (1) Un contract lovit de nulitate absolută va produce totuşi efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege. (2) Cu toate acestea, dispoziţiile alin. (1) nu se aplică dacă intenţia de a exclude aplicarea conversiunii este stipulată în contractul lovit de nulitate sau reiese, în chip neîndoielnic, din scopurile urmărite de părţi la data încheierii contractului". Aşadar, este posibilă situaţia coexistenţei nevalabilităţii unui act juridic cu valabilitatea sa, privită însă, dintr-o altă perspectivă de calificare juridică.

Înalta Curte constată de asemenea, că atât timp cât curtea de apel a reţinut la data de 16.03.2021 (când a pronunţat decizia recurată în prezent), în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, inexistenţa acceptării din partea recurentului a promisiunii, este irelevantă perioada de timp la care se raportează în acest sens recurentul din perspectiva art. 1327 alin. (3) C. civ., întrucât această perioadă care s-ar fi împlinit (în raţionamentul recurentului) la data de 01.09.2018, rămâne una anterioară celei a analizei instanţei de apel.

De altfel, sub acelaşi aspect, instanţa de recurs constată faptul că în cadrul criticilor sale sub acest element, recurentul realizează o echivalenţă juridică între potenţialul termen de executare a obligaţiei asumate de promitent (în cauză, a obligaţiei de restituire în forma propusă de intimat prin e-mail) şi termenul de acceptare de către beneficiar a promisiunii unilaterale realizate. Or, a pune semnul egalităţii între cele două termene învederate - astfel cum solicită recurentul - înseamnă a lipsi de efect chiar prevederile art. 1327 alin. (3) C. civ., care circumstanţiază stabilirea termenului de acceptare a ofertei de anumite criterii acolo ilustrate, întrucât în toate cazurile el s-a stabili exclusiv prin însumarea termenului de prescripţie a executării obligaţiei asumate cu termenul stabilit de realizare a obligaţiei asumate.

Prin urmare, faţă de cele anterior arătate, nu se poate susţine în mod întemeiat încălcarea sau aplicarea greşită de către instanţele de judecată, a prevederilor art. 1327 C. civ. sau art. 1186 alin. (2) C. civ., motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. fiind aşadar nefondat.

În consecinţă, faţă de cele anterior arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat în cauză.

De asemenea, în temeiul art. 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, Înalta Curte va încuviinţa avansarea remuneraţiei cuvenite curatorului special din bugetul statului, în cuantumul de 1.567 RON, prevăzut de art. 2 alin. (1) pct. 2 lit. a) din Protocolul actual privind stabilirea onorariilor cuvenite avocaţilor pentru furnizarea serviciilor de asistenţă judiciară în materie penală, pentru prestarea, în cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistenţă judiciară şi/sau reprezentare ori de asistenţă extrajudiciară, precum şi pentru asigurarea serviciilor de asistenţă judiciară privind accesul internaţional la justiţie în materie civilă şi cooperarea judiciară internaţională în materie penală încheiat între Ministerul Justiţiei şi Uniunea Naţională a Barourilor din România.

În temeiul aceluiaşi text de lege, art. 49 din O.U.G. nr. 80/2013 şi art. 453 C. proc. civ., instanţa va obliga reclamantul A. la plata către stat a cheltuielilor judiciare în sumă de 1.567 RON, reprezentând onorariul curatorului special.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Desemnează curator special al pârâtului B., pe doamna avocat F..

Stabileşte provizoriu onorariul curatorului special la suma de 1567 RON, în sarcina Ministerului Justiţiei.

Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 499A din 16 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurentul la plata sumei de 1567 RON către stat, reprezentând onorariul curatorului special.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 iunie 2022.