Cassation dismissed: Challenge to sale-purchase contract as disguised donation time-barred and lacked procedural interest

Şedinţa publică din data de 23 mai 2024

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele aspecte:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 30 iunie 2017 (ca urmare a declinării competenţei materiale de către Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 4478/14.04.2017), reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., să se constate caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.07.2006, cu privire la ap. 7, situat în Bucureşti, Aleea x, în sensul că reprezintă o donaţie deghizată, şi să se dispună raportul acestui apartament la masa succesorală a defunctei E., cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea depusă la 5 decembrie 2016, reclamantul a arătat că renunţă la judecata celui de-al doilea capăt al cererii, având ca obiect raportul donaţiei.

Prin cererea precizatoare depusă la 25 octombrie 2017, reclamantul a arătat că solicită anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.07.2006, întrucât aceasta este o donaţie deghizată.

Prin cererea precizatoare depusă la 30 mai 2019, în al doilea ciclu procesual, reclamantul a solicitat să se constate caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.07.2006, doar cu privire la cota de 1/2 (aparţinând defunctei E.) din dreptul de proprietate asupra ap. 7, situat în Bucureşti, Aleea x, în sensul că reprezintă o donaţie deghizată, şi să se dispună reducţiunea şi raportul acestei cote de 1/2 din apartament la masa succesorală a defunctei E., cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârile pronunţate în primul ciclu procesual

Prin încheierea de şedinţă din 6 noiembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca nefondate, excepţia lipsei de interes şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de către pârâţi.

Prin sentinţa civilă nr. 1873 din 5 decembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca nefondată, acţiunea precizată.

Împotriva acestei sentinţe civile, a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 1385A din 7 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul, a anulat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la prima instanţă.

3. Hotărârile pronunţate în al doilea ciclu procesual

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 894 din 13 iulie 2020, astfel cum a fost completată prin sentinţa civilă nr. 601 din 16 aprilie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind cererile de reducţiune şi raport, a respins aceste cereri ca prescrise, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind cererea de constatare a simulaţiei, a admis excepţia lipsei de interes privind cererea de constatare a simulaţiei, a respins această cerere ca lipsită de interes şi a obligat reclamantul să plătească pârâţilor suma de 3.375 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamantul a declarat apel principal, iar pârâţii au declarat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 841A din 2 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, atât apelul principal, cât şi apelul incident.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 8 mai 2023, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel sau, în subsidiar, la prima instanţă.

În susţinere, recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând că decizia instanţei de apel a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, sens în care a dezvoltat următoarele argumente:

Instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 248 din C. proc. civ., atunci când a considerat că prima instanţă a procedat legal la soluţionarea excepţiei lipsei de interes şi a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, fără a administra, în prealabil, mijloacele de probă solicitate în cauză. Dat fiind că, prin cererea de chemare în judecată, s-au solicitat probele cu înscrisuri, interogatorii şi martori, respingerea acţiunii, fără a fi administrate aceste probe şi cu motivarea că nu a fost dovedit interesul în promovarea cererii, echivalează cu necercetarea fondului. Deşi instanţa de apel a reţinut că nu a invocată vătămarea produsă prin neadministrarea probelor, aceasta este evidentă, întrucât reclamantul nu a avut posibilitatea legală de a combate excepţiile invocate de partea adversă.

Instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 477 şi art. 479 din C. proc. civ., întrucât, deşi în apel s-a depus o nouă cerere de probe, care vizau motivele de apel şi apărările formulate, totuşi apelul a fost soluţionat în baza probatoriului care nici măcar nu a fost pus în discuţie în faţa primei instanţe, nefiind pe deplin lămurită situaţia de fapt. Or, dreptul părţilor de a formula critici de netemeinicie, adică de a contesta modul în care prima instanţă a stabilit situaţia de fapt, nu poate fi exercitat, în mod efectiv, dacă invocarea unor atare motive nu este însoţită şi de posibilitatea de a dovedi, în faţa instanţei de apel, susţinerile formulate prin cererea de apel. Instanţa de apel poate administra orice probe noi, indiferent dacă au fost sau nu solicitate în faţa primei instanţe.

Instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile art. 2.523 din C. civ., întrucât acţiunea în simulaţie este o acţiune în constatare, care poate fi promovată oricând, fiind imprescriptibilă, actul juridic simulat nefiind susceptibil de consolidare prin trecerea timpului, în acest sens fiind şi decizia nr. 3009/1973 a Tribunalului Suprem. În aceste condiţii, subsecvent soluţionării acţiunii în constatarea simulaţiei, urmează a fi analizată cererea de raport al donaţiei, respectiv interesul în promovarea acestei cereri.

Atât cererea de reducţiune a liberalităţilor excesive, cât şi cererea de raport al donaţiilor se prescriu în termen de 3 ani, iar, potrivit art. 1.095 alin. (2) din C. civ., în cazul liberalităţilor excesive a căror existenţă nu a fost cunoscută de moştenitorii rezervatari, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când au cunoscut existenţa acestora şi caracterul lor excesiv.

Pentru a calcula termenul de prescripţie de 3 ani, aplicabil cererii de reducţiune a liberalităţilor excesive şi cererii de raport al donaţiei, prima instanţă s-a raportat la mai multe ipoteze, însă niciuna nu poate fi reţinută.

Astfel, deşi dreptul de proprietate al pârâtului C. a fost supus publicităţii imobiliare la 20.07.2006, totuşi nu se poate pretinde că reclamantul avea obligaţia de a consulta cartea funciară. De asemenea, deşi dreptul de proprietate asupra imobilului a fost menţionat în declaraţiile de avere ale pârâtului C., totuşi reclamantul nu avea niciun motiv să analizeze aceste declaraţii de avere, din moment ce relaţiile de familie au fost fireşti şi nu a avut niciodată vreo suspiciune, în sensul că părinţii i-ar putea înstrăina fratelui său apartamentul, fără să-i aducă la cunoştinţă acest fapt. Totodată, nu se poate reţine că reclamantul trebuia să cunoască despre existenţa contractului de vânzare-cumpărare cel mai târziu la data la care a acceptat expres succesiunea (30 mai 2013), întrucât la acel moment nu a avut cunoştinţă de existenţa contractului de vânzare-cumpărare, iar prin declaraţia prevăzută de art. 1.100 din C. civ. se stabileşte doar calitatea de succesibil, nu şi patrimoniul succesoral, acesta din urmă fiind stabilit prin certificatul de moştenitor, care nu a fost emis în dosarul succesoral, întrucât pârâţii au refuzat să prezinte titlul de proprietate asupra apartamentului.

Ca atare, în cauză s-a făcut dovada că reclamantul nu a luat cunoştinţă, până la 14 noiembrie 2013, de existenţa contractului de vânzare-cumpărare, astfel că este nelegală soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune privind cererile de reducţiune a liberalităţii şi raport.

Instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile art. 33 şi art. 35 din C. proc. civ., întrucât, deşi pârâţii au renunţat la invocarea excepţiei lipsei de interes, totuşi prima instanţă a soluţionat-o, reţinând că reclamantul nu mai avea posibilitatea de a obţine vreun folos practic, într-o eventuală admitere a cererii privind simulaţia. Dat fiind că cererea de reducţiune/raport a fost promovată în interiorul termenului de prescripţie, interesul în a se constata simulaţia este unul determinat, legitim, personal, actual.

5. Apărările formulate în cauză

La 6 iulie 2023, intimaţii-pârâţi au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, precum şi inadmisibilitatea celui de-al treilea motiv de recurs, învederând că acesta a fost invocat omisso medio, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Prin raportul întocmit în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., s-a reţinut că decizia instanţei de apel este supusă recursului şi că recursul este formulat în termen şi timbrat în mod corespunzător, completul de filtru urmând a aprecia dacă argumentele evocate în memoriul de recurs se pot subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1).

În conformitate cu prevederile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., raportul a fost analizat în completul de filtru şi a fost comunicat părţilor, pentru a depune, în scris, un punct de vedere.

Prin încheierea din 21 martie 2024, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru judecarea sa.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul de faţă, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din acelaşi Cod, "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor".

Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, părţile putând-o critica numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În cauză, recurentul-reclamant a respectat aceste exigenţe legale, din moment ce unele dintre criticile invocate se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., din perspectiva cărora urmează a fi analizat recursul, împrejurare ce a fost avută în vedere de către Înalta Curte, atunci când, prin încheierea din 21 martie 2024, a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-pârâţi, şi a admis în principiu recursul. Este de menţionat că, deşi recurentul-reclamant nu a indicat, în mod expres, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., totuşi unele dintre argumentele pe care le-a dezvoltat se subsumează acestui motiv de casare, din moment ce se susţine aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a unor norme de drept procesual.

Având a analiza motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, sub un prim aspect, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 248 din C. proc. civ., atunci când a considerat că prima instanţă a procedat legal la soluţionarea excepţiilor lipsei de interes şi prescripţiei dreptului material la acţiune, fără a administra, în prealabil, probele solicitate

Înalta Curte constată că această primă critică de recurs este nefondată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, se constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat încuviinţarea probelor cu înscrisuri, interogatoriul pârâţilor şi martori. Aceste probe au fost reiterate prin cererea depusă la 13 aprilie 2017, în cuprinsul căreia reclamantul a precizat că solicită emiterea unei adrese către Statul Major al Forţelor Aeriene, pentru a comunica declaraţiile de avere date de pârâtul C., că, prin administrarea probei cu interogatoriul pârâţilor, urmăreşte a dovedi faptele personale ale acestora privitoare la efectuarea vânzării-cumpărării imobilului şi îndeplinirea condiţiilor vânzării-cumpărării (cauza şi preţul), precum şi că solicită ascultarea martorei F. în vederea stabilirii locuinţei părţilor la data semnării contractului, a preţului plătit şi a situaţiei familiale.

Aceste mijloace de probă, precum şi cele solicitate, în apărare, de către pârâţi, au fost discutate, în primul ciclu procesual, la termenul de judecată din 6 noiembrie 2017, ocazie cu care prima instanţă a încuviinţat părţilor proba cu înscrisurile depuse la dosar şi a respins, ca neutile, probele cu interogatoriul pârâţilor şi martora F.. Referitor la declaraţia de avere dată de pârâtul C. în anul 2008, aceasta a fost depusă de reclamant la dosarul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Subsecvent discutării mijloacelor de probă, prima instanţă a pus în discuţie excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei de interes, pe care le-a respins, procedând ulterior la soluţionarea fondului.

În al doilea ciclu procesual, la termenul de judecată din 13 iulie 2020, prima instanţă a repus în discuţie excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind cererile de reducţiune şi raport, precum şi excepţia lipsei de interes privind cererea de constatare a simulaţiei, pe care le-a admis. Aşadar, prima instanţa a reluat judecata de la momentul discutării celor două excepţii procesuale invocate de către pârâţi, moment care, astfel cum rezultă din parcursul procesului prezentat supra, este ulterior încuviinţării probatoriului.

Cu alte cuvinte, mijloacele de probă care au fost încuviinţate, în primul ciclu procesual, prin încheierea de şedinţă din 6 noiembrie 2017, au fost valorificate de prima instanţă în al doilea ciclu procesual, neputându-se reţine că excepţia lipsei de interes şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune au fost soluţionate fără a fi administrate, în prealabil, mijloacele de probă solicitate a fi administrate în cauză.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel a respins, în mod corect, critica de apel vizând nepronunţarea, de către prima instanţă, asupra probatoriului solicitat a fi administrat în cauză, reţinând că, potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) şi alin. (4) din C. proc. civ., instanţa trebuie să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor procesuale, care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei, aceste excepţii putând fi unite cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei numai dacă, pentru judecarea lor, este necesar să se administreze aceleaşi dovezi ca şi pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluţionarea fondului.

Interpretând, în mod corect, prevederile art. 248 alin. (1) şi alin. (4) din C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că, potrivit aprecierii judecătorului fondului, nu s-a impus unirea excepţiilor lipsei de interes şi prescripţiei dreptului material la acţiune cu administrarea probelor sau, după caz, cu fondul cauzei, cu atât mai mult cu cât, după cum s-a arătat, înscrisurile încuviinţate în primul ciclu procesual, prin încheierea de şedinţă din 6 noiembrie 2017, au fost valorificate în al doilea ciclu procesual.

Pentru aceleaşi considerente, nu pot fi primite nici susţinerile recurentului-reclamant, în sensul că instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., conform cărora "judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale", sau dispoziţiile art. 14 alin. (6) din C. proc. civ., potrivit cărora "instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe (...) mijloace de probă ce au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii".

Sub un al doilea aspect, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 477 şi art. 479 din C. proc. civ., întrucât, deşi în apel s-a depus o nouă cerere de probe, care vizau motivele de apel şi apărările formulate, totuşi a soluţionat apelul în baza probatoriului care nici măcar nu a fost pus în discuţie în faţa primei instanţe.

Înalta Curte constată că nici această critică de recurs nu este fondată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, se constată că, prin cererea de apel principal, reclamantul nu a solicitat încuviinţarea de probe, iar, prin întâmpinarea depusă la apelul incident, a solicitat încuviinţarea probelor cu înscrisuri şi cu interogatoriul pârâţilor. La termenul din 21 aprilie 2022, instanţa de apel a constatat că probele cu înscrisuri şi cu interogatoriul pârâţilor, solicitate de către reclamant, vizează fondul cauzei, iar nu motivele de apel, şi a apreciat că acestea urmează a fi discutate doar în ipoteza în care s-ar admite apelul, s-ar anula sentinţa apelată şi s-ar reţine cauza pentru evocarea fondului. Totodată, instanţa de apel a apreciat că nu se impune emiterea unei adrese către D.I.T.L. Sector 2, în vederea comunicării certificatului de atestare fiscală nr. x/19.06.2013, putând fi avute în vedere menţiunile cuprinse în încheierea notarului public din 26 iunie 2013.

Constatând că este corect raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel, întrucât probele solicitate prin întâmpinarea la apelul incident vizau fondul cauzei, iar nu motivele de apel, nefiind, aşadar, utilă administrarea lor pentru dezlegarea motivelor de apel invocate, rezultă că nu poate fi primită critica de recurs, potrivit căreia instanţa de apel ar fi interpretat şi aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 477 şi art. 479 din C. proc. civ., nefiind vorba despre refuzul instanţei de apel de a administra probe noi, ci despre aprecierea acesteia privind utilitatea lor pentru dezlegarea apelurilor.

În al treilea rând, recurentul-reclamant a învederat că instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile art. 33 şi art. 35 din C. proc. civ., întrucât, analizând excepţia lipsei de interes, în ceea ce priveşte acţiunea în constatarea simulaţiei, strict prin raportare la soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune privind cererile de reducţiune şi raport al donaţiei, instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu mai avea posibilitatea de a obţine un folos practic, într-o eventuală admitere a cererii privind constatarea simulaţiei. Or, întrucât cererile de reducţiune şi raport au fost promovate în interiorul termenului de prescripţie, interesul procesual în constatarea simulaţiei este determinat, legitim, personal şi actual.

Înalta Curte constată că şi această critică de recurs este nefondată.

Susţinerile recurentului-reclamant nu pot fi primite, întrucât au la bază o premisă greşită, şi anume că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, nu ar fi fost împlinit termenul de prescripţie prevăzut de art. 1.095 din C. civ.. Or, pentru considerentele ce vor fi arătate infra, în cauză nu pot fi primite şi analizate acele critici de recurs care vizează nelegalitatea soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte cererile de reducţiune şi de raport, prin raportare la un alt moment de început al cursului termenului de prescripţie, întrucât este vorba despre un aspect de fapt, iar nu despre o chestiune de aplicare a legii.

În acest context, se reţine că instanţa de apel a procedat în mod legal, atunci când a înlăturat motivul de apel referitor la respingerea cererii de constatare a simulaţiei ca lipsită de interes. Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că interesul formulării cererii de constatare a simulaţiei nu este actual, în condiţiile în care scopul urmărit de către reclamant, prin prezentul demers judiciar, rezidă în valorificarea drepturilor decurgând din calitatea sa de moştenitor al defunctei E., însă acţiunile prin care a tins să-şi valorifice aceste drepturi succesorale sunt prescrise.

Ca atare, este nefondată şi susţinerea recurentului-reclamant, în sensul că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat eronat dispoziţiile art. 33 coroborate cu cele ale art. 35 din C. proc. civ.

În considerarea celor expuse, contrar alegaţiilor recurentului, Înalta Curte constată că nu este fondată niciuna dintre acele critici care pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., instanţa de apel interpretând şi aplicând, în mod corect, dispoziţiile art. 248 alin. (1) şi alin. (4), art. 22 alin. (2), art. 14 alin. (6), art. 477, art. 479, art. 33 şi art. 35 din C. proc. civ.

Având a analiza motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată, cu titlu prealabil, că nu poate fi primită apărarea intimaţilor-pârâţi din întâmpinare, potrivit căreia cel de-al treilea motiv de recurs (care vizează aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 2.523 din C. civ.) este invocat omisso medio, întrucât această critică a fost invocată şi prin cererea de apel, nefiind, aşadar, incidente prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 2.523 din C. civ., argumentând că acţiunea în simulaţie este o acţiune în constatare, care poate fi promovată oricând.

Se constată că, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în constatarea simulaţiei, prima instanţă a respins-o ca nefondată, reţinând că este vorba despre o acţiune în constatare, care, potrivit dispoziţiilor art. 2502 alin. (2) pct. 2 din C. civ., este imprescriptibilă. Această soluţie a fost apelată de pârâţi, pe calea apelului incident, care, însă, a fost respins ca nefondat, astfel că recurentul-reclamant nu are interesul de a invoca încălcarea normelor de drept material din această perspectivă.

Tot sub aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune, recurentul-reclamant a precizat corect că cererea de reducţiune a liberalităţilor excesive şi cea de raport al donaţiilor se prescriu în termen de 3 ani, precum şi că, potrivit art. 1.095 alin. (2) din C. civ., "în cazul liberalităţilor excesive a căror existenţă nu a fost cunoscută de moştenitorii rezervatari, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când au cunoscut existenţa acestora şi caracterul lor excesiv". Plecând de la acest text de lege, recurentul-reclamant a învederat că, pentru a calcula termenul de prescripţie aplicabil cererilor de reducţiune a liberalităţii excesive şi de raport al donaţiei, instanţa de apel s-a raportat la mai multe ipoteze, însă niciuna nu poate fi reţinută în cauză.

Înalta Curte constată că aceste susţineri ale recurentului-reclamant nu pot fi primite şi analizate, întrucât privesc un aspect de fapt, respectiv stabilirea momentului de început al cursului prescripţiei, în ceea ce priveşte cererile de reducţiune a liberalităţii excesive şi de raport al donaţiei, prin raportare la mijloacele de probă administrate în cauză. Această chestiune de drept a fost pusă în discuţia părţilor cu ocazia dezbaterilor din 23 mai 2024.

Înlăturând ca nefondat motivul de apel referitor la soluţionarea eronată a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune (vizând greşita stabilire a momentului de la care curge termenul prescripţiei extinctive), instanţa de apel a conchis astfel:

"În mod corect, tribunalul a apreciat că, în condiţiile în care în cartea funciară cu nr. vechi x, dreptul de proprietate al pârâtului C., dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2006, a fost înscris la data de 20.07.2006, iar, în plus, din anul 2008, acesta a făcut public faptul că deţine în proprietate imobilul, în baza acestui contract de vânzare-cumpărare, prin declaraţiile de avere înregistrate la A.N.I., apelantul-reclamant trebuia să ştie despre existenţa actului de înstrăinare la momentul dezbaterii succesorale notariale. Curtea reţine, în plus, că se poate prezuma, conform înscrisurilor examinate, că apelantul-reclamant a aflat de emolumentul succesiunii, dacă nu la momentul acceptării succesiunii (30 mai 2013), atunci cel târziu la momentul iniţierii procedurii notariale şi depunerii actelor doveditoare a averii defunctei (26 iunie 2013), iar nu la momentul finalizării acesteia (14 noiembrie 2013), apărările apelantului-reclamant, în sensul luării în calcul a acestui ultim moment, ca punct de plecare a curgerii termenului prevăzut de art. 1095 din C. civ., fiind vădit neîntemeiate şi lipsite de orice suport probator".

Recurentul-reclamant a criticat acest raţionament al instanţei de apel, susţinând că, prin probele administrate în cauză, a dovedit faptul că nu a luat cunoştinţă, până la 14 noiembrie 2013 (când a fost emis certificatul de calitate de moştenitor nr. 49/2013), de existenţa contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2006, context în care a apreciat că este nelegală soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiunea privind reducţiunea liberalităţii excesive şi raportul donaţiei.

În argumentarea acestei critici, recurentul-reclamant a învederat, în sinteză, următoarele aspecte: (i) deşi dreptul de proprietate al pârâtului a fost supus publicităţii imobiliare la 20.07.2006, totuşi nu se poate reţine că avea obligaţia de a consulta cartea funciară; (ii) deşi dreptul de proprietate asupra imobilului a fost menţionat în declaraţiile de avere ale pârâtului, totuşi nu avea niciun motiv să analizeze aceste declaraţii, din moment ce relaţiile de familie au fost fireşti şi nu a avut niciodată vreo suspiciune, în sensul că părinţii i-ar putea înstrăina fratelui său apartamentul, fără să-i aducă la cunoştinţă acest fapt; (iii) nu se poate reţine că trebuia să cunoască despre existenţa contractului de vânzare-cumpărare cel mai târziu la data la care a acceptat expres succesiunea (30 mai 2013), întrucât, la acel moment, nu a avut cunoştinţă de existenţa contractului de vânzare-cumpărare, iar, prin declaraţia prevăzută de art. 1.100 din C. civ., se stabileşte doar calitatea de succesibil, nu şi patrimoniul succesoral, acesta din urmă fiind stabilit prin certificatul de moştenitor, care nu a fost emis în dosarul succesoral, întrucât pârâţii au refuzat să prezinte titlul de proprietate asupra apartamentului.

Se observă, în mod evident, că prin toate aceste susţineri, recurentul-reclamant nu critică modalitatea în care instanţa de apel a interpretat sau a aplicat în cauză prevederile art. 1.095 alin. (2) din C. civ., ci repune în discuţie o chestiune de fapt, care nu poate face obiectul controlului în recurs, întrucât, în această cale extraordinară de atac, se exercită strict un control de legalitate a hotărârii, prin raportare la motivele prevăzute, expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă sau reevaluarea situaţiei de fapt.

Scopul recursului transcede, aşadar, interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea şi coroborarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, le poate reaprecia şi completa (în apel).

Cu alte cuvinte, nu pot fi supuse cenzurii instanţei de recurs acele argumente invocate în cererea de recurs, prin care se critică situaţia de fapt şi se oferă o interpretare proprie a mijloacelor de probă administrate în cauză, cu scopul stabilirii unui alt moment la care recurentul-reclamant ar fi cunoscut existenţa liberalităţii şi caracterul său excesiv.

Exercitându-şi atribuţia de determinare a faptelor relevante pentru justa soluţionare a cauzei, instanţa de apel a stabilit că momentul de început al termenului de prescripţie a dreptului material la acţiunea în reducţiunea liberalităţii excesive şi raportul donaţiei, este cel târziu 26 iunie 2013.

Această apreciere a instanţei de apel nu poate fi cenzurată în recurs, întrucât se bazează exclusiv pe evaluarea unor elemente de fapt, determinabile doar în urma coroborării mijloacelor de probă administrate.

Reaprecierea în recurs a mijloacelor de probă administrate în faţa instanţelor de fond, pentru a conchide în sensul aplicării greşite, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 1.095 alin. (2) din C. civ., astfel cum urmăreşte, în realitate, recurentul-reclamant, nu echivalează cu exercitarea controlului de legalitate a deciziei civile recurate, ci presupune reevaluarea situaţiei de fapt şi stabilirea alteia noi, la care să fie aplicate prevederile legale, ceea ce nu este permis în calea de atac extraordinară a recursului.

Pentru a stabili momentul la care recurentul-reclamant a cunoscut existenţa liberalităţii şi caracterul său excesiv, în sensul dispoziţiilor art. 1.095 alin. (2) din C. civ., instanţa de apel s-a raportat la circumstanţele factuale ale cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba despre evaluarea unor aspecte de fapt, iar nu despre interpretarea şi/sau aplicarea greşită a normelor de drept material, astfel că nu este fondat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, constatând că sunt nefondate motivele de casare invocate de către recurentul-reclamant şi că decizia instanţei de apel este legală, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 841A din 2 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga pe recurentul-reclamant, fiind partea care a pierdut procesul, să achite intimaţilor-pârâţi suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de avocat, dovedite a fi efectuate în recurs prin documentele justificative depuse la filele x.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 841A din 2 iunie 2022, pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul-reclamant A. să achite intimaţilor- pârâţi C. şi D. suma de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 mai 2024.