Extinctive prescription of moral damage claim for state's non-execution of title under old Civil Code liability for omissions

Şedinţa publică din data de 22 mai 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă în data de 11.10.2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, stabilirea explicită a caracterului vădit ilicit al faptelor şi situaţiilor arătate în cerere; recunoaşterea dreptului şi a interesului legitim al reclamantului; obligarea pârâtului la repararea urgentă, în cel mai scurt timp posibil a importantei pagube morale suferite de acesta; obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri morale, pentru perioada până la data înregistrării acţiunii, în valoare de 50.000 (cincizeci mii euro, plătibile în RON, la cursul oficial stabilit de BNR în ziua plăţii), pe care o apreciază a fi o satisfacţie echitabilă pentru prejudicial moral şi material suferit; începând cu a 5-a zi după rămânerea definitivă a hotărârii, dată pe care cere să fie precizată explicit de instanţă ca fiind data scadenţei obligaţiei, respectiv, că hotărârea pronunţată constituie titlul executoriu; acordarea de penalităţi de întârziere în sumă de 1% pentru fiecare zi de întârziere timp de 15 zile, după care, în eventualitatea neîndeplinirii în continuare a obligaţiilor, suma penalităţilor acordate să se stabilească la 3% pentru fiecare zi de întârziere începând cu a 16-a zi, sume cumulate şi purtătoare inclusiv de dobânda legală, după data precizată explicit de instanţă ca fiind data scadenţei obligaţiei, penalităţi cu dobânda precizate ca fiind acordate până la data executării complete a tuturor aspectelor dispuse de către instanţa de judecată; acordarea de cheltuieli de judecată, conform celor solicitate şi dovedite la dosar.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 44/1994, C. civ., Constituţia României, Convenţia pentru apărarea drepturilor fundamentale ale omului, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, precum şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României în materie.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar în subsidiar a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1436/29.09.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins acţiunea, ca prescrisă; a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 956A/28.06.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A., arătând că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1, art. 6 alin. (5), art. 2.512 alin. (2) şi art. 253 alin. (4) din noul C. civ., respectiv cele ale art. 998 din C. civ. de la 1864 şi ale art. 18 din Decretul nr. 167/1958.

În motivare, recurentul a învederat că, potrivit legislaţiei române, jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti nu constituie izvor de drept, art. 1 alin. (1) din C. civ. prevede că "sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului".

Lacuna legislativă din vechiul C. civ. cu privire la nereglementarea expresă a remediului de a obţine acoperirea prejudiciului moral nu poate fi imputată reclamantului, iar principiul conform căruia "nimeni nu se poate scuza invocând necunoaşterea legii" este aplicabil doar izvoarelor de drept recunoscute expres de legislaţia română, conform art. 1 alin. (1) din C. civ. (legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului).

Or, atât timp cât legislaţia română nu atribuie jurisprudenţei valoarea de izvor de drept, argumentul instanţei de apel cu privire la existenţa unei bogate jurisprudenţe în domeniu nu poate fi primit.

A mai arătat recurentul că nici argumentul că acesta avea la îndemână normele răspunderii civile delictuale conform vechiul C. civ. nu poate fi primit întrucât răspunderea civilă delictuală era reglementată insuficient.

Art. 998 din vechiul C. civ. prevedea că "orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara".

În schimb, art. 1.349 din actualul C. civ. precizează că răspunderea civilă delictuală intervine atât pentru acţiuni, cât şi pentru inacţiuni.

În reglementarea vechiul C. civ. nu era prevăzută şi răspunderea pentru inacţiuni, ci doar pentru "fapte", iar vechiul C. civ. nu oferea o interpretare a noţiunii de "faptă".

Conform definiţiei din Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, prin "faptă" se înţelege o acţiune, un act îndeplinit de cineva, deci în sensul unanim acceptat al termenului de "faptă", nu pot fi incluse şi inacţiunile.

Prin urmare, din interpretarea gramaticală a dispoziţiilor art. 998 din vechiul C. civ. "orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara", rezultă că răspunderea civilă delictuală era prevăzută în mod expres doar pentru fapte, nu şi pentru inacţiuni.

Or, prin cererea introductivă de instanţă, reclamantul a solicitat acoperirea prejudiciului moral pentru inacţiunea Statului Român de a pune în executare, timp de 20 de ani, un titlu executoriu pentru 1 ha teren arabil, iar conform prevederilor vechiul C. civ., reclamantul nu avea un remediu legal pentru o acţiune în răspundere delictuală pentru inacţiune, ci doar pentru "faptă".

Atât timp cât definiţia unanim şi oficial acceptată de DEX pentru termenul "faptă" include doar acţiunile, a considera că această noţiune ar include şi "inacţiunile" ar însemna să se realizeze o eroare gramaticală, să fie nesocotite normele de interpretare literală a textului, să se adauge la lege şi să fie încălcat principiul legalităţii.

Prescripţia este o sancţiune a pasivităţii titularului dreptului la acţiune.

Având în vedere reglementarea insuficientă a răspunderii civile delictuale pe vechiul C. civ., recurentului-reclamant nu îi poate fi imputată pasivitatea de a nu fi exercitat dreptul la acţiune, atât timp cât acesta nu a avut nicio culpă cu privire la reglementarea insuficientă a regimului răspunderii civile delictuale în reglementarea anterioară.

Prin urmare, recurentul învederează că nu a avut niciun remediu legal pentru declanşarea acţiunii pentru acoperirea prejudiciului moral înainte să cunoască că are acest drept conform legii care îi este opozabilă, respectiv cea publicată în Monitorul Oficial.

Aşadar, arată că dreptul său la acţiune s-a născut odată cu intrarea în vigoare a actualului C. civ., care prevede în mod expres posibilitatea unui subiect de drept de a fi despăgubit pentru prejudiciul moral suferit.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul în raport de soluţia pronunţată şi de dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestuia potrivit celor ce urmează:

Este nejustificată critica recurentului prin care a pretins caracterul nelegal al hotărârii din apel sub motivul că aceasta ar fi fost pronunţată cu încălcarea mai multor prevederi ale C. civ. din 2009, respectiv cele ale art. 6 alin. (5), ale art. 2512 alin. (2) şi ale art. 253 alin. (4), norme legale care - după cum corect au statuat ambele instanţe - nu sunt incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Aşa cum însuşi recurentul arată prin recursul său, prin cererea dedusă judecăţii a solicitat obligarea Statului Român la plata de despăgubiri morale pentru încălcarea dreptului la proprietate şi a dreptului la demnitate prin inacţiunea (atribuită acestuia sau organelor sale) punerii în executare timp de 20 de ani a unui titlu executoriu care îi recunoştea dreptul la constituirea proprietăţii cu 1 ha teren arabil în baza Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 44/1994 şi la punerea în posesie cu acesta (decizia civilă nr. 31/28 ianuarie 2003 a Tribunalului Caraş-Severin pronunţată în dosarul nr. x/2002 având ca reclamant pe autorul recurentului B. şi ca pârâte Comisia Judeţeană de aplicare a fondului funciar şi Prefectura Judeţului Caraş-Severin). Prin hotărârile pronunţate în cauză, acţiunea a fost calificată a fi una petitorie, iar dreptul dedus judecăţii, unul de creanţă, supus regulilor prescripţiei extinctive instituite prin Decretul nr. 167/1958, dată fiind stabilirea naşterii acestuia încă de la momentul constatării imposibilităţii executării silite (prin procesul-verbal de încetare a executării silite încheiat la 14.08.2006 în dosarul execuţional nr. x/2005, prin care s-a constatat imposibilitatea punerii în executare a prevederilor titlului executoriu cu privire la obligaţia "de a face", respectiv de a emite titlu de proprietate pentru 1 ha teren arabil şi de a pune în posesie pe creditori), respectiv la 14.08.2006.

Deşi admite că dreptul de a solicita despăgubiri morale s-a născut la momentul constatării imposibilităţii executării silite, adică în anul 2006, recurentul pretinde totuşi că acesta este supus reglementării date de Noul C. civ., în esenţă, întrucât în reglementarea vechiul C. civ. acordarea de daune morale nu era reglementată, în timp ce art. 253 alin. (4) din C. civ. adoptat în 2009 prevede expres că persoana fizică poate cere despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial. De asemenea, criticând drept o aplicare greşită a dispoziţiilor de drept material trimiterea pe care instanţa de apel o face la temeiul oferit de răspunderea civilă delictuală, recurentul a pretins că art. 998-999 din vechiul C. civ. nu oferea un temei legal suficient pentru a acţiona deoarece din interpretarea gramaticală a art. 998 se înţelege că răspunderea civilă delictuală era prevăzută în mod expres doar pentru fapte, nu şi pentru inacţiuni (cum e cazul în speţa sa).

Cum, în sistemul de drept românesc, jurisprudenţa nu este izvor de drept, recurentul pretinde că nu a avut un remediu legal efectiv de a acţiona anterior intrării în vigoare a noului C. civ., astfel că în virtutea art. 6 alin. (5) din Noul C. civ. (potrivit căruia dispoziţiile legii noi se aplică situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare) dreptului său i se aplică reglementarea actuală, inclusiv sub aspectul prescripţiei extinctive care prevede în cuprinsul art. 2512 alin. (2) că instanţa nu poate invoca prescripţia din oficiu.

Aceste teze nu pot fi primite, în primul rând întrucât pe baza lor recurentul pretinde în mod contradictoriu că, întrucât nu a avut cadrul legal pentru a acţiona în vederea reparării prejudiciului moral suferit, dreptul lui subiectiv se încadrează ipotezei normei tranzitorii a art. 6 alin. (5) din Noul C. civ., ca situaţia juridică născută după intrarea în vigoare a acestuia, căreia îi devin aplicabile dispoziţiile legii noi, deşi tot el admite că dreptul de a solicita despăgubiri morale s-a născut la momentul constatării imposibilităţii executării silite, adică în anul 2006.

Imposibilitatea de acţiona pentru repararea dreptului, sub motivul că vechiul C. civ. nu reglementa, de maniera explicită în care o face în prezent C. civ. din 2009, dreptul persoanei prejudiciate de a cere despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial ce i-a fost cauzat, este doar una afirmată, neputând fi primită susţinerea că, în lipsa unei consacrări exprese în lege, dreptul la repararea patrimonială a prejudiciilor morale nu era admisă ori recunoscută.

Chiar dacă în sistemul de drept românesc jurisprudenţa nu e recunoscută ca izvor de drept, aceasta semnifică doar că în sine jurisprudenţa nu poate fi creatoare de drept, însă nu-i poate fi negat acesteia, alături de doctrină, un important rol în conturarea instituţiilor juridice consacrate la nivel legislativ şi în orientarea aplicării legii, mai ales atunci când în discuţie este o jurisprudenţă constantă şi substanţială.

Repararea pecuniară a prejudiciului nepatrimonial a fost admisă fără rezerve în doctrina şi jurisprudenţa de drept civil conturate sub vechiul C. civ. pornindu-se chiar de la argumentul de text al art. 998-999 care folosea termenul de prejudiciu fără a distinge între prejudiciul patrimonial şi cel moral, ceea ce înseamnă că obligaţia de reparaţie prevăzute de aceste texte privea ambele categorii de prejudicii: materiale şi morale, deopotrivă.

Sub regimul de reglementare al aceluiaşi vechi C. civ., posibilitatea acordării de despăgubiri (reparaţii materiale) pentru prejudicii de ordin moral a fost suprimată doar ca urmare a adoptării de către fostul Tribunal Suprem a deciziei nr. VII/1952, decizie care a avut la bază raţiuni ideologice (incompatibilitatea dintre principiile fundamentate ale legislaţiei socialiste şi specularea unui prejudiciu moral, văzut ca sursă de îmbogăţire) impuse de sistemul politic care le promova (cel comunist), dar care au dispărut odată cu acesta. Situaţia daunelor morale în acest interval de timp, al regimului comunist, nu susţine, ci contrazice teza recurentului întrucât sub acelaşi regim de reglementare al vechiul C. civ., pentru interzicerea acordării acestora a fost nevoie de intervenţia fostului Tribunal Suprem care a pronunţat o decizie cu putere obligatorie pentru a stopa şi interzice o jurisprudenţă generalizată, favorabilă recunoaşterii şi acordării de reparaţii pentru daune morale, jurisprudenţă ce avea la bază o aplicare nediferenţiată a legii (art. 998-999 din C. civ.), cum s-a arătat.

Ulterior căderii regimului comunist, nu doar că au dispărut raţiunile ideologice care au stat la baza adoptării deciziei nr. VII/1952 a Tribunalului Suprem, dar legislaţia nou adoptată a cunoscut consacrări in terminis în privinţa posibilităţii şi chiar obligativităţii reparării acestui fel de prejudicii, fiind de amintit în acest sens dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, art. 9 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale ori art. 2 alin. (5) din Legea nr. 48/1992 a audiovizualului, etc.

Prin urmare, este neconformă realităţii susţinerea recurentului potrivit căreia în anul 2006, când s-a născut dreptul său de a cere daune morale, repararea prejudiciului moral decurgând din încălcarea drepturilor nepatrimoniale nu era posibilă deoarece nu era prevăzută de lege. Reglementarea expresă a posibilităţii celui prejudiciat de a pretinde repararea patrimonială inclusiv a daunelor morale suferite, regăsită în cuprinsul art. 253 alin. (4) din Noul C. civ., nu demonstrează nicidecum - aşa după cum valorifică recurentul atare împrejurare - că anterior, sub reglementarea vechiul C. civ., această posibilitate nu exista, nu era îngăduită ori admisă. Dimpotrivă, într-o interpretare constantă, consecventă şi unanimă a termenului de "prejudiciu" regăsit în cuprinsul art. 998-999 din vechiul C. civ., doctrina şi jurisprudenţa au stabilit că noţiunea este una cuprinzătoare, care priveşte, deopotrivă, prejudicii de ordin material şi/sau moral.

În acelaşi sens, nu poate fi primită teza acestuia în sensul că dispoziţiile art. 998-999 din vechiul C. civ., care consacrau răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, nu ar fi oferit un temei suficient recurentului de a acţiona pentru repararea prejudiciului moral pretins cauzat, întrucât în vechea reglementare - spre deosebire de cea actuală, regăsită în cuprinsul art. 1349 din Noul C. civ. - nu era prevăzută răspunderea pentru inacţiuni, ci doar pentru fapte (în înţelesul de acţiuni).

Sub regimul de reglementare a vechiul C. civ., fapta ilicită era definită ca orice faptă a omului prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane, iar doctrina şi jurisprudenţa au dat un înţeles extensiv noţiunii de faptă ilicită, care putea angaja răspunderea civilă delictuală nu doar când se aducea atingere unor drepturi subiective stricto sensu, ci şi atunci când erau prejudiciate anumite interese ale persoanelor; în aceeaşi viziune extensivă, era unanim admis că fapta ilicită putea fi, deopotrivă, o faptă comisivă, dar şi o faptă omisivă, inacţiunea ilicită, care putea consta în neîndeplinirea unei activităţi ori neluarea unei măsuri atunci când această activitate sau această măsură trebuia, potrivit legii, să fie întreprinsă de către o anumită persoană (inacţiunea fiind descrisă tot ca un comportament, o "acţiune" împotriva legii, de natură a angaja răspunderea autorului său).

Este, deci, lipsită de fundament teza recurentului conform căreia acesta nu dispunea de un remediu legal efectiv, în vederea protejării dreptului său la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile morale pretins cauzate prin inacţiunea organelor statului, în dispoziţiile instituţiei răspunderii civile delictuale, care n-ar fi fost aplicabile pentru inacţiune, ci doar pentru "fapte".

Argumentul de terminologie pe care recurentul îl utilizează cu trimitere la definiţia dată conform Dex termenului de "faptă" este el însuşi insuficient câtă vreme termenii ori conceptele juridice pot avea sensuri ori înţelesuri diferite de cele utilizate în limbajul curent, devenind noţiuni autonome ale căror sensuri ori sferă de cuprindere izvorăsc din sensul legii ori din interpretarea şi aplicarea dată acesteia în literatura de specialitate şi în jurisprudenţa instanţelor.

Prin urmare, pentru a determina sensul exact al noţiunii de faptă ilicită sub regimul vechiul C. civ., recurentul avea a se raporta nu la Dex, ci la sensul autonom al termenului juridic de "faptă ilicită", astfel cum a fost el conturat în doctrină şi în jurisprudenţa generalizată a instanţelor, termen autonom care privea deopotrivă încălcări ale drepturilor subiective/intereselor persoanelor prin acţiuni, dar şi prin inacţiuni, adică prin neluarea acelor măsuri ori prin neîndeplinirea acelor activităţi impuse de lege.

Faptul că legea/dreptul nu era suficient de descriptiv (în tot cazul, nu la nivelul de detaliu regăsit în actualul C. civ.) nu îl îndreptăţeşte pe recurent să îl considere insuficient, nepotrivit ori neadaptat situaţiei lui litigioase şi, pe acest temei, să îl ignore ori să-l nesocotească spre a fi "descoperit" abia în cuprinsul reglementării din 2009 a C. civ., pentru a justifica în acest fel naşterea dreptului său la acţiune la acest moment.

Din acest motiv, dreptul său la acţiune nu poate să constituie, aşa cum pretinde recurentul, "o situaţie juridică născută" după intrarea în vigoare a noului C. civ. în sensul art. 6 alin. (5) din cod, căruia să-i fie aplicabile dispoziţiile acestuia, cu referire specială la cele din materia prescripţiei extinctive, cât timp a rezultat din datele cazului că imposibilitatea aducerii la îndeplinire pe cale silită a titlului executoriu, sub aspectul obligaţiilor "de a face" impuse debitorilor (de a emite titlul de proprietate şi de a proceda la punerea în posesie a creditorului) a fost constatată încă din 14.08.2006, prin procesul-verbal al executorului judecătoresc din dosarul execuţional nr. x/2005. În plus, norma tranzitorie invocată nu poate fi incidentă cauzei, aceasta fiind menită să rezolve posibile conflicte de aplicare în timp a legii, generate de legi viitoare, care ar intra în conflict cu actuala reglementare a Noului C. civ., situaţie neregăsită în cauză.

În considerarea celor de mai sus arătate, Înalta Curte apreciază că recurentul dispunea anterior adoptării noului C. civ. (2009) de un cadru legal clar şi eficient atât pentru realizarea dreptului său în natură (cel recunoscut prin titlu executoriu) - apelând la mecanismele special create prin dispoziţiile art. 64 ale Legii nr. 18/1991 modificată şi completată prin Legea nr. 169/1997 ori la cele ale dreptului comun cuprinse în art. 5803 ale C. proc. civ. la care face trimitere şi procesul-verbal al executorului judecătoresc din 14.08.2006 -, cât şi a celui la despăgubiri pentru un presupus prejudiciu moral cauzat prin neexecutarea titlului executoriu de către stat ori de către organele sale, neputându-se vorbi, la data naşterii dreptului la acţiune, de un cadru legal lacunar, cu referire la o pretinsă nereglementare a dreptului la dezdăunări pentru prejudicii morale ori despre un temei legal insuficient, cu referire la aplicabilitatea instituţiei juridice a răspunderii civile delictuale doar pentru fapte ilicite comisive.

Este, deci, legală soluţia instanţei de apel care a reţinut că reclamantul a dedus judecăţii o acţiune având ca obiect recunoaşterea unui drept de creanţă, acela de a fi despăgubit pentru prejudiciile de ordin moral acuzate, drept supus prescripţiei extinctive conform prevederilor Decretului nr. 167/1958, aplicabil la data de 14.08.2006 (şi în virtutea normelor tranzitorii ale art. 201 din Legea nr. 71/2011), când s-a constatat imposibilitatea executării pe cale silită a obligaţiilor decurgând din titlul executoriu şi când s-a stabilit că a luat naştere dreptul reclamantului la acţiune.

Pentru a-şi acoperi pasivitatea, inacţiunea (semnalată de instanţele de fond, în primul rând, cu referire la nevalorificarea a însuşi dreptului recunoscut reclamantului ori autorului său prin titlul executoriu) timp de mai mult de 15 ani, recurentul a invocat nefondat un cadru legal lacunar şi o reglementare insuficientă a instituţiei răspunderii civile delictuale sub reglementarea vechiul C. civ., doar spre a evita rigorile legii, incidente în cauză sub forma reţinerii consecinţelor intervenirii prescripţiei extinctive care, sub reglementarea Decretului nr. 167/1958 era consacrată ca o instituţie juridică de ordine publică, ceea ce permitea instanţei invocarea din oficiu a excepţiei de prescripţie, astfel cum s-a şi întâmplat în cazul dedus judecăţii.

În considerarea tuturor acestor motive, apreciind că este nefondat, Înalta Curte va respinge recursul formulat conform art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 956 A din 28 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.