State liability for moral damages from aviation accident upheld after cassation appeal declared null

Şedinţa publică din data de 22 mai 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă în data de 01.10.2020, sub nr. x/2020, reclamanţii A., B., C., D., E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, obligarea acestuia la plata următoarelor pretenţii:

- daune morale şi materiale pentru decesul numitului F., astfel: pentru B. - suma de 800.000 de euro (calculată la cursul leu/euro BNR din ziua plăţii) - cu titlu de daune morale, în calitate de mamă a victimei decedate; pentru A. - suma de 800.000 euro (calculată la cursul leu/euro BNR din ziua plăţii) - cu titlu de daune morale, în calitate de tată al victimei decedate; pentru C. - suma de 600.000 euro (calculată la cursul leu/euro BNR din ziua plăţii) - cu titlu de daune morale, in calitate de soră a victimei decedate;

- daune morale şi materiale pentru decesul numitului G., astfel: pentru D. - suma de 800.000 euro (calculată la cursul leu/euro BNR din ziua plăţii) - cu titlu de daune morale, în calitate de mamă a victimei decedate; pentru E. - suma de 600.000 euro (calculată la cursul leu/euro BNR din ziua plăţii) - cu titlu de daune morale, în calitate de soră a victimei decedate;

Au mai solicitat reclamanţii şi obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare şi actualizarea despăgubirilor cu rata inflaţiei BNR, începând cu data săvârşirii faptei ilicite (05.07.2010) şi până la achitarea efectivă a despăgubirilor; cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1.381, 1.391-1.392 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Prin cererea de intervenţie principală, numita H. a solicitat acordarea de daune morale pentru decesul numitului I., în cuantum de 600.000 euro (calculat la cursul leu/euro BNR din ziua plăţii), în calitate de soră a victimei decedate.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 650/02.05.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte cererea principală; l-a obligat pe pârât la plata, către reclamanţii B. şi A., în calitate de părinţi ai victimei F., a sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru fiecare dintre aceştia; l-a obligat pe pârât la plata, către reclamanta C., a sumei de 150.000 euro, cu titlu de daune morale, în calitate de soră a victimei F.; l-a obligat pe pârât la plata, către reclamanta D., a sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale, în calitate de mamă a victimei G.; l-a obligat pe pârât la plata, către reclamanta E., a sumei de 150.000 euro, cu titlu de daune morale, în calitate de soră a victimei G.; a admis, în parte, cererea de intervenţie în interes propriu; l-a obligat pe pârât la plata, către reclamanta-intervenientă, a sumei de 150.000 euro, cu titlu de daune morale, în calitate de soră a victimei I.; a admis capetele de cerere accesorii; l-a obligat pe pârât la plata dobânzii legale penalizatoare calculate pentru fiecare sumă stabilită cu titlu de despăgubire, de la data producerii accidentului 05.07.2010 şi până la data achitării efective a daunelor acordate.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 983A/19.06.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de reclamanţii A., B., C., D., E. şi de intervenienta H. împotriva sentinţei; a admis apelul principal formulat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale şi a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a redus despăgubirile morale pentru părinţii victimelor de la suma de 200.000 euro fiecare, la suma de 100.000 euro fiecare, iar pentru surorile victimelor de la suma de 150.000 euro fiecare, la suma de 75.000 euro fiecare, sume ce vor fi plătite în RON la cursul BNR al euro din data plăţii; a stabilit că data de la care este datorată dobânda legală penalizatoare este data rămânerii definitive a prezentei hotărâri; a menţinut, în rest, sentinţa civilă apelată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Apărării Naţionale.

A arătat recurentul că decizia atacată este lipsită de suport probator şi legal, soluţia adoptată fiind pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În cauză, instanţa de apel nu a înlăturat susţinerile Ministerului Apărării Naţionale faţă de motivele părţii adverse, dar nici nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat.

În considerentele hotărârii recurate, instanţa de apel a reţinut că răspunderea pentru fapta lucrului ce aparţine paznicului juridic al bunului este fundamentată pe o prezumţie de răspundere, de garanţie privind riscul în activitate, pentru antrenarea căreia este necesară îndeplinirea următoarelor cerinţe: dovada prejudiciului, precum şi a raportului de cauzalitate între fapta lucrului şi prejudiciu.

Nu pot fi acceptate aspectele reţinute de instanţa de apel, potrivit cărora simpla dovadă a cazului fortuit nu ar fi suficientă şi că paznicul juridic trebuie să facă dovada faptei victimei înseşi.

Totodată, în mod greşit, instanţa de apel a arătat că nu pot fi primite criticile apelantului-pârât Ministerul Apărării Naţionale, potrivit cărora "nu se poate reţine fapta ilicită în sarcina sa, precum şi faptul că vinovăţia acestuia este înlăturată prin existenţa cazului fortuit".

Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre fără a ţine cont de existenţa cauzei de neimputabilitate a cazului fortuit, în contextul în care evenimentul de aviaţie şi urmările acestuia au fost determinate de acţiunea unui factor obiectiv şi imprevizibil, independent de voinţa şi conştiinţa personalului navigant, tehnic şi de asigurare a zborului.

Acest fapt rezultă tocmai din Raportul de expertiză tehnică judiciară - specialitatea aviaţie, întocmit de expertul tehnic judiciar ing. J. şi din Raportul de expertiză tehnică judiciară - specialitatea metalurgie, întocmit de expertul tehnic judiciar dr. ing. K..

În speţă, reclamanţii nu demonstrează întrunirea, în mod cumulativ, a condiţiilor mai sus enumerate, prevăzute de C. civ., pentru a putea fi angajată răspunderea Ministerului Apărării Naţionale pentru fapta proprie.

În consecinţă, deoarece în cauză s-a dovedit existenţa cazului fortuit, instituţia militară este exonerată de răspunderea civilă delictuală, astfel că soluţia pronunţată de instanţa de apel este netemeinică şi nelegală.

Stabilirea şi acordarea daunelor morale trebuie să aibă în considerare atât prevederile legislative, cât şi jurisprudenţă din România, tocmai pentru a preveni transformarea acestor procese într-o modalitate de câştig pentru părţile civile, apreciere conform căreia, cu cât suma acordată cu acest titlu este mai mare, cu atât suferinţa părţilor vătămate sau afectate este mai ameliorată, fiind considerată imorală.

Astfel, instanţele de judecată nu ar trebui să ia în calcul, la stabilirea valorii daunelor morale, sumele solicitate de reclamanţi, în condiţiile în care probele administrate nu justifică aceste pretenţii, având în vedere şi criteriile nepatrimoniale ale prejudiciului adus (importanţa prejudiciului, durata şi intensitatea suferinţelor psihice, tulburările vieţii sociale şi neajunsurile suferite de reclamanţi ca urmare a decesului militarilor), ci aproximarea cuantumului daunelor acordate trebuie realizat în mod obiectiv, just, raţional, echitabil, dar si rezonabil.

În acest sens, ulterior catastrofei ce a avut loc în data de 05.07.2010 în localitatea Tuzla, Unitatea Militară 02145 Constanţa a pus în plată drepturile băneşti cuvenite ca urmare a accidentului aviatic, în conformitate cu actele normative incidente în vigoare, precum şi a celor specifice Ministerului Apărării Naţionale aplicabile pentru perioada respectivă.

Toate drepturile băneşti ce au fost acordate victimelor accidentului aviatic au fost înaintate prin Adresa nr. x/10.02.2022, în vederea administrării ca probe în dosarul cauzei.

Totodată, conform Ordonanţei Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare, înregistrată cu nr. x/23.05.2018, s-a precizat că evenimentul de aviaţie, precum şi urmările acestuia au fost consecinţa acţiunii unui factor obiectiv şi imprevizibil, independent de voinţa şi conştiinţa personalului navigant tehnic şi de asigurare a zborului, existând astfel o cauză de neimputabilitate, respectiv cazul fortuit.

Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare a cauzei, relativ la suferinţele fizice sau psihice suferite de victime sau rudele victimelor unor accidente, precum şi consecinţele negative ale acestor accidente cu privire la viaţa particulară, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probele administrate.

Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudenţa naţională, cât şi jurisprudenţa CEDO ar trebui să furnizeze criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri şi, respectiv, pot evidenţia limitele de apreciere a cuantumului acestora.

Astfel, prin raportare la cele menţionate anterior, recurentul apreciază că sumele acordate de instanţa de apel cu titlu de daune morale sunt în continuare la o valoare foarte mare faţă de circumstanţele concrete ale situaţiei de fapt dovedite în cauză, având în vedere şi despăgubirile acordate deja familiilor victimelor, conform actelor normative în vigoare.

Instanţa de apel a reţinut că, în lipsa înfăţişării H.G. nr. 0435/1992 - act normativ cu caracter nepublic - "nu se poate determina ce anume tipuri de prejudicii ar putea fi acoperite în temeiul acestuia, criteriile avute în vedere şi căror persoane li se acordă (...)".

Recurentul învederează că, în temeiul dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., potrivit principiului rolului activ, instanţa de judecată este chemată să stabilească adevăratele raporturi dintre părţi şi, totodată, are îndatorirea ca, fără a încălca dreptul părţilor de a-şi face probele şi susţinerile lor, să dispună, din proprie iniţiativă, administrarea oricăror probe şi să întreprindă orice demers procesual susceptibil a duce la descoperirea adevărului în cauză.

Prin urmare, nimic nu împiedica instanţa de apel să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, sens în care să dispună administrarea probelor pe care le considera necesare în speţă, să pună în vedere instituţiei militare să comunice instanţei şi părţilor H.G. nr. 0435/1992.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel prin hotărârea recurată, Ministerul Apărării Naţionale a achitat reclamanţilor despăgubiri, potrivit adresei menţionate anterior, în temeiul dispoziţiilor H.G. nr. 0435/04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar (denumită în continuare H.G. nr. 0435/04.08.1992).

Potrivit dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 80/1995):

"(1) Ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor în activitate şi celor în rezervă, concentraţi sau mobilizaţi în unităţi militare, li se acordă despăgubiri pentru cazurile de invaliditate sau de deces produse ca urmare a unor acţiuni militare, prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul şi din cauza serviciului militar sau a unor misiuni în cadrul forţelor internaţionale destinate' menţinerii păcii ori constituite îh scopuri umanitare. (2) Cuantumul despăgubirilor ce se acordă cadrelor devenite invalide, respectiv urmaşilor celor decedate, se stabileşte prin hotărâre a Guvernului".

Arată că H.G. nr. 0435/04.08.1992 stabileşte cuantumul despăgubirilor mai sus menţionate.

Astfel, neexistând o altă hotărâre a Guvernului, care să reglementeze acest cuantum, recurentul apreciază că H.G. nr. 0435/04.08.1992 îşi produce, în continuare, efectele, nefiind abrogată implicit de intrarea în vigoare a Legii nr. 80/1995.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimaţii-reclamanţi A., B., C., D., E. şi intimata-intervenientă H. au invocat excepţia de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., respectiv, pe de o parte, recurentul-pârât nu a arătat ce dispoziţii legale a interpretat sau aplicat greşit instanţa de apel, iar, pe de altă parte, acesta face trimiteri la prevederi legale ce excedează cadrul procesual.

În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, sens în care au arătat că hotărârea atacată este suficient motivată, rezultând, cu claritate, raţionamentul juridic pe care l-a avut instanţa de judecată în pronunţarea hotărârii.

Cu privire la critica recurentului potrivit căreia instanţa de apel nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, arată că instanţa de apel a analizat toate argumentele recurentului-pârât şi a explicat cu claritate de ce susţinerea acestuia cu privire la faptul că existenţa cazului fortuit împiedică acordarea daunelor morale, nu poate fi avută în vedere.

Instanţa de control judiciar a analizat judicios îndeplinirea tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale, precum şi existenţa unui motiv de neimputabilitate, precum cazul fortuit.

Faptul că recurentul-pârât (care, atât prin apelul formulat, cât şi prin recurs, confundă răspunderea pentru lucruri cu răspunderea pentru fapta proprie) nu a fost convins de argumentele instanţei de apel, nu înseamnă că acestea nu au existat sau nu au fost suficient de clare şi explicite încât să fie în măsură să ducă la concluzia că hotărârea este nemotivată.

Cu privire la apărarea formulată de către recurent, în sensul că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, fiind în prezenţa unui caz de exonerare de răspundere (cazul fortuit), este de observat că temeiul de drept al acţiunii formulate în prezenta cauză are la bază răspunderea pentru fapta lucrului, răspundere prevăzută în mod expres la art. 1.000 alin. (1) teza a II-a din vechiul C. civ. (art. 1.376 alin. (1) noul C. civ.).

Mai mult, prevederile din noul C. civ. nu sunt aplicabile, având în vedere că fapta prejudiciabilă s-a produs în 2010, anterior intrării în vigoare a noul C. civ.

Contrar susţinerilor recurentului, în cazul răspunderii pentru fapta lucrului nu există condiţia vinovăţiei, astfel cum există în situaţia răspunderii pentru fapta proprie.

Inexistenţa acestei condiţii este datorată faptului că acest tip de răspundere este o răspundere obiectivă, existenţa ei fiind subordonată stabilirii unui raport cauzal între pagubă şi faptul generator al acesteia.

Acest lucru este confirmat de către Curtea Supremă a României, prin Decizia nr. 333/17.01.1939.

Prin urmare, prezenta acţiune este explicită sub aspectul cauzei cererii de chemare în judecată - o răspundere civilă delictuală rezultată din fapta lucrului aflat sub paza pârâtului.

Răspunderea pe acest temei este antrenată dacă prejudiciul este produs de lucruri neînsufleţite atât mobile, cât şi imobile, fără distincţie dacă acestea, prin natura lor, sunt sau nu potenţial periculoase, fără distincţie daca au sau nu dinamism propriu.

Cazul fortuit nu reprezintă o cauză de înlăturare a răspunderii civile pentru lucruri, astfel că recurentul nu este exonerat de răspundere pentru prejudiciile aduse de bunul aflat sub paza sa.

Cazul fortuit reţinut în dosarul penal are doar efectul unei cauze de înlăturare a răspunderii penale, nicidecum de exonerare de răspundere civilă în cazul situaţiei de faţă - răspunderea pentru lucruri.

Situaţia de caz fortuit a intervenit ca urmare a unei defecţiuni tehnice a lucrului aflat sub paza juridică a pârâtului, defecţiune ce a condus la prăbuşirea aeronavei în care se aflau victimele şi la moartea extrem de violentă a acestora (au fost arşi de vii).

Răspunderea pentru lucruri a fost reglementată tocmai pentru astfel de situaţii - când prejudiciul s-a produs din cauza lucrului (inclusiv o defecţiune tehnică sau un viciu ascuns) - pentru a proteja, astfel, victimele.

După cum se poate observa din cuprinsul hotărârii atacate, instanţa de apel a analizat în mod judicios dacă sunt îndeplinite condiţiile privind răspunderea pentru lucruri (paginile 32-34 din hotărârea atacată), iar pârâtul, prin recursul formulat, nu a adus niciun argument care să combată cu adevărat ceea ce deja a reţinut instanţa de apel.

Dimpotrivă, acesta s-a rezumat la a reitera motivele din apel, fără să efectueze o reală critică a argumentelor instanţei.

Împrejurarea cu valoare de caz fortuit reprezentată de prăbuşirea, din cauza unei defecţiuni tehnice, a aeronavei aflată sub paza pârâtului, în care se aflau cei trei soldaţi ai căror moştenitori sunt reclamanţii, nu are semnificaţia unei cauze exoneratoare de răspundere civilă, căci ea este însăşi cauza generatoare a obligaţiei de despăgubire, în corelaţie, desigur, cu neîndeplinirea obligaţiilor rezultate din art. 49 din Statut, fiind vorba despre producerea riscului care ar fi trebuit asigurat prin lege specială.

De altfel, susţinerea pârâtului privitoare la exonerarea sa de la răspundere civilă prin intervenirea unui caz fortuit este combătută tocmai de faptul că pârâtul a făcut în mod voluntar plata către urmaşii victimelor a sumelor de bani menţionate în cuprinsul întâmpinării, corespunzător unor drepturi băneşti recunoscute prin mai multe acte normative privitoare la militarii decedaţi în urma participării la acţiuni militare, precum cea din litigiu.

În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la diminuarea daunelor morale, pârâtul nu a arătat în concret care sunt prevederile legale pe care instanţa le-a încălcat, precum şi că acesta este un motiv de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a hotărârii.

Ceea ce trebuie, în concret, evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu şi să aducă acea satisfacţie de ordin moral celui prejudiciat.

Din lecturarea hotărârii atacate, se poate observa că instanţa de apel a avut în vedere la estimarea despăgubirilor jurisprudenţa naţională şi faptul că despăgubirile trebuie să asigure o alinare, compensare a suferinţei, deoarece părţile nu pot fi puse în situaţia anterioara, iar prejudiciul acestora nu poate fi acoperit integral.

Faptul că sumele acordate cu titlu de despăgubiri sunt într-un cuantum neagreat de către recurentul-pârât nu înseamnă că sunt acordate cu încălcarea legii sau fără ca instanţa să fi avut în vedere jurisprudenţa naţională.

Arată că H.G. nr. 0435/4.08.1992 şi art. 21 din Legea nr. 80/1995, invocate de către pârât, nu sunt în măsură să conducă la respingerea/diminuarea daunelor morale acordate.

În acest sens, precizează că H.G. nr. 0435/04.08.1992 are ca obiect reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar.

Totodată, nu există niciun text de lege din care să rezulte că pârâtul nu acordă despăgubiri cu titlu de daune morale, în temeiul răspunderii civile delictuale.

Faptul că, în temeiul legii sau al normelor interne, MAPN acordă şi anumite compensaţii unor membrii ai familiei, acest lucru nu înlătură obligaţia acestuia de a răspunde dacă în sarcina sa sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Normele de drept special (precum H.G. nr. 0435/1992) se completează cu cele de drept comun (C. civ.), nicidecum nu le înlătură, în lipsa unor dispoziţii exprese.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., aspectul încadrării criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3), iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Rezultă, aşadar, din conţinutul acestor prevederi, că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar şi ca motivele formulate să fie subsumabile cazurilor de casare expres şi limitativ reglementate de lege.

În consecinţă, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac este sancţionată cu nulitatea.

Aceasta întrucât motivarea recursului presupune nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată, ci şi expunerea criticilor care, din punct de vedere legal, să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres reglementate potrivit dispoziţiilor menţionate anterior.

Înalta Curte constată că, deşi formal încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prevederi legale care au în vedere situaţia în care instanţa a aplicat greşit normele de drept material, când a recurs la textele de lege incidente pricinii, dar fie le-a încălcat, fie le-a aplicat în mod greşit, recurentul-pârât nu a formulat, în concret, critici de nelegalitate încadrabile în acest motiv sau în celelalte motive de casare prevăzute de lege.

În realitate, memoriul de recurs, care se întinde pe mai multe pagini şi în conţinutul căruia se fac referiri la texte de lege, se bazează pe susţineri cu caracter general, fără a se arăta, în concret, modalitatea în care au fost încălcate acestea de către instanţa de apel, recurentul-pârât urmărind, în esenţă, doar reţinerea unei alte forme de răspundere civilă, în afara cadrului dedus judecăţii de către intimaţii-reclamanţi, respectiv de către intimata-intervenientă, pentru ca, în această manieră, să justifice o eventuală încălcare a dispoziţiilor de drept material a căror aplicabilitate nu a fost reţinută în speţă.

- Printr-o primă critică, recurentul-pârât invocă existenţa unei nemotivări a deciziei atacate, prin aceea că "hotărârea recurată nu cuprinde o analiză efectivă a apărărilor părţilor litigante".

Examinând posibilitatea de încadrare a criticilor invocate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că acestea au un caracter pur formal, nefiind apte a declanşa un control de legalitate a deciziei instanţei de apel.

Astfel, se observă că deşi recurentul a invocat că decizia atacată ar fi afectată de viciul unei nemotivări corespunzătoare, a omis să indice, în concret, ce argumente juridice legate de obiectul cauzei şi expuse prin cererea sa de apel au fost ignorate de către instanţa de prim control judiciar.

Or, pentru a se reţine incidenţa acestui motiv de casare, era necesar să se arate, într-o manieră efectivă, lipsa motivării în legătură cu critici punctuale, deduse judecăţii de către pârâtul-apelant, simplele sale susţineri generice, în sensul că "hotărârea judecătorească trebuia să cuprindă, în motivarea sa, argumentele care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată", nefiind apte a declanşa verificarea jurisdicţională specifică prezentei căi extraordinare de atac.

În egală măsură, nici critica în sensul că instanţa de apel "nu ar fi înlăturat susţinerile pârâtului faţă de motivele părţii adverse" nu reprezintă un veritabil aspect de nelegalitate, din moment ce omite a arăta, în concret, în acord cu cele arătate anterior, care dintre susţinerile sale sau dispoziţiile legale incidente nu au fost analizate de către instanţa de apel, situaţie care să fi condus, astfel, la pronunţarea unei soluţii insuficient motivate.

În realitate, recurentul nu procedează la o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în acest motiv de casare, ci îşi exprimă dezacordul în raport cu soluţia pronunţată, reproşând, totodată, maniera în care au fost administrate şi interpretate probele, sens în care, în dezvoltarea prezentei critici, menţionează, în mod expres, că "decizia recurată este lipsită de suport probator."

Or, asemenea consideraţii nu reflectă o situaţie dintre cele reglementate de motivul de casare referitor la nemotivare, ci relevă, de fapt, o solicitare de reanalizare a mijloacele de probă administrate în cauză, ceea ce excedează verificărilor instanţei de recurs, motiv pentru care devine incidentă sancţiunea nulităţii, potrivit prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., critica formulată neputând fi primită.

- Nici susţinerile referitoare la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material, de către instanţa de apel, nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate, subsumabilă motivului de recurs invocat.

În acest sens, sub un prim aspect, pretinzând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul invocă doar formal o greşită interpretare (sub forma neaplicării lor) a dispoziţiilor art. 1.351 alin. (3) C. proc. civ., referitoare la cazul fortuit, respectiv a dispoziţiilor art. 1.357-1.371 şi art. 219, respectiv art. 221 C. civ. (din perspectiva neîntrunirii cerinţelor necesare pentru reţinerea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie în sarcina sa).

Astfel, cu ignorarea considerentelor instanţei de apel, prin care s-au reţinut ca fiind incidente, în speţă, prevederile C. civ. de la 1864 (în raport cu data evenimentului care a condus la moartea celor 3 militari, 05.07.2010, şi cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.) şi fără a se grefa pe considerentele instanţei devolutive de control judiciar, care au statuat în sensul că, în speţă, este incidentă situaţia de răspundere pentru fapta lucrului - în privinţa căreia cazul fortuit nu are caracter exonerator de răspundere - recurentul-pârât s-a limitat doar la a indica o serie de prevederi legale lipsite de aplicabilitate în cauză rationae temporis, respectiv doar la a reitera criticile deduse judecăţii prin memoriul de apel (care au fost avute în vedere de către instanţa devolutivă de control judiciar în pronunţarea deciziei din apel).

Or, în legătură cu criticile deduse judecăţii în calea devolutivă de atac şi reluate, ca atare, în prezenta cale extraordinară de atac, ce vizează aspectul că în sarcina recurentului-pârât nu s-ar putea reţine existenţa unei fapte ilicite proprii, precum şi că, în speţă, ar fi aplicabilă cauza exoneratoare de răspundere a cazului fortuit, instanţa de apel a constatat că temeiul răspunderii în prezenta cauză este cel pentru prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub pază, iar nu pentru fapta proprie, respectiv că, din moment ce, în urma administrării materialului probator, s-a constatat că între prejudiciu şi fapta lucrului (aflat sub paza juridică a pârâtului) s-a stabilit existenţa unei legături de cauzalitate, "apelantul-pârât nu se poate exonera de răspundere susţinând că a luat toate măsurile necesare, în sensul că a dispus verificările necesare ori că personalul navigant avea pregătirea necesară îndeplinirii cerinţelor".

A mai reţinut instanţa de apel şi că, "în egală măsură, invocarea cazului fortuit, drept cauză străină, nu este suficientă pentru ca paznicul juridic al lucrului să poată fi exonerat de răspundere (...). Faptul că, în planul răspunderii penale, o atare împrejurare, respectiv cazul fortuit, înlătură răspunderea nu prezintă niciun fel de relevanţă juridică în speţă, aspectele de ordin civil urmând a fi analizate prin prisma regulilor proprii care au fost deja enunţate."

Or, o atare atitudine procesuală, de a relua, cu o argumentaţie identică, susţinerile deduse instanţei devolutive de control judiciar, ce nu este aptă să răspundă cerinţelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nesocoteşte existenţa judecăţii anterioare şi natura căii extraordinare de atac a recursului.

Aceasta întrucât, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului, partea interesată poate deduce judecăţii doar acele aspecte de nelegalitate, în conformitate cu motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, care îşi au corespondent în considerentele deciziei atacate.

De asemenea, în aceeaşi manieră inadecvată procedural, recurentul-pârât a adus în discuţie, în sprijinul susţinerilor formulate, aspecte privitoare la probatoriul care a stat la baza rezolvării diferite a cauzei penale (prin ordonanţa din 23 mai 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare, definitivă prin încheierea penală nr. 52/22.04.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Militar Bucureşti) - raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitate aviaţie întocmit de exp. J. şi raportul de expertiză tehnică judiciară specialitatea metalurgie întocmit de exp. K. - în scopul demonstrării că "evenimentul de aviaţie şi urmările acestuia au fost determinate de acţiunea unui factor obiectiv şi imprevizibil".

Faptul că, în urma aprecierii probatoriului, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susţinută de către recurent (cu privire la lipsa existenţei culpei sale în producerea accidentului de circulaţie) nu reprezintă un aspect apt să infirme raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel, acesta vizând, în realitate, maniera de stabilire a cadrului factual.

Or, reevaluarea situaţiei de fapt a cauzei şi oferirea unei noi interpretări materialului probator administrat în faţa curţii de apel presupun un control în temeinicie al judecăţilor înfăptuite în prezenta pricină până în prezent, nepermis instanţei de recurs, a cărei cenzură este una exclusiv în legalitate a hotărârii instanţei de apel, recursul urmărind să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, criticile astfel formulate vizează aprecierea instanţei devolutive asupra unor chestiuni de fapt, aceasta neconstituind un aspect de nelegalitate, ci, cel mult, de netemeinicie a deciziei recurate.

Drept urmare, o astfel de reevaluare, de către instanţa de recurs, a acestor aspecte, care şi-au primit o dezlegare, conform considerentelor anterior arătate, prin care s-a stabilit lipsa lor de relevanţă juridică în speţă (şi pe care partea a înţeles, în mod neconform, să le reia în prezenta cale de atac), nu presupune o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, fiind incompatibilă cu exerciţiul dreptului la recurs.

- Nici susţinerile referitoare la suma stabilită cu titlu de despăgubiri morale, acordată intimaţilor în calea ordinară de atac nu constituie veritabile critici de nelegalitate a deciziei atacate, din moment ce, pe de o parte, aduc în discuţie doar formal aspecte privitoare la cadrul legal şi criteriile jurisprudenţiale pe baza cărora se poate realiza o cuantificare a acestora, care sunt prezentate într-o manieră generală, iar, pe de altă parte, tind doar să opună o chestiune factuală, privitoare la modalitatea de apreciere, de către instanţa devolutivă de control judiciar, a despăgubirilor la care a fost obligat recurentul-pârât, respectiv susţinerea în sensul că "probele administrate nu justifică aceste pretenţii" - inadmisibilă a fi dedusă spre examinare în această fază procesuală, conform celor anterior arătate.

Aşadar, în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care a fost stabilit ca urmare a unei reevaluări a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, cum solicită recurentul-pârât, întrucât o astfel de împrejurare excedează limitelor analizei permise în prezenta cale extraordinară de atac, conform celor arătate în precedent.

Ca atare, nemulţumirea recurentului-pârât cu privire la cuantumul despăgubirii cuvenite intimaţilor nu constituie ipso facto un element care să facă obiect de analiză al instanţei de recurs.

Aceasta cu atât mai mult cu cât susţinerile referitoare la modalitatea de stabilire a daunelor morale reprezintă, la rândul lor, reiterări ale criticilor expuse în cadrul cererii de apel, care au fost avute în vedere de către instanţa devolutivă de control judiciar în pronunţarea deciziei din apel, şi care, în urma unei reevaluări a aspectelor de temeinicie din cauză (astfel cum derivă din cadrul factual şi din mărturiile membrilor de familie) şi a realizării unui examen jurisprudenţial, a procedat la o reevaluare a caracterului rezonabil al despăgubirilor şi a dispus reducerea la jumătate a sumelor stabilite de către prima instanţă.

Or, reluarea susţinerilor expuse în cererea de apel, în aceeaşi manieră inadecvată procedural, cu o argumentaţie identică, nu este în măsură să răspundă exigenţelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar acest mod de redactare a recursului - care omite a contrapune dezlegărilor instanţei de apel argumente propriu-zise - nu îngăduie determinarea limitelor investirii Înaltei Curţi.

Se observă, totodată, că în aceşti termeni se înscrie şi susţinerea recurentului-pârât în sensul că "sumele acordate de instanţa de apel, cu titlu de daune morale, sunt în continuare la o valoare foarte mare faţă de circumstanţele concrete ale situaţiei de fapt, dovedite în cauză", afirmaţie care nu permite, însă, exercitarea controlului de legalitate specific instanţei de recurs.

- Sub un alt aspect, subsumat aceluiaşi motiv de casare, se invocă, de către recurentul-pârât, şi faptul că decizia atacată ar fi fost pronunţată cu neobservarea prevederilor H.G. nr. 0435/04.08.1992, act normativ adoptat în conformitate cu dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 80/1995, potrivit cărora "cuantumul despăgubirilor ce se acordă cadrelor devenite invalide, respectiv urmaşilor celor decedate, se stabileşte prin hotărâre a Guvernului".

Critica nu poate face obiectul analizei în prezenta fază procesuală, din moment ce recurentul-pârât nu a contestat, prin critici care să fi fost deduse judecăţii în calea de atac a apelului, faptul că soluţia primei instanţe ar fi fost pronunţată cu nerespectarea acestor dispoziţii legale.

Astfel, fără a stabili aplicabilitatea, în cauză, a prevederilor H.G. nr. 0435/04.08.1992 (act normativ cu caracter nepublic, neînfăţişat în apel), instanţa devolutivă de atac s-a limitat doar la a reţine, cu ocazia verificării aspectelor de temeinicie prealabile analizării respectării condiţiei caracterului rezonabil al despăgubirilor (în cuantumul stabilit de către tribunal), că în faţa primei instanţe au fost depuse inclusiv dovezi de acordare a despăgubirilor în temeiul acestui act normativ, fără a putea stabili căror prejudicii le corespund acestea, dată fiind lipsa depunerii sale la instanţă.

De asemenea, verificând ansamblul susţinerilor formulate de către recurentul-pârât în calea devolutivă de atac, curtea de apel a mai reţinut şi că, "prin apel, apelantul-pârât nu susţine că prejudiciul invocat în cauză ar fi fost acoperit prin acordarea sumelor analizate mai sus, ci doar că acestea trebuie avute în vedere la evaluarea acestuia, apreciind că, în acest context, despăgubirile stabilite de prima instanţă sunt exagerat de mari faţă de circumstanţele concrete ale cauzei."

Or, a afirma direct în faţa instanţei de recurs incidenţa unor dispoziţii legale nededuse, spre analiză, instanţei de apel, tocmai în scopul înlăturării răspunderii juridice ce constituie obiectul litigiului pendinte (ca efect al tezei juridice a achitării, către urmaşii victimelor decedate, a despăgubirilor stabilite în conformitate cu prevederile H.G. nr. 0435/04.08.1992), cu consecinţa paralizării acestuia, este nepermis.

Aceasta întrucât pârâtul nu a formulat motive de apel prin care să combată, în concret, reţinerile primei instanţe potrivit cărora:

"tribunalul va înlătura susţinerile pârâtului potrivit cărora prejudiciile cauzate familiilor victimelor au fost acoperite, prin aceea că au fost acordate despăgubiri în baza normelor legale sau au fost acordate anumite beneficii sociale specifice reglementărilor Ministerului Apărării Naţionale, în vigoare la acel moment, aceste despăgubiri/beneficii specifice invocate având ca izvor tocmai dispoziţiile legale la care pârâtul face referire, distincte de daunele morale de drept comun pe care instanţele le pot acorda persoanelor îndreptăţite", respectiv că "aceste beneficii, respectiv plăţi compensatorii, reprezintă beneficii acordate de legiuitor în considerarea calităţii de cadru militar a victimelor şi nicidecum o limitare a răspunderii obiective a pârâtei pentru daunele morale încercate de familiile victimelor".

În consecinţă, critica apare ca fiind formulată omisso medio, nefiind susceptibilă de analiză în recurs, din moment ce contravine, astfel, dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora motivele prevăzute la alin. (1) al aceluiaşi articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului.

- În egală măsură, nici critica privitoare la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ. nu reprezintă un veritabil motiv de nelegalitate a deciziei atacate, fiind formal invocată.

Astfel, din moment ce recurentul-pârât nu a învestit instanţa de prim control judiciar cu un motiv de apel care să permită verificarea jurisdicţională a sentinţei primei instanţe inclusiv din perspectiva conformităţii acesteia cu prevederile H.G. nr. 0435/04.08.1992, formularea drept critică în recurs a pretinsei omisiuni a curţii de apel "de a pune în vedere instituţiei militare să comunice instanţei şi părţilor H.G. nr. 0435/1992" apare ca fiind formal invocată.

Aceasta întrucât, în acord cu prevederile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, iar, potrivit art. 477 alin. (1) din acelaşi cod, care consacră principiul tantum devolutum quantum apellatum, instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Aşadar, nici prin invocarea nerespectării principiului rolului activ al judecătorului, recurentul-pârât nu opune critici de natură a atrage casarea actului jurisdicţional atacat, cât timp analiza, de către instanţa de apel, a aspectului evocat de parte era oricum exclusă în raport cu limitele judecăţii, astfel cum au fost stabilite prin cererea de apel a pârâtului, susţinerea părţii neopunând, deci, o veritabilă critică de nelegalitate deciziei recurate.

Prin urmare, deşi formal încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reţine, pe de o parte, că memoriul de recurs nu cuprinde motive care să poată fi subsumate vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că nu există motive care să poată fi examinate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) din acelaşi cod.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale împotriva deciziei nr. 983 A din 19 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale împotriva deciziei nr. 983 A din 19 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.