Appeal annulled as cassation grounds restated facts, failed statutory review criteria; restitution order stands.

Şedinţa publică din data de 22 mai 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă în data de 06.01.2020, sub nr. x/2020, reclamanţii Primarul Sectorului 3 Bucureşti, A., în calitate de reprezentant al Sectorului 3 al Municipiului Bucureşti, şi Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti au chemat în judecată pe Primarul General al Municipiului Bucureşti, în calitate de reprezentant al Municipiului Bucureşti, pe Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi pe B., solicitând constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiei Primarului Municipiului Bucureşti nr. 13660/04.04.2011, prin care s-a dispus restituirea, în natură, către pârâta B. a imobilului-teren situat în Bucureşti, str. x (actualmente nr. 4A), în suprafaţă de 14.310 mp, imobil cu număr cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x Bucureşti Sectorul 3, precum şi a actelor de punere în posesie, repunerea părţilor în situaţia anterioară, rectificarea actelor de carte funciară în mod corespunzător şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu acest dosar.

În drept, au fost invocate prevederile C. civ., ale Legii nr. 213/1998, ale Legii nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 10/2001.

În data de 26.02.2020, pârâtul Municipiul Bucureşti a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, excepţia lipsei de interes, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În data de 28.02.2020, pârâta B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei calităţii procesuale active în promovarea acţiunii, precum şi excepţia puterii de lucru judecat.

Prin încheierea din 11.02.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a unit excepţia lipsei de interes, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia puterii de lucru judecat cu fondul cauzei şi a încuviinţat proba cu înscrisuri şi proba cu expertiza în specialitatea topografie.

Prin încheierea din 04.10.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea reclamanţilor, de suplimentare a expertizei, precum şi obiecţiunile formulate la răspunsul la obiecţiuni, ca neîntemeiate, reţinând că aprecierile reclamanţilor reprezintă apărării de fond, acestea urmând a fi avute în vedere la soluţionarea pe fond a cauzei, categoria de folosinţă a terenului urmând a fi stabilită de către instanţă, pe baza probelor administrate.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1951/29.12.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă. Totodată, i-a obligat pe reclamanţi la plata către pârâta B. a sumei de 10.000 RON, cu titlu de onorariu apărător ales, şi a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanţilor de reducere a onorariului apărătorului ales al pârâtei B..

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1433A/2023 din 03.11.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de către reclamanţi împotriva încheierii din data de 04.10.2022 şi a sentinţei.

Totodată, i-a obligat pe reclamanţii-apelanţi la plata către intimata-pârâtă B. a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii avocaţi în apel.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanţii Primarul Sectorului 3, A., în calitate de reprezentant al Sectorului 3 al Municipiului Bucureşti, şi Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin Primar A..

Recurenţii-reclamanţi susţin că hotărârea atacată nu este motivată corespunzător şi că a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept.

În acest sens, precizează că instanţa de apel nu a analizat problemele de drept deduse judecăţii prin raportare la susţinerile părţilor, la cadrul normativ aplicabil şi la probatoriul administrat în cauză.

În concret, în motivarea hotărârii atacate sunt reluate argumentele primei instanţe, expuse de către intimaţii-pârâţi prin cererile depuse la dosarul cauzei, fără a le analiza şi fără ca aceasta să se pronunţe faţă de criticile aduse primei hotărâri.

Arată că, potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească va cuprinde, printre altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Susţin că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În aceste condiţii, arată că li s-a cauzat o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă, pentru a se asigura accesul la toate gradele de jurisdicţie.

Apreciază că, în cauză, instanţa de judecată că nu a aplicat şi nu a interpretat corect actele normative incidente în materie, respectiv nu a avut în vedere susţinerile reclamanţilor.

Susţin atât existenţa unei motivări contradictorii, cât şi lipsa considerentelor pentru care au fost înlăturate susţinerile reclamanţilor, astfel încât arată că le-a fost încălcat grav dreptul la apărare, fiind astfel privaţi de posibilitatea de a dovedi aspectele ce fac obiectul acţiunii de faţă.

Mai arată şi că instanţa îşi întemeiază hotărârea luată pe acelaşi concluzii ale expertului numit în cauză, cu toate că acestea au fost criticate de către reclamanţi, critici pe care arată că şi le-au menţinut şi în apel, însă fără niciun folos deoarece instanţa de apel a apreciat faptul că acestea ar fi fost apărări pe fondul cauzei, menţinând argumentele instanţei de fond, fără a motiva, însă, acest lucru.

În acest sens, recurenţii fac trimitere la probatoriul administrat în cauză, respectiv la răspunsul la obiecţiunile formulate în 04.10.2022 la raportul de expertiză administrat în faţa primei instanţe.

Precizează că raţionamentul instanţei cu privire la dezlegarea acestor cereri de probatorii este eronată, întrucât cererile reclamanţilor nu vizau apărări de fond, iar prin administrarea acestor probe se putea dezlega, astfel, pricina şi solicită ca, pe calea recursului, să fie reanalizate aceste critici.

De asemenea, precizează şi că instanţa nu argumentează în fapt şi în drept de ce a respins aceste probe, motiv pentru care apreciază că intervine nulitatea hotărârii.

Totodată, arată că, în mod eronat, instanţa de apel apreciează că nu a fost probat şi nici argumentată situaţia de fapt cu privire la imobilul aflat în discuţie, având în vedere ca imobilul-teren nu s-ar regăsi în inventarul bunurilor centralizate de către Ministerul Finanţelor Publice.

Pe de altă parte, susţin că se reiterează, în mod exhaustiv, de către curtea de apel, prevederile legale, fără a fi indicate motive în legătură cu reţinerile referitoare la natura juridică a terenului.

Precizează, totodată, că soluţia de respingere a apelului conturează ipoteza că reclamanţii nu ar fi prezentat un certificat de urbanism sau o autorizaţie de construire pentru edificarea acestui spaţiu verde, însă nu motivează potrivit căror prevederi legale aceste acte ar fi trebuit să se raporteze ori încheiate sau emise, având în vedere că unele amenajări locale se putea efectua, anterior anului 1990, fără emiterea acestor înscrisuri, iar ulterior, fiind declarat spaţiu verde (parc) potrivit dispoziţiilor art. 4 şi art. 5 din Legea fondului funciar nr. 18/1991.

În acest sens, mai arată recurenţii şi că instanţa de apel, în pronunţarea hotărârii, a reţinut o altă situaţie de fapt decât cea prezentată şi dovedită de către aceştia, întrucât nu a ţinut cont de întreg materialul probator.

Or, din moment ce decizia atacată reflectă o evaluare incompletă şi parţială a materialului probator, susţin că acest lucru echivalează cu o necercetare corespunzătoare a raportului juridic litigios.

Prin urmare, în cauză, era esenţial a se stabili, în faţa instanţei, dincolo de orice îndoială rezonabilă, interesul justificat în promovarea unei astfel de cereri şi situaţia de fapt reală a imobilului.

Susţin, astfel, că instanţa de apel nu a făcut altceva decât să preia concluziile tribunalului, raportat la soluţia pronunţată, fără să le coroboreze cu alte probe şi fără să indice propriile raţionamente pe care şi-au fundamentat convingerea.

Prin urmare, având în vedere că instanţa de apel a avut în vedere doar susţinerile intimatei-pârâte B., ignorând în totalitate apărările reclamanţilor, apreciază că li s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru a se asigura părţilor accesul la toate gradele de jurisdicţie.

Printr-o altă critică, recurenţii susţin că în mod greşit a reţinut instanţa de apel faptul că au invocat direct în apel noi probe, făcând referire la HCGMB nr. 308/1999, HCGMB nr. 124/2008 şi HCGMB nr. 186/2008, deşi se pot propune probe noi, pe lângă cele adminsitrate în faţa primei instanţe, probe admise, de altfel, de către aceasta, potrivit dispoziţiilor art. 476 C. proc. civ.

Susţin că aceste înscrisuri erau acte adoptate de către administraţia publică locală, în speţă de Consiliului General al Municipiului Bucureşti, şi că fac parte din dreptul intern conform art. 7 C. civ. şi prevederilor Legii nr. 24/2000.

Pentru stabilirea situaţiei de fapt a imobilului, apreciază că instanţa trebuia să ţină seama de afirmaţiile expertului parte al reclamanţilor, care a avut concluzii diferite fată de expertul numit de către instanţă, inclusiv cu privire la încadrarea imobilului.

De asemenea, au susţinut şi că actele adoptate de către administraţia publică locală trebuie să aibă în vedere dispoziiile art. 81 din Legea nr. 24/2000, astfel că implicit şi PUG-ul municipiului Bucureşti trebuia să fie subordonat dispoziţiilor legale enumerate de acest text de lege.

Or, instanţa de apel nu aminteşte nimic despre aceste lucruri sau de ce nu a corelat susţinerile reclamanţilor în ceea ce priveşte încadrarea imobilului raportat la afirmaţiile noastre, dar şi la actele normative de nivel superior.

În continuare, recurenţii au expus, pe larg, situaţia de fapt referitoare la imobil şi au arătat că, în conformitate cu art. 4 şi 5 din Legea nr. 18/1991, cu prevederile HCGMB nr. 308/1999, cu HCGMB nr. 124/2008 şi cu HCGMB nr. 186/2008, imobilele în litigiu au trecut în administrarea Sectorului 3 al Municipiului Bucureşti.

Au mai arătat recurenţii şi că instanţa de apel a interpretat în mod greşit legislaţia în vigoare la momentul restituirii bunului, în natură, întrucât, prin efectul legii, se atribuia acestui spaţiu un drept de proprietate publică, prin raportare la dispoziţiile art. 4 şi art. 5 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, care arată că aparţin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate parcuri publice; că terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile; şi că terenurile pe care sunt amplasate parcuri publice, parcuri naţionale nu pot fi dezafectate din domeniul public decât în cazuri de excepţie, pentru lucrări de interes naţional.

Astfel, susţin că instanţa de apel nu a avut în vedere că imobilul-teren (având utilizarea de spaţiu verde şi parcaje) avea destinaţia, prin efectul legii, de parc public, raportat la prevederile Legii nr. 18/1991.

În acest sens, au indicat şi dispoziţiile art. 1, art. 2, art. 3, art. 5, art. 11 din Legea nr. 213/1998 şi ale Anexei nr. III la acest act normativ, care stabilesc că acest imobil-teren avea destinaţia de parc şi de parcaje, fiind de uz sau de interes public.

Prin urmare, precizează că aceste imobile s-au aflat în domeniul public al Municipiului Bucureşti, iar nu în domeniul privat al acestuia.

Precizează că acest criteriu constituţional şi legal - uzul sau interesul public - este îndeplinit în cazul parcajelor de reşedinţă, aleilor de circulaţie pietonală şi auto, spaţiilor verzi, care deservesc un cartier aglomerat, locuit de de o populaţie numeroasă, similară cu cea a locuitorilor unui oraş mic sau mediu şi, prin urmare, imobilele pe care se aflau parcajele de reşedinţă, aleile de circulaţie pietonală şi auto, spaţiile verzi amintite făceau parte din domeniul public.

Astfel, susţin că atât calitatea procesuală activă, cât şi interesul lor rezultă din actele emise de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti, care transferau spre administrare Sectorului 3 al Municipiului Bucureşti, potrivit HCGMB nr. 308/1999 şi HCGMB nr. 124/2008, bunuri de uz şi interes public, iar, în exercitarea atributelor conferite de dreptul de administrare prevăzut de legislaţia amintită, în vigoare la momentul restituirii, susţin că sunt îndrituiţi, pe de o parte, să formuleze prezenta acţiune şi, pe de altă parte, să se folosească de toate mijloacele legale pentru apărarea acestui drept real imobiliar în scopul menţinerii uzului şi interesului public dat de legiuitor în legătură cu bunurile proprietate publică încredinţate.

Din documentele depuse la dosar rezultă că prin HCGMB nr. 308/1999, terenurile amplasate între blocurile de locuinţe (componente ale ansamblurilor de locuinţe prin proiectare şi execuţie) au destinaţia de spaţii verzi locale şi jocuri de copii şi au fost trecute în administrarea sectoarelor 1-6 al Municipiului Bucureşti, iar parcajele de reşedinţă sunt administrate de către primăriile de sector, prin compartimentele de specialitate, conform HCGMB nr. 124/2008.

Susţin că dispoziţia Primarului General de restituire a imobilului-teren a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 10/2001, precum şi a celor incidente în materie, dispoziţii a căror nesocotire este sancţionată cu nulitatea absolută a actului juridic, sens în care fac trimitere, şi de această dată, la dispoziţiile art. 4 şi 5 din Legea nr. 18/1991.

De asemenea, restituirea în natură a imobilelor-terenuri care se suprapun pe amplasamentele anterior menţionate s-a realizat cu încălcarea prevederior legale exprese în materie, întrucât anterior depunerii notificărilor privind restituirea imobilelor-terenuri, în confomitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, aceste terenuri erau afectate de amenajări de utilitate publică, respectiv parcuri, locuri de joacă şi altele, acestea neputând face obiectul restituirii în natură potrivit prevederilor legale anterior menţionate.

Reglementarea juridică a suprafeţelor de teren anterior menţionate se regăseşte în prevederile Legii nr. 213/1998, iar dispoziţiile Legii nr. 10/2001 trebuie aplicate în raport cu prevederile actului normativ anterior amintit.

Or, suprafeţele de teren restituite în natură erau la data restituirii supuse unor amenajări destinate deservirii nevoilor publice ale comunităţii locale, fiind afectate de utilităţi publice, aşa cum prevede capitolul III pct. 2 din Anexa la Legea nr. 213/1998.

Arată că una dintre excepţiile la principiul restituirii în natură se referă la terenurile afectate de amenajări de utilitate publică, care nu pot fi restituite în natură, conform prevederilor art. 10 pct. 3 din H.G. nr. 250/2007 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Astfel, entitatea obligată la restituire ce avea competenţă în soluţionarea notificărilor depuse în temeiul Legii nr. 10/2001 trebuia să aibă în vedere faptul că imobilele-terenuri fac parte din domeniul public al municipiului Bucureşti, fiind supuse unor amenajări destinate deservirii nevoilor publice ale comunităţii locale (parcuri publice, zone de agreement şi altele).

Totodată, precizează că legiuitorul reglementează, în mod expres, sintagma "amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale", constând în acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele.

Susţin că individualizarea acestor suprafeţe, în cadrul procedurilor administrative de soluţionare a notificărilor, este atributul entităţii învestite cu soluţionarea notificărilor, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servitutile legale, cât şi .documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism.

De asemenea, arată că, în conformitate cu prevederile art. 1 coroborate cu cele ale art. 11 din Legea nr. 10/2001, raportate la prevederile art. 11 din Legea nr. 213/1998, pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat care nu mai pot fi restituie în natură se acordă despăgubiri celor îndreptăţiţi, în echivalent.

În consecinţă, susţin că au fost nesocotite normele şi valorile juridice care ocrotesc domeniul public, încălcându-se ordinea publică şi normele legale cu privire la restituirea bunului, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii actului.

De asemenea, arată că actul contestat este lovit de nulitate întrucât este fondat pe o cauză ilicită, conform art. 968 C. civ.

Mai arată, în acest sens, şi că frauda la lege este acea operaţiune care constă în folosirea anumitor dispoziţii aparent legale la încheierea unui act juridic în scopul de a încălca alte dispoziţii legale imperative.

Un act juridic încheiat fără a se respecta prevederile legale este considerat nul absolut, potrivit şi principiului fraus omnia corrumpit (frauda corupe totul), al cărui temei legal îl constituie art. 966 C. civ., reprezentând un caz tipic de nulitate absolută.

O altă nelegalitate a dispoziţiei, constă în aceea că entitatea învestită cu soluţionarea notificării nu a avut în vedere faptul că la momentul restituirii imobilului acesta era afectat de utilităţi publice, fiind supus unor amenajări publice în folosul comunităţii şi utilizat de către cetăţeni, ca şi spaţiu verde - parc - reprezentând o zonă de agrement.

Astfel, arată că aceste imobile au fost administrate de către recurenţi până la data restituirii, pe acestea fiind realizate lucrări de întreţinere potrivit: i. procesului-verbal de constatare a terminării lucrărilor - furnizare subansamble locuri de joacă în locaţia din str. x - nr. 6208/21.12.2006, încheiat între societatea C. S.R.L. şi Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti; ii. contractului de furnizare produse nr. x/15.12.2006, încheiat între societatea C. S.R.L. şi Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti; iii. procesului-verbal de recepţie - privind lucrări de furnizare, instalare şi întreţinere echipamente, subansamble pentru locuri de joacă şi terenuri de sport în locaţia din str. x, sector 3 - nr. 6208/21.12.2006, încheiat între societatea C. S.R.L. şi Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti; iv. contractului de furnizare produse nr. x/19.11.2008, încheiat între societatea C. S.R.L. şi Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti.

În consecinţă, au solicitat admiterea recursului formulat.

5. Apărări formulate în cauză

În data de 11.03.2024, în termen legal, intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului având în vedere că motivele invocate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precum şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

După expunerea pe larg a situaţiei de fapt, intimata-pârâtă a arătat, în dezvoltarea excepţiei nulităţii recursului, că deşi au fost indicate ca temei juridic al memoriului de recurs prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., pe de o parte, situaţiile reglementate de acest text de lege nu se regăsesc în criticile formulate, iar, pe de altă parte, pretinsele critici de nelegalitate nu se raportează la considerentele care susţin în mod necesar soluţia dispusă prin hotărârea recurată, circumstanţe în care intervine nulitatea recursului.

Cu alte cuvinte, recurenţii-reclamanţi nu au adus critici punctuale de nelegalitate, care să se subsumeze vreunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., celor statuate prin decizia atacată, rezumându-se doar la a prezenta elemente care circumstanţiază situaţia de fapt şi probatoriul administrat în cauză.

Astfel, cu toate că recurenţii-reclamanţi invocă nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul că nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază sau că ar cuprinde motive contradictorii (fără a arăta care sunt acestea raportat la considerentele hotărârii atacate), că instanţa ar fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (fără a arăta care sunt normele de procedură la care se referă), că hotărârea ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept (fără a fi indicate normele de drept pe care le consideră a fi fost încălcate), dezvoltă aceste critici prin solicitarea de verificare a înscrisurilor depuse la dosar şi de evaluare a opiniei expertului-parte al reclamanţilor, aspecte ce tind la reanalizarea probelor evaluate de instanţa de apel şi care vizează temeinicia deciziei recurate.

În aceleaşi coordonate se încadrează şi critica recurenţilor cu privire la modalitatea de apreciere a probatoriului de către instanţa de apel, în condiţiile în care maniera în care aceasta a interpretat probele administrate în cauză, după cum s-a arătat, constituie un aspect de temeinicie a hotărârii recurate, care nu poate face obiectul controlului judecătoresc exercitat pe calea extraordinară a recursului.

Pe de altă parte, simpla expunere a unui text de lege, fără a arăta în concret argumentele care justifică aplicarea acestuia în cauză sau care susţin interpretarea eronată, astfel cum au afirmat recurenţii-reclamanţi, nu poate conduce la încadrarea criticii respective în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe fondul recursului, intimata-pârâtă a solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat.

Astfel, în ceea ce priveşte cea dintâi critică, referitoare la nemotivarea corespunzătoare a deciziei atacate, a arătat că aceasta este nefondată, din moment ce instanţa de apel a arătat, în concret, în raport cu probele dosarului, situaţia de fapt pe care a reţinut-o în cauză şi a demonstrat aplicarea regulilor de drept incidente, care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate susţinerile reclamanţilor.

Arată că şi în ceea ce priveşte susţinerile referitoare la faptul că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, recurenţii relevă, în realitate, doar dezacordul cu privire la soluţia pronunţată atât de prima instanţă, cât şi de instanţa de apel.

Precizează că nu se poate reţine că acestora le-a fost încălcat dreptul la apărare, în condiţiile în care instanţa de apel a răspuns tuturor criticilor formulate de reclamanţi, a analizat cauza sub toate aspectele prezentate de părţi şi în baza probatoriului administrat, a prezentat situaţia de fapt conform realităţii şi a aplicat în mod corect normele de drept, hotărârea fiind dată în conformitate cu legea.

În acest sens, prin referire la probele administrate în cauză, intimata-pârâtă arată că nu este întemeiată susţinerea recurenţilor potrivit căreia au fost efectuate investiţii sau alte amenajări de utilitate publică pe terenul în litigiu.

Efectuarea unor investiţii în fapt, fără autorizaţie de construie nu poate fi luată în considerare în analizarea condiţiei interesului în promovarea acţiunii şi, în final, în dovedirea calităţii procesuale active.

A mai arătat şi că, din probele analizate, Tribunalul Bucureşti a reţinut corect că terenul respectiv nu a fost niciodată amenajat ca spaţiu verde - parc - şi a aparţinut domeniului privat al Municipiului Bucureşti, categoria intravilan, curţi-construcţii, aspecte reţinute în mod corect şi de către instanţa de apel.

Astfel, susţinerile recurenţilor tind la reevaluarea probatoriului şi nu pot fi avute în vedere de instanţa de recurs, întrucât privesc temeinicia hotărârii.

Precizează că sunt nefondate susţinerile recurenţilor potrivit cărora imobilul ar fi făcut parte din terenurile care intră sub incidenţa HCGMB nr. 308/1999, prin care terenurile amplasate între blocurile de locuinţe (componente ale ansamblurilor de locuinţe, prin proiectare şi execuţie, au destinaţia de spaţii verzi locale şi jocuri de copii) au fost trecute în administrarea sectoarelor 1-6 ale Municipiului Bucureşti, iar parcajele de reşedinţă sunt administrate de către primăriile de sector, prin compartimentele de specialitate, întrucât imobilul nu face parte din cele cuprinse în HCGMB nr. 308/1999, neavând destinaţia de spaţiu verde, fiind înscris în categoria L3a (teren construibil), conform Planului Urbanistic General.

Referitor la HCGMB nr. 124/2008 şi HCGMB nr. 186/2008, susţine că în mod corect a reţinut curtea de apel că acestea sunt ulterioare formulării notificării şi astfel nu puteau influenţa modul de soluţionare al acesteia, sens în care face trimitere inclusiv la probatoriul administrat în cauză.

Mai mult, invocarea HCGMB nr. 308/1999, HCGMB nr. 124/2008 şi HCGMB nr. 186/2008, ca temei care să justifice interesul formulării acţiunii privind nulitatea dispoziţiei de restituire prin motivele de apel, fără să fi fost invocat prin cererea de chemare în judecată, încalcă principiul prevăzut de art. 478 C. proc. civ. - limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă - cum corect a reţinut instanţa de apel.

Chiar şi invocarea altor dispoziţii legale, cum ar fi cele prevăzute de Legea nr. 24/2007 sau cele din Legea nr. 50/1991, pentru prima dată în apel, încalcă principiul prevăzut la art. 478 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cel din urmă motiv de recurs, arată că hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea normelor de drept procesual şi de drept material, fiind corect menţinută, de către instanţa de apel, soluţia primei instanţe, de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a recurenţilor.

Arată că în mod legal s-a reţinut că prezenta acţiune nu este o contestaţie împotriva dispoziţiei de restituire, în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ci este o acţiune de drept comun, calitatea procesuală a reclamanţilor fiind analizată din perspectiva regimului juridic de drept comun al nulităţii absolute pentru cauză ilicită - cazul fraudării legii.

Astfel, recurenţii-reclamanţi nu au făcut dovada existenţei unui interes legitim şi actual în promovarea prezentei cereri de chemare în judecată, atât timp cât constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiei nr. 13360/04.04.2011 nu ar produce niciun efect juridic în patrimoniul vreunuia dintre reclamanţi, care nu justifică un drept de proprietate sau un alt drept cu privire la terenul ce face obiectul acestei dispoziţii, imobil care, în situaţia în care s-ar constata nulitatea absolută a dispoziţiei, ar reveni în patrimoniul unităţii deţinătoare, respectiv în cel al Municipiului Bucureşti.

De asemenea, a arătat că a invocat puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 108/22.01.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2013, în ceea ce priveşte aspectul apartenenţei la domeniul privat a Municipiului Bucureşti a loturilor de teren care au aparţinut fostei Moşii Dudeşti-Cioplea (printre care şi lotul ce formează obiectul prezentei cauze), precum şi a următoarelor hotărâri judecătoreşti, care au dezlegat în mod similar acelaşi aspect: sentinţa civilă nr. 144/30.01.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2012, sentinţa civilă nr. 420/29.02.2008, pronunţată Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2008, sentinţa civilă nr. 5663/03.10.2005, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. x/2005, şi sentinţa civilă nr. 348/02.04.2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2004.

În ceea ce priveşte amenajările făcute în mod abuziv si fără autorizaţie de construire, arată că lucrările de amenajare a unui spaţiu de joacă (şi nu a unui parc, în înţelesul legii) s-au realizat de către Primăria Sectorului 3 după restituirea imobilului şi intabularea dreptului de proprietate al intimatei-pârâte asupra terenului în discuţie şi fără acordul acesteia.

Chiar dacă aceste amenajări ar fi fost făcute în cursul anilor 2006- 2008, aşa cum susţin recurenţii, acestea au fost făcute fără autorizaţie şi după ce imobilul a fost notificat în temeiul Legii nr. 10/2001, operând indisponibilizarea, conform dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 şi art. 21.1 din Normele metodologice la acest act normativ.

După reiterarea aspectelor privitoare la probatoriu, intimata-pârâtă a arătat că rezultă că ocuparea terenului după ce acesta i-a fost restituit şi transformarea lui în loc de joacă sau "aşa-zis parc" au avut loc în mod abuziv, fără acordul proprietarului şi fără a exista autorizaţii de construire sau procese-verbale de recepţie la terminarea lucrărilor.

Intimata-pârâtă solicită şi respingerea susţinerii recurenţilor potrivit căreia restituirea în natură a imobilului a fost făcută cu încălcarea prevederilor legale exprese în materie, întrucât acest teren ar fi fost, anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, afectat de amenajări de utilitate publică, respectiv parcuri, locuri de joacă şi altele, neputând face obiectul restituirii în natură, sens în care arată că acestea nu sunt susţinute de nicio probă.

Dimpotrivă, a arătat că din probatoriul administrat a rezultat, în mod cert, că pe terenul ce face obiectul prezentei cauze nu existau amenajări sau lucrări de utilitate publică nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi nici la data emiterii dispoziţiei de restituire.

În data de 27.03.2024, în termenul legal, recurenţii-reclamanţi au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, precum şi a apărărilor formulate de către intimata-pârâtă B. şi admiterea căii de atac.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului reclamantului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de intimata-pârâtă B., prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3), iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Rezultă, aşadar, din conţinutul acestor prevederi, că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să fie subsumabile cazurilor de casare expres şi limitativ reglementate de lege.

În consecinţă, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac este sancţionată cu nulitatea.

Aceasta întrucât motivarea recursului presupune nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată, ci şi expunerea criticilor care, din punct de vedere legal, să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres reglementate potrivit dispoziţiilor menţionate anterior.

Înalta Curte constată că, deşi formal încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi nu au formulat, în concret, critici de nelegalitate subsumabile motivelor de casare invocate.

În realitate, memoriul de recurs, care se întinde pe mai multe pagini şi în conţinutul căruia se fac referiri la texte de lege, se bazează atât pe susţineri cu caracter general (fără a se arăta, în concret, modalitatea în care au fost încălcate acestea de către instanţa de apel), cât şi pe simpla reiterare a susţinerilor deduse judecăţii prin cererea de apel, care au primit dezlegare judiciară, aspecte care nu constituie critici de nelegalitate ce pot fi deduse judecăţii în prezenta cale extraordinară de atac.

- Printr-o primă critică, recurenţii-reclamanţi invocă atât existenţa unei nemotivări a deciziei atacate, cât şi o contrarietate a considerentelor deciziei atacate.

Examinând posibilitatea de încadrare a criticilor invocate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că acestea au un caracter pur formal, nefiind apte a declanşa un control de legalitate a deciziei instanţei de apel.

În acest sens, se observă că deşi recurenţii au invocat că decizia atacată ar fi afectată de viciul unei nemotivări corespunzătoare, au omis să indice, în concret, ce argumente juridice legate de obiectul cauzei şi expuse prin cererea de apel au fost ignorate de către instanţa de prim control judiciar, limitându-se doar la a susţine că instanţa devolutivă de control judiciar "nu a analizat problemele de drept deduse judecăţii prin raportare la susţinerile părţilor, la cadrul normativ aplicabil şi la probatoriul administrat în cauză".

În schimb, pentru a se reţine incidenţa acestui motiv de casare, era necesar să se arate, într-o manieră efectivă, lipsa motivării în legătură cu critici punctuale, deduse judecăţii de către reclamanţii-apelanţi, simplele susţineri generice, în sensul că instanţa de apel "nu s-a pronunţat faţă de criticile aduse primei hotărâri", nefiind apte a declanşa verificarea jurisdicţională specifică prezentei căi extraordinare de atac.

Or, procedând în această manieră, recurenţii-reclamanţi nu fac posibilă determinarea limitelor judecăţii în cadrul căreia poate avea loc analiza de legalitate a instanţei de recurs.

În egală măsură, nici critica în sensul existenţei unei motivări contradictorii a instanţei de apel nu permite exercitarea controlului judiciar specific prezentei faze procesuale, din moment ce în dezvoltarea acesteia, recurenţii-reclamanţi s-au limitat strict la a reitera susţinerile formulate pe calea apelului declarat împotriva hotărârii primei instanţe şi care au primit o dezlegare judiciară, fără însă a analiza, într-o manieră efectivă, considerentele invocate ca fiind opuse din cuprinsul actului jurisdicţional atacat.

Prin urmare, şi această din urmă susţinere expune doar nemulţumirea recurenţilor-reclamanţi în raport cu soluţia pronunţată, fără a fi însă în măsură să învestească legal instanţa de recurs.

- Inclusiv aspectele referitoare la pretinsa încălcare a dreptului la apărare al recurenţilor-reclamanţi, prin aceea că au fost "privaţi de posibilitatea de a dovedi aspectele ce fac obiectul acţiunii de faţă", reprezintă reluări ale criticilor formulate pe calea apelului, care nu sunt apte a fi deduse spre examinare în prezenta cale extraordinară de atac, fiind nesubsumabile prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Or, în legătură cu aceste susţineri, instanţa de prim control judiciar a statuat că "este adevărat că prima instanţă nu realizează o analiză amănunţită a tuturor argumentelor aduse de către apelanţi, dar prin modul de sinteză a considerentelor de fapt şi de drept cu adevărat relevante pentru analiza excepţiei lipsei calităţii procesuale active, înlătură acele argumente care nu erau de natură a conduce către o altă soluţie, fără a se putea reţine, astfel, încălcarea dreptului la apărare, cu atât mai mult cu apelanţii reclamanţi nu au fost împiedicaţi în vreun fel să îşi formuleze pe larg criticile pe care la aduc sentinţei apelate, iar instanţa de apel nu este pusă în situaţia de a nu putea exercita un control judiciar efectiv", considerente cărora recurenţii-reclamanţi au omis să le opună critici concrete.

Or, o atare atitudine procesuală, de a relua, cu o argumentaţie identică, susţinerile deduse instanţei devolutive de control judiciar, ce nu este aptă să răspundă cerinţelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nesocoteşte existenţa judecăţii anterioare şi natura căii extraordinare de atac a recursului.

Aceasta întrucât, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului, partea interesată poate deduce judecăţii doar acele aspecte de nelegalitate, în conformitate cu motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, care îşi au corespondent în considerentele deciziei atacate.

- Revenind la cel dintâi motiv de recurs invocat, recurenţii-reclamanţi mai aduc în discuţie, în aceeaşi manieră inadecvată procedural (în sprijinul susţinerilor referitoare la pretinsa nemotivare a deciziei atacate), aspecte privitoare la probatoriul administrat în cauză de către prima instanţă.

Astfel, recurenţii-reclamanţi s-au limitat, şi de această dată, la reiterarea susţinerilor referitoare la valorificarea, în cauză, a concluziilor raportului de expertiză tehnică judiciară, specialitatea topografie, administrat în faţa tribunalului, iar nu pe cele ale expertului-parte al reclamanţilor, şi, astfel, a lipsei unei motivări în ceea ce priveşte înlăturarea opiniei acestuia din urmă.

Pe lângă aspectul că aceste susţineri aduc în discuţie chestiuni de temeinicie, incompatibile cu calea extraordinară de atac a recursului şi care au au primit o dezlegare în calea de atac anterioară (prin constatarea faptului că "acestea exprimau punctul de vedere al expertului-parte, care dădea propria interpretare cu privire la categoria de folosinţă a terenului în discuţie, opinie contrazisă de către prima instanţă prin întreaga motivare"), ele şi supun, spre verificare, doar în mod formal o eventuală nemotivare a instanţei de apel, care, în urma evaluării cadrului factual, astfel cum a fost determinat de probele administrate în cauză, a menţinut raţionamentul judiciar al tribunalului.

În realitate, prin această critică, recurenţii-reclamanţi urmăresc, după cum chiar ei afirmă, "reanalizarea acestor critici", care aduc în discuţie elemente de probatoriu, de către instanţa de recurs, pentru ca, în această modalitate, să fie determinată o altă situaţie de fapt, care să atragă incidenţa cadrului normativ invocat de aceştia şi care să permită, astfel, justificarea calităţii procesuale active a lor în litigiul pendinte.

Astfel, fără a contrapune judecăţii din apel critici concrete de nelegalitate, recurenţii-reclamanţi se limitează doar la a afirma că "în mod eronat instanţa de apel apreciază că nu a fost probată şi argumentată situaţia de fapt cu privire la imobilul aflat în discuţie", atunci când s-a concluzionat că acesta nu s-ar regăsi în inventarul centralizat al bunurilor proprietate publică.

Or, pentru a determina regimul juridic al imobilului în discuţie, instanţa de apel a avut în vedere atât probatoriul analizat pe larg în cuprinsul deciziei atacate, cât şi puterea de lucru judecat ataşată sentinţei civile nr. 2217 din 20 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2013 (irevocabilă prin decizia nr. 1980 din 20 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă), considerente rămase în afara susţinerilor deduse judecăţii prin memoriul de recurs.

Procedând, astfel, recurenţii-reclamanţi aleg să ignore, practic, dezlegările date inclusiv ca efect al interpretării probatoriului administrat în cauză, în condiţii de contradictorialitate, de către instanţa devolutivă de control judiciar, aspecte formal criticate, pentru a induce, inadecvat procedural, astfel cum s-a arătat, ideea unei greşite determinări a cadrului factual, iar, în acest mod, să obţină o nouă dezlegare asupra elementelor de temeinicie.

Însă, faptul că, în urma aprecierii probatoriului, instanţele fondului au ajuns la o altă concluzie (în ceea ce priveşte regimul juridic al terenului) decât cea afirmată de către reclamanţi pe parcursul litigiului nu reprezintă un aspect apt să infirme raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel.

În acelaşi registru se înscriu şi susţinerile prin care se invocă lipsa unei motivări ca efect al neindicării dispoziţiilor legale care impuneau prezentarea unui certificat de urbanism sau a unei autorizaţii de construire pentru transformarea terenului în litigiu în parc.

Aceasta întrucât, şi prin această susţinere, recurenţii-reclamanţi tind, în realitate, la reevaluarea considerentelor instanţelor fondului asupra raportului de expertiză întocmit în cauză, care a reţinut în mod expres aspectul ce face obiectul criticii în prezenta cale extraordinară de atac, astfel încât ansamblul acestor susţineri nu pot forma obiectul analizei instanţei de recurs.

Or, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua, în acest scop, probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii, prin raportare la cadrul factual care a fost constatat deja, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit, pe baza acestora, o anumită situaţie de fapt, nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

În atare condiţii, vor fi înlăturate inclusiv aserţiunile recurenţilor-reclamanţi privitoare la "evaluarea incompletă a materialului probator", prin aceea că instanţa de apel "a reţinut o altă situaţie de fapt decât cea prezentată şi dovedită de către reclamanţi", din moment ce acestea nu pun în discuţie aspecte de nelegalitate, ci se referă strict la modalitatea în care instanţele fondului au acordat, în cauză, valenţă juridică raportului de expertiză judiciară întocmit în faţa primei instanţe, respectiv la maniera de interpretare a celorlalte elemente probatorii din cauză.

- Nici susţinerile referitoare la greşita reţinere, de către instanţa de prim control judiciar, a nerespectării principiului tantum devolutum quantum iudicatum ca efect al invocării, direct în apel, de către reclamanţii-apelanţi, a HCGMB nr. 308/1999, HCGMB nr. 124/2008 şi HCGMB nr. 186/2008 (şi în legătură cu care instanţa de apel a reţinut că aceste hotărâri au fost invocate doar aparent pentru a demonstra calitatea procesuală activă a reclamanţilor-apelanţi, ci ca temeiuri efective pentru a susţine nulitatea dispoziţiei contestate), nu constituie veritabile critici de nelegalitate a deciziei atacate.

Nici această critică nu este una subsumabilă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din moment ce instanţa de apel, deşi a reţinut încălcarea limitelor efectului devolutiv, din perspectiva cauzei juridice a acţiunii, a realizat, totuşi, o analiză a acestor noi temeiuri juridice, pe care le-a considerat, însă, ca nefiind relevante în cauză, în raport cu argumentaţia dezvoltată prin cererea de apel şi cu datele speţei.

Drept urmare, susţinerea recurenţilor-reclamanţi este invalidată de chiar existenţa unei dezlegări jurisdicţionale asupra aspectelor invocate în apel, deşi, în conformitate cu prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., aceasta oricum nu se mai impunea.

Pentru aceste motive, nici simpla trimitere la dispoziţiile art. 7 C. civ. şi la cele ale Legii nr. 24/2000 (pentru a justifica, astfel, că respectivele hotărâri "fac parte din dreptul intern") nu este în măsură să acopere lipsa unei finalităţi juridice a prezentei susţineri şi să imprime acesteia valenţa unui veritabil aspect de nelegalitate.

În concluzie, se constată că inclusiv această critică are un caracter formal, fiind lipsită de aptitudinea de a învesti legal instanţa de recurs.

- Nici în ceea ce priveşte invocarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi nu au formulat, în concret, critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva acestui motiv de casare.

Astfel, cu toate că, sub un prim aspect, recurenţii-reclamanţi s-au referit la prevederile art. 81 din Legea nr. 24/2000, se observă că susţinerea nu antamează aspecte de legalitate, ci doar chestiuni de temeinicie, din moment ce, prin aceasta, se urmăreşte să se acorde prevalenţă opiniei expertului-parte (referitoare la aspectul că în categoria de folosinţă curţi-construcţii sunt incluse şi parcurile, făcându-se trimitere, în acest sens, şi la prevederile art. 8.2.10 din Norma tehnică pentru introducerea cadastrului general din 01.10.2001, adoptată prin Ordinul Ministerului Administraţiei Publice nr. 534/2001).

Or, aceste aspecte nu pot face obiectul cenzurii în prezenta cale extraordinară de atac, cât timp stabilirea situaţiei de fapt pe baza analizării probatoriului este atributul exclusiv al instanţelor devolutive, singurele îndrituite a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces, din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora.

Drept urmare, o astfel de reevaluare, de către instanţa de recurs, a acestor chestiuni, care şi-au primit o dezlegare, conform celor anterior arătate, nu presupune o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, fiind incompatibilă cu exerciţiul dreptului la recurs.

Mai mult, fără a fi în măsură să atragă controlul judiciar de legalitate al instanţei de recurs, critica apare inclusiv ca fiind formulată omisso medio, nefiind dedusă judecăţii în calea de atac a apelului, aspect care suplimentar celor arătate, este de natură a împiedica, la rândul său, deducerea acesteia, spre analiză, în prezenta fază procesuală.

În continuare, se observă, comparând cererea de recurs cu cererea de apel, că o mare parte din aşa-zisele critici de nelegalitate nu reprezintă altceva decât o reluare a susţinerilor şi argumentelor formulate în calea devolutivă de atac, declarată de reclamanţi împotriva sentinţei primei instanţe.

Însă, chiar dacă ne aflăm în situaţia în care, prin decizia instanţei de apel, a fost menţinută soluţia primei instanţe, criticile de nelegalitate trebuiau să vizeze exclusiv considerentele instanţei de apel, fiind necesar ca recurenţii-reclamanţi să arate, în concret, în ce au constat greşelile de judecată săvârşite de însăşi instanţa de apel.

În acest sens, se observă că, în raport cu criticile referitoare la pretinsa nerespectare a prevederilor art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 18/1991 (pentru a susţine, astfel, existenţa unui drept de proprietate publică asupra terenului), instanţa de apel a concluzionat, în urma devoluţiunii cauzei, că "simpla afirmaţie cu referire la incidenţa regimului juridic al Legii fondului funciar nr. 18/1991 nu este suficientă pentru a contura caracterul personal al interesului procesual al reclamanţilor în invocarea acestui motiv de nulitate în absenţa unor susţineri concrete", respectiv că "în realitate prin poziţia adoptată apelanţii reclamanţi nu urmăresc decât să obţină reintrarea în proprietatea statului a terenului în discuţie".

Or, preluarea întocmai a motivelor căii de atac anterioare, fără a combate, de o manieră efectivă, considerentele regăsite în hotărârea atacată în legătură cu aceste aspecte, echivalează cu lipsa dezvoltării unor motive efective de nelegalitate, din perspectiva prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Astfel, a motiva recursul înseamnă, potrivit celor anterior arătate, atât indicarea motivului de recurs, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât mai ales dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanţa de apel.

În consecinţă, aceste cerinţe nu pot fi considerate îndeplinite din moment ce recurenţii-reclamanţi au omis să indice punctual în ce au constat eventualele greşeli de judecată săvârşite de instanţa de apel în legătură cu aceste aspecte.

Neprocedând astfel, instanţa de recurs nu poate examina în mod efectiv respectivele susţineri, nefiind în măsură a cerceta conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile, cât timp acestea nu au fost însoţite, practic, de o critică propriu-zisă de nelegalitate.

În aceeaşi măsură, nici simplele susţineri referitoare la pretinsa neobservare a dispoziţiilor art. 1-3, art. 5, art. 11 din Legea nr. 213/1998 şi a Anexei nr. III la acest act normativ nu sunt apte a declanşa controlul de legalitate al instanţei de recurs, din moment ce şi în cazul acestora lipseşte o argumentaţie juridică propriu-zisă, care să tindă la infirmarea considerentelor instanţei de apel, conform cărora "simpla invocare a eventualei apartenenţe a terenului la domeniul public sau existenţa unui drept de administrare nu poate constitui o justificare suficientă a interesului în promovarea acţiunii de faţă având în vedere că eventuala aparenţă la domeniul public nu putea constitui prin ea însăşi un impediment la restituirea în natură, date fiind dispoziţiile art. 2 lit. h) şi g) din Legea nr. 10/2001. Consecinţa este aceea că modul în care reclamanţii se raportează la dispoziţiile din Legea nr. 213/1998 pentru a justifica calitatea procesuală activă sunt eronate."

Inclusiv aspectele indicate în continuare, la paginile 7-11 din memoriul de recurs, constituie doar reiterări ale criticilor deduse judecăţii în calea de atac anterioară, care au primit o dezlegare jurisdicţională şi care, pentru aceste motive, nu permit verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, fără a opune susţineri propriu-zise reţinerilor instanţei de apel (prin care s-a stabilit că invocarea existenţei unui drept de administrare nu este suficientă pentru a justifica interesul şi prin aceasta, implicit, şi calitatea procesuală activă în cauză), recurenţii-reclamanţi s-au limitat doar la a reafirma întocmai cele susţinute anterior, în sensul că prin transmiterea dreptului de administrare a imobilelor le-ar fi fost conferit şi dreptul de a promova acţiunea ce constituie obiectului litigiului pendinte.

În consonanţă cu cele reţinute anterior, se observă că, şi de această dată, recurenţii omit să formuleze o argumentaţie concretă, care să se raporteze la cele reţinute de către instanţa de apel şi care să fie de natură a permite cenzura instanţei de recurs.

Relevant este că, în prezenta fază procesuală, nu este supus verificării jurisdicţionale raţionamentul judiciar al primei instanţe, chiar şi în ipoteza în care acesta a fost menţinut, ca legal şi temeinic, de către instanţa de apel, în urma propriei sale examinări a cauzei (în limitele prescrise de art. 477 şi art. 478 C. proc. civ.), din moment ce aceasta ar echivala, în mod nepermis, cu o lipsire de eficienţă a judecăţii realizate în calea ordinară de atac.

Aşadar, obiectul recursului, conform celor statuate anterior, nu este reprezentat de sentinţa primei instanţe, ci de hotărârea pronunţată chiar în urma cercetării legalităţii şi temeiniciei acestui prim act jurisdicţional pronunţat în cauză.

Pentru aceste considerente, recurenţii sunt ţinuţi a dezvolta aspectele de nelegalitate care să se refere la argumentele reţinute de instanţa de apel în justificarea soluţiei pronunţate, în caz contrar neputând fi exercitat controlul jurisdicţional specific instanţei de recurs.

În alţi termeni, întinderea controlului judiciar al instanţei de recurs este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, astfel încât nemulţumirea părţii cu privire la soluţia pronunţată nu poate constitui obiectul analizei instanţei de recurs.

Cât priveşte susţinerile referitoare la nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 cu ocazia restituirii în natură a imobilului în litigiu, aspect din care ar decurge consecinţa, afirmată de către recurenţi, a fraudei la lege (afirmaţii reiterate, la rândul lor), se constată că acestea antamează, în realitate, fondul pretenţiilor solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Or, în speţă, cererea de chemare în judecată a fost respinsă, ca fiind formulată de către persoane lipsite de calitate procesuală activă (ca urmare a nejustificării unui interes în invocarea nulităţii absolute a actului contestat), cauza nefiind cercetată pe fond, astfel încât aceste susţineri nu erau oricum în măsură să declanşeze controlul de legalitate specific prezentei căi extraordinare de atac, dată fiind tocmai lipsa unei judecăţi asupra acestor elemente, care să permită realizarea verificării jurisdicţionale a instanţei de recurs.

În mod similar, şi cea din urmă susţinere, privitoare la existenţa unor lucrări de întreţinere şi de amenajare a terenului în discuţie, care supune, la rândul său, dezbaterii aspecte de temeinicie, reprezintă doar o reluare a celor afirmate, în mod identic, prin memoriul de apel, instanţa de prim control judiciar reţinând, ca efect al analizării respectivelor critici, pe lângă aspectul că acestea "sunt ulterioare notificării", inclusiv că "edificarea unor astfel de construcţii nu determină trecerea terenului din domeniul privat al municipiului în cel public al unităţii teritorial-administrative".

În consecinţă, cum recurenţii-reclamanţi nu tind, prin susţinerile formulate, la infirmarea considerentelor instanţei de prim control judiciar în legătură cu aceste elemente, procedând practic la reiterarea susţinerilor deja analizate, ele nu pot fi deduse, spre examinare, instanţei de recurs, ca fiind critici de nelegalitate.

Prin urmare, susţinerile recurenţilor-reclamanţi, prezentate drept motive de recurs, nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceloraşi părţi, făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Or, pentru ca un astfel de demers judiciar să fie analizat din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, invocat de recurenţi, era necesar nu numai ca aceştia să indice norma de drept material pretins încălcată, ci şi să arate, în concret, şi în ce mod instanţa de apel a nesocotit acea normă, dezvoltând critici de nelegalitate care să vizeze considerentele deciziei recurate.

Prin urmare, deşi formal încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., se reţine, pe de o parte, că memoriul de recurs nu cuprinde motive care să poată fi subsumate vreunuia dintre cazurile prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că nu există motive care să poată fi examinate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) din acelaşi cod.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de reclamanţii Primarul Sectorului 3, A., ca reprezentant al Sectorului 3 al Municipiului Bucureşti, şi Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin Primar A., împotriva deciziei nr. 1433A/2023 din 3 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Având în vedere soluţia de constatare a nulităţii a recursului, se reţine că recurenţii-reclamanţi se află în poziţia procesuală de părţi care au pierdut procesul, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., astfel că cererea intimatei-pârâte B., de acordare a cheltuielilor de judecată aferente recursului, apare ca fiind întemeiată.

Urmează a fi făcută, însă, aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul reducerii cuantumului cheltuielilor ce vor fi puse în sarcina recurenţilor-reclamanţi, în solidar, apreciindu-se că, faţă de maniera de formulare a criticilor din recurs şi de împrejurarea că această cale de atac a fost soluţionată, în şedinţă publică, la primul termen de judecată, suma de 5.000 RON, ce se va acorda cu acest titlu (faţă de onorariul de avocat în cuantum de 10.000 RON, pe care intimata-pârâtă B. l-a achitat şi a cărui dovadă a fost făcută prin factura nr. x/15.05.2024 şi prin chitanţa nr. x/15.05.2024, respectiv prin factura nr. x/29.03.2024 şi prin extrasul de cont din 29.03.2024, depuse la dosar), are caracter rezonabil şi echitabil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanţii Primarul Sectorului 3, A., ca reprezentant al Sectorului 3 al Municipiului Bucureşti, şi Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin Primar A., împotriva deciziei nr. 1433A/2023 din 3 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi, în solidar, la plata sumei de 5.000 RON către intimata-pârâtă B., cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.