Appeal over simulated sale pact annulled for challenging facts, not law; costs denied for lack of proof.

Şedinţa publică din data de 22 mai 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa în data de 02.12.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., să se constate caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.11.2000 de BNP D., intervenit între pârâta C., în calitate de vânzătoare, şi B., în calitate de cumpărător, având ca obiect apartamentul nr. x, mun. Constanţa, zona Delfinului, cu suprafaţa cadastrală utilă de 78,60 mp, număr cadastral x, intabulat în CF nr. x-Cl-U2 Constanţa, în sensul că adevăratul dobânditor al imobilului este reclamantul A., şi obligarea pârâtului B. la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1.175 C. civ. de la 1864.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetentei teritoriale a Judecătoriei Constanta şi a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Numiţii E. şi F., au formulat cerere de intervenţie voluntară accesorie în favoarea pârâtului B., prin care au invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Constanţa, iar pe fondul cauzei, au solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 611/26.01.2021, Judecătoria Constanţa a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Gura Humorului.

Prin sentinţa nr. 759/08.10.2021, Judecătoria Gura Humorului a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.

Prin sentinţa nr. 17/2021 Tribunalul Suceava a declinat competenta de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă în data de 31.01.2022, sub acelaşi număr de dosar.

Prin încheierea din 07.04.2022, a fost încuviinţată în principiu cererea de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului B..

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1118/01.07.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 779/A/19.05.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A..

A arătat recurentul că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1.175 C. civ. de la 1864 şi, contrar considerentelor acesteia, în cauză sunt îndeplinite condiţiile simulaţiei.

În acest sens, a menţionat că actul public este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. x/17.11.2000, prin care, în mod aparent, vânzătoarea C. a transmis proprietatea către cumpărătorul B..

În urma administrării probatoriilor a rezultat că există înţelegerea secretă a părţilor, respectiv că persoana care urma să devină proprietar al apartamentului nu era initmatul B., ci recurentul A..

Totodată, a fost dovedită şi existenţa acordului simulator, potrivit căruia efectele actului secret urmau să se producă între pârâta C. şi recurent.

Instanţa de apel nu a ţinut seama de depoziţia martorei G., a trecut superficial peste interogatoriul pârâtului B. şi a ignorat probele din a căror administrare rezultă, cu claritate, intenţia părţilor (interogatoriul pârâtei C. şi declaraţia martorului H.).

De asemenea, nu s-a dat curs declaraţiei autentificate sub nr. x/02.04.2019, a numitei G., din care s-au desprins următoarele aspecte: suma de bani reprezentând preţul apartamentului provenea de la recurentul A., faptul că acest contract a fost semnat de intimatul-pârât B. s-a datorat lipsei recurentului, iar, ulterior semnării, apartamentul a fost folosit exclusiv de recurent, care a fost şi cel care a plătit impozite, etc.

A mai arătat recurentul că instanţa de apel a procedat la o greşită interpretare a normelor legale cu privire la raporturile juridice dintre părţi.

În mod greşit instanţa de apel nu a primit interpretările propuse de recurent cu privire la declaraţiile de martor, deoarece acestea au dovedit intenţia avută de intimatul-pârât B. cu privire la plecarea la Constanţa şi scopul acestei deplasări, care s-a finalizat cu înţelegerea tripartită cu privire la încheierea actului simulat, din care reiese că adevăratul cumpărător este recurentul.

Părţile au agreat o operaţiune juridică complexă, rezultată mai ales din situaţia de fapt, potrivit căreia recurentul a lipsit din faţa notarului public la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare.

Astfel, intenţia vădită a recurentului a fost să cumpere, în numele său şi pentru sine, apartamentul în discuţie.

Faptul că vânzarea-cumpărarea s-a produs sub numele intimatului-pârât B., care venise exclusiv pentru a asista la vânzare (nu avea nici buletin valabil la vremea aceea), a fost posibilă dată fiind absenţa din faţa notarului public a cumpărătorului, precum şi a propunerii, "aparent" viabile, de a semna pentru cumpărător intimatul-pârât B..

Prin urmare, suntem în prezenţa unei simulaţii prin interpunere de persoane, operaţiune juridică legală şi care, de fapt, a reprezentat adevărata voinţă a părţilor.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă C. a solicitat respingerea recursului şi a arătat că apartamentul în litigiu a fost vizionat exclusiv de numita G..

Recurentul nu a vizionat apartamentul cu pârâta, nu a fost prezent, deşi în recurs se afirmă contrariul.

Intimata-pârâtă susţine că nu l-a cunoscut personal pe recurent până în iunie 2022 şi nici nu a discutat telefonic vreodată cu acesta, toate negocierile fiind purtate exclusiv cu G..

Nu a existat niciun acord simulator între pârâtă şi recurent sau pârâtul B., nici măcar o întelegere verbală.

Pârâta nu a cunoscut numele cumpărătorului până la prezentarea, de către notar, a ciornei actului de vânzare-cumpărare.

Pârâta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu persoana care era prezentă fizic la notariat şi care a fost recunoscută de către cei doi martori prezenţi, G. şi H., respectiv pârâtul B..

Preţul de vânzare a fost de 80.000 USD (în contract menţionat în echivalent RON, conform prevederilor legale) şi nu de 30.000 USD, asa cum a fost reţinut greşit de grefierul de şedinţă.

Prin întâmpinare, intimaţii-intervenienţi E. şi F. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Au arătat că, în mod corect, în cauză s-a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile simulaţiei.

Reclamantul nu a făcut dovada cu niciun mijloc de probă a existenţei vreunui act simulat, sau că vreuna dintre părţile contractului de vânzare-cumpărare, respectiv intimata-pârâtă C., în calitate de vânzătoare, şi intimatul-pârât B., ar fi recunoscut, la interogatoriile care au fost administrate, existenţa vreunui acord simulatoriu între ele şi recurentul-reclamant, acord prin care să se fi stabilit că adevăratul dobânditor al apartamentului este recurentul-reclamant, iar nu intimatul-pârât B., indicat drept cumpărător în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.11.2000 de BNP D..

Mai mult, C., în calitate de vânzătoare, a negat chiar vizionarea apartamentului de către recurentul-reclamant sau negocierea preţului cu acesta, precum şi cunoaşterea faptului că recurentul-reclamant ar fi urmărit să cumpere apartamentul în nume personal. De asemenea, aceasta a negat faptul că ar fi cunoscut că la data semnării contractului recurentul-reclamant A. s-ar fi aflat în imposibilitate de a se prezenta şi a declarat că a încheiat contractul cu intimatul-pârât B..

De altfel, recurentul-reclamant prezintă, în plângerile formulate şi în acţiunea civilă, persoane diferite (respectiv pe G. sau pe H.) care ar fi predat sumele de bani pentru achiziţionarea apartamentului.

Sub un alt aspect, este de observat că existenţa acordului simulatoriu, respectiv concretizarea acestuia printr-un act ocult, nu a fost dovedită cu niciun mijloc de probă de recurent.

Totodată, nu s-a făcut dovada că actul ocult există şi că acest contract întruneşte toate condiţiile de fond şi formă pentru a fi valabil.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3), iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Rezultă, aşadar, din conţinutul acestor prevederi, că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să fie subsumabile cazurilor de casare expres şi limitativ reglementate de lege.

În consecinţă, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac este sancţionată cu nulitatea.

Aceasta întrucât motivarea recursului presupune nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată, ci şi expunerea criticilor care, din punct de vedere legal, să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres reglementate potrivit dispoziţiilor menţionate anterior.

Înalta Curte constată că, deşi formal încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prevederi legale care au în vedere situaţia în care deşi instanţa a recurs la textele de lege incidente pricinii, fie le-a încălcat, fie le-a aplicat în mod greşit, recurentul-reclamant nu a formulat, în concret, critici de nelegalitate subsumabile motivului de casare invocat, urmărind, în realitate, doar o reevaluare a elementelor de temeinicie ale cauzei.

Astfel, deşi recurentul îşi începe argumentaţia, în cuprinsul memoriului de recurs, prin a invoca o greşită interpretare, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 1.175 C. civ. de la 1864 şi a susţine îndeplinirea condiţiilor simulaţiei prin interpunere de persoane, în continuare, când analizează cerinţele pentru reţinerea acestui text de lege, supune dezbaterii doar aspecte referitoare la modalitate de administrare şi de interpretare, în cauză, a probatoriului de către instanţele fondului.

În acest sens, când analizează condiţia existenţei unei înţelegeri secrete, recurentul-reclamant se limitează doar la a arăta că "în urma administrării probei cu martori, dar şi din administrarea interogatoriilor intimaţilor-pârâţi a rezultat că persoana care urma să devină proprietar al apartamentului nu era intimatul-pârât B., ci recurentul A.".

În mod similar, şi atunci când se referă la cerinţa existenţei acordului simulatoriu, recurentul susţine că "probatoriul administrat în faţa instanţei de fond şi de apel dovedeşte, cu prisosinţă, existenţa acordului simulator", pentru ca ulterior să arate că "instanţa de apel nu a ţinut seama de depoziţia martorului G.", respectiv să solicite o reevaluare a valorii probatorii a interogatoriilor administrate pârâtului-intimat B., respectiv pârâtei-intimate C., respectiv să concluzioneze în sensul că "instanţa de apel a ignorat probele, din a căror administrare rezultă cu claritate intenţia părţilor".

Însă, în speţă, cadrul factual reţinut de către instanţa de apel, care nu poate face obiectul reevaluării în faţa instanţei de recurs, a stabilit, cu ocazia devoluţiunii cauzei, că proba testimonială administrată în faţa tribunalului "nu face proba acordului simulatoriu tripartit dintre părţile actului public şi apelantul-reclamant", respectiv că "niciuna dintre părţile contractului de vânzare-cumpărare - intimata-pârâtă C., în calitate de vânzătoare, şi intimatul-pârât B., în calitate de cumpărător - nu au recunoscut la interogatoriile ce li s-au administrat existenţa vreunui acord simulatoriu dintre ele şi apelantul-reclamant, acord prin care să se fi stabilit că adevăratul dobânditor al apartamentului este apelantul-reclamant".

A afirma, aşadar, la acest moment procesual, contrariul, constituie o nesocotire a limitelor în care instanţa de recurs examinează cauza, exclusiv din perspectiva legalităţii acesteia, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., iar nu şi cu privire la faptele cauzei, astfel cum decurg din maniera de interpretare a probatoriului administrat - aspecte de temeinicie a căror existenţă şi apreciere aparţin exclusiv instanţelor fondului.

Prin urmare, cum criticile recurentului-reclamant vizează, în realitate, doar o reinterpretare a elementelor de probatoriu (care nu mai pot fi supuse unei noi dezbateri în faţa instanţei de recurs), în legătură cu care solicită o nouă dezlegare, pentru ca, ulterior, în raport cu noua situaţie de fapt, să poată fi incidentă o eventuală încălcare a dispoziţiilor de drept material indicate, acestea nu sunt susceptibile de analiză în prezenta cale extraordinară de atac.

Nici susţinerile referitoare la existenţa unei interpretări greşite a normelor legale cu privire la raporturile juridice dintre părţi nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate cu privire la decizia atacată, întrucât recurentul-reclamant omite a indica normele de drept material pretins încălcate şi maniera efectivă în care ar fi avut loc aceasta, limitându-se, şi de această dată, la a solicita o nouă interpretare a mijloacelor probatorii administrate în cauză, susţinând că "în mod greşit instanţa de apel nu a primit interpretările propuse de recurent cu privire la declaraţiile de martor".

Or, exigenţele procedurale ale motivului de casare invocat de parte impuneau, dimpotrivă, invocarea unei greşite interpretări şi aplicări a unor texte de lege, iar nu a unor probe din prezenta pricină.

Drept urmare, şi aceste susţineri, care nu indică, punctual, în ce constă pretinsa nelegalitate săvârşită de instanţa de apel cu ocazia pronunţării deciziei atacate, ci realizează, mai degrabă, ca şi în cazul celei dintâi critici, aprecieri cu privire la greşita interpretare a probelor şi a reţinerii stării de fapt, nu pot forma obiect de analiză în recurs.

Nici afirmaţiile recurentului-reclamant privitoare la valoarea probatorie a declaraţiei autentificate sub nr. x/02.04.2019, a numitei G., nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, din moment ce, în dezvoltarea acestora, recurentul face trimitere, în realitate, la aspecte factuale, care au primit o dezlegare din partea instanţei de apel şi care sunt străine de examinare în cadrul prezentei căi extraordinare de atac.

Se observă, aşadar, că recurentul-reclamant nu a realizat o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în drept şi aptă de cenzură de legalitate, ci s-a limitat doar la a reproşa modalitatea în care au fost interpretate probele de către instanţa de apel, la a expune consideraţii generale şi la a reitera contextul factual al cauzei, asupra căruia solicită o altă dezlegare.

Or, această manieră de formulare a respectivelor susţineri nu este aptă să răspundă cerinţelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant omiţând să contrapună dezlegărilor instanţei de apel argumente de nelegalitate, care să poată forma obiectul analizei instanţei de recurs.

Procedând astfel, nu este posibilă conturarea limitelor de exercitare a controlului judiciar din prezenta fază procesuală, circumscris strict aspectelor de nelegalitate pe baza situaţiei determinate de instanţele de fond, singurele care au competenţa de administrare şi evaluare a probatoriului, în timp ce, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de recurs verifică doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, din moment ce recurentul nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau greşelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente şi nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, nu este posibilă verificarea legalităţii deciziei recurate, motiv pentru care înscrisul a cărui administrare a fost încuviinţată în cadrul şedinţei de judecată din 22 mai 2024 nu va fi în măsură ut singuli să acopere neregularităţile anterior menţionate şi să conducă la o altă soluţie decât cea prefigurată în prezenta cauză.

Pentru toate aceste considerente, văzând dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 779 A/2023 din 19 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Cât priveşte solicitarea intimaţilor-intervenienţi E. şi F., de obligare a recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, se constată că, deşi au formulat respectiva cerere în cuprinsul întâmpinării, cuantumul acestora nu a fost precizat, iar la dosarul cauzei nu se regăseşte vreo dovadă în acest sens, astfel încât cererea va fi respinsă, nefiind îndeplinite cerinţele prevederilor art. 452 C. proc. civ., potrivit cărora partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 779 A/2023 din 19 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge cererea de obligare a recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, formulată de intimaţii-intervenienţi E. şi F..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.