De facto expropriation of land by public utility networks and compensation via market value transfer

Şedinţa publică din data de 22 mai 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă în data de 28.08.2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. şi D., să se dispună: 1) rezoluţiunea contractului de vânzare autentificat sub nr. x/25.05.2017 de Notar Public E., potrivit art. 1.710 alin. (1) lit. d) C. civ. 2) obligarea pârâtelor la plata de daune-interese pentru întreg prejudiciul cauzat prin vânzarea unui bun având vicii ascunse, potrivit art. 1.712 alin. (1) C. civ., prejudiciu pe care l-a precizat ca fiind de: 47.000 euro (preţ achitat), 9.021,79 RON (cheltuielile vânzării) şi 11.758 RON (cheltuielile cu bunul ulterioare cumpărării), precum şi plata dobânzii legale la aceste sume de la data plăţii şi până la restituirea lor efectivă; 3) în subsidiar, faţă de capătul 2 de cerere, obligarea pârâtelor la plata/restituirea preţului, de 47.000 euro, şi a cheltuielilor vânzării, de 9.021,79 RON, precum şi la plata dobânzii legale la aceste sume de la data punerii în întârziere (26.07.2018 pentru pârâta C. şi 30.07.2018 pentru pârâta D.) şi până la restituirea lor efectivă, potrivit art. 1.712 alin. (2) C. civ. 4) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate art. 1.530-1.531, art. 1.535-1.536, art. 1.635, art. 1.645 alin. (2), art. 1.650, art. 1.671, art. 1.672 pct. 3, art. 1.707 alin. (1)-(3), art. 1.708, art. 1.710 alin. (1) lit. d) şi art. 1.712 C. civ., art. 95 pct. 1 raportat la art. 94 pct. 1 lit. k), art. 107, art. 192 şi art. 194 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, pârâtele C. şi D. au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată şi, în subsidiar, aplicarea dispoziţiilor art. 1.710 alin. (1) C. civ. lit. a) sau c), având în vedere buna-credinţă a vânzătorilor.

Pârâtele au formulat şi cerere de chemare în garanţie a societăţii F. S.A., a Primăriei Municipiului Bucureşti şi a Municipiului Bucureşti, prin Primar General, prin care au solicitat, în principal, obligarea acestora la devierea, pe cheltuiala lor, a conductelor ce străbat terenul în litigiu, iar, în subsidiar, în situaţia în care se va dovedi imposibilitatea desfiinţării conductei de alimentare cu apă şi a conductei de canalizare, obligarea acestora la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat, constând în actuala valoare de circulaţie a terenului.

Prin încheierea din 14.05.2019, pentru motivele expuse în considerentele încheierii de şedinţă, instanţa a apreciat că cererea pârâtelor de aplicare a dispoziţiilor art. 1.710 alin. (2) C. civ. nu trebuie să îmbrace forma cererii reconvenţionale, putând fi formulată şi prin întâmpinare, a admis în principiu cererea de chemare în garanţie formulată de pârâte, a unit cu fondul excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a chemaţilor în garanţie Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi F. S.A., invocate prin întâmpinări de către chemaţii în garanţie.

Prin încheierea din 08.11.2019, instanţa a respins, ca neîntemeiată, excepţia netimbării cererii de chemare în garanţie, invocată de chemata în garanţie F. S.A., a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematei în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti şi a invocat, din oficiu, excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a acesteia, pe care, de asemenea, a unit-o cu fondul, şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de disjungere a cererii reconvenţionale.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 760/21.05.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte acţiunea; a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare autentificat sub nr. x/25.05.2017 de G.; a obligat-o pe pârâta C. la restituirea, către reclamanţi, a sumei de 23.500 euro, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată la acest debit, începând cu data de 12.08.2018 şi până la restituirea efectivă a debitului; a obligat-o pe pârâta D. la restituirea, către reclamanţi, a sumei de 23.500 euro, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată la acest debit, începând cu data de 16.08.2018 şi până la restituirea efectivă a debitului; a obligat pârâtele, în solidar, la plata, către reclamanţi, a sumei de 9.021,79 RON, cu titlu de cheltuieli făcute cu prilejul vânzării, şi la plata dobânzii legale penalizatoare calculate la această sumă, începând cu data de 12.08.2018 pentru pârâta C. şi începând cu data de 16.08.2021 pentru pârâta D.; le-a obligat pe pârâte, în solidar, la plata, către reclamanţi, a sumei de 11.576,4 RON, cu titlu de daune, şi la plata dobânzii legale penalizatoare calculate la această sumă, începând cu data de 28.08.2018; a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a chematei în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General, şi a respins cererea de chemare în garanţie, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală de folosinţă; a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale pasive a chematei în garanţie F. S.A. şi a respins cererea de chemare în garanţie împotriva acesteia, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Municipiul Bucureşti, prin Primar General; a respins, ca nefondată, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâte în contradictoriu cu chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, prin Primar General; a luat act că reclamanţii, pârâtele şi chemata în garanţie F. S.A. şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 190/A/14.02.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de pârâtele C. şi D. împotriva sentinţei; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis, în parte, acţiunea formulată în contradictoriu cu chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, prin Primar General, pe care l-a obligat să plătească pârâtelor echivalentul în RON la data plăţii a sumei de 44.900 euro, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 173,20 mp (conform actelor de proprietate), respectiv 175 mp (conform măsurătorilor cadastrale), situat în Municipiul Bucureşti, str. x (fostă str. x), identificat cu nr. cadastral x (nr. cadastral vechi x), intabulat în cartea funciară nr. x (nr. CF vechi x) a localităţii Bucureşti, cu următoarele vecinătăţi: la NE - str. x, la NV - propr. H. şi I., la SV - Aleea A.D.P. şi la SE - Aleea Bj. Bistrţia, în privinţa căruia dreptul de proprietate se transmite în patrimoniul Municipiului Bucureşti; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei; a luat act că apelantele-pârâte şi intimaţii-reclamanţii şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, prin Primar General.

Recurentul a arătat că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, reprezentate de art. 1.386 C. civ. şi de Legea nr. 33/1994, instanţa de apel reţinând în considerentele hotărârii, în mod total eronat, că în speţă "sunt îndeplinite condiţiile cumulative ale exproprierii de fapt precum şi ale răspunderii civile delictuale", fapta ilicită constând în "pasivitatea autorităţilor de a tolera situaţia generată de prezenţa subterană a celor trei conducte, fără a demara procedurile pentru reglementarea situaţiei în parametrii legal", în condiţiile în care se consemnează în considerente faptul că "aceste reţele de utilitate publică au fost proiectate şi executate în perioada regimului comunist, fiind date în funcţiune la nivelul anului 1974".

Instanţa de apel denaturează obiectul cererii de chemare în garanţie, formulate de către apelantele-pârâte la instanţa de fond, cerere prin care se solicită obligarea recurentului "să plătească despăgubiri pentru prejudiciul cauzat la actuala valoare de circulaţie a terenului" menţionându-se că "bunul a fost obţinut în anul 2002 de către autorul vânzătorilor, când s-a emis titlul de proprietate" (aşadar la 38 de ani după darea în funcţiune a reţelelor subterane ce traversează parţial terenul), iar temeiul de drept al cererii îl reprezintă art. 555 C. civ., art. 559 C. civ., art. 1 Protocol CEDO, Legea nr. 51/2006 privind serviciile comunitare de utilităţi publice, Ordonanţa de Guvern nr. 32/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de alimentare cu apă şi canalizare, art. 205 şi urm. C. civ., fără a se face absolut nicio referire la art. 1.386 C. civ. şi la Legea nr. 33/1994 (temeiurile de drept avute în vedere de către instanţa de apel).

În speţă, se impunea, în mod obligatoriu, stabilirea caracterului cert al prejudiciului suferit de către apelantele-pârâte, prin efectuarea unei expertize tehnice judiciare în cauză, raportată la cererea de chemare în garanţie, care să stabilească realmente valoarea actuală de circulaţie a terenului în litigiu, instanţa de apel apreciind în mod greşit că prejudiciul este reprezentat de valoarea de piaţă a terenului, aşa cum este stabilită prin raportul de expertiză extrajudiciară de evaluare a proprietăţii imobiliare.

Practic, în cauză nu este stabilit un prejudiciu cert, indubitabil, întinderea acestuia fiind întemeiată pe o expertiză extrajudiciară, în condiţiile în care art. 1.386 alin. (2) C. civ. (text de lege avut în vedere de către instanţa de apel) prevede că, "la stabilirea despăgubirii, se va avea în vedere dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului".

Instanţa de apel, admiţând apelul, în sensul admiterii, în parte, a cererii de chemare în garanţie formulată de către apelantele-pârâte şi a obligării chematului în garanţie Municipiul Bucureşti să le plătească acestora echivalentul în RON la data plăţii, al sumei de 44.900 euro, cu titlul de despăgubiri, reprezentând contravaloarea terenului în litigiu, nu a stabilit, fără echivoc, nici data producerii prejudiciului şi nici caracterul cert al acestuia (întinderea lui, printr-o expertiză tehnică judiciară dispusă în cauză).

Prin urmare, hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 1.386 C. civ. (în mod deosebit alin. (2) al acestui text de lege) şi de Legea nr. 33/1994, chiar şi în ipoteza stabilirii că în speţă operează "o expropriere de fapt" impunându-se stabilirea, cu acurateţe, a contravalorii terenului în litigiu (actuala valoare de circulaţie, aşa cum au solicitat apelantele-pârâte pe capătul de cerere subsidiar), printr-o expertiză tehnică judiciară dispusă în cauză.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 07.02.2024 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 22.05.2024.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatele-pârâte D. şi C. au invocat excepţia de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât privesc chestiuni de netemeinice legate de modalitatea de administrare a probelor.

În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Faptul că instanţa de judecată poate da sau restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii este o regulă elementară ce se desprinde din cuprinsul dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Prejudiciul a fost stabilit de instanţa de apel pe baza raportului de expertiză extrajudiciară efectuat de intimată, conform căruia expertul a determinat valoarea de piaţă a terenului prin folosirea metodei comparaţiei directe, în concordanţă cu Standardele de Evaluare a Bunurilor 2022 - care sunt în conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare (IVS - International Valuation Standards), adaptate specificului pieţei din România, şi a concluzionat că valoarea de piaţă actuală a imobilului este de 44.900 euro.

Prin urmare, prejudiciul stabilit de instanţă în cauză, reprezentând contravaloarea terenului ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare desfiinţat, este cert - întinderea lui fiind stabilită cu exactitate în raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expert J..

Recurentul nu a contestat acest raport de expertiză şi nici nu a solicitat efectuarea unei expertize judiciare în evaluarea proprietăţii în cadrul prezentului dosar.

Dimpotrivă, cu ocazia dezbaterilor din data de 17.01.2023, consilierul juridic al chematului în garanţie a afirmat că nu înţelege să formuleze obiecţiuni la raportul de expertiză şi că îi este favorabilă valoarea stabilită prin expertiza extrajudiciară.

Prin cererea de chemare în garanţie, s-a solicitat obligarea recurentului, în calitate de chemat în garanţie, la plata despăgubirii pentru prejudiciul cauzat la valoarea actuală de circulaţie a terenului.

Faţă de obiectul cererii de chemare în garanţie, instanţa de apel a pronunţat o soluţie corectă, în acord cu ceea ce au solicitat părţile şi în acord cu principiul reparării integrale a prejudiciului.

Pe de altă parte, nu poate fi ignorată împrejurarea că fapta ilicită săvârşită în cauză constă în tolerarea unei stări de fapt inechitabile care îmbracă forma unei exproprieri de fapt - recurentul făcându-se vinovat de pasivitatea manifestată faţă de situaţia terenului deţinut de intimatele-pârâte, prin aceea că nu a iniţiat procedura de expropriere propriu-zisă, urmată de achitarea unei compensaţii băneşti echitabile.

Or, având în vedere specificul acestei figuri juridice - exproprierea de fapt - în mod evident că valoarea despăgubirilor urmează a fi determinată pe baza altui criteriu decât cele prevăzut în dreptul comun, iar acest criteriu nu poate fi decât cel identificat de instanţa de apel, respectiv contravaloarea terenului în discuţie, a cărei valoare a fost stabilită în cuprinsul raportului de expertiză extrajudiciară.

Prin întâmpinare, intimata-chemată în garanţie F. S.A. a arătat că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, această soluţie fiind conţinută în sentinţa nr. 760/21.05.2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi intrată în autoritatea lucrului judecat prevăzută de dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimaţii-reclamanţi A. şi B. au invocat excepţia de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât privesc chestiuni de netemeinice legate de modalitatea de administrare a probelor.

În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi au arătat că nu au calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât actualele pretenţii litigioase sunt între recurentul Municipiul Bucureşti şi pârâtele-intimate K. şi C..

Raporturile juridice dintre intimaţii-reclamanţi şi intimatele-pârâte au încetat odată cu stingerea debitelor acestora, prin ordinele de plată şi adresa de confirmare a încetării obligaţiilor de plată ale intimatelor-pârâte către aceştia, pe care le-au anexat întâmpinării.

Prezentul recurs are ca obiect stabilirea prejudiciului cauzat în relaţia dintre recurent şi intimatele-pârâte, faţă de care intimaţii-reclamanţi sunt terţi, nemaiexistând niciun raport juridic între aceştia şi ceilalţi intimaţi sau în relaţie cu recurentul.

De altfel, nu a existat niciun raport juridic între intimaţi şi recurentul Municipiul Bucureşti, nefiind întrunite condiţiile art. 36 C. proc. civ. privind identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, care în speţă există între pârâtele-intimate care au chemat în garanţie recurentul Municipiul Bucureşti în apel, fiind admisă această cerere de către instanţa de apel.

Pretenţiile intimaţilor-reclamanţi faţă de intimatele-pârâte D. şi C. au fost stinse, prin plata voluntară, de către acestea, a sumelor datorate, inclusiv a celor reprezentând cheltuieli, penalităţi de întârziere şi daune, dar şi a debitului principal, constând în contravaloarea terenului achiziţionat.

În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Prioritar, raportat la cadrul învestirii şi al judecăţii în recurs, se constată că decizia din apel a păstrat sentinţa de primă instanţă prin care s-a admis acţiunea în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanţii A. şi B. (în calitate de cumpărători) şi pârâtele C. şi D. (în calitate de vânzători), fiind obligate pârâtele la plata de despăgubiri (preţul de 47.000 euro şi cheltuielile vânzării) pentru prejudiciul cauzat prin vânzarea unui bun având vicii ascunse, în sensul că terenul, obiect al înstrăinării, aparţinând categoriei de folosinţă curţi construcţii, era străbătut de conducte subterane, integrate reţelei publice de alimentare cu apă şi canalizare, ceea ce l-a făcut impropriu folosirii, scop în care fusese achiziţionat. În acelaşi timp, sentinţa a fost schimbată în parte, ca urmare a admiterii apelului pârâtelor împotriva soluţiei de respingere a cererii de chemare în garanţie pe care acestea au formulat-o împotriva Municipiului Bucureşti (cel de la care operase transferul dreptului de proprietate asupra terenului, conform titlului de proprietate nr. x/5.06.2000, emis în procedura Legii nr. 18/1991, în favoarea autorilor pârâtelor).

Drept urmare, potrivit deciziei atacate cu recurs, admiţându-se cererea de chemare în garanţie, a fost obligat Municipiul Bucureşti la plata sumei de 44.900 euro, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea terenului în litigiu, în privinţa căruia s-a dispus transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul chematului în garanţie.

Această soluţie, dată cererii de chemare în garanţie, face obiectul recursului pe aspecte de nelegalitate ce nu pot fi primite, având caracter nefondat. Astfel:

- Susţinând caracterul nelegal al deciziei din apel pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul pretinde că în cauză s-ar fi realizat o greşită aplicare a normelor de drept material conţinute de art. 1386 C. civ. şi de Legea nr. 33/1994, atunci când instanţa a apreciat că ar exista, raportat la datele speţei, o expropriere de fapt, acţiunea ilicită constând în "pasivitatea autorităţilor de a tolera situaţia generată de prezenţa în subteran a celor trei conducte, fără a reglementa situaţia creată în parametrii legali", chiar în condiţiile în care reţelele de utilitate publică au fost proiectate şi executate în perioada regimului comunist, fiind date în funcţiune la nivelul anului 1974.

Critica este lipsită de temei şi, în acelaşi timp, contradictorie în argumentarea ei juridică. Aceasta în contextul în care instanţa de apel nu a făcut aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 33/1994 ci, dimpotrivă, constatând că în cauză nu a avut loc o expropriere formală în temeiul actului normativ menţionat, care reprezintă legea cadru în materie, deşi afectaţiunea dată terenului (al cărui subsol este traversat în prezent, aproape în întregime, de reţeaua publică de apă potabilă şi zona de protecţie sanitară aferentă acesteia, precum şi de reţeaua publică de canalizare şi zona de exploatare şi intervenţie aferentă acesteia) este una care corespunde utilităţii publice, a stabilit că, în realitate, este vorba despre o expropriere de fapt.

Aşadar, instanţa de apel nu a verificat modalitatea în care autoritatea publică ar fi realizat, raportat la situaţia titularilor dreptului de proprietate, aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la expropriere, pentru ca recurentul să poată formula critica în acest sens, astfel cum se motivează în memoriul de recurs.

Dimpotrivă, constatând că, în speţă, autoritatea publică nu a procedat la o expropriere formală (respectiv, la preluarea dreptului de proprietate din patrimoniul persoanei particulare, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire) a reţinut, ca fundament al pretenţiilor, o altă instituţie juridică şi anume, exproprierea de fapt, aşa cum a fost ea dezvoltată în jurisprudenţa instanţei de contencios european, instituţie ale cărei elemente definitorii şi constitutive le stabileşte în mod corect.

În acest sens, s-a reţinut, pe elementele de fapt ale pricinii, că subsolul terenului în litigiu este străbătut de reţele publice de alimentare cu apă, canalizare (împreună cu zona de protecţie sanitară aferentă şi respectiv, zona de exploatare şi intervenţie).

Or, din punct de vedere juridic, ţinând seama de reglementările succesive în materie (şi anume, O.G. nr. 32/2002, Legea nr. 241/2006 privind serviciul de alimentare cu apă şi canalizare), astfel de conducte constituie infrastructura tehnico-edilitară, denumită sistem public de alimentare cu apă şi canalizare, aparţinând, ca regulă, domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale pe care o deservesc, fiind, în acelaşi timp, obiect al administrării şi gestionării unor servicii publice (mai exact, servicii comunitare de utilităţi publice, conform reglementărilor menţionate anterior).

De asemenea, legat de modalitatea îndeplinirii acestui serviciu public comunitar şi felul în care se repercutează aceasta asupra proprietăţii private, instanţa de apel a făcut, în mod corect, trimitere la dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 241/2006, potrivit cărora, pentru realizarea obiectivelor şi serviciilor ce le revin în domeniu, operatorii, cărora li se dau astfel de licenţe, au obligaţia întreţinerii şi menţinerii în stare permanentă de funcţionare a sistemelor de alimentare cu apă şi canalizare, a zonelor de protecţie sanitară, ceea ce presupune şi dreptul lor de trecere pe astfel de terenuri.

Raportat la această situaţie, s-a concluzionat corect că prezenţa respectivelor reţele de utilităţi publice în subsolul terenului reclamantelor din cererea de chemare în garanţie îndreptată împotriva Municipiului Bucureşti este una de natură să aducă atingere prerogativelor dreptului de proprietate privată, atât în ce priveşte folosinţa terenului (afectată de conducte de apă potabilă şi canalizare, de existenţa zonelor de protecţie şi de exploatare a conductelor, de necesitatea efectuării, la intervale de timp, a lucrărilor de modernizare şi întreţinere), cât şi în ce priveşte dispoziţia juridică.

Pe acest din urmă aspect, al prerogativei dispoziţiei dreptului de proprietate, a rezultat imposibilitatea înstrăinării bunului potrivit regimului juridic al acestuia (curţi-construcţii), în contextul în care a reieşit că terenul nu poate fi valorificat ca atare din cauza conductelor subterane care îl traversează şi care îl fac propriu unei exploatări pentru uz public.

Astfel, prin sentinţa de primă instanţă, rămasă definitivă sub acest aspet, s-a desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare încheiat de intimatele-pârâte la 25.05.2017, pronunţându-se rezoluţiunea acestuia, ca efect al garanţiei vânzătorului pentru viciul lucrului, reţinându-se, în raport cu prevederile art. 1712 alin. (2) C. civ., că această obligaţie de garanţie operează chiar în contextul în care înstrăinătorul nu a avut cunoştinţă de existenţa viciilor, singura consecinţă fiind pe planul întinderii obligaţiei de restituire (limitată la preţ şi la cheltuielile făcute cu prilejul vânzării).

A rezultat, potrivit celor expuse anterior, că, în speţă, titularele dreptului de proprietate (reclamantele din cererea de chemare în garanţie) îşi au prerogativele acestui drept puternic restricţionate, atât sub aspectul folosinţei (limitată, cum s-a arătat, de prezenţa zonelor de protecţie, de exploatare şi de necesitatea intervenţiilor pentru efectuarea lucrărilor de întreţinere a conductelor), cât şi sub aspectul dispoziţiei juridice, de vreme ce terenul nu poate fi înstrăinat corespunzător regimului juridic al acestuia, de curţi-construcţii (acest lucru fiind posibil, potrivit elementelor probatorii ale dosarului, doar în măsura în care s-ar efectua lucrări de deviere a conductelor, a căror valoare s-ar ridica la suma de 636.608 RON, cu mult peste valoarea terenului, ceea ce ar impune o sarcină exorbitantă titularului proprietăţii).

În contextul acestor limitări ale dreptului de proprietate privată, fără să se fi realizat o expropriere formală a acestuia, în condiţiile prevăzute de lege, în mod corect instanţa de apel a făcut trimitere la conceptul de expropriere de fapt, astfel cum a fost dezvoltat acesta în jurisprudenţa CEDO în legătură cu aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1, în ce priveşte protecţia dreptului de proprietate privată.

Tocmai pentru situaţii în care autorităţile nu procedează la transferul dreptului din patrimoniul proprietarului particular, cu plata unei indemnizări adecvate, deşi, în fapt, exercitarea plenară a atributelor proprietăţii nu mai este posibilă, a fost creată, printr-o jurisprudenţă consistentă a instanţei europene, această instituţie juridică, a exproprierii de facto, care presupune o abordare a chestiunii de drept "dincolo de aparenţe", adică şi în absenţa unei aplicări formale, directe a normelor care vizează exproprierea, pentru a putea fi stabilită realitatea raporturilor juridice dintre părţi.

Or, cum s-a arătat, afectarea substanţială a prerogativelor dreptului de proprietate, care îl face incompatibil cu regimul său juridic, are semnificaţia reţinută de instanţa de apel, a cazului de "privare de bun" fără o indemnizare în schimb, de natură să rupă echilibrul care trebuie păstrat între interesul privat şi cel public, al comunităţii.

De aceea, este adecvată şi corectă trimiterea din considerentele deciziei de apel la o serie de hotărâri ale Curţii Europene (începând cu cauza Sporrong şi Lönnroth contra Suediei), pentru a identifica remediile care trebuie să fie operabile ori de câte ori au loc asemenea încălcări ale dreptului de proprietate privată.

În acelaşi sens, al previzibilităţii practicii judiciare şi deci, al securităţii juridice, ca parte componentă a preeminenţei dreptului, instanţa de apel a făcut referire la o jurisprudenţă consistentă a instanţei supreme în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 1386 C. civ., în ce priveşte repararea prejudiciului pentru ipoteza exproprierii de fapt.

Într-adevăr, în lipsa unui titlu care să facă dovada transferului dreptului de proprietate din patrimoniul persoanei private în patrimoniul statului sau al unităţii administrativ-teritoriale, deşi bunului îi fusese atribuită în fapt o utilitate publică, titularului formal al dreptului trebuie să i se asigure o despăgubire, la fel ca în situaţia în care s-ar fi procedat la exproprierea în drept, asigurându-se astfel repararea prejudiciului.

Ca atare, în mod corect instanţa de apel a stabilit despăgubirea la valoarea de piaţă a terenului, astfel cum a rezultat ea din raportul de expertiză extrajudiciară, de evaluare a proprietăţii imobiliare.

Corelativ acestei obligaţii de plată în sarcina chematului în garanţie, instanţa de apel a stabilit (printr-o dispoziţie a soluţiei neatacate de niciuna din părţile procesului) şi transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul Municipiului Bucureşti, reţinând totodată în considerente, ca argumente de analogie, operabile mutatis mutandis, prevederile art. 582 alin. (1) lit. c) C. civ., care obligă o persoană la dobândirea unui bun aparţinând altuia, ca remediu adecvat al reparaţiei (în speţă, plătind despăgubirea, Municipiul Bucureşti devine proprietar al terenului căruia, în fapt, i-a atribuit o utilitate publică).

Potrivit tuturor argumentelor expuse anterior, este lipsită de substanţă susţinerea recurentului, conform căreia instanţa de apel ar fi "denaturat" obiectul cererii de chemare în garanţie întrucât, deşi s-a cerut obligarea la despăgubiri corespunzătoare valorii de circulaţie a terenului, au fost indicate dispoziţiile art. 555, art. 559 C. civ., art. 1 Protocolul nr. 1, Legea nr. 51/2006 privind serviciile comunitare de utilităţi publice, O.G. nr. 32/2001 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de alimentare cu apă şi canalizare, fără a se face însă nicio referire la dispoziţiile art. 1386 C. civ. şi la Legea nr. 33/1994.

Mai întâi, recurentul face confuzie între obiectul (pretenţia dedusă judecăţii) şi cauza cererii de chemare în judecată (fundamentul juridic al pretenţiilor).

Aşa cum chiar acesta precizează, reclamantele au cerut despăgubiri constând în valoarea de circulaţie a terenului în privinţa căruia nu-şi puteau exercita prerogativele dreptului şi acestea au fost limitele în care s-a pronunţat instanţa, fără a denatura aşadar, obiectul învestirii sale.

În al doilea rând, fundamentul juridic al pretenţiilor a fost dat de încălcările afirmate ale dreptului de proprietate (context în care s-a făcut referire la dispoziţiile din C. civ. referitoare la conţinutul şi întinderea dreptului de proprietate privată, la garanţiile aduse exercitării acestui drept prin Convenţia Europeană, la reglementările serviciilor publice comunitare care pot afecta exerciţiul dreptului), pe care, raportat la situaţia de fapt, din care a rezultat limitări ale prerogativelor proprietăţii private, instanţa de apel le-a circumscris exproprierii de fapt.

În aceste condiţii, trimiterea la dispoziţiile art. 1386 C. civ. n-a făcut decât să întregească din punct de vedere juridic cadrul judecăţii, fără vreo schimbare a cauzei pretenţiilor, de vreme ce, ceea ce s-a afirmat a fost ilicitul constând în atingerea adusă dreptului de proprietate privată, fără plata unei compensaţii corespunzătoare.

Or, aceasta înseamnă existenţa unui prejudiciu, ale cărui forme de reparaţie îşi găsesc reglementarea în dispoziţiile art. 1386 C. civ.

În ce priveşte referirea la dispoziţiile Legii nr. 33/1994 - care, de asemenea, ar fi fost avute în vedere de instanţa de apel, cu aceeaşi finalitate, a schimbării obiectului învestirii - recurentul ignoră elementele judecăţii din apel, care reţin în sens contrar şi anume, că nu a avut loc o expropriere formală pe temeiul Legii nr. 33/1994, ceea ce nu înseamnă însă, că acţiunea ar fi trebuit respinsă de plano, fiind vorba în realitate de un alt temei juridic, de care partea se poate prevala.

- De asemenea, împrejurarea că respectivele conducte, aflate în subsolul terenului reclamantelor din cererea de chemare în garanţie au fost date în funcţiune în anul 1974, cu mult anterior emiterii titlului de proprietate (în anul 2000) autorului acestora, nu este una care să înlăture răspunderea recurentului.

Dimpotrivă, ceea ce se pretinde corespunde unei situaţii de încălcare a legii de către autoritatea publică, de vreme ce la momentul reconstituirii dreptului şi eliberării titlului de proprietate era în vigoare Legea nr. 213/1998, care în Anexa III.4 prevedea că aparţin domeniului public al municipiilor "reţelele de alimentare cu apă, canalizare".

Ca atare, pe de o parte, nu se poate imputa titularului dreptului de proprietate privată acţiunea autorităţii (mai ales în contextul în care, potrivit datelor speţei şi soluţiei definitive a primei instanţe pe acţiunea în rezoluţiune, a rezultat că acesta nu a avut cunoştinţă de existenţa conductelor subterane, ca vicii ascunse ale terenului vândut) şi pe de altă parte, existenţa în continuare a acestor reţele de utilităţi publice (a căror deviere ar presupune costuri exorbitante) se constituie într-o afectare în prezent a dreptului de proprietate, de natură să justifice acţiunea în despăgubiri.

- Critica potrivit căreia, obligând la despăgubire, instanţa de apel n-ar fi avut elementele unui prejudiciu cert întrucât nu a fost efectuată o expertiză tehnică judiciară în cauză, care să stabilească "realmente valoarea actuală de circulaţie", reţinându-se în mod greşit concluziile raportului de expertiză extrajudiciară, este, de asemenea, nefondată.

Formulând critica în aceşti termeni, recurentul nu demonstrează un aspect de nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 1385 C. civ. (care supun reparaţiei prejudiciul cert, prezent şi viitor), ci aduce în discuţie un element de probaţiune, arătând că instanţa ar fi trebuit să-şi fundamenteze soluţia pe un altfel de raport de expertiză decât cel valorificat.

În plus, se constată că recurentul nu poate susţine nici măcar o nesocotire a principiului nemijlocirii instanţei în administrarea probelor, care să-i facă încadrabilă critica în drept, de vreme ce respectivul raport de expertiză extrajudiciară a fost pus în discuţia părţilor, reprezentantul Municipiului Bucureşti arătând că nu înţelege să formuleze obiecţiuni la raportul de expertiză extrajudiciară, care a stabilit o valoare de piaţă a imobilului de 44.902 euro (conform încheierii de dezbateri din 17.01.2023).

- În ce priveşte data producerii prejudiciului şi pretinsa nesocotire, pe acest aspect, a dispoziţiilor art. 1386 alin. (2) C. civ. ("la stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului"), ea rezultă şi este circumstanţiată de înseşi elementele de fapt ale speţei, potrivit cărora a reieşit că reclamantele nu pot folosi bunul şi nici dispune de el potrivit regimului juridic al acestuia, de curţi-construcţii (fiind, în realitate, neconstruibil) la momentul admiterii acţiunii în rezoluţiune pentru vicii ascunse, conform hotărârii de primă instanţă.

De aceea, pe de o parte, recurentul nu poate susţine cu temei că nu ar rezulta o dată a producerii prejudiciului, care trebuie văzută în corelaţie cu soluţia din acţiunea principală, de obligare a vânzătorilor la restituirea către reclamanţi a preţului vânzării şi a cheltuielilor aferente acestei operaţiuni, câtă vreme s-a dovedit în acţiunea în rezoluţiune că terenul este neconstruibil şi nevalorificabil ca atare.

Pe de altă parte, cum corelativ stabilirii valorii de piaţă şi obligării la plata acesteia, s-a dispus şi transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul recurentului, înseamnă că se realizează caracterul concomitent al prestaţiilor astfel încât critica este, o dată în plus, nejustificată (transferul dreptului realizându-se în schimbul plăţii unei sume echivalente cu valoarea de piaţă a terenului, ceea ce înseamnă că Municipiul Bucureşti are posibilitatea intabulării în cartea funciară, asigurându-se astfel, concordanţa situaţiei de fapt, a terenului afectat de reţele publice utilitare, cu aceea în drept).

Pentru toate considerentele arătate, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.

În privinţa cheltuielilor de judecată, pe care le-au solicitat reclamanţii A. şi B. din acţiunea principală, în rezoluţiune, dedusă judecăţii în primă instanţă, se constată că cererea este nefondată, raportat la dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., care reprezintă temeiul acordării acestora, stabilind ca fundament culpa procesuală, respectiv că ele se datorează de "partea care a pierdut procesul, la solicitarea părţii care a câştigat".

Or, reclamanţii din acţiunea principală nu se regăsesc, în recurs, în situaţia reglementată de dispoziţia procedurală menţionată, de vreme ce pretenţiile lor vizând rezoluţiunea şi restituirea prestaţiilor au fost tranşate prin sentinţa de primă instanţă, nemodificată în apel şi neatacată în calea de atac a recursului.

Cum obiectul judecăţii în recurs l-a reprezentat doar legalitatea soluţiei date cererii de chemare în garanţie, care a opus alte părţi ale raportului juridic, faţă de care A. şi B. au calitate de terţi, rezultă că aceştia nu pot pretinde cheltuieli de judecată efectuate în această fază procesuală, neaflându-se în situaţia celui care a câştigat procesul şi deci, în ipoteza normei art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de chematul în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 190 A din 14 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge cererea intimaţilor-reclamanţi A. şi B., de obligare a recurentului-chemat în garanţie la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 mai 2024.