Resale rights (droit de suite) liability and EU reciprocity requirements upheld; appeals against reduced damages and annulled appellant's appeal dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 14 iunie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 19.11.2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 329.508,75 euro, echivalentul a 1.462.260 RON, reprezentând drepturi de suită cuvenite titularilor acestor drepturi, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 746/30.05.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte cererea şi a obligat pe pârâta B. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 442.122,944 RON, reprezentând drepturi de suită pe perioada 2012 - 2014, şi a sumei de 4.100 RON cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin încheierea de şedinţă din data de 5.06.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de Uniunea Artiştilor Plastici în favoarea apelantei-pârâte B. S.R.L.

Prin încheierea de şedinţă din data de 19.06.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a persoanei care a semnat cererea de apel formulată de reclamanta A..

Prin decizia nr. 1816A/17.12.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a anulat apelul declarat de reclamanta A. pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant.

A admis apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 746/30.05.2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe pârâtă la plata sumei de 428.865,36 RON şi a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei.

II. Calea de atac formulată în cauză

Reclamanta A. a declarat recurs împotriva încheierii de şedinţă din data de 19.06.2019 şi a deciziei nr. 1816A/17.12.2020, pronunţate în dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Pârâta B. S.R.L. (denumire anterioară B. S.R.L.) a declarat recurs împotriva deciziei nr. 1816A/17.12.2020 pronunţate în dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Totodată, pârâta B. S.R.L. (denumire anterioară B. S.R.L.) a declarat şi recurs incident împotriva aceleiaşi decizii.

II.1. Motivele de recurs

1. Recursul declarat de reclamanta A.:

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, următoarele:

- în mod greşit instanţa de apel a soluţionat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a persoanei care a semnat apelul declarat, cu consecinţa anulării apelului pe care l-a formulat:

- apelul pe care l-a declarat a fost semnat de Preşedintele Consiliului Director, d-na C.;

- potrivit dispoziţiilor art. 32 pct. 4 din statutul său, atât administratorul, cât şi membrii Consiliului Director pot reprezenta societatea, încheind acte juridice în numele acesteia, inclusiv exercitând drepturile procesuale în cauzele aflate pe rolul instanţelor;

- împrejurarea că administratorul are, la rândul său, dreptul de a reprezenta societatea în relaţiile cu terţii, alături de membrii Consiliului

Director nu exclude dreptul de reprezentare a preşedintelui asociaţiei; totodată, nu rezultă obligativitatea unei reprezentări colective, în ceea ce priveşte actele juridice pe care le întocmeşte;

- instanţa a ignorat împrejurarea că, potrivit Hotărârii Adunării Generale din data de 16 martie 2019, s-a confirmat chiar de către Adunarea Generală semnătura doamnei C. - Preşedinte A. pe toate acţiunile/cererile/căile de atac exercitate de A., la instanţele de orice grad, pe cererile de executare silită, pe contractele de asistenţă juridică şi/sau împuterniciri avocaţiale din aprilie 2019 şi până în prezent, precum şi în continuare până la expirarea mandatului de preşedinte, în anul 2022, inclusiv pe toate documentele emise de societate, pentru opozabilitate faţă de terţi;

- prin decizia forului conducător superior a fost confirmată semnătura Preşedintelui pe cererea privind calea de atac a apelului pe care a exercitat-o în prezenta cauză;

- prin încheierea nr. 167 din data de 27 mai 2019 (depusă la instanţa de apel), a fost admisă cererea sa de înregistrare, fiind înregistrate modificările privind componenţa Consiliului Director, inclusiv a Preşedintelui său, d-na C.; prin aceeaşi încheiere instanţa a luat act de confirmarea mandatului dat Consiliului Director pentru perioada 2017-2022, decise prin Hotărârea Adunării Generale din 16 martie 2019.

În mod greşit instanţa a admis în parte apelul formulat de pârâtă, cu consecinţa obligării sale la plata sumei de 428.865,36 RON, apreciind că pentru anumite vânzări nu se datorează drept de suită:

- în mod greşit, cu încălcarea autorităţii de lucru judecat şi a normelor de drept material privind dreptul de suită, instanţa de apel a apreciat că vânzătorul nu datorează drepturi de suită pentru vânzarea operelor aparţinând artiştilor D., E. şi F.;

- instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1231 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 8/1996;

- potrivit art. 1231 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, gestionează colectiv dreptul de suită chiar şi în lipsa unui mandat acordat, pentru toate vânzările efectuate;

- nu avea nicio obligaţie de a dovedi, cu privire la anumite vânzări, datorarea de către vânzătorul operelor de artă a dreptului de suită;

- potrivit art. 129 C. proc. civ., cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege;

- întrucât colectează dreptul de suită în temeiul legii, în măsura în care se invocă o situaţie de natură a excepta vânzarea operei de artă de la plata dreptului de suită, astfel cum susţine pârâta, sarcina probei aparţine celui care face o atare susţinere în cursul procesului, respectiv pârâtei;

- a depus, cu ocazia judecării cauzei la fond, sentinţa civilă nr. 52 din data de 21 ianuarie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în considerentele căreia se arată faptul că a comunicat către B., certificatele de moştenitor privind pe F. şi E.;

- această sentinţă a tranşat cu autoritate de lucru judecat faptul că pârâta datorează drept de suită pentru vânzarea operelor aparţinând lui E. şi F.;

- în ceea ce priveşte plata dreptului de suită privind vânzările operei artistului D., decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept substanţial în ceea ce priveşte aplicabilitatea legislaţiei de proprietate intelectuală referitoare la dreptul de suită, drept ce face obiectul gestiunii colective obligatorii;

- instanţa a făcut o greşită aplicare în timp a legislaţiei dreptului de autor, necorelând aplicabilitatea normelor cuprinse în Decretul nr. 321/1956 cu Legea nr. 8/1996 în forma iniţială;

- termenele de protecţie ale autorilor care au expirat în sistemul Decretului nr. 321/1956 au fost prelungite la nivelul termenelor prevăzute de noua Lege nr. 8/1996, respectiv până la împlinirea a 70 de ani de la decesul autorului;

- în mod nelegal instanţa a respins cererea sa de acordare a dreptului de suită pentru vânzarea lucrărilor aparţinând lui D., E. şi F.;

- şi în ceea ce priveşte admiterea în parte a criticilor referitoare la greşita obligaţie de plată a dreptului de suită pentru operele artiştilor de origine română ale căror opere au fost aduse la cunoştinţă publică în alte state decât România sau care locuiesc în alte state membre sau nemembre ale Uniunii Europene instanţa a procedat la o greşită aplicare a normelor de drept substanţial; privitor la acest aspect, instanţa a admis apelul formulat de pârâtă analizând critici care nu au fost invocate prin motivele de apel;

- vânzătorul datorează drept de suită şi potrivit art. 21 din Legea nr. 8/1996 (forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată) care nu face nicio precizare cu privire la faptul că artistul beneficiar al dreptului de suită trebuie să fie resortisant al unui stat membru al Uniunii Europene sau al unui stat terţ care aplică protecţie dreptului de suită;

- moştenitoarea artistului G. este membra sa;

- pârâta datorează drept de suită pentru vânzarea operelor aparţinând lui G., H., I. şi J., având în vedere faptul că operele acestora au fost înstrăinate pe teritoriul României, iar autorii menţionaţi au cetăţenie română, pârâta nefăcând dovada contrară.

2. Recursul principal declarat de pârâta B. S.R.L. (denumire anterioară B. S.R.L.):

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, următoarele:

Greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale privind prescripţia dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte drepturile de suită aferente operelor vândute în perioada iunie- septembrie 2012:

- prin decizia recurată Curtea de Apel Bucureşti a găsit ca nefondată critica sa privind modalitate de soluţionare a excepţiei prescripţiei de către instanţa de fond reţinând, ca şi instanţa de fond, că dreptul la acţiune nu s-ar fi născut întrucât reclamanta nu ar fi cunoscut despre existenţa vânzării, pentru că nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a informa organismul de gestiune colectivă conform Protocolului; această soluţie este dată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 8/1996, dar şi a dispoziţiilor art. 2517 şi 2523 din C. civ.

- soluţia instanţei de apel este contrară chiar dispoziţiilor art. 2500 alin. (2) C. civ., în condiţiile în care dreptul la acţiune al reclamantei nu este în niciun fel condiţionat de formularea de către utilizator (vânzător sau intermediar în vânzarea operelor de artă vizuală) a raportului la care referă instanţa de fond, dreptul de suită născându-se la data la care are loc revânzarea, independent de orice alta acţiune sau inacţiune a pârâtei sau a reclamantei;

- utilizând raţionamentul instanţei de apel, în sensul că dreptul la acţiune ar lua naştere la îndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de a depune la reclamantă raportul referit în metodologie se ajunge la concluzia că dreptul la acţiune al reclamantei nu s-a născut, că nu sunt scadente suitele solicitate de aceasta pentru care nu s-a comunicat anterior un raport, perspectivă din care, chiar pe raţionamentul avansat de curtea de apel, soluţia este greşită, întrucât într-o astfel de situaţie apelul pârâtei ar fi trebuit admis în tot constatându-se că sumele ce fac obiectul apelului nu sunt scadente.

Greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Convenţiei de la Berna, respectiv a Directivei 2001/84/CE, precum şi greşita aplicare a regulilor referitoare la proba raportului juridic între soţi sau membrii de familie:

Aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte operele aflate la prima vânzare, opere consignate de alte persoane decât autorul:

- calcularea unui drept de suită pentru operele de al căror succes economic beneficiază autorii şi membrii familiei lor este contrară literei şi spiritului actului normativ european:

- în mod nelegal judecătorul fondului a dispus acordarea de drepturi de suită pentru opere aflate la prima vânzare, primă vânzare ce rezultă din probele administrate în cauză, ce se referă la relaţiile de familie dintre deponent şi autorului operei.

În mod nelegal au fost acordate drepturi de suită aferente operelor ce aparţin unor artişti străini, inclusiv artişti de origine română, dar care din perspectiva dreptului internaţional privat sunt supuşi legii altui stat:

- în mod greşit instanţa de apel a interpretat dispoziţiile Directivei 2001/84/CE reţinând că este suficient ca autorii pentru care se solicită drept de suită să fie resortisanţi ai unui stat membru Uniunii Europene, respectiv ai unui stat care recunoaşte existenţa dreptului de suită (condiţia reciprocităţii);

- interpretarea propusă de instanţa de apel este chiar contrară scopului directivei, întrucât ea conduce la îmbogăţirea fără justă cauză a reclamantei, care colectează sume de bani pe care ulterior nu le distribuie.

Recursul incident declarat de pârâta B. S.R.L. (denumire anterioară B. S.R.L.):

În susţinerea recursului incident, recurenta-pârâtă a reluat susţinerile formulate prin cererea de recurs principal.

II.2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la data de 11.07.2021, cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de către partea adversă, combătând cele susţinute.

La data de 30.09.2021, recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare la recursul incident declarat de recurenta-pârâtă, solicitând respingerea acestuia ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Prin intermediul poştei electronice, la data de 13 şi 14 septembrie 2021, intimata-intervenientă Uniunea Artiştilor Plastici a depus "întâmpinare"/"răspuns la întâmpinare", prin care a solicitat să se constate nul de drept contractul avocaţial al A., act subsecvent al împuternicirii avocaţiale. Totodată, a invocat următoarele excepţii: lipsa dovezii de reprezentant a persoanei care a dat mandat avocatului pentru promovarea prezentului recurs; nulitatea absolută a statutului de comerciant al recurentei-reclamante; lipsa dovezii sediului social al recurentei-reclamante în momentul dobândirii personalităţii juridice; lipsa actului constitutiv în forma prevăzută de lege.

De asemenea, a solicitat să se constate nulitatea recursului declarat de recurenta-reclamantă ca fiind promovat de o entitate lipsită de capacitate procesuală de folosinţă şi exerciţiu, înfiinţată prin încălcarea dispoziţiilor de ordine publică.

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă, depus la dosar la data de 20.09.2021, recurenta-reclamantă A. a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de recurenta-pârâtă B. S.R.L. Ataşat răspunsului la întâmpinare, a depus o copie a contractului de mandat înregistrat sub nr. x din data de 5 aprilie 2017, al Preşedintelui A., d-na C..

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de intimata-intervenientă Uniunea Artiştilor Plastici, depus la data de 3.12.2021, recurenta-reclamantă a solicitat anularea acesteia, având în vedere dispoziţiile art. 490 alin. (2) teza finală şi dispoziţiile art. 205 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea excepţiilor invocate de către intimata-intervenientă.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 15.03.2022, completul de filtru a admis în principiu toate recursurile şi a fixat termen de judecată la data de 24.05.2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

În considerentele acestei încheieri, Înalta Curte a constatat, în ceea ce priveşte pe pârâta B. S.R.L., că este învestită cu un singur recurs declarat împotriva deciziei de apel, întrucât prin recursul incident au fost reluate criticile aduse prin recursul principal declarat în termenul legal, astfel încât nu se impune analiza acestora în mod distinct şi pe calea recursului incident.

Totodată, cu privire la solicitările şi excepţiile invocate de către intimata - intervenientă Uniunea Artiştilor Plastici, astfel cum acestea au fost evidenţiate în raportul privind admisibilitatea în principiu a recursurilor, Înalta Curte a constatat că nu pun în discuţie niciunul dintre aspectele ce interesează analiza admisibilităţii în principiu, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., astfel că urmează a fi analizate în şedinţă publică.

II.4. Judecata în şedinţă publică

La termenul de judecată din 24.05.2022, s-a învederat de către magistratul - asistent, prin referatul cauzei, că intimata - intervenientă Uniunea Artiştilor Plastici a depus cerere de intervenţie la data de 20.04.2022, totodată, a solicitat să se constate nulitatea de drept a contractului de asistenţă juridică încheiat cu recurenta - reclamantă şi a împuternicirii avocaţiale subsecvente şi a reiterat excepţiile invocate anterior.

Înalta Curte, faţă de împrejurarea că cererea intimatei - interveniente, depusă după admiterea în principiu a recursurilor, conţine apărări de fond, dar şi excepţii procesuale invocate de către una dintre părţile în proces, a calificat această cerere drept note de şedinţă, şi nu drept o cerere de intervenţie, supusă regulilor de procedură aplicabile oricăror astfel de cereri.

De asemenea, Înalta Curte s-a pronunţat cu privire la excepţiile astfel invocate, pentru considerentele arătate în încheierea de şedinţă de la acea dată.

La acelaşi termen de judecată, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a formulat cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, pe care a reţinut-o spre soluţionare la termenul de judecată următor, cel din 14.06.2022, concomitent cu recursurile declarate în cauză, după ascultarea şi a punctelor de vedere ale părţilor adverse.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu privire la cererea având ca obiect sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, formulată de către recurenta-pârâtă B. S.R.L., Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 267 alin. (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), recurenta a propus şase întrebări referitoare la interpretarea art. 6 şi 10 din Directiva 2001/84/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 27 septembrie 2001 ("Directiva 2001/84/CE").

După cum s-a arătat chiar în cuprinsul cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, una dintre condiţiile de admisibilitate a trimiterii preliminare, rezultată din jurisprudenţa constantă a instanţei europene, este aceea a utilităţii dezlegării solicitate pentru cauza pendinte, în sensul unei strânse legături între contextul factual şi juridic al litigiului şi actul de drept al Uniunii Europene.

Întrucât evaluarea cerinţei utilităţii dezlegării se realizează în speţă de către instanţa de recurs, legătura cu cauza a întrebărilor propuse presupune legătura acestora cu motivele de casare, din moment ce această instanţă de control judiciar este chemată să stabilească legalitatea deciziei recurate în limitele învestirii prin motivele de recurs. În absenţa unor critici de nelegalitate în legătură cu chestiunile vizate de cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 267 alin. (3) din TFUE, chiar în cazul în care s-ar obţine o interpretare a Directivei din partea Curţii de Justiţie, tot nu s-ar putea da eficienţă acestei dezlegări, în sensul admiterii recursului şi casării deciziei de apel recurate.

Din această perspectivă, examinarea admisibilităţii sesizării CJUE se impune a fi realizată concomitent cu analiza motivelor de recurs ale pârâtei B. S.R.L., cercetându-se prioritar dacă instanţa de recurs este învestită cu veritabile critici de nelegalitate a deciziei pe aspectele ce formează obiectul cererii de sesizare a CJUE.

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se constată următoarele:

1. Recursul declarat de către reclamanta A. este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse.

Prin încheierea de şedinţă din data de 19 iunie 2019, instanţa de apel a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a persoanei care a semnat cererea de apel formulată de A., iar prin decizia prin care au fost soluţionate apelurile declarate în cauză, în considerarea acestei soluţii, a fost anulat apelul reclamantei, pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant.

Prin recursul formulat, reclamanta A. a criticat atât încheierea de şedinţă menţionată, cât şi decizia de apel, sub aspectul greşitei admiteri a excepţiei procesuale şi al anulării apelului său.

Critica formulată este nefondată.

Astfel cum a fost motivată soluţia de admitere a excepţiei privind lipsa dovezii calităţii de reprezentant, cererea de apel a fost semnată de către preşedintele Consiliului director, C., cu toate că, potrivit prevederilor art. 32 pct. 1 din statutul reclamantei, competenţa de reprezentare a intereselor societăţii aparţine Administratorului general, iar nu Consiliului director şi, cu atât mai puţin, preşedintelui acestuia.

Pe acest temei, Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat în mod corect că prerogativa reprezentării în instanţa a societăţii revine Administratorului general, nefiind incident art. 32 pct. 4 din statut, invocat prin motivele de recurs.

Conform acestei norme statutare, "Administratorul general reprezintă societatea în relaţiile cu terţii alături de membrii consiliului director pe competenţe (conform fişei postului) şi angajează societatea faţă de terţi solidar cu aceştia".

Norma este aplicabilă exclusiv în situaţiile particulare indicate, anume în relaţiile cu terţii, iar, pe de altă parte, o asemenea reprezentare funcţionează doar în condiţiile expres prevăzute, respectiv numai dacă membrii Consiliului director au, la rândul lor, competenţe de reprezentare, conform fişei postului. Mai mult decât atât, chiar şi în aceste condiţii, puterile de reprezentare se exercită doar împreună cu Administratorul general.

Or, în speţă nu se pune problema reprezentării în raporturile juridice cu terţii, ci a reprezentării în faţa instanţelor de judecată, totodată, nu s-a făcut dovada că, prin fişa postului, acel membru al Consiliului director care a semnat cererea de apel are prerogative de reprezentare a societăţii în faţa instanţelor de judecată. Pe de altă parte, cererea de apel a fost semnată exclusiv de către un membru al Consiliului director, cu toate că eventuala putere de reprezentare a acestuia, chiar dacă s-ar reţine incidenţa art. 32 pct. 4 din statut, s-ar fi putut exercita doar împreună cu Administratorul general.

În acelaşi timp, din conţinutul Hotărârii Adunării Generale din 16 martie 2019 - depuse la dosar - nu rezultă validarea puterii de reprezentare a preşedintelui societăţii "pe toate acţiunile/cererile/căile de atac exercitate de A., la instanţele de orice grad, pe cererile de executare silită, pe contractele de asistenţă juridică şi/sau împuterniciri avocaţiale, din aprilie 2016 şi până în prezent, şi în continuare, până la expirarea mandatului de preşedinte, în anul 2022 (...)", astfel cum s-a susţinut prin motivele de recurs.

Prin hotărârea respectivă, s-a aprobat alegerea organelor de conducere, inclusiv a doamnei C., în calitate de preşedinte A. şi de membru al Consiliului director şi a fost reconfirmat mandatul acestora în perioada 2017 - 2022, iar prin art. 2, invocat de către recurentă, se confirmă semnătura în bancă a doamnei C. "din aprilie 2016 şi până în prezent, şi în continuare, până la expirarea mandatului de preşedinte, în anul 2022, precum şi pe toate documentele emise de A.".

Prin urmare, susţinerile din motivarea recursului nu corespund conţinutului hotărârii invocate, în care nu s-a făcut referire la cererile şi căile de atac exercitate de către A..

Pe de altă parte, pentru a opera ratificarea cererii de apel formulate de o persoană fără mandat, era necesar ca aceasta să provină de la persoana ori entitatea care putea reprezenta societatea potrivit statutului. Or, atribuţiile Adunării Generale sunt enumerate în art. 25 din statut, iar printre acestea nu figurează aptitudinea de reprezentare în instanţă a societăţii, care revine, după cum s-a arătat anterior, Administratorului general, pe temeiul art. 32 pct. 1 din acelaşi act juridic.

Pe cale de consecinţă, cât timp statutul nu a fost modificat, chiar în urma adoptării Hotărârii Adunării Generale din 16 martie 2019, cu privire la atribuţiile de reprezentare a societăţii, ce nu au fost încredinţate preşedintelui, în mod corect a apreciat instanţa de apel, prin încheierea de şedinţă din 19 iunie 2019, că hotărârea respectivă nu este relevantă pentru soluţionarea excepţiei procesuale.

Faţă de cele expuse, motivul de recurs vizând dovada calităţii de reprezentant la declararea apelului este nefondată şi va fi respins ca atare.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la admiterea apelului declarat de către pârâta B. S.R.L., se reţin următoarele:

Prin decizia recurată, admiţând apelul pârâtei, instanţa a procedat la schimbarea în parte a sentinţei - prin care se dispusese obligarea pârâtei la plata către reclamantă a contravalorii drepturilor de suită cuvenite titularilor pentru perioada 2012-2014 -, în sensul diminuării sumelor de bani cu acest titlu, de la 442.122,944 RON la 428.865,36 RON.

Recurenta - reclamantă a formulat critici cu referire la autorii pentru care nu a fost recunoscut dreptul de suită, critici ce nu sunt fondate.

Astfel, în ceea ce îl priveşte pe sculptorul D. (2983,75 RON), recurenta a arătat, în esenţă, că sarcina probei excluderii acestuia de la beneficiul dreptului de suită revenea pârâtei în aplicarea art. 129 C. proc. civ., iar aceasta nu a fost făcută în prezenta cauză.

Înalta Curte constată că această susţinere nu reprezintă, în realitate, o critică de nelegalitate a deciziei recurate, neavând nicio legătură cu considerentele prin care instanţa de apel a justificat admiterea criticii pârâtei şi înlăturarea sumelor de bani provenind din revânzarea operelor de artă aparţinând acestui autor din contravaloarea drepturilor de suită stabilită în sarcina pârâtei prin hotărârea primei instanţe.

După cum rezultă din motivarea deciziei de apel, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) lit. c) din Decretul nr. 321/1956 privind dreptul de autor, potrivit cărora durata de protecţie a drepturilor patrimoniale de autor este de 15 ani în cazul în care de pe urma autorului au rămas alţi moştenitori decât cei de la lit. a) şi b), unde sunt enumeraţi soţul, ascendenţii şi descendenţii acestuia.

Raportându-se la certificatul de moştenitor întocmit în urma decesului acestui autor, din care rezultă existenţa doar a unor moştenitori testamentari, instanţa de apel a constatat că operele artistului au intrat în domeniul public în anul 1992, astfel încât nu se datorează dreptul de suită, contrar aprecierii primei instanţe.

Recurenta - reclamantă nu face nicio referire la aceste considerente, nu formulează nici o critică prin raportare la dispoziţiile legale reţinute a fi incidente, tinzând practic, prin contestarea probării de către pârâtă în cursul procesului a excluderii operelor artistului de la beneficiul dreptului de suită, la reaprecierea situaţiei de fapt stabilite în apel pe baza probatoriului administrat.

Or, o asemenea finalitate este contrară scopului recursului şi atribuţiilor acestei instanţe de control judiciar, circumscrise verificării exclusiv a legalităţii decizii recurate, în raport de motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce determină ca susţinerile cu acest obiect ale recurentei să nu poată fi primite, fiind înlăturate ca atare.

Tot cu referire la autorul D., recurenta a reproşat instanţei de apel nerespectarea prevederilor art. 149 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, normă din care ar rezulta că durata drepturilor patrimoniale de autor născute sub imperiul reglementării anterioare reprezentate de Decretul nr. 321/1956, pentru care au expirat termenele de protecţie anterior intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996, se prelungeşte până la termenul de protecţie prevăzut de noua lege, fără ca legiuitorul să facă vreo distincţie între moştenitorii legali şi cei testamentari.

Înalta Curte observă că recurenta se raportează în mod eronat, prin această susţinere, la conţinutul art. 149 alin. (3) în forma iniţială a Legii nr. 8/1996, în loc să se refere la forma legii din perioada 2012 - 2014, pentru care au fost formulate pretenţiile în prezenta cauză.

Astfel cum art. 149 alin. (3) a fost configurat prin Legea nr. 285/2004 de modificare a Legii nr. 8/1996 - fără ca textul să mai fi suferit vreo modificare până la perioada de referinţă -, "Durata drepturilor patrimoniale asupra operelor create înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi şi pentru care nu au expirat termenele de protecţie calculate conform procedurilor legislaţiei anterioare se prelungeşte până la termenul de protecţie prevăzut în prezenta lege. Prelungirea produce efecte numai de la intrarea în vigoare a prezentei legi."

Normă face referire în mod neechivoc la opere pentru care nu a expirat durata protecţiei stabilită potrivit reglementării anterioare Legii nr. 8/1996, ceea ce nu este cazul în speţă, în condiţiile în care, astfel cum s-a arătat anterior, termenul de protecţie a operelor artistului D. era împlinit la data intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996.

Prin urmare, este lipsită de relevanţă susţinerea recurentei întemeiată pe o formă a prevederilor legale în discuţie de la nivelul anului 1996, cât timp interesează ratione tempore forma legii în vigoare la data utilizării operelor.

În ceea ce îi priveşte pe autorii E. şi F., recurenta s-a prevalat de sentinţa civilă nr. 52/21.01.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, din care ar rezulta cu autoritate de lucru judecat că reclamanta A. a depus certificatele de moştenitor de pe urma acestor autori de opere de artă.

Or, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, la dosarul cauzei nu se regăseşte hotărârea judecătorească invocată, motiv pentru care susţinerea recurentei referitoare la autoritatea de lucru judecat a acesteia nu poate fi primită.

În ceea ce priveşte modul de aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 8/1996 şi ale art. 8 din Metodologia privind colectarea dreptului de suită convenită prin Protocolul din 28 iulie 2006, publicat în Monitorul Oficial nr. 712/2006, cu referire la artiştii de origine română stabiliţi în străinătate (G. şi H. - în Elveţia, I. - Israel, J. - SUA), se constată următoarele:

Raţionamentul juridic expus de către instanţa de apel în motivarea deciziei recurate, pentru a exclude pe aceşti artişti de la beneficiul dreptului de suită, s-a fundamentat pe art. 7 alin. (1) din Directiva 2011/84/CE privind dreptul de suită în beneficiul autorului unei opere de artă originală, precum şi pe art. 14 terţ alin. (2) din Convenţia de la Berna.

Astfel, s-a apreciat că, deşi art. 21 al Legii nr. 8/1996 nu face nicio precizare cu privire la faptul că artistul beneficiar al dreptului de suită trebuie să fie resortisant al unui stat membru al Uniunii sau al unui stat terţ, regimul juridic al dreptului de suită este impus de textul directivei, cât şi de Convenţia de la Berna, în sensul că artistul ale cărui opere au fost înstrăinate în România poate beneficia de dreptul de suită dacă este cetăţean român, resortisant al unui stat membru al Uniunii Europene, ori este cetăţean al unui stat terţ, care la rândul său acordă această protecţie.

Înalta Curte constată că aceste considerente ale deciziei recurate relevă în mod corect obligaţia de rezultat ce revine instanţei naţionale în interpretarea şi aplicarea dreptului intern, obligaţie ce presupune interpretarea legii naţionale în lumina textului şi a finalităţii dispoziţiilor echivalente din dreptul Uniunii Europene şi chiar înlăturarea de la aplicare, dacă este necesar, a oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale. Cu alte cuvinte, instanţa naţională este chemată să asigure efectul deplin al dreptului Uniunii Europene, în virtutea priorităţii tratatelor şi a legislaţiei adoptate de Uniune pe baza acestora în raport cu dreptul statelor membre.

În acest context, absenţa din conţinutul art. 21 alin. (1) al Legii nr. 8/1996 a precizării conform căreia artistul beneficiar al dreptului de suită trebuie să fie resortisant al unui stat terţ care aplică protecţie dreptului de suită nu are semnificaţia pe care o dă recurenta, anume aceea a absenţei unei asemenea condiţii pentru recunoaşterea dreptului, ci, dimpotrivă, trebuie înţeleasă ca implicând aceste condiţionări, prevăzute de art. 7 alin. (1) din Directiva 2011/84/CE.

Acest text este formulat în termeni imperativi, nelăsând loc vreunei marje de apreciere a statului:

"Statele membre prevăd că autorii care sunt resortisanţi ai unor ţări terţe şi, sub rezerva articolului 8 alin. (2), avânzii-cauză ai acestora, beneficiază de dreptul de suită în conformitate cu prezenta directivă şi cu legislaţia statului membru în cauză, doar dacă ţara al cărui resortisant este autorul sau avândul-cauză al acestuia asigură protecţia drepturilor de suită în ţara respectivă pentru autorii din statele membre şi pentru avânzii-cauză ai acestora".

Aşadar, aceste condiţii s-ar fi impus chiar dacă norma naţională ar fi prevăzut în mod explicit contrariul, instanţa naţională fiind obligată să o înlăture de la aplicare, dând eficienţă normei europene, cu atât mai mult atunci când formularea textului nu exclude aplicarea unor condiţii.

De altfel, aşa cum a arătat în mod corect instanţa de apel, art. 21 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 trebuie corelat cu dispoziţiile Convenţiei de la Berna, instrument internaţional ce face parte din dreptul intern, conform art. 11 alin. (2) din Constituţia României. Sistemul instituit prin această convenţie presupune reciprocitate, în sensul că dreptul de suită poate fi acordat doar dacă acesta este recunoscut atât de legea statului de cetăţenie a autorului, cât şi de legea statului în care se solicită protecţia (unde a avut loc revânzarea operelor).

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat în mod corect că dreptul de suită poate fi acordat, atunci când artistul este cetăţean al unui stat terţ, doar dacă acest din urmă stat, la rândul său, acordă aceeaşi protecţie.

Nu în ultimul rând, recurenta a susţinut că, şi în situaţia în care art. 21 din Legea nr. 8/1996 este interpretat în sensul condiţionării dreptului de suită de cetăţenia autorului operelor, instanţa de apel a exclus în mod greşit pe cei patru artişti de la beneficiul dreptului de suită, deoarece aceştia sunt cetăţeni români.

Cu privire la această susţinere, este de observat că art. 7 alin. (1) din Directiva 2001/84/CE privind dreptul de suită în beneficiul autorului unei opere de artă originală, la care s-a raportat instanţa de apel, vizează resortisanţi ai unor ţări terţe - care nu sunt membre ale Uniunii Europene -, în ipoteza în care statul pe teritoriul căruia are loc revânzarea operelor (în speţă, România) aparţine Uniunii Europene.

Incidenţa acestui text presupune că instanţa de apel a reţinut în fapt calitatea celor patru artişti menţionaţi de resortisanţi ai statelor pe teritoriul cărora s-au stabilit, chiar dacă sunt de origine română, pentru a conchide în sensul că acestora nu li se poate recunoaşte dreptul de suită, din moment ce nu este îndeplinită condiţia reciprocităţii, din perspectiva legii statelor în care s-au stabilit.

În acest context, verificarea aplicării legii de către instanţa de apel ar impune reaprecierea premisei de fapt reţinute de către instanţa de apel, respectiv împrejurarea că artiştii sunt cetăţeni ai unor state terţe. Or, reevaluarea probelor administrate, cu scopul stabilirii unei alte situaţii de fapt, nu este posibilă în etapa procesuală a recursului, atribuţiile instanţei de control judiciar fiind circumscrise cercetării modului de aplicare a legii la situaţia de fapt deja conturată, motiv pentru care susţinerile recurentei vor fi înlăturate.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantei A., în baza art. 497 C. proc. civ.

2. În ceea ce priveşte recursul declarat de către pârâta B. S.R.L., Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a susţinut greşita aplicare şi interpretare de către instanţa de apel a prevederilor legale privind prescripţia dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte drepturile de suită aferente operelor vândute în perioada iunie - septembrie 2012.

Această critică este nefondată.

Contrar susţinerilor recurentei - pârâte, instanţa de apel, confirmând soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei extinctive şi raţionamentul juridic al primei instanţe pe acest aspect, nu a pornit de la premisa că Protocolul privind colectarea dreptului de suită din 28.07.2006, publicat în Monitorul Oficial nr. 712 din 18 august 2006, ar conţine o completare a regimului prescripţiei extinctive consacrat de dispoziţiile C. civ., în ceea ce priveşte termenul de prescripţie şi momentul de la care acesta începe să curgă în cazul colectării remuneraţiei corespunzătoare dreptului de suită.

Dimpotrivă, s-a arătat în mod explicit în considerentele deciziei recurate faptul că metodologia stabilită prin Protocol nu modifică regimul prescripţiei prevăzut de legislaţia civilă, pe deplin aplicabil în cauză.

Astfel, chiar dacă instanţa de apel a făcut referire doar la regula generală prevăzută de art. 2523 C. civ., nu şi la dispoziţiile incidente în cazul dreptului la acţiune în repararea unei pagube produse printr-o faptă ilicită, reprezentate de art. 2528 C. civ., aplicarea acestora în speţă este lipsită de echivoc, faţă de obiectul şi cauza juridică a cererii deduse judecăţii, respectiv contravaloarea drepturilor de suită cuvenite titularilor reprezentaţi de reclamantă, pe temeiul răspunderii civile delictuale, în absenţa autorizării legale a revânzării operelor titularilor.

De altfel, art. 2528 constituie o aplicaţie particulară a regulii din art. 2523 C. civ., din moment ce aceasta presupune începerea curgerii prescripţiei "de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui."

Întocmai ca la regula generală, şi în cazul pretenţiilor decurgând dintr-o faptă ilicită norma prevede două momente alternative de la care începe să curgă termenul de prescripţie al acţiunii, unul de natura subiectivă, iar altul de natură obiectivă, cu adaptarea fiecăruia dintre acestea la specificul acţiunii în răspundere civilă delictuală. Astfel, momentul subiectiv este cel în care victima a cunoscut în mod efectiv atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, în timp ce momentul obiectiv este acela în care victima ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Prin urmare, în virtutea art. 2528 alin. (1) C. civ., prescripţia dreptului la acţiune pentru colectarea drepturilor de suită, ca urmare a revânzării neautorizate a operelor titularilor, începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Or, din această perspectivă s-a raportat instanţa de apel la prevederile art. 4 alin. (1) din Protocolul privind colectarea dreptului de suită, potrivit cărora vânzătorul sau intermediarul are obligaţia să comunice organismului de gestiune colectivă A., până în ultima zi a fiecărei luni pentru vânzările efectuate în luna precedentă, un raport cuprinzând următoarele informaţii: denumirea şi adresa vânzătorului, numele autorului şi ţara, data naşterii sau decesului acestuia, titlul operei, descrierea operei, preţul de vânzare şi dreptul de suită.

De asemenea, potrivit alin. (2) al aceleiaşi norme, vânzătorul sau intermediarul are obligaţia să vireze către A. suma aferentă dreptului de suită, în termen de 10 zile de la data specificată la alin. (1), respectiv în termen de 10 zile din ultima zi a fiecărei luni pentru vânzările efectuate în luna precedentă.

În condiţiile în care utilizatorului îi revine obligaţia de a informa organismul de gestiune colectivă colector al dreptului de suită în privinţa utilizării relevante pentru acest tip de drept patrimonial, de îndeplinirea acestei obligaţii depinde posibilitatea cunoaşterii de către titularul dreptului la acţiune a prejudiciului cauzat prin utilizarea neautorizată şi a persoanei utilizatorului, aşadar, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia în cauză.

În măsura în care nu se procedează la comunicarea raportului către organismul de gestiune colectivă, nu este posibilă valorificarea momentului obiectiv, aşa încât pentru calcularea termenului de prescripţie interesează exclusiv momentul subiectiv, cel în care titularul dreptului a cunoscut în mod efectiv prejudiciul şi pe autorul acestuia.

În acest context, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a constatat în speţă, pe baza probelor administrate, că pârâta B. S.R.L. nu şi-a îndeplinit obligaţia de comunicare a raportului, astfel încât reclamanta nu a putut cunoaşte dreptul de suită.

Drept urmare, s-a constatat că reclamanta nu a cunoscut prejudiciul şi pe autorul său, iar această situaţie de fapt nu poate fi cenzurată în calea de atac a recursului, ţinând de temeinicia, şi nu de legalitatea deciziei recurate, context în care, reţinând şi împrejurarea că prin motivele de recurs nu au fost aduse critici referitoare la împlinirea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune în raport de momentul subiectiv, cel în care reclamanta a cunoscut în mod efectiv prejudiciul şi pe autor, Înalta Curte va înlătura susţinerile recurentei - pârâte referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor C. civ. şi ale Protocolului privind colectarea dreptului de suită.

Nu pot fi primite nici susţinerile potrivit cărora metodologia pe care Protocolul o conţine nu produce efecte juridice în cauză, pe motiv că reprezintă un act de drept privat, şi nu un act normativ, la adoptarea căruia pârâta nu a participat şi nu şi-a exprimat acordul expres şi prin care nici nu pot fi aduse modificări dispoziţiilor stabilite prin acte normative, faţă de prevederile art. 202 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., potrivit cărora dispoziţiile art. 2515 C. civ. nu validează convenţiile având ca obiect modificarea regimului legal al prescripţiei încheiate anterior intrării în vigoare a C. civ., respectiv sub imperiul Decretului nr. 167/1958, aşa cum este cazul metodologiei în discuţie.

După cum s-a arătat anterior, instanţa de apel nu a constatat că metodologia ar aduce o modificare a regimului legal al prescripţiei prevăzut de dreptul comun, fie că este vorba despre C. civ. ori despre reglementarea anterioară, reprezentată de Decretul nr. 167/1958. Din acest punct de vedere, susţinerile recurentei relevă o înţelegere greşită a considerentelor deciziei de apel.

Pe de altă parte, se susţine în mod greşit faptul că metodologia nu produce efecte juridice în cazul utilizării unei opere protejate de către alte persoane decât părţile din procedura finalizată prin adoptarea metodologiei.

În conformitate cu art. 1312 alin. (8) din Legea nr. 8/1996 - în forma în vigoare în perioada 2012 - 2014, pentru care au fost formulate pretenţiile în prezenta cauză -, "Hotărârea arbitrală privind forma definitivă a metodologiilor se comunică părţilor de către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala Oficiului, prin decizie a directorului general, emisă în termen de cinci zile de la data depunerii. Metodologiile astfel publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat şi nu se pot acorda reduceri la plata remuneraţiilor datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate."

Legiuitorul prevede, astfel, în mod expres, caracterul obligatoriu al metodologiilor negociate conform Legii nr. 8/1996, după publicarea lor în Monitorul Oficial, pentru toţi utilizatorii din domeniul vizat de acestea.

De altfel, prin decizia nr. 1061/2009, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor citate anterior (art. 1312 alin. (2) la acea dată), statuând în mod expres în considerentele sale faptul ca metodologiile negociate şi publicate în Monitorul Oficial au natura unui contract - cadru între părţi, cu aplicabilitate generală în domeniul reglementat.

Faţă de cele expuse, urmează a fi respinsă critica recurentei referitoare la menţinerea de către instanţa de apel a soluţiei primei instanţe de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada iunie - septembrie 2012.

În ceea ce priveşte critica referitoare la aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte operele aflate la prima vânzare, opere consignate de alte persoane decât autorul, se reţin următoarele:

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în forma din perioada relevantă în cauză (2012 - 2014), "Autorul unei opere originale de artă grafică sau plastică ori al unei opere fotografice beneficiază de un drept de suită, reprezentând dreptul de a încasa o cotă din preţul net de vânzare obţinut la orice revânzare a operei, ulterioară primei înstrăinări de către autor, precum şi dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa".

Pe acest temei, dreptul de suită poate fi acordat beneficiarului doar în cazurile de revânzare a operei, nu şi pentru prima vânzare, legiuitorul adăugând condiţia ca aceasta să fie realizată de către autor.

Prin decizia recurată, s-a constatat că pârâta nu a dovedit împrejurarea că anumite opere, primite în consignaţie de la alte persoane decât autorul şi vândute prin intermediul pârâtei, s-ar fi aflat la prima vânzare.

Cu referire la legătura de rudenie cu autorul sau calitatea consignantului de soţ al autorului, instanţa de apel a arătat că acest aspect nu a fost probat şi, mai mult, chiar dacă ar fi fost dovedit, nu este suficient pentru a se conchide în sensul că operele ce fac obiectul contractului de consignaţie sunt la prima vânzare, iar proba cu martori a fost solicitată pentru o altă ipoteză, respectiv cea în care însuşi autorul, şi nu un terţ, a încheiat contractul de consignaţie cu pârâta B. S.R.L.

Instanţa de apel a stabilit, aşadar, situaţia de fapt, pe baza probelor administrate de către pârâtă, căreia îi revenea sarcina dovedirii împrejurării afirmate.

Se observă că, prin susţinerile din motivarea recursului, pârâta tinde la reevaluarea acestei situaţii de fapt chiar de către instanţa de control judiciar, invocând doar formal interpretarea şi aplicarea greşită a legii, inclusiv a Directivei 2001/84/CE.

Astfel, recurenta se raportează la conţinutul acestui act al Uniunii Europene din perspectiva unei prime vânzări realizate de către membrii familiei autorului, nu de către autorul însuşi, susţinând că recunoaşterea dreptului de suită pentru opere de al căror succes economic se bucură membrii familiei este contrară literei şi spiritului actului normativ european.

Or, atare premisă a argumentului referitor la încălcarea Directivei contrazice situaţia de fapt reţinută în cauză, din moment ce recurenta - pârâtă, reiterând apărarea constantă din cursul procesului, susţine că operele în discuţie s-ar fi aflat la prima vânzare şi că aceasta ar fi fost realizată de către membrii familiei autorului, şi nu de către autorul însuşi.

Întrucât analizarea premisei şi, implicit, a argumentului recurentei, ar echivala cu reevaluarea situaţiei de fapt, urmează ca susţinerile pe acest aspect să fie respinse, în condiţiile în care atribuţiile instanţei de recurs sunt circumscrise exclusiv verificării legalităţii deciziei recurate, nu şi a temeiniciei acesteia, în raport de probele administrate.

Această concluzie nu este infirmată de faptul că recurenta a afirmat aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel şi din perspectiva regulilor referitoare la proba raportului juridic între soţi sau membrii de familie, inclusiv a prezumţiei mandatului tacit reciproc al soţilor.

Această alegaţie nu a fost dezvoltată într-un raţionament juridic prin care să se demonstreze în concret aplicarea greşită a legii, astfel încât reprezintă o simplă reiterare a unei apărări de fond, şi nu o veritabilă critică de nelegalitate, în condiţiile în care instanţa de apel, după cum s-a arătat anterior, nu a exclus posibilitatea aplicării unor prezumţii pentru dovedirea primei vânzări a operelor, însă a apreciat că, în contextul tuturor probelor administrate, pârâta nu a dovedit că operele primite în consignaţie de la alte persoane decât autorul s-ar fi aflat la prima vânzare.

În consecinţă, urmează a fi înlăturată critica referitoare la aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte operele aflate la prima vânzare, opere consignate de alte persoane decât autorul.

În ceea ce priveşte critica referitoare la acordarea nelegală a drepturilor de suită aferente operelor ce aparţin unor artişti străini, inclusiv artişti de origine română, dar care din perspectiva dreptului internaţional privat ar fi supuşi legii altui stat, se reţin următoarele:

După cum s-a arătat în analiza recursului reclamantei A., instanţa de apel, admiţând apelul pârâtei B. pe acest aspect, a constatat în mod corect că regimul juridic al dreptului de suită este impus de textul Directivei 2001/84/CE privind dreptul de suită în beneficiul autorului unei opere de artă originală, cât şi de Convenţia de la Berna, în sensul că artistul ale cărui opere au fost înstrăinate în România poate beneficia de dreptul de suită dacă este cetăţean român, resortisant al unui stat membru al Uniunii Europene, ori este cetăţean al unui stat terţ, care la rândul său acordă această protecţie.

Critica recurentei - pârâte îi vizează pe ceilalţi artişti indicaţi în cererea de apel a pârâtei ca aflându-se în această situaţie, pentru care s-au acordat despăgubiri corespunzătoare dreptului de suită, alţii decât cei patru artişti excluşi prin decizia recurată de la beneficiul dreptului de suită şi în legătură cu care a formulat reclamanta A. un motiv de recurs, deja analizat prin prezenta decizie.

Spre deosebire de reclamantă, pârâta nu a contestat în mod explicit aplicarea de către instanţa de apel a Directivei şi a Convenţiei de la Berna; în schimb, a citat dispoziţiile art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale ("Roma II"), art. 2624 C. civ., art. 2633 C. civ., art. 2 C. civ. (1864), art. 60 şi 66 din Legea nr. 105/1992, precum şi hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-518/08 Fundación Gala - Salvador Dali.

Prin raportare la obiectul motivului de recurs, astfel cum rezultă din enunţul criticii referitoare la ignorarea textelor de lege citate, se constată că recurenta tinde la înlăturarea de la aplicare a reglementărilor vizând dreptul de suită, inclusiv a Directivei şi a Convenţiei de la Berna, în cazul anumitor artişti străini, chiar dacă ar fi de origine română, doar pentru motivul că, din perspectiva dreptului internaţional privat, aceştia ar fi supuşi legii altui stat.

Or, niciunul dintre textele de lege invocate nu exclude de plano de la aplicare reglementările vizând dreptul de suită, iar în datele particulare ale speţei, este lipsită de eficienţă valorificarea acestora în raţionamentul juridic ce fundamentează concluzia acordării dreptului de suită.

Astfel, potrivit art. 8 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale ("Roma II"), "Legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale care decurg din încălcarea unui drept de proprietate intelectuală este legea ţării pentru care se solicită protecţie."

Norma de drept internaţional privat trimite la legea statului în care a avut loc încălcarea dreptului de proprietate intelectuală, ceea ce, în speţă, înseamnă tocmai reglementările aplicabile în România referitoare la dreptul de suită.

Cât priveşte art. 2624 C. civ. şi art. 60 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, este de precizat că aceste texte relevă norme conflictuale privind legea aplicabilă operelor de creaţie intelectuală şi care au un conţinut similar.

Întrucât aceste norme reglementează legea aplicabilă inclusiv în privinţa conţinutului drepturilor de autor, ele permit, într-adevăr, stabilirea existenţei dreptului de suită în raport de legea statului unde opera de creaţie intelectuală a fost pentru întâia oară adusă la cunoştinţa publicului prin publicare, reprezentare, expunere, difuzare sau în alt mod adecvat sau, în cazul operelor nedivulgate, în raport de legea naţională a autorului.

Cu toate acestea, sunt relevante prevederile art. 2557 alin. (3) C. civ., în conformitate cu care Cartea a VII -a din C. civ., intitulată "Dispoziţii de drept internaţional privat", este aplicabilă doar "în măsura în care convenţiile internaţionale la care România este parte, dreptul Uniunii Europene sau dispoziţiile din legile speciale nu stabilesc o altă reglementare."

Norma citată fixează, în cadrul reglementării referitoare la raporturile de drept internaţional privat, principiul fundamental al dreptului Uniunii Europene vizând preeminenţa acestuia în ordinea juridică internă a statelor membre în raport cu reglementările naţionale, consacrat şi în Constituţia României în cuprinsul art. 148 alin. (2).

O prevedere similară celei din art. 2624 C. civ. se regăseşte în art. 10 din Legea nr. 105/1992 (aplicabilă pentru fapte sau acte născute anterior intrării în vigoare a C. civ.), potrivit căruia "Dispoziţiile prezentei legi sunt aplicabile în măsura în care convenţiile internaţionale la care România este parte nu stabilesc o altă reglementare."

Or, Directiva 2011/84/CE privind dreptul de suită prevede în mod expres beneficiarii dreptului de suită, prin art. 6 şi 7, iar acest din urmă text, care reglementează beneficiarii dreptului de suită - resortisanţi ai unor ţări terţe, impune condiţia reciprocităţii, cu trimitere tocmai la legea statului al cărui resortisant este autorul sau avândul - cauză al acestuia, după cum s-a arătat deja în prezenta decizie, în analiza recursului reclamantei A..

În acest context, nu pot fi primite susţinerile recurentei - pârâte privind incidenţa art. 2624 C. civ. şi art. 60 din Legea nr. 105/1992 în detrimentul unei directive sau al unei convenţii internaţionale la care România este parte, precum Convenţia de la Berna, instrument internaţional ce face parte din dreptul intern, conform art. 11 alin. (2) din Constituţia României.

Cât priveşte art. 2633 C. civ. şi, respectiv art. 66 din Legea nr. 105/1992 (pentru perioada anterioară intrării în vigoare a C. civ.), acestea reprezintă norme conflictuale în materie succesorală.

Cu toate că recurenta nu a precizat în mod expres, din enunţul criticii formulate ar rezulta că se reproşează instanţei de apel recunoaşterea dreptului de suită unor persoane care nu au dovedit calitatea de moştenitori ai autorului operei, în conformitate cu legea identificată a fi incidentă în virtutea unei norme conflictuale.

Pentru a reprezenta o veritabilă critică de nelegalitate, susţinerea redată anterior ar fi trebuit să se raporteze în mod concret la persoanele cărora, în opinia recurentei, li s-a acordat în mod greşit dreptul de suită prin decizia recurată, în considerarea calităţii de moştenitor, dezvoltând, totodată, argumentele pentru care instanţa de apel ar fi făcut o greşită aplicare a legii.

Or, motivele de recurs nu conţin nici expunerea vreunei construcţii juridice fundamentate pe dispoziţiile legale invocate, recurenta limitându-se a cita normele respective, nici nu indică în mod efectiv persoanele aflate în situaţia de a li se fi recunoscut în mod greşit calitatea de avânzi - cauză şi motivele pentru care aceste persoane, cu referire la situaţia fiecăruia în parte, nu beneficiază în speţă de dreptul de suită.

O asemenea dezvoltare a susţinerii era necesară şi pentru a se verifica dacă pârâta a formulat în cursul judecăţii apărări de fond prin care a contestat calitatea de avânzi - cauză în sensul Directivei a unor persoane care şi-ar fi arogat statutul de moştenitori legali sau testamentari cu nerespectarea legii succesorale incidente.

Din această perspectivă, critica formulată este una ipotetică, conţinând o enunţare teoretică a unei chestiuni de drept, fără a se demonstra de către recurentă legătura efectivă cu situaţia de fapt stabilită în prezenta cauză, motiv pentru care nu poate fi reţinută şi analizată ca o critică de nelegalitate a deciziei de apel recurate.

Pentru argumente similare, urmează a fi înlăturată şi susţinerea referitoare la existenţa unei condiţii suplimentare impuse de către Directiva 2011/84/CE privind dreptul de suită - alături de cele pe care le presupun art. 6 şi 7 din Directivă - şi care ar consta în posibilitatea distribuirii efective a sumelor de bani încasate.

Recurenta - pârâtă a formulat atare susţinere tot în contextul dovedirii calităţii de moştenitor de pe urma autorilor operelor revândute, astfel cum rezultă din exemplul dat pentru ipoteza unui autor decedat, de pe urma căruia ar exista doar moştenitori testamentari. Or, în absenţa oricărei referiri la situaţia de fapt concretă stabilită în cauza de faţă, susţinerea rămâne una pur ipotetică, ce nu poate antrena controlul de legalitate pretins instanţei de recurs şi care, din acest motiv, va fi înlăturată.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că cererea recurentei - pârâte de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, pe temeiul dispoziţiilor art. 267 alin. (3) din TFUE, nu este utilă cauzei, în absenţa formulării unor critici de nelegalitate care să conducă, în cazul admiterii lor în considerarea eventualei dezlegări date de către CJUE, la casarea deciziei recurate.

Astfel, prin cererea formulată, recurenta a propus a se adresa CJUE următoarele întrebări:

1. Dispoziţiile art. 6 din Directiva 2001/84/CE raportat la prevederile pct. (3), (8), (9), (11), (14), (15), (24) şi (27) ale Preambulului acesteia trebuie interpretate în sensul că noţiunea de având cauză al autorului se limitează la acele persoane pentru care legislaţia naţională în materia succesiunilor prevede calitatea de moştenitor legal sau testamentar?

2. Dispoziţiile art. 6 alin. (2) raportat la para. (21) al Preambulului Directivei 2001/84/CE trebuie interpretate în sensul că organismele de gestiune colectivă din statele membre, în speţă România, au dreptul să colecteze drepturi de suită pentru resortisanţii altor state membre sau state terţe (în condiţii de reciprocitate) doar în măsura în care acestea primesc mandat din partea titularului de drepturi, respectiv organismului de gestiune colectivă din statul al cărui resortisant este titularul, organism mandatat de titular sau prin legea statului al cărui resortisant este artistul să colecteze dreptul de suită?

3. Dispoziţiile art. 3 din Directiva 2001/84/CE trebuie interpretate în sensul că preţul de vânzare reprezintă suma încasată efectiv de vânzător (sumă netă, rezultată după deducerea cheltuielilor ocazionate de vânzare)?

4. Dispoziţiile art. 10 din Directiva 2001/84/CE trebuie interpretate în sensul că operele aflate în domeniul public la data reglementării în dreptul naţional a dreptului de suită (în situaţia în care aceasta este anterioară datei de 1 ianuarie 2006) rămân în continuare în domeniul public?

5. Dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi raportate la para. (3) al Preambulului Directivei 2001/84/CE trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul de aplicare vânzările de opere realizate de persoanele care deţin şi calitatea de titulari ai drepturilor de suită (respectiv moştenitorii artistului) care beneficiază în mod direct de succesul economic al operei de artă originale?

6. Dispoziţiile art. 1 alin. (1) raportate la para. (3) din Directiva 2001/84/CE trebuie interpretate în sensul că nu intră în sfera de aplicare a dreptului de suită vânzarea realizată de persoana care a dobândit opera originală cu titlu gratuit de la autor (prin donaţie, legat testamentar etc.)?"

Înalta Curte reţine că întrebările nr. 1, 5 şi 6 se referă la interpretarea Directivei cu privire la beneficiarii dreptului de suită, alţii decât autorul operei revândute - respectiv moştenitorii acestuia sau alte persoane, care ar fi dobândit opera cu titlu gratuit de la autor -, fie că se urmăreşte interpretarea art. 1 alin. (1) "Obiectul dreptului de suită", fie a art. 6 "Beneficiarii dreptului de suită".

Or, după cum s-a arătat anterior, recursul pârâtei B. S.R.L. nu cuprinde veritabile critici de nelegalitate în legătură cu situaţia acelor persoane care ar fi invocat şi li s-a recunoscut în speţă calitatea de moştenitor, pentru considerentele deja expuse şi care nu vor fi reluate (valabile şi pentru pretinşi donatari ai autorului). Din acest motiv, întrebările sunt ipotetice şi nu pot forma obiectul unei trimiteri preliminare.

Mai mult decât atât, prin prezenta decizie a fost înlăturată critica referitoare la aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte operele aflate la prima vânzare, opere consignate de alte persoane decât autorul, ca având drept finalitate reevaluarea situaţiei de fapt, pe baza probelor administrate, operaţiune ce excedează atribuţiile acestei instanţe de control judiciar.

Se impune, în aceste condiţii, respingerea cererii de sesizare a CJUE în privinţa întrebărilor nr. 1, 5 şi 6.

Cât priveşte întrebarea nr. 2, se observă că vizează îndreptăţirea reclamantei organism de gestiune colectivă de a colecta drepturi de suită pentru resortisanţii altor state membre sau state terţe (în condiţii de reciprocitate).

Singura susţinere regăsită în motivele de recurs care ar putea fi asociată cu această chestiune este cea care priveşte posibilitatea organismului de gestiune colectivă de a distribui în mod efectiv titularilor dreptului de suită, resortisanţi ai altor state, sumele de bani încasate în urma revânzării operelor în România. Or, această susţinere a recurentei a fost înlăturată fără a fi evaluată pe fond, pentru considerentele expuse în analiza motivelor de recurs.

În ceea ce priveşte întrebarea nr. 3, se constată că aceasta nu are nicio legătură cu motivele de recurs, întrucât recurenta nu a formulat nicio critică referitoare la modul de calcul al dreptului de suită aplicat de către instanţele de fond, pentru a fi utilă o dezlegare în interpretarea art. 3 din Directiva 2001/84/CE, cu privire la conţinutul noţiunii de preţ de vânzare.

Aceeaşi soluţie va fi pronunţată şi în legătură cu întrebarea nr. 4, prin intermediul căreia pârâta preconizează o interpretare a dispoziţiilor art. 10 din Directiva 2001/84/CE, care reglementează aplicarea în timp a Directivei, anume numai cu privire la operele de artă originală de artă care sunt încă protejate de legislaţia statelor membre în domeniul dreptului de autor sau care îndeplinesc criteriile de protecţie în temeiul dispoziţiilor Directivei.

Recurenta - pârâtă nu a formulat nicio critică de nelegalitate a deciziei de apel care să vizeze aplicarea în timp a Directivei, din perspectiva acelor opere "aflate în domeniul public la data reglementării în dreptul naţional a dreptului de suită" (potrivit întrebării nr. 4), aşadar pentru acele opere în privinţa cărora ar fi expirat durata de protecţie până la data intrării în vigoare a Directivei (în România).

Critica prin intermediul căreia această instanţă de control judiciar a fost învestită în legătură cu recunoaşterea dreptului de suită pentru opere aflate în domeniul public a fost formulată de către reclamantă, după cum s-a arătat prin prezenta decizie în analiza recursului acestei părţi.

Aşadar, pe lângă faptul că pârâta nu este cea care a formulat o asemenea critică, recursul reclamantei a avut în vedere modul de aplicare al dispoziţiilor art. 149 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, şi nu al prevederilor Directivei, critica fiind respinsă cu motivarea că recurenta - reclamantă s-a raportat în mod greşit la o altă formă a legii decât cea incidentă în cauză.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că sesizarea CJUE nu este utilă soluţionării recursului pârâtei şi o va respinge ca atare şi, totodată, va respinge recursul pârâtei B. S.R.L. ca nefondat, în baza art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de recurenta-pârâtă B. S.R.L. privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare.

Respinge, ca nefondate, recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii de şedinţă din 19 iunie 2019 şi a deciziei nr. 1816A din 17 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 iunie 2022.