Failure to accept inheritance within statutory deadline due to alleged concealment of death rather than force majeure

Şedinţa publică din data de 7 iunie 2022

I. Circumstanţele cauzei 1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 11.08.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. (în calitate invocată de succesor universal al mătuşii sale, B.) a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând: constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor nr. 75/12.01.2004, încheiat între pârâtă şi B., obligarea pârâtei la plata către reclamantă a tuturor sumelor încasate din exploatarea drepturilor de autor dobândite conform contractului de cesiune (estimate la 50.000 RON), precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta C. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională, solicitând anularea certificatului de moştenitor nr. x din 14.03.2014, pentru nesocotirea cerinţelor legale impuse de art. 114 din Legea notarilor publici, fiind întocmit pe numele unei persoane al cărei drept de acceptare a succesiunii era prescris, reclamanta nefiind moştenitoarea doamnei B..

Pârâta C. S.R.L. a formulat cerere de chemare în garanţie, prin care a solicitat obligarea chematului în garanţie D. la plata unei sume de bani egale cu cea pe care pârâta ar fi obligată să o achite reclamantei din cererea principală, ca urmare a admiterii în tot sau în parte, a cererii principale ce face obiectul dosarului nr. x/2016, sumă estimată la 50.000 RON, cu posibilitatea majorării cuantumului pretenţiilor; obligarea domnului D. la suportarea oricăror cheltuieli puse în sarcina C. ca urmare a unei eventuale admiteri, în tot sau în parte, a cererii principale ce face obiectul dosarului nr. x/2016; obligarea domnului D. la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cerere de chemare în garanţie, având în vedere funcţia deţinută de domnul D. la momentul încheierii contractului de cesiune, precum şi atribuţiile exercitate de acesta cu privire la încheierea contractului de cesiune.

Prin sentinţa civilă nr. 21901/06.12.2016, Judecătoria sector 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei sector 1 Bucureşti invocată prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1231 din 22 mai 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a Civilă: a admis excepţia lipsei de interes a reclamantei-pârâte A. în formularea primului capăt de cerere al acţiunii principale şi a respins acest capăt de cerere principal, ca fiind formulat de o persoană care nu justifică un interes; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei-pârâte A. în formularea celui de-al doilea capăt de cerere al acţiunii principale şi a respins cel de-al doilea capăt de cerere al acţiunii principale, ca fiind formulat de o persoană care nu are calitate procesuală activă; a respins cererea de chemare în garanţie introdusă de pârâta-reclamantă S.C. C. S.R.L. în contradictoriu cu chematul în garanţie D. ca fiind rămasă fără obiect; a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă S.C. C. S.R.L. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A.; a dispus anularea certificatului de moştenitor nr. x/14.03.2014, eliberat de SPN E. şi Asociaţii; a obligat reclamanta-pârâtă A. să plătească pârâtei-reclamante S.C. C. S.R.L. suma de 17.205 RON, cheltuieli de judecată; a obligat reclamanta-pârâtă A. să plătească chematului în garanţie D. suma de 2.500 RON, cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1137A din data de 23 septembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A.; a respins ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă-reclamantă S.C. C. S.R.L., în contradictoriu cu apelanta-reclamantă A. şi cu în contradictoriu cu intimatul-chemat în garanţie D., a respins ca rămas fără obiect, apelul provocat formulat de apelanta-pârâtă-reclamantă S.C. C. S.R.L., în contradictoriu cu intimatul-II chemat în garanţie D. şi a obligat apelanta-reclamantă la 5000 RON către apelanta-pârâtă-reclamantă, cheltuieli de judecată, onorariu de avocat redus.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A..

La data de 10 septembrie 2021, pârâta-reclamantă S.C. C. S.R.L. a formulat recurs incident şi recurs provocat.

Dosarul a fost înregistrat la ICCJ la data de 20 iulie 2021 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fişa Ecris .

Prin cererea de recurs principal formulată la data de 8 iulie 2021, reclamanta A. a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate şi pe cale de consecinţă, admiterea apelului, desfiinţarea în tot a sentinţei civile nr. 1231 pronunţate de Tribunalul Bucureşti la data de 22.05.2018 în dosarul nr. x/2017 şi rejudecând în fond cauza, respingerea excepţiei lipsei de interes şi a calităţii procesuale active invocate de intimată, cu admiterea cererii astfel cum a fost formulată şi precizată şi respingerea cererii reconvenţionale.

Apreciază că decizia civilă nr. 1137A pronunţată de Tribunalul Bucureşti la data de 23.09.2020 în dosarul nr. x/2017 este nelegală şi netemeinică, întrucât a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

1. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile imperative ale art. 700 C. civ. Vechi care arată că "In cazul când moştenitorul a fost împiedicat de a se folosi de dreptul său, din motive de forţă majoră, instanţa judecătorească, la cererea moştenitorului, poate prelungi termenul cu cel mult 6 luni de la data când a luat sfârşit împiedicarea".

Consideră că aceste dispoziţii sunt de strictă interpretare şi aplicare şi nu pot fi extinse la "alte situaţii în care moştenitorul a fost împiedicat să îşi exercite dreptul de opţiune succesorală", întrucât excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare.

Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material considerând că aceste dispoziţii se pot aplica şi situaţiei pendinte, unde împiedicarea de a-şi exercita dreptul de opţiune succesorală nu se datorează forţei majore, aşa cum este ea definită de lege, ci culpei persoanelor care pretind că au îngrijit-o pe mătuşa sa în clipele dinaintea morţii sale.

Aşadar, consideră că în situaţia pendinte, chiar dacă dolul este similar forţei majore, nu pot fi extinse dispoziţiile art. 700 C. civ. de la 1864 dincolo de ceea ce legiuitorul a dispus expres şi limitativ.

A arătat în cererea de apel că din cauza îndepărtării mătuşii sale B. de reclamantă, care era singura rudă în viaţă pe care aceasta o mai avea, a aflat de decesul său abia în decembrie 2013, de la F., nepotul lui G.. În mod greşit a interpretat şi aplicat instanţa de apel şi dispoziţiile referitoare la dol prevăzute în art. 960 C. civ. de la 1864 şi ale art. 1214 C. civ., considerând că acesteia îi revine culpa pentru faptul că nu a cunoscut despre decesul mătuşii mele. Întotdeauna culpa este exclusă în privinţa persoanei faţă de care a fost ascuns decesul şi nu există nici o probă din care să rezulte că cineva ar fi încercat a o înştiinţa despre acest fapt.

Manoperele dolosive care au condus la ascunderea decesului exclud culpa succesibilului, instanţa aplicând greşit dispoziţiile legale, indiferent de varianta în care a abordat interpretarea acestora, respectiv după noua sau după vechea reglementare a C. civ.

Din momentul aflării despre decesul mătuşii sale a urmat toate procedurile legale pe care i le permitea legea, respectând termenul de opţiune succesorală atât în baza C. civ. de la 1864, cat şi în baza C. civ., a obţinut certificatul de deces la data de 6.03.2014 şi a dezbătut succesiunea, obţinând certificatul de moştenitor nr. x/14.03.2014 emis de SPN E. şi Asociaţii.

Reclamanta a acceptat succesiunea în termenul legal de opţiune succesorală, indiferent că acesta ar fi calculat după noul sau după C. civ. de la 1864, întrucât, în astfel de situaţii termenul de opţiune succesorală curge de la data aflării despre decesul defunctei, nu de la data decesului propriu-zis întrucât în materie succesorală, dolul este asimilat cu forţa majoră în cazul în care decesul defunctului a fost ascuns moştenitorilor.

Arată că neaducerea la cunoştinţa succesibililor despre decesul persoanei faţă de care au vocaţie succesorala reprezintă ascunderea prin dol a decesului, întrucât tăinuirea are ca efect împiedicarea persoanelor cu vocaţie succesorală să exercite dreptul lor de opţiune succesorala.

Însă chiar dacă dolul este asimilat forţei majore, tot nu poate fi solicitată repunerea în termen după procedura prevăzută de art. 700 alin. (2) C. civ. de la 1864, întrucât enumerarea situaţiilor de repunere în termen este limitată de legiuitor la forţa majora, nu şi la situaţiile asimilate şi nu pot fi extinse la aceste cazuri decât cele expres şi limitativ enumerate de lege.

Efectul principal al forţei majore este excluderea răspunderii civile, fiind exclusă automat existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta părţii care invocă forţa majoră şi prejudiciu; de asemenea, indirect este exclusă şi vinovăţia persoanei respective în cazul răspunderii civile subiective. În alţi termeni, răspunderea civilă nu există.

Deci şi în privinţa culpei reclamantei, instanţa de apel a aplicat şi a interpretat greşit dispoziţiile art. 700 alin. (2) C. civ. de la 1864, respingând astfel greşit apelul şi pronunţând o hotărâre nelegală.

Adaptat cauzei pendinte, nu i se poate imputa faptul că nu a acceptat succesiunea în termenul de opţiune succesorală de 6 luni de la decesul mătuşii sale câtă vreme a aflat de deces în luna decembrie 2013, făcând toate diligenţele şi acceptând succesiunea după defuncta B. înăuntrul termenului de opţiune succesorală de 6 luni de la data aflării despre deces.

Într-o astfel de situaţie, succesibilii sunt de drept repuşi în termenul de opţiune succesorală, nefiind relevant timpul scurs de la momentul decesului defunctei, ci timpul scurs de la aflarea despre decesul acesteia.

Referirile la dispoziţiile art. 1112 alin. (1) din noul C. civ. au fost făcute doar pentru a explica faptul că legiuitorul şi-a menţinut raţiunea pentru care a considerat că succesibilul trebuie să se decidă într-un termen limitat dacă acceptă sau nu succesiunea şi nu pentru că aceste dispoziţii s-ar aplica şi cauzei pendinte.

Fie că este vorba de art. 700 C. civ. vechi sau de art. 1112 noul C. civ. cele două dispoziţii au aceeaşi finalitate şi acelaşi scop: succesibilul care nu a avut cunoştinţă de deschiderea succesiunii poate accepta succesiunea în termenul legal de 6 luni de la momentul aflării despre decesul autorului, conform vechiul C. civ. şi în termenul de 1 an, conform noului C. civ.

Faţă de aceste dispoziţii legale, motivarea instanţei de apel şi a instanţei de fond în sensul că nu a acceptat succesiunea în termenul legal, sunt greşite întrucât acestea au interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 700 C. civ. de la 1864, considerând că ar fi trebuit să urmeze o procedură rezervată exclusiv cazurilor de forţă majoră instituită de legiuitor prin dispoziţii exprese şi limitative.

Motivarea instanţei de apel se referă la acele situaţii când succesibilul a avut cunoştinţă de deces şi a rămas în pasivitate, ceea ce nu este cazul reclamantei, întrucât a depus toate diligenţele şi a făcut tot ceea ce legea prevede în acest sens pentru exercitarea indubitabilă a dreptului său de opţiune succesorală. Instanţa de apel interpretează greşit faptul că nu a avut cunoştinţa de decesul mătuşii sale, considerând că era de datoria sa să se informeze asupra acestui fapt. Atât timp cât un succesibil nu are cunoştinţă despre decesul autorului, nu îi poate fi imputată necunoaşterea decât dacă aceasta era o obligaţie legală, ceea ce nu este cazul dedus judecaţii. Aşadar termenul de opţiune succesorală nu curge împotriva succesibilului câtă vreme nu are cunoştinţă despre decesul autorului său.

2. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 689 C. civ. vechi care prevede că "acceptarea poate fi sau expresă sau tacită".

Reclamanta a acceptat succesiunea defunctei B., mătuşa sa, în termenul de opţiune succesorală de 6 luni calculat de la data când a luat cunoştinţă despre decesul acesteia.

Întocmirea declaraţiei notariale de acceptare sau a certificatului de moştenitor nu exclude de la sine acceptarea tacită anterioară a succesiunii.

Aşa cum a arătat, a luat cunoştinţă de decesul mătuşii sale în decembrie 2013, iar acceptarea succesiunii a avut loc în termenul de opţiune succesorală de 6 luni din acel moment, sens în care i-a fost emis certificatul de moştenitor nr. x/14.03.2014 emis de SPN E. şi Asociaţii. În acest fel termenul de opţiune se circumscrie reglementarii legii aplicabile la momentul decesului autoarei sale.

Consideră că în lipsa unor probe contrarii, care să arate o altă dată decât cea indicată pentru împrejurările în care a luat cunoştinţă de decesul mătuşii sale, instanţa ar fi trebuit să procedeze la administrarea unor probatorii mai ample care să stabilească momentul de la care curge termenul de opţiune succesorală, aflarea adevărului neputând fi lăsată exclusiv în seama reclamantei.

Instanţa nu a sesizat confuzia făcută de recurentă cu privire la momentul la care a primit efectele personale ale defunctei B., considerând că recunoaşterea, chiar şi din eroare, face proba certă în privinţa curgerii termenului de opţiune succesorală.

Se arată că în afara de aceasta, recunoaşterea recurentei în cadrul interogatoriului, nu există nici o proba care să se mai coroboreze cu momentul decesului autoarei sale.

Chiar şi dacă s-ar reţine că recurenta a luat cunoştinţă de decesul mătuşii sale la momentul la care ar fi survenit acesta, primirea efectelor personale ale acesteia face dovada acceptării tacite şi indubitabile a succesiunii, acestea fiind singurele bunuri cunoscute la acel moment.

Câtă vreme recurenta nu a cunoscut de existenţa altor bunuri, nici nu putea exercita vreun drept cu privire la acestea, acceptând succesiunea tacit prin preluarea acelor bunuri cunoscute la momentul decesului autoarei sale. Cu alte cuvinte, "semel heres, semper heres" - o dată herede, totdeauna herede.

Actele de acceptare tacită a succesiunii conduc la concluzia că recurenta a acceptat succesiunea defunctei B. în termenul legal, preluând bunurile personale cunoscute ale defunctei, pe care numai în calitatea sa de erede le putea pretinde de la un terţ.

În opinia sa nu are nici o relevanţă faptul că ulterior s-au descoperit bunuri ale defunctei, acest fapt nefăcând să curgă un nou termen de acceptare a succesiunii pentru că acceptarea moştenirii este indivizibilă, neputând fi făcută doar cu privire la o parte a acesteia.

3. Aplicând greşit dispoziţiile art. 700 şi 683 C. civ. de la 1864, instanţa a considerat greşit că nu poate avea un beneficiu din anularea contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor nr. 75 din data 12.01.2004.

Arată că a formulat cerere de înscriere în fals împotriva contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor nr. 75 din data 12.01.2004, cerere pe care instanţa de apel a respins cererea de a solicita ataşarea acesteia împreuna cu cererea conexă ce a format dosarul nr. x/2019 a Tribunalului Bucureşti.

Acest lucru a permis intimatei să continue sa uzeze de actul fals în dovedirea calităţii sale procesuale de persoană interesată în prezenta cauză.

A arătat celor două instanţe, fond şi apel că raportul de expertiză grafologică realizat de expertul H. demonstrează şi concluzionează indubitabil că semnătura de la rubrica " cedent" de pe contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor nr. 75 din 12.01.2004 nu a fost executată de persoana titulară, B., fiind contrafăcută la inspiraţie de către o altă persoană.

Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel ar fi trebuit mai întâi să verifice dacă intimata-pârâtă avea interes în cauză pentru a indica faptul că nu este moştenitoarea mătuşii sale B. de vreme ce actul pe care îşi întemeiază pretenţiile este fals.

În mod greşit instanţa de apel a analizat mai întâi interesul şi calitatea procesuală a reclamantei şi a înţeles să respingă în rest excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei fără a intra în cercetarea acestora sau a fondului cererii reconvenţionale, instanţa de fond şi de apel având în vedere numai pe a sa, nu şi cererea reconvenţională.

Faţă de aceste considerente, se solicită a se observa că are şi calitate procesuala activă şi interes în promovarea acţiunii, sens în care solicită casarea hotărârii apelate şi pe cale de consecinţă, admiterea apelului, desfiinţarea în tot a hotărârii apelate, iar pe fond, respingerea excepţiei lipsei de interes şi a lipsei calităţii procesuale active, trimiţând cauza pentru continuarea judecaţii în fond la prima instanţa.

In cuprinsul motivelor de recurs principal, formulate la data de 9 iulie 2021, reclamanta A. a formulat în esenţă, următoarele critici:

- judecata în fond, cât şi cea din apel sunt eronate deoarece pornesc de la o stare de fapt greşit reţinută, iar soluţiile pronunţate au fost date cu aplicarea greşită a normelor de drept material în materia succesiunii, referitor la acceptarea tacită a acesteia, întrucât ridicarea înscrisurilor cu valoare deosebită, precum şi acordul reclamantei pentru înstrăinarea mobilei din casa defunctei către alte persoane străine de moştenire, reprezintă acte de dispoziţie asupra bunurilor defunctei, fiind evident acte de acceptare tacită a moştenirii conform art. 691 alin. (1) vechiul C. civ.

- întreaga motivare a instanţelor de fond şi de apel au în vedere greşita interpretare a legii materiale privind acceptarea succesiunii în condiţiile în care pârâta-reclamantă reconvenţională, care a formulat acţiunea de anulare a certificatului de moştenitor nu a adus nicio probă din care să rezulte temeinicia acestei acţiuni;

- întrucât reclamanta a formulat plângere penală pentru fals şi uz de fals, instanţele civile aveau obligaţia să verifice ele însele printr-o verificare de scripte sau printr-un raport de expertiză dacă semnătura era sau nu falsă.

Prin recursul incident declarat împotriva considerentelor deciziei atacate, pârâta-reclamantă C. S.R.L. a solicitat să se dispună înlocuirea considerentelor atacate, concomitent cu menţinerea soluţiei cuprinse în dispozitivul aceleiaşi decizii civile, cu obligarea intimatei-recurente la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul recurs.

Sub un prim aspect, a arătat instanţa de apel că nu poate primi apărările pârâtei, în sensul că neindicarea expresă a încheierilor prin care au fost respinse excepţiile lipsei de interes şi lipsei de calitate a pârâtei reclamante atrag intrarea în putere a lucrului judecat a acestor chestiuni dezlegate.

Dispoziţiile art. 466 alin. (4) cu raportare la art. 248 alin. (5) C. proc. civ. instituie o regulă în privinţa momentului la care pot fi atacate încheierile prin care se resping excepţiile procesuale, fără a reglementa un caz de nulitate în sensul art. 470 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., criticile aduse prin apel soluţiilor date excepţiilor prin încheieri anterioare hotărârii învestind instanţa şi stabilind limitele devoluţiunii, chiar dacă nu au fost individualizate fiecare încheiere în parte.

O altă categorie de motive vizează modul de soluţionare a excepţiilor lipsei de interes şi lipsei calităţii procesuale active a pârâtei reclamante în formularea cererii reconvenţionale.

A precizat curtea de apel că nu poate primi aceste motive invocate de apelantă.

Apelanta a apreciat că pârâta reclamantă invocă dispoziţiile art. 119 din Legea nr. 36/1995, întemeindu-şi calitatea de persoană interesată în anularea certificatului de moştenitor pe un înscris fals, situaţie în care nu pârâta este vătămată prin emiterea certificatului de moştenitor, ci reclamanta este vătămată de actul fals.

Constatarea caracterului fals al contractului de cesiune nr. x/2004 şi lipsirea acestuia de efecte pe calea acţiunii în anulare constituie chiar obiectul judecăţii principale. Or, nu s-a ajuns la judecata fondului cererii principale, ca urmare a efectului admiterii unor excepţii procesuale, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, contractul de cesiune nr. x/2004 nu a fost constatat nul, astfel că poate fi invocat în susţinerea calităţii de persoană interesată în anularea certificatului de moştenitor, în sensul art. 119 din Legea nr. 36/1995, excepţiile fiind corect respinse de instanţa de fond.

În cadrul dosarului nr. x/2017, pârâta a formulat cerere reconvenţională, solicitând invalidarea certificatului de moştenitor emis pe numele intimatei-recurente. Faţă de această solicitare, intimata-recurentă a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a societăţii.

Instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de doamna A., consemnând această soluţie în încheierea de şedinţă din 13.06.2017: "Tribunalul, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active în formularea cererii reconvenţionale privind doar primul motiv de nulitate invocat, o respinge ca nefondată având în vedere dispoziţiile art. 118 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, care conferă calitate procesuală oricărei persoane care se consideră vătămată în drepturile sale prin emiterea certificatului de moştenitor".

Prin hotărârea nr. 1231/22.05.2018, Tribunalul Bucureşti a respins cererea introductivă ca urmare a admiterii excepţiilor invocate de recurenta incidentală. Faţă de această din urmă hotărâre, a fost formulat apel de către intimata-recurentă, apel ce are următorul petit:

"împotriva sentinţei civile nr. 1231 pronunţate de Tribunalul Bucureşti la data de 22.05.2018 în dosarul nr. x/2017 pentru ca prin hotărârea ce o veţi pronunţa să admiteţi apelul, să desfiinţaţi în tot hotărârea apelată şi rejudecând în fond cauza să respingeţi excepţiile invocate de intimată, să admiteţi cererea subsemnatei astfel cum a fost formulată şi precizată, să respingeţi cererea reconvenţională şi să dispuneţi în consecinţă".

De asemenea, în cadrul apelului, intimata-recurentă susţine că înţelege să invoce excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimatei C. S.R.L. şi excepţia lipsei interesului acesteia în formularea cererii reconvenţionale, acestea fiind excepţii de fond, absolute şi peremptorii ce pot fi invocate oricând în cursul judecăţii, deci inclusiv în calea de atac.

Rezumând, intimata-recurentă a invocat o excepţie în faţa Tribunalului Bucureşti, care a fost respinsă printr-o încheiere.

Intimata-recurentă nu a atacat cu apel încheierea sus-menţionată şi implicit, soluţia asupra excepţiei pronunţate prin respectiva încheiere, alegând să invoce din nou respectiva excepţie în faţa instanţei de apel.

Această conduită a apelantei a fost interpretată de către instanţa de apel în sensul că intimata-recurentă a atacat de fapt şi soluţia privind excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentei incidentale, chiar dacă nu a individualizat expres încheierea prin care aceasta a fost soluţionată, motiv pentru care chestiunile dezlegate de Tribunalul Bucureşti cu privire la acest aspect nu au intrat în puterea lucrului judecat.

Raţionamentul instanţei de apel este nelegal, iar, faţă de faptul că sunt greşite considerentele recurate, având în vedere prevederile art. 461 C. proc. civ.. pârâta a formulat recurs îndreptat exclusiv împotriva considerentelor.

B. Considerentele recurate au fost date cu încălcarea prevederilor art. 466, art. 248, art. 470 C. proc. civ., motivul de casare fiind acel prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte obiectul apelului, art. 466 C. proc. civ. prevede:

"(A) împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel".

De asemenea, în cadrul art. 248 alin. (5) C. proc. civ. se arată că:

"încheierea prin care s-a respins excepţia, precum şi cea prin care, după admiterea excepţiei, instanţa a rămas în continuare învestită pot fi atacate numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel".

În fine, în cadrul art. 470 alin. (1) lit. b) se menţionează că în cadrul cererii de apel, se impune să se indice hotărârea atacată.

Aşadar, în conformitate cu prevederile legale citate, împotriva încheierii prin care s-a respins excepţia se poate formula apel numai o dată cu fondul, iar pentru a determina obiectul apelului se impune indicarea hotărârii (deci, dacă este cazul, şi a încheierii atacate).

Intimata-recurentă a ales să invoce din nou excepţia deja respinsă în primă instanţă, iar nu să atace cu apel încheierea prin care s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active. Nesancţionând o astfel de conduită şi analizând fondul excepţiilor, instanţa de apel a procedat cu încălcarea prevederilor legale mai sus citate.

În acest sens, s-a reţinut în doctrină că:

"Totodată, de vreme ce încă din anul 2005 nu mai există un text care să prevadă că apelul se consideră a fi exercitat şi împotriva hotărârilor premergătoare, acestea trebuie apelate în mod expres. (...) neatacarea încheierii premergătoare are drept efect că aceasta rămâne definitivă, iar chestiunea soluţionată prin aceasta nu mai poate fi pusă în discuţie nici măcar în instanţa de control judiciar"; "Aşa se explică şi de ce prin Legea nr. 219/2005 legiuitorul a suprimat alin. (3) al fostului art. 282, care prevedea că "apelul împotriva hotărârii se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor premergătoare". Altfel spus, după această dată şi deci şi în noul Cod, legiuitorul a dorit să-l oblige pe apelant să identifice, dacă este cazul, şi încheierile premergătoare pe care le consideră netemeinice sau nelegale şi doreşte să le atace".

De asemenea, s-a arătat în jurisprudenţă că: "Ambele incidente procedurale au fost respinse de către tribunal prin încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din data de 28 aprilie 2017, pentru considerentele expuse în cuprinsul acesteia. Potrivit art. 466 alin. (4) C. proc. civ., împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel. În speţă, apelantul nu a înţeles să atace în mod explicit cu apel şi încheierea prin care prima instanţă a respins excepţiile invocate de acesta, aşadar soluţia dată acestor excepţii a intrat în puterea lucrului judecat".

Nu poate fi primit raţionamentul instanţei de apel în sensul că formularea unor critici privind lipsa calităţii procesuale active a pârâtei determină limitele devoluţiunii şi în lipsa indicării exprese a hotărârii. Pe lângă faptul că, astfel cum a arătat mai sus, o astfel de indicare expresă se impunea, în realitate intimata-recurentă nici nu a formulat astfel de critici cu privire la soluţia Tribunalului Bucureşti, ci pur şi simplu a ales să invoce din nou excepţia, finalitate care nu poate fi primită.

Faţă de toate aceste aspecte, sunt nelegale considerentele recurate, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

În privinţa încălcării autorităţii de lucru judecat a încheierii Tribunalului Bucureşti din data de 13.06.2017, a arătat că motivele de casare sunt cele prevăzute de art. 488 pct. 7 şi art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Suplimentar, trebuie a se avea în vedere faptul că: (i) Tribunalul Bucureşti a analizat excepţia lipsei calităţii procesuale active (respingând excepţia formulată), (ii) soluţia cu privire la care nu a fost formulată cale de atac, (iii) analiza excepţiei invocate din nou în apel ar putea afecta autoritatea de lucru judecat a încheierii de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active.

Aceste argumente au fost invocate în cadrul întâmpinării la apel, pârâta arătând că în subsidiar, autoritatea de lucru judecat a hotărârii Tribunalului împiedică instanţa de apel să analizeze excepţia invocată de intimata-recurentă.

De asemenea, având în vedere faptul că Tribunalul Bucureşti a constatat existenţa calităţii procesuale active a pârâtei prin raportare la faptul că are calitate orice persoană care se consideră vătămată în drepturile sale prin emiterea certificatului de moştenitor, instanţa de fond a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că este o persoană vătămată în drepturile sale prin emiterea certificatului de moştenitor. Având în vedere acest aspect, instanţa de fond a tranşat implicit şi problema unei eventuale lipse de interes a pârâtei.

Respingând aceste argumente şi procedând la o nouă analiza a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes la pag. 14-15 din hotărârea recurată: "O a treia categorie de motive (...)", instanţa de apel a procedat cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a încheierii din data de 13.06.2017. Faţă de aceasta, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., respectiv art. 488 pct. 5 C. proc. civ. coroborat cu art. 430-432 C. proc. civ.

Faţă de toate aceste aspecte, se arată că sunt nelegale considerentele recurate, impunându-se înlocuirea acestora astfel cum urmează:

- considerentele prin care instanţa de apel a stabilit în mod nelegal că s-ar fi formulat apel împotriva încheierii din 13.06.2017 a Tribunalului Bucureşti trebuie modificate în sensul de a se reţine neexercitarea căii de atac a apelului împotriva acestei încheieri care astfel a dobândit autoritate de lucru judecat;

- în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, se impune înlocuirea considerentelor instanţei de apel de respingere ca neîntemeiată a excepţiei cu unele de respingere ca inadmisibilă a solicitării intimatei-recurente de a pune din nou în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale active, respectiv în subsidiar, de respingere a excepţiei ca efect al autorităţii de lucru judecat de care se bucură încheierea din 13.06.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în prezenta cauză;

- în ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, se impune înlocuirea considerentelor instanţei de apel de respingere ca neîntemeiată a excepţiei cu unele care să dea valenţă faptului că s-a stabilit cu putere de lucru judecat că recurenta incidentă este vătămată de emiterea certificatului de moştenitor şi, deci, că justifică un interes în formularea cererii reconvenţionale.

Se arată că a formulat recurs incident sub aceste aspecte întrucât considerentele recurate neagă rămânerea definitivă şi dobândirea autorităţii de lucru judecat de către încheierea din 13.06.2017 a Tribunalului Bucureşti, prin care s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentei incidente şi s-a reţinut că aceasta deţine un interes în formularea cererii reconvenţionale, aspecte pe care, în cazul admiterii recursului principal şi trimiterii cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel Bucureşti, recurenta incidentă le poate invoca pentru a obţine respingerea apelului reclamantei.

Prin recursul provocat, pârâta-reclamantă C. S.R.L. a solicitat instanţei de recurs ca în cazul admiterii recursului formulat de recurenta A., să caseze soluţia instanţei de apel, dispusă prin hotărârea nr. 1137/23.09.2020 şi sub aspectul respingerii ca rămas fără obiect a apelului provocat formulat de recurenta incidentă şi, pe cale de consecinţă, să dispună rejudecarea apelului provocat de către instanţa de apel.

În cadrul hotărârii recurate (hotărârea nr. 1137/23.09.2020), instanţa reţine:

"În ceea ce priveşte apelul provocat formulat de apelanta-pârâtă-reclamantă C. S.R.L., Curtea constată că acesta vizează doar soluţia dată cererii de chemare în garanţie, astfel că faţă de soluţia de respingere a apelului principal formulat de reclamantă, este rămas fără obiect şi va fi respins ca atare".

Aşadar, instanţa de apel a respins apelul provocat care viza cererea de chemare în garanţie ca urmare a faptului că apelul principal fusese respins. În ipoteza în care instanţa de recurs apreciază că se impune admiterea recursului având ca obiect soluţia dată cu privire la apelul principal şi rejudecarea apelului principal, dispare şi temeiul pentru care instanţa de apel a dispus respingerea apelului provocat.

Într-un astfel de scenariu, s-ar afla în situaţia în care soluţia instanţei de apel cu privire la apelul provocat ar fi nemotivată şi lipsită de temei legal, fiind incidente în acest caz motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., art. 488 pct. 5 coroborat cu art. 425 raportat la art. 482 C. proc. civ.

Faţă de aceste aspecte, solicită ca în ipoteza în care se dispune admiterea recursului principal, să se dispună şi casarea soluţiei instanţei de apel de a respinge apelul provocat ca rămas fără obiect, respectiv a motivelor care au stat la baza acestei soluţii, şi rejudecarea cererii de apel provocat formulată de către pârâtă.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a avocatului I., excepţia inadmisibilităţii recursului şi excepţia nulităţii acestuia pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute în mod expres de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 22 martie 2022 completul de filtru a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, excepţia inadmisibilităţii recursului principal şi excepţia nulităţii acestuia şi a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta - pârâtă şi de pârâta - reclamantă.

7. La data de 12.05.2022 s-a formulat şi o cerere de suspendare a judecăţii recursurilor prezente până la soluţionarea dosarului civil nr. x/2021 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că această cerere de suspendare a judecăţii prezente formulată, precum şi recursurile declarate în cauză sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

1. Soluţionând cu prioritate, cererea de suspendare formulată, Înalta Curte observă că potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.:

"Suspendarea facultativă - (1) Instanţa poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi".

Suspendarea legală facultativă sau judecătorească este lăsată la aprecierea instanţei, care este chemată să asigure un just echilibru între interesele persoanelor aflate în litigiu.

Astfel, pe de o parte, admiterea cererii de suspendare în condiţiile în care se va constata inexistenţa dreptului care formează obiectul celeilalte judecăţi este de natură să întârzie realizarea dreptului celeilalte părţi. Într-o aplicaţie particulară, suspendarea judecăţii în situaţia contestării fără fundament, în litigiul nr. x/2021 al Tribunalului Bucureşti, a actului juridic obiect al cererii de constatare a nulităţii absolute din prezenta cauză, poate conduce la o durată prelungită a prezentului proces. Pe de altă parte, respingerea cererii de suspendare în situaţia în care se va constata nulitatea contractului civil care formează obiectul celeilalte judecăţi (ca şi al prezentului) este de natură să genereze un nou litigiu, determinând formularea unei cereri ulterioare de revizuire a hotărârii pronunţate în cauza în care s-a ridicat problema suspendării.

Concluzia care se impune este aceea că instanţa trebuie să verifice nu numai existenţa ca atare a chestiunii prejudiciale a cărei soluţionare ar putea avea o înrâurire hotărâtoare asupra rezolvării cauzei, ci şi, în mod similar situaţiilor din materiile ordonanţei preşedinţiale şi suspendării executării silite a unei hotărâri definitive de către instanţa de recurs, existenţa unor minime elemente apte să contureze caracterul oportun al suspendării în raport de celălalt dosar, caracter care reiese din folosirea de către legiuitor în cadrul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a verbului "a putea":

"Instanţa poate suspenda".

Or, formularea de către terţii din respectiva cauză aflată în prezent pe rolul tribunalului (dintre care unul are ca preşedinte pe însăşi recurenta reclamantă din prezentul litigiu), într-un stadiu atât de avansat al procedurii prezente, la circa cinci ani de la data la care reclamanta recurentă a promovat prezenta cerere de chemare în judecată principală şi respectiv, la un interval de circa 17 ani în ceea ce îl priveşte pe intervenientul Centrul Naţional al Cinematografiei, calculaţi de la momentul încheierii actului juridic civil contestat, reprezintă circumstanţe de natură a ilustra neîndeplinirea cerinţei anterior menţionate, cu efectul juridic al respingerii cererii de suspendare.

Acestea sunt considerentele pentru care Înalta Curte apreciază că în cauză se impune respingerea cererii de suspendare, ca nefondată.

2. Sub un secund aspect, Înalta Curte observă că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunţarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă şi expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual. Aşadar, instanţa de recurs, în cadrul controlului de legalitate pe care-l exercită, este ţinută de situaţia de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanţa de fond sau după caz, de apel, dacă în recurs nu sunt administrate noi probe modificatoare (nefiind cazul în speţă, întrucât înscrisurile admise în recurs de Înalta Curte, depuse de recurenta reclamantă în dosar, atestă exclusiv faptul că în anul 1997, doamna B. a fondat alături de alte persoane, Fundaţia "G.", aspect nerelevant sub aspectul excepţiilor procesuale care au fost admise de instanţele devolutive, excepţii care vizează inexistenţa calităţii de moştenitor a reclamantei recurente faţă de doamna B., mătuşa dumneaei).

Or, aserţiunile recurentei reclamante referitoare la faptul că nu a avut nici o culpă (astfel cum a reţinut instanţa de apel) în necunoaşterea decesului mătuşii dumneaei; că manoperele dolosive folosite, tăinuirea realizate de persoanele ce (pretind că) ar fi avut grijă de mătuşă exclud culpa sa în necunoaşterea decesului, fiind astfel împiedicată să exercite dreptul de opţiune succesorală; că instanţa a dat prevalenţă recunoaşterii făcute din eroare în cadrul interogatoriului ce i-a fost administrat, fără a administrat probe suplimentare; că ar fi acceptat tacit succesiunea - chiar şi în această ipoteză - prin primirea efectelor personale ale mătuşii sale; că starea de fapt a cauzei a fost greşit reţinută; că după decesul mătuşei, ar fi fost împreună cu preşedintele G., domnul J., la casa defunctei, de unde ar fi ridicat documente cu valoare deosebită (scenarii, schiţe) ale unchiului recurentei reclamante şi că şi-ar fi dat acordul pentru înstrăinarea mobilei defunctei, toate acestea însoţite de dezbaterea de către recurenta reclamantă a unora dintre probele administrate cauzei, implică în mod inechivoc aprecierea situaţiei de fapt, instanţa de recurs nefiind competentă însă, să reaprecieze situaţia de fapt, aşa cum am arătat, în această cale de atac exclusiv de legalitate, nefiind administrate noi probe care să modifice situaţia de fapt reţinută de instanţele devolutive.

Toate aspectele menţionate reprezintă elemente ale situaţiei de fapt care se apreciază potrivit probelor administrate. Culpa sau lipsa acesteia în necunoaşterea decesului unei persoane, manoperele dolosive folosite de persoane pentru ascunderea faptului decesului, acceptarea unei moşteniri ca manifestare de voinţă expresă sau tacită, toate acestea reprezintă în mod indiscutabil, elemente factuale.

Or, instanţa de recurs, în exercitarea controlului său exclusiv de legalitate, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., este obligată să se grefeze pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive ale fondului, în cazul neadministrării de probe noi modificatoare în recurs, precum este cazul în speţă.

Aşadar, în privinţa aspectelor anterior reliefate, se observă că instanţa devolutivă de apel a stabilit definitiv următoarele:

"În faţa instanţei de fond, reclamanta a arătat la interogatoriu că a preluat bunuri ale defunctei B. la aproximativ o lună de la decesul acesteia.

Faţă de acest act de preluare, în mod corect instanţa de fond a reţinut că bunurile menţionate în răspunsul la interogatoriu reprezintă amintiri de familie, care au numai o valoare sentimentală, a căror preluare nu reprezintă un act de acceptare tacită a moştenirii.

Reclamanta a mai arătat la interogatoriu că nu a acceptat succesiunea în mod expres în termenul legal întrucât nu a cunoscut despre existenţa în patrimoniul autoarei a drepturilor de autor de pe urma defunctului G..

Aceste afirmaţii sunt în totală contradicţie cu motivele invocate prin apel în sensul că nu a cunoscut despre decesul autoarei sale decât în anul 2013, modificarea apărărilor fiind pro causa pentru a înlătura sancţiunea neacceptării în termen a succesiunii.

Nici teza construită de apelantă pe varianta cunoaşterii decesul autoarei sale, B., abia în anul 2013 nu poate fi primită. (...)

Or, în speţă, pretinsa necunoaştere a datei decesului autoarei s-a datorat, potrivit afirmaţiilor reclamantei, răcirii relaţiilor dintre reclamantă şi autoarea sa, caz care nu poate fi încadrat forţei majore, definită ca eveniment imprevizibil şi insurmontabil, ci culpei succesibilului care nu a păstrat cu autorul său relaţiile fireşti specifice rudeniei. (...) Aspectele personale care au configurat relaţia reclamantei cu autoarea sa nu sunt relevante în cauză, moştenitorul fiind socotit întotdeauna în culpă de necunoaşterea stării autorului, dacă nu a fost împiedicat să o afle. Or, în speţă, deşi invocă dolul, reclamanta se referă la alte aspecte care vizează înstrăinarea de către autoarea sa a casei în care locuia, iar nu ascunderea decesului autoarei prin acte care să o pună pe reclamantă în imposibilitatea obiectivă de a cunoaşte acest fapt juridic al decesului autoarei, chiar dacă ar fi manifestat grija şi diligenţa specifică unei relaţii de rudenie normale".

Curtea constată de asemenea, faptul că în recurs, nu au fost administrate probe noi, potrivit art. 492 C. proc. civ., astfel cum s-a arătat, instanţa de recurs fiind aşadar, ţinută de situaţia de fapt anterior citată, reţinută de curtea de apel în mod definitiv. Aşa cum s-a ilustrat, înscrisurile admise în recurs de Înalta Curte, depuse de recurenta reclamantă în dosar, atestă exclusiv faptul că în anul 1997, doamna B. a fondat alături de alte persoane, Fundaţia "G.", în vreme ce declaraţia notarială extrajudiciară a domnului J. (pe baza căreia recurenta reclamantă intenţiona să demonstreze luarea unor documente valoroase din casa mătuşii, ulterior decesului acesteia, cu semnificaţia acceptării tacite astfel, a succesiunii) a fost respinsă ca inadmisibilă în faza procesuală a recursului de către Înalta Curte, la termenul de judecată din data de 07.06.2022, în temeiul art. 492 C. proc. civ.

Aşadar, reaprecierea probelor în recurs, prin prisma aserţiunilor de genul celor menţionate de recurenta reclamantă în motivele sale de recurs, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greşite în cauză, a dispoziţiilor legale invocate de această parte procesuală: art. 700 C. civ. 1864 (corespunzător art. 1112 C. civ. nou, cum arată recurenta reclamantă), art. 960 C. civ. 1864 (corespunzător art. 1214 C. civ. Nou), art. 689 C. civ. 1864, art. 691 alin. (1) C. civ. vechi, art. 683 C. civ. 1864 sau art. 249 C. proc. civ., astfel cum doreşte recurenta reclamantă menţionată, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunţate, ci echivalează cu reevaluarea situaţiei de fapt şi eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale. Or, întrucât curtea de apel a reţinut definitiv, aspectele factuale menţionate - contrare celor enunţate de recurentă - iar în recurs nu s-au administrat probe noi care să modifice această stare de fapt, astfel cum s-a ilustrat anterior, Înalta Curte nu poate decât să constate corecta aplicare a prevederilor legale incidente invocate de recurentă, la această situaţie de fapt.

De asemenea, Înalta Curte constată corectă din punct de vedere legal, aprecierea instanţei de apel relativă faptului că pentru situaţia de genul celei invocate (dar constatate nedovedite de către instanţa de apel, astfel cum s-a expus anterior) de către recurentă, respectiv ascunderea decesului faţă de succesibil prin manopere dolosive, nu există nici un alt temei legal care să modifice data de început a curgerii termenului de opţiune succesorală reglementată de art. 700 alin. (1) C. civ. 1864, decât alineatul secund al aceluiaşi text legal.

Din această perspectivă, evaluarea de către curtea de apel a susţinerilor din apel ale apelantei reclamante, prin prisma alineatului secund al art. 700 C. civ. vechi, nu este eronată, astfel cum greşit invocă recurenta reclamantă, concluzia impunându-se cu atât mai mult cu cât prin chiar motivele sale de recurs, însăşi această parte procesuală echivalează situaţia dolosivă de ascundere a decesului cu forţa majoră (a se vedea de exemplu, fila x din cererea iniţială de recurs).

Atât timp cât recurenta reclamantă a solicitat ca în privinţa sa, termenul de exercitare a dreptului de opţiune succesorală să fie calculat de la o altă dată decât cea a decesului mătuşii (dată prevăzută de art. 700 alin. (1) C. civ. 1864), Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel s-a circumscris în analiza acestor motive de apel şi pe prevederile art. 700 alin. (2), singurele care permiteau stabilirea unui alt moment de debut al curgerii termenului decât cel al morţii defunctei şi care impuneau într-adevăr, şi cerinţa formulării de către succesibil, a unei cereri pentru prelungirea termenul cu cel mult 6 luni de la data când a luat sfârşit împiedicarea.

Deşi afirmă în mod repetat că într-o astfel de situaţie precum cea de care dumneaei înţelege să se prevaleze, succesibilul ar fi repus de drept în termenul de acceptare a succesiunii, cu toate acestea se observă că recurenta reclamantă nu este în măsură să indice nici o prevedere normativă care să consacre o astfel de repunere de drept în termenul enunţat.

În egală măsură, critica recurentei reclamante referitoare la faptul afirmat cu titlu general, că atât timp cât un succesibil nu cunoaşte decesul autorului, nu îi poate fi imputată lipsa de acţiune, de diligenţă, este de natură a adăuga la lege, respectiv la art. 700 alin. (1) C. civ. 1864, fapt nepermis, întrucât norma juridică analizată consacră un singur criteriu pentru debutul curgerii termenului de opţiune succesorală, respectiv decesul autorului şi nicidecum criteriul cunoaşterii de către succesibil a decesului.

Înalta Curte mai constată de asemenea, şi faptul că raportat la obiectul principal al prezentului litigiu - constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor ca urmare a faptului că nu ar fi fost semnat şi agreat vreodată de către mătuşa defunctă -, cererea de înscriere în fals formulată de reclamanta pârâtă cu privire la înscrisul instrumentum probationem al contractului civil enunţat are aceeaşi finalitate juridică şi aceeaşi motivare.

Or, atât timp cât instanţa de fond s-a pronunţat în mod prioritar, prin sentinţă (întrucât le-a unit cu fondul conform prevederilor art. 248 alin. (4) C. proc. civ.) asupra excepţiilor lipsei de interes şi respectiv, de calitate procesuală activă ale recurentei reclamante în privinţa cererii principale, aceste excepţii procesuale fiind de natură - în cazul admiterii lor - să determine inutilitatea continuării judecăţii sub aspectul fondului, fond căruia îi era arondată inclusiv cererea de înscriere în fals menţionată, astfel cum s-a argumentat anterior, rezultă că în mod legal tribunalul a procedat mai întâi în cadrul hotărârii sale finale, în ordinea excepţiilor invocate în cauză de către ambele părţi procesuale, la soluţionarea acestor excepţii procesuale.

Astfel, Înalta Curte apreciază că în ordinea logico - juridică decelată în virtutea art. 248 alin. (2) C. proc. civ., cel ce reclamă un drept, o pretenţie în faţa instanţei de judecată, este mai întâi dator date fiind prevederile art. 32 C. proc. civ., să îşi dovedească interesul şi calitatea procesuală activă, de-abia ulterior fiind pusă în discuţie şi analizată calitatea procesuală pasivă şi interesul pârâtului, la rândul său, în formularea de excepţii sau apărări.

Or, atât timp cât cererea reclamantei de înscriere în fals cu privire la înscrisul constatator al contractului civil a cărui nulitate se solicită, era destinată - potrivit aserţiunilor din recurs ale recurentei reclamante - să ilustreze (pe lângă temeinicia cererii principale şi) lipsa de interes a intimatei în a solicita constatarea lipsei în privinţa recurentei, a calităţii sale procesuale active şi a interesului în formularea cererii de chemare în judecată principale, este evident că în ordinea procesuală de soluţionare a excepţiilor, era prioritară soluţionarea acelor excepţii care vizau cererea principală şi de-abia ulterior, se putea proceda la rezolvarea celeilalte.

Din această perspectivă procesuală expusă şi întrucât excepţiile care vizau cererea principală erau legate de verificarea calităţii de moştenitor a reclamantei, rezultă că acest aspect trebuia verificat cu prioritate în ecuaţia juridică a speţei.

În acest algoritm juridic ilustrat, atât timp cât era prioritară cercetarea a înseşi calităţii de moştenitor a reclamantei, atunci chestiunea interesului în susţinerea lipsei acestei calităţi devenea un aspect subsidiar de cercetat, calitatea de succesor fiind aşadar, un element care ţinea de cerinţele de exerciţiu ale cererii principale, prevalente în analiză potrivit art. 32 C. proc. civ.

Or, atât timp cât pe baza probatoriilor administrate, instanţa de fond şi cea de apel au constatat că reclamanta nu a acceptat moştenirea în termenul legal, acest aspect fiind cel esenţial de cercetat raportat la cele două excepţii invocate în legătură cu cererea principală, apreciate prioritare, astfel cum s-a expus, atunci într-adevăr a devenit inutilă judecarea în continuare, pe fond, a cererii principale.

Întrucât cererea reclamantei de înscriere în fals viza - astfel cum a motivat recurenta reclamantă în recurs - sprijinirea excepţiei aflate în palierul secund al ordinii de analiză, astfel cum s-a expus anterior de Înalta Curte şi întrucât procesul s-a finalizat prin admiterea excepţiilor aflate în primul front de analiză, Înalta Curte constată pe cale de consecinţă, că nu se poate afirma în mod fondat, că instanţa de apel ar fi permis pârâtei reclamante să se prevaleze în continuare de înscrisul invocat a fi fals.

Având în vedere că acţiunea principală a fost respinsă în temeiul unor excepţii peremptorii care împiedicau soluţionarea în continuare a fondului său, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că în mod corect nu s-a putut trece în continuare, la aplicarea prevederilor art. 308 C. proc. civ. referitoare la cercetarea falsului de către instanţa civilă, înscrierea în fals ţinând, astfel cum s-a enunţat anterior, de palierele inferioare de analiză judiciară, analiză la care însă, nu s-a mai ajuns urmare a admiterii celor două excepţii procesuale prioritare, astfel cum s-a ilustrat în precedent.

Grefat pe aceste elemente, Înalta Curte constată drept urmare că ansamblul amplu al criticilor din motivele de recurs ale reclamantei recurente, relative faptului că actul juridic civil contestat nu ar fi fost semnat de mătuşa reclamantei recurente şi astfel, ar fi nul absolut sau relative datelor şi modalităţilor de înregistrare a mărcilor sau în fine, relative contractului de intermediere nr. x/2001 şi efectelor acestuia, nu poate fi primit în această cale procesuală de recurs, întrucât el este arondat fondului raportului juridic dintre părţi, fond a cărui analiză a devenit inutilă din perspectiva soluţiei de admitere date excepţiilor procesuale invocate în referire la cererea principală de chemare în judecată.

Aşadar, recursul declarat de reclamanta pârâtă, dezvoltat în cadrul ambelor sale cereri cuprinzând motive de recurs, este apreciat a fi nefondat, urmând a fi respins.

3. Nu este fondat nici recursul incident declarat de către pârâta reclamantă S.C. C. S.R.L..

Astfel, evaluând criticile formulate în cadrul său, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel nu a procedat la încălcarea în cauză a prevederilor art. 466 C. proc. civ., art. 248 C. proc. civ. sau art. 470 C. proc. civ., nefiind aşadar incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, chiar dacă într-adevăr intimata reclamantă pârâtă nu a indicat în cadrul cererii sale de apel, şi încheierea de şedinţă din 13.06.2017 a tribunalului, cu toate acestea se observă că criticile formulate de aceasta prin cererea sa de apel au ilustrat în mod expres, contestarea de către partea procesuală reclamantă apelantă a inclusiv dispoziţiei judiciare statuate prin respectiva încheiere de şedinţă, fiind din această perspectivă, lipsită de echivoc manifestarea sa de voinţă procesuală de a ataca cu apel şi această hotărâre judiciară.

Mai mult, se observă că prin realizarea dezbaterilor din cererea de apel sub aspectul art. 119 din Legea nr. 36/1995 (a se vedea filele x şi urm. din cererea de apel), temei juridic pe care tribunalul îşi fundamentase soluţia de respingere a excepţiei lipsei de calitate procesuală activă în susţinerea cererii reconvenţionale, apelanta reclamantă nu s-a mărginit doar să reitereze excepţia respectivă, astfel cum eronat invocă recurenta incidentală, ci să şi combată aserţiunile instanţei de fond sub acest aspect.

Prin prisma acestor elemente expuse, este evident că în cauză nu s-a procedat nici la o înfrângere a autorităţii de lucru judecat, în sensul enunţat de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., prin reevaluarea excepţiei procesuale respective de către instanţa de apel, evident grefat pe criticile formulate prin cererea de apel a reclamantei pârâte.

În raport de aceste considerente ilustrate, este nefondată pe cale de consecinţă, inclusiv solicitarea recurentei incidentale de a se substitui motivarea instanţei de apel în privinţa excepţiei lipsei de interes a pârâtei reclamante ca grefându-se pe argumentul stabilirii cu putere de lucru judecat că această parte procesuală este vătămată de emiterea certificatului de moştenitor şi deci, că justifică un interes în formularea cererii reconvenţîonale, întrucât puterea de lucru judecat nu era configurată la acel moment procesual de referinţă, astfel cum s-a menţionată anterior.

Pe cale de consecinţă, nereţinând incidenţa nici unuia dintre cele două cazuri de casare reglementate de prevederile art. 488 al 1 pct. 5, respectiv 7 C. proc. civ. invocate de recurenta incidentală, Înalta Curte va respinge şi acest recurs incident ca fiind nefondat.

4. Având în vedere că recursul provocat are ca premisă logico - juridică admiterea recursului principal formulat în cauză şi întrucât respectivul recurs principal este apreciat nefondat, nefiind admis, potrivit celor enunţate în cadrul prezentei decizii civile, rezultă pe cale de efect juridic caracterul nefondat inclusiv al acestei căi de atac procesuale.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Curtea va respinge cererea de suspendare a judecăţii, formulată de recurentă, ca nefondată, va respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1137A din 23 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Conform art. 453 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., va obligă recurenta reclamantă A. să plătească recurentei pârâte C. S.R.L., suma de 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, aferente soluţiei de respingere a recursului principal, diferenţa până la cuantumul solicitat de recurenta pârâtă reclamantă neimpunându-se a fi acordat în raport de culpa procesuală proprie a acestei părţi procesuale, raportată la soluţiile de respingere şi a recursului incident şi a celui provocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecăţii, formulată de recurentă.

Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1137A din 23 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă recurenta reclamantă A. să plătească recurentei pârâte C. S.R.L., suma de 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 iunie 2022.