Scope of appellate review: factual re-evaluation and legal classification of voluntary land partition as transaction barred in cassation appeal

Şedinţa publică din data de 14 mai 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov la data de 05.06.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. a solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/08.04.2011 de D. şi E. şi revenirea la situaţia anterioară de carte funciară.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 17/S din 25.01.2023 a Tribunalului Braşov a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul C. ca inadmisibilă, iar în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată.

A fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâtul - reclamant reconvenţional B. în contradictoriu cu pârâţii reconvenţionali A. şi C..

S-a luat act că reclamanta a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată, că pârâtul C. nu a solicitat cheltuieli de judecată şi s-a respins cererea pârâtului- reclamant reconvenţional de obligare a pârâţilor reconvenţionali la plata cheltuielilor de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 1089/Ap din 14 iunie 2023 Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelul declarat de apelanta reclamantă A., în contradictoriu cu intimaţii pârâţi C. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 17/S din 25.01.2023 pronunţate de Tribunalul Braşov.

A obligat apelanta reclamantă la plata sumei de 8925 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel către intimatul pârât B..

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 1089/Ap din 14 iunie 2023 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă a declarat recurs recurenta-reclamantă A..

Consideră hotărârea atacată nelegală, pentru următoarele motive:

Prin cererea de chemare în judecata a solicitat instanţei de judecată constatarea nulităţii absolute a actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/08.04.2011 la D. şi E. şi revenirea la situaţia anterioară de carte funciara, invocând dispoziţiile art. 966 C. civ. din 1864, precizând ca actul de partaj este lipsit de cauză precum şi că această cauză este nelicită şi falsă. Conform art. 968 al vechiul C. civ., cauza ilicita este aceea prohibită de legi sau contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice.

A expus că potrivit actului intitulat "partaj voluntar" autentificat sub nr. x/08.04.2011 la D. şi E. încheiat între C. în nume propriu şi ca mandatar al F. şi B. s-a convenit de către persoanele semnatare modificarea cotelor de proprietate asupra unor parcele de teren asupra cărora părţile erau coproprietari.

Cu privire la terenul înscris în CF nr. x Braşov, provenit din conversia de pe hârtie a CF x sub nr. cad. x arabil de 92.269 mp, iniţial cota de proprietate a foştilor soţi Mureşan era de 144375/182269 (79 %), iar a copartajantului B. era de 18444/182269 (10%); în urma actului de partaj B. are cota de 16,9 %, iar C. cu G. au 72,4 %.

Cu privire la terenul înscris în CF nr. x Braşov, provenită din conversia de pe hârtie a CF x, sub nr. cadastral x arabil, în suprafaţă de 65.000 mp, iniţial cota de proprietate a foştilor soţi Mureşan era de 144375/182269 (79%), iar a copartajantului B. era de 18444/182269 (10 %); în urma actului de partaj B. are cota de 16,9 %, iar C. cu G. au 72,4 %.

Cu privire la terenul înscris în CF nr. x Braşov, provenită din conversia de pe hârtie a CF x, sub nr. cadastral x, arabil în suprafaţă de 25.000 mp, iniţial cota de proprietate a foştilor soţi Mureşan era de 1980/5000 (39,6 %), iar a copartajantului B. era de 253/5000 (5 %); în urma actului de partaj B. are cota de 9%, iar C. cu G. au 35,6%.

Recurenta arată că nu a fost înştiinţată de existenţa acestui act de partaj, având reşedinţa în Suedia, luând la cunoştinţă despre actul de partaj, abia în data de 13.05.2019 ca urmare a solicitării unei copii după cărţile funciare nr. x, necesare apărărilor din dosarul civil nr. x/2018 al Judecătoriei Braşov.

Prejudiciul care i s-a produs este cauzat atât de mandatar, cât şi de pârâtul B., fără înţelegerea frauduloasă a celor doi, actul nu s-ar fi putut semna. Elementul cauzator al prejudiciului care i s-a cauzat este înţelegerea frauduloasă convenită de cei doi, concretizată prin semnarea actului atacat.

Este de remarcat faptul că prin apărările formulate la fondul cauzei, nici unul dintre cei doi pârâţi nu a explicat care a fost raţiunea semnării unui asemenea act, prejudiciabil.

Mai mult, intimatul pârât B. face susţineri contradictorii începând cu aceea din întâmpinare când invocă o simulatie, pentru ca în concluzii să invoce o "desocotire între părţi"; în răspunsul la interogatoriu, intimatul pârât B. afirmă că nu ştie de ce s-a semnat un asemenea act prin care devine proprietar, întrucât în această modalitate s-ar fi înţeles "C. cu notarul".

Deşi semnat la notar şi denumit act de partaj voluntar, actul a cărui nulitate o solicită micşorează cota de proprietate a recurentei corelativ cu mărirea cotei de proprietate a intimatului B.. Părţile rămân în indiviziune şi coindivizarii nu obţin drepturi exclusive asupra bunurilor supuse partajului. Clauzele actului nu sunt cele ale unui act de partaj. Instanţa de fond reţine că "voinţa părţilor a stat la baza modalităţii de partajare a terenurilor", situaţie care înlătura caracterul ilicit.

Este total greşita această reţinere făcută de instanţă, întrucât nu s-a făcut nici o împărţeală. S-a făcut un transfer de proprietate către intimatul pârât B.. Chiar şi privit din perspectiva normelor fiscale, un asemenea act este lovit de nulitate, sancţiunea fiind aceea a desfiinţării sale.

Instanţa de fond a respins cererea formulată, apreciind că "diminuarea cotei de proprietate a recurentei" are la bază înţelegerea coproprietarilor. Or, recurenta nu şi-a manifestat vreodată acordul să-şi diminueze oneros cota de proprietate, valoarea de 6000 euro indicată în actul de partaj este derizorie faţă de valoarea terenului de care a fost deposedată (minim 2.500.000 euro).

Mai arată că nu a semnat personal actul de partaj, acesta fiind semnat în frauda drepturilor sale, de mandatarul său, fostul soţ C., în acord cu pârâtul B.. Fără o înţelegere frauduloasă între cei doi, actul nu s-ar fi putut semna.

Este de remarcat recunoaşterea făcută de intimatul pârât B. prin cererea reconvenţională, că suma de 6000 euro, indicată în actul de partaj este "un preţ derizoriu". La dosar există depuse copia unor acte care atestă că preţul de vânzare-cumpărare al unui mp de teren pentru parcela respectivă era de 220 euro/mp în anul 2008.

Instanţa de apel a respins apelul şi a menţinut sentinţa pronunţată de Tribunalul Braşov, reţinând în principal că actul atacat reprezintă voinţa reală a părţilor, respectiv de a transmite în proprietate pârâtului B., suprafeţele de 15601 mp, 10990 mp şi 2265 mp pentru stingerea altui proces.

Susţine că aceste suprafeţe de teren nu sunt corect reţinute de instanţa de apel, întrucât prejudiciul cauzat recurentei reclamante este pentru suprafaţa de 11678 mp şi nu pentru 15601 mp, 10.999 mp şi 2265 mp.

Decizia pronunţată de instanţa de apel cuprinde motive contradictorii şi motive străine de natura cauzei, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Astfel, instanţa de apel a apreciat actul ca fiind valabil sub forma tranzacţiei, fără a analiza condiţiile de valabilitate ale actului de partaj.

Aceste considerente legate de valabilitatea unei tranzacţii sunt străine de natura cauzei. De asemenea, tranzacţia, ca mod de stingere a unui litigiu, reprezintă un act de dispoziţie, astfel încât pentru a încheia un asemenea contract şi pentru a-1 putea aduce în faţa instanţei, mandatarul are nevoie de o procură specială. De asemenea, instanţa este obligată să verifice dacă tranzacţia nu urmăreşte un scop ilicit, dacă nu este contrară legii, intereselor părţilor ori dacă nu este efectul unui viciu de consimţământ, iar atunci când constată că este incidentă această situaţie, să respingă cererea şi să continue judecarea pricinii (Decizia nr. 805 din 11 martie 2009 pronunţată în recurs de secţia comercială înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect recursul împotriva unei hotărâri de expedient).

Este evident că părţile puteau semna o tranzacţie în faţa instanţei de judecată în dosarul x/2010 al Judecătoriei Braşov sau puteau semna în fata notarului public un act care să poartă denumirea de tranzacţie şi să consfinţească înţelegerea menită să pună capăt litigiului, situaţie în care instanţa de judecată ar fi verificat legalitatea acesteia.

În justificarea nulităţii absolute, recurenta a arătat ca actul este prejudiciabil întrucât i se micşorează cota de proprietate, în condiţiile în care nu a ştiut de acest act, nu i s-a comunicat şi nu ar fi fost niciodată de acord. Nu datora nicio suma de bani celor doi intimaţi pârâţi ce, printr-o înţelegere frauduloasă concretizata prin actul de partaj atacat, au reuşit să o deposedeze de o suprafaţă mare de teren.

Instanţa de apel apreciază ca actul este valabil sub forma tranzacţiei, însă valabilitatea unei asemenea tranzacţii trebuia cercetată în dosarul despre care se susţine că s-a dat.

De asemenea, considerentele hotărârii exprimate la modul general, legate de scopul imediat şi scopul mediat al actului juridic (pag 6 din hotărâre) sunt străine de natura cauzei, fiind considerente pur teoretice, nefiind detaliate.

Apreciază că hotărârea de apel este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de apel prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.. Instanţa de apel aplică greşit prevederile art. 966 şi 968 din vechiul C. civ., dând o interpretare proprie actului atacat. În speţă, nu se pune problema incidenţei art. 977 C. civ., atâta vreme cât actul atacat este întemeiat pe înţelegerea frauduloasă dintre intimaţii-pârâţi în scopul de a-i prejudicia interesele. Cea mai buna dovadă a înţelegerii frauduloase dintre intimaţii pârâţi rezultă din însuşi actul atacat, care nu s-ar fi semnat în alte împrejurări.

În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru administrarea probelor respinse de instanţa de apel (interogatoriul intimatului pârât C., expertiză pentru evaluare pentru terenul în litigiu în anul 2011, pentru a dovedi caracterul derizoriu al sumei de 6000 euro menţionate în act, pentru completarea tabloului înţelegerii frauduloase a celor doi pârâţi).

În drept, a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursului declarat în prezenta cauză cu obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Înalta Curte constată că potrivit art. 966 C. civ. 1864, "Obligatia fără cauză sau fondată pe o cauza falsă sau nelicită, nu poate avea nici un efect", în vreme ce potrivit art. 968 C. civ., "Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice".

Cauza actului juridic civil reprezintă o noţiune extinsă care pe lângă scopul imediat al încheierii unui contract permite şi analiza mobilului determinant, anume scopul mediat, respectiv cel concret în vederea realizării căruia părţile au contractat.

Aşadar, cauza cuprinde în conţinutul său două elemente: scopul direct şi imediat şi scopul indirect şi mediat al hotărârii de a încheia actul juridic. Aceste două elemente componente, unul obiectiv, iar celălalt subiectiv, intră în componenţa noţiunii unice şi complexe de cauză a contractului.

Scopul direct şi imediat al actului juridic este caracterizat ca un element abstract obiectiv care decurge din natura actului, fiind invariabil pentru toate contractele de acelaşi tip şi din aceeaşi categorie.

Scopul indirect şi mediat al încheierii contractului este reprezentarea mobilului principal care determină hotărârea de a contracta, prin urmare este un element concret, subiectiv şi variabil de la contract la contract în aceeaşi categorie de contracte.

În cuprinsul cererii de recurs, în susţinerea aserţiunii sale referitoare la caracterul ilicit şi fals al cauzei actului juridic a cărui constatare a nulităţii absolute se solicită, recurenta reclamantă arată că:

- nu ar fi fost înştiinţată despre existenţa acestui act;

- nici una dintre părţile semnatare nu i-ar fi adus la cunoştinţă despre existenţa acestui act juridic;

- intimaţii nu ar fi explicat care a fost raţiunea semnării unui astfel de act, deşi ambii au experienţă în semnarea actelor juridice, intimatul pârât B. realizând chiar susţineri contradictorii în acest sens pe parcursul procesului;

- între cei doi pârâţi ar fi existat o înţelegere frauduloasă pentru a îi fi micşorată recurentei cota sa parte din dreptul de proprietate asupra imobilelor litigioase, deci pentru fraudarea drepturilor sale, în condiţiile în care recurenta nu ar fi datorat nici o sumă de bani celor doi pârâţi şi în care intimatul pârât B. ar fi ştiut atât că recurenta este fosta soţie a pârâtului intimat C., fără partaj al bunurilor comune, cât şi că procurile i-ar fi dat dreptul intimatului la semnarea numai a unor acte cu titlu oneros;

- recurenta nu şi-ar fi exprimat niciodată consimţământul pentru a îi fi diminuată oneros cota sa parte din dreptul de proprietate;

- valoarea sultei de 6000 euro este derizorie faţă de valoarea terenului de care ar fi fost deposedată, valoare care la nivelul anului 2008 ar fi fost de 220 euro/mp şi că acest caracter derizoriu ar fi fost recunoscut de intimatul pârât B. prin cererea reconvenţională;

- dovada înţelegerii frauduloase ar fi însăşi semnarea actului juridic contestat.

Tot acest ansamblu de critici nu poate fi însă, primit de Înalta Curte din perspectiva faptului că el determină potrivit considerentelor care vor fi expuse infra, un control de temeinicie al deciziei recurate şi nu unul de legalitate.

Astfel, Înalta Curte notează preliminar că o instanţă de recurs exercită un control exclusiv de legalitate asupra unei hotărâri judecătoreşti, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. ("Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile") şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ. ("Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate (...)"). Aceasta înseamnă că instanţa de recurs nu poate să reevalueze situaţia de fapt a cauzei, configurată de instanţa de apel în mod definitiv pe baza probelor administrate, întrucât într-o astfel de situaţie ar realiza un control al temeiniciei deciziei recurate şi nu al legalităţii acesteia. Din această perspectivă expusă, controlul de legalitate al instanţei de recurs trebuie să se grefeze pe situaţia de fapt stabilită în mod definitiv de instanţa de apel, instanţă devolutivă a fondului cauzei, potrivit probelor administrate.

Or, în cadrul acestui amplu motiv de recurs formulat de recurenta pârâtă din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., dezvoltat prin critici de genul celor expuse anterior, recurenta reclamantă solicită practic, instanţei de recurs să procedeze la reevaluarea situaţiei de fapt a cauzei, în temeiul probelor administrate, pentru a ajunge la concluzia existenţei unei alte situaţii de fapt decât cea creionată de curtea de apel.

Astfel, invocând încălcarea prevederilor art. 966 C. civ. 1864 şi ale art. 968 C. civ. 1864 referitoare la obligaţia fără cauză sau cu cauză ilicită sau falsă, recurenta reclamantă solicită de fapt, instanţei de recurs ca pe baza elementelor factuale de genul celor pe care le invocă prin cererea de recurs, această instanţă să constate că actul juridic contestat s-a bazat pe înţelegerea frauduloasă a intimaţilor pârâţi de a frauda interesele recurentei, prin diminuarea cotei sale părţi de proprietate asupra celor trei terenuri. Or, această reevaluare solicitată Înaltei Curţi este în mod inechivoc una de temeinicie, de reconfigurare a situaţiei de fapt a cauzei, fapt care excede însă, coordonatelor controlului jurisdicţional al instanţei de recurs, delimitate potrivit celor expuse în precedent.

Or, atât timp cât instanţa de apel în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, stabilite în mod definitiv, a statuat în mod expres, pe baza probelor administrate cauzei, că "voinţa părţilor a fost aceea de a transmite pârâtului B. suprafeţele de 15601 mp, 10.990 mp şi 2265 mp pentru stingerea unui alt proces" şi că "nu s-a dovedit înţelegerea frauduloasă dintre pârâţi la încheierea", Înalta Curte nu poate proceda la modificarea acestei situaţii de fapt, fără a încălca limitele controlului său jurisdicţional exclusiv de legalitate pe care îl exercită.

Aşadar, din perspectiva acestor argumente expuse, nu se poate invoca în mod fondat încălcarea în cauză de către curtea de apel a prevederilor art. 966 C. civ. 1864 şi ale art. 968 C. civ. 1864.

Tot în circumscrierea aceluiaşi motiv de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. în referire la aceleaşi norme de drept substanţial evocate, recurenta reclamantă arată, din perspectiva de această dată a scopului direct şi imediat al actului juridic, scop ale cărui particularităţi juridice au fost enunţate în partea de început a prezentelor considerente, că clauzele actului juridic încheiat nu sunt cele ale unui act de partaj, întrucât părţile nu au dobândit drepturi exclusive asupra bunurilor supuse partajului şi au rămas pe mai departe în indiviziune, fapt care ar ilustra din prisma scopului imediat, lipsa cauzei actului juridic de partaj.

Înalta Curte constată că tot acest grup de critici ale recurentei se grefează pe calificarea juridică a actului bilateral încheiat între părţile procesuale ca reprezentând un act de partaj.

Or, potrivit situaţiei de fapt stabilite în mod definitiv de către curtea de apel, situaţie de fapt pe care se grefează astfel cum s-a expus, controlul de legalitate al instanţei de recurs, între părţile procesuale nu s-a încheiat un act de partaj voluntar, ci o tranzacţie:

"Din aceste circumstanţe coroborate cu clauzele exprese ale actului atacat, Curtea constată că deşi actul poartă denumirea de "Act de partaj voluntar", clauzele sale sunt proprii unei tranzacţii în vederea stingerii unui litigiu, astfel cum a susţinut şi pârâtul B.". De altfel, însăşi recurenta reclamantă afirmă în mod repetat în cadrul recursului promovat că între părţi nu s-a încheiat cu acel prilej o împărţeală.

Întrucât scopul imediat al unui act juridic se raportează la categoria de acte civile încheiate şi întrucât astfel cum s-a expus, curtea de apel a reţinut că între părţi nu s-a încheiat un act de partaj, ci o tranzacţie, rezultă că lipsa cauzei din unghiul de vedere al scopului imediat nu se poate raporta, astfel cum eronat procedează recurenta, la scopul imediat specific actelor juridice de partaj.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că stabilirea naturii juridice a actului încheiat de părţile procesuale la data de 08.04.2011 reprezintă un element subsumat temeiniciei unei cauze, care scapă astfel, controlului jurisdicţional exclusiv de legalitate al instanţei de recurs.

Concluzia se impune deoarece potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865, "Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate: (...) 8. când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia".

Noul C. proc. civ. nu mai reglementează însă, în cadrul art. 488 C. proc. civ., acest motiv de casare, ceea ce determină din punct de vedere al metodelor de interpretare logică, sistematică, gramaticală şi teleologică (în referire la reglementarea anterioară enunţată din vechiul C. proc. civ.) concluzia că eventuala greşită calificare a unui act juridic, a naturii sale, nu mai este reglementată de noul legiuitor ca reprezentând o critică vizând legalitatea hotărârii judecătoreşti recurate, ci o critică vizând temeinicia sa. Concluzia este firească deoarece calificarea juridică a conţinutului concret al unui act civil, nu reprezintă o problemă de legalitate, ci una de temeinicie, respectiv de decelare a voinţei concordante a părţilor contractuale la momentul încheierii actului juridic, pe baza analizei probelor administrate cauzei, apanaj al instanţelor devolutive ale fondului cauzei.

Or, atât timp cât instanţa de apel în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, stabilite în mod definitiv, a statuat pe baza criteriului stipulat de art. 977 C. civ. ("intenţia comună a părţilor contractante") că actul juridic încheiat între părţi la data de 08.04.2011 reprezintă o tranzacţie, Înalta Curte nu poate proceda la modificarea acestei situaţii de fapt, fără a încălca limitele controlului său jurisdicţional exclusiv de legalitate pe care îl exercită.

Din unghiul de vedere al acestor argumente conjugate expuse, nu se poate invoca aşadar, în mod fondat nici încălcarea în cauză de către curtea de apel a prevederilor art. 966, art. 968 C. civ. 1864 din perspectiva lipsei cauzei convenţiei sau a art. 977 C. civ. invocat de asemenea de recurenta reclamantă.

Criticile relative caracterului ilicit, fals al cauzei actului juridic prin prisma invocatei încălcări a normelor fiscale ilustrează o cauză juridică nouă a prezentei cereri de chemare în judecată, astfel cum în mod corect a constatat curtea de apel prin decizia recurată, astfel încât ele nu pot fi primite date fiind dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ.:

"În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi", corelate cu dispoziţiile art. 494 C. proc. civ.

Aşadar, în baza tuturor acestor considerente anterior enunţate, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs invocat de recurentă, reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este nefondat.

Critica recurentei relativă reţinerii eronate de către instanţa de apel, a întinderii concrete a suprafeţelor de teren al căror drept de proprietate s-a dorit a fi transmis de părţile contractuale către intimatul B. pentru stingerea unui alt litigiu, reprezintă din nou, o critică de netemeinicie a deciziei recurate, ea punând în discuţie un element factual al cauzei şi cel puţin, ea reprezintă o critică subsumată procedurii speciale a îndreptării de eroare materială, reglementate distinct de art. 442 C. proc. civ.

Înalta Curte nu constată a fi fondat nici motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurentă.

Astfel, în primul rând se observă că deşi invocă existenţa unor motive contradictorii în cadrul deciziei recurate, criticile formulate în această direcţie de recurentă ilustrează de fapt prima teză a motivului de recurs invocat, respectiv aceea "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază". Concluzia se impune întrucât recurenta critică faptul că instanţa de judecată nu a analizat condiţiile de valabilitate ale actului de partaj şi de altfel, chiar şi din perspectiv tranzacţiei, apreciază că instanţa de apel trebuia să verifice dacă aceasta nu urmăreşte un scop ilicit, dacă nu este contrară legii, intereselor părţilor, dacă mandatarul avea nevoie de o procură specială pentru a încheia tranzacţia ori dacă nu este efectul vreunui viciu de consimţământ.

Analizând acest motiv de recurs, Înalta Curte constată însă, că de plano instanţa de apel nu avea de ce să se raporteze în decizia recurată la condiţiile de valabilitate ale unui act de partaj, atât timp cât determinase natura juridică a convenţiei civile încheiate de părţi ca reprezentând o tranzacţie şi constatase în temeiul art. 977 C. civ. că denumirea greşită de către părţi a actului juridic nu afectează corecta interpretare a acestuia. Din aceeaşi perspectivă, nu se poate considera nici că argumentele instanţei de apel privind valabilitatea tranzacţiei ar fi străine de natura cauzei pendinte.

De asemenea, Înalta Curte constată în temeiul art. 22 alin. (6) C. proc. civ. privitor la rolul judecătorului în aflarea adevărului, că "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Or, atât timp cât în litigiul pendinte, reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a actului juridic ca urmare a lipsei de cauză, respectiv a falsităţii şi ilicităţii cauzei, instanţele nu erau îndrituite să verifice valabilitatea convenţiei decât prin prisma acestui motiv de nulitate şi nu prin prisma altor motive precum ar fi de exemplu dar nu numai, vicierea consimţământului.

Or, raportat la acest motiv concret de nulitate invocată în litigiul prezent - lipsa cauzei, respectiv caracterul fals şi ilicit al cauzei - se observă că instanţa de apel şi-a expus raţionamentul juridic în mod coerent şi comprehensibil, întemeiat pe probele administrate cauzei, arătând în acest sens de exemplu, următoarele:

"convenţia denumită formal "Act de partaj voluntar" a prevăzut, subsecvent transmiterii dreptului de proprietate asupra unor porţiuni de terenuri către acest pârât, radierea din cartea funciară a dosarului nr. x/2010 intentat de B. reclamantei şi pârâtului C., concomitent cu întabularea acestui act .

În finalul actului de partaj este cuprins acordul pârâtului B. la radierea notării litigiului prin care valorifica anumite pretenţii faţă de celelalte părţi şi menţiunea expresă că declară stinse orice pretenţii în legătură cu acest dosar.

Înţelegerea cuprinsă în actul de partaj a fost executată, sens în care pârâtul B. a renunţat la judecată în dosarul arătat, chiar mandatarul C. depunând şi actul atacat în speţă ca justificare a stingerii litigiului în acel dosar .

Din aceste circumstanţe coroborate cu clauzele exprese ale actului atacat, Curtea constată că deşi actul poartă denumirea de "Act de partaj voluntar", clauzele sale sunt proprii unei tranzacţii în vederea stingerii unui litigiu, astfel cum a susţinut şi pârâtul B.. (...)

Atât timp cât actul cuprinde voinţa reală a părţilor, nu se poate reţine că nu există cauza actului, aceasta fiind de altfel prezumată de art. 967 C. civ..

Or, voinţa părţilor a fost aceea de a transmite pârâtului B. suprafeţele de 15601 mp, 10.990 mp şi 2265 mp pentru stingerea unui alt proces.

(...) nu s-a dovedit înţelegerea frauduloasă dintre pârâţi la încheierea tranzacţiei ori încălcarea vreunei dispoziţii legale la încheierea tranzacţiei, faţă de acordarea dreptului de dispoziţie mandatarului".

Aceste considerente citate ilustrează analiza realizată de curtea de apel a valabilităţii actului juridic contestat din perspectiva motivului de nulitate invocat prin cererea de chemare în judecată, instanţa de apel apreciind în temeiul acestei analize că scopul urmărit a fost acela de stingere a celuilalt proces ca urmare a transmiterii dreptului de proprietate şi că nu s-a dovedit existenţa vreunei înţelegeri frauduloase între pârâţi şi nici că ar fi fost încălcată vreo dispoziţie legală la încheierea tranzacţiei.

Aşadar, prin raportare la motivul de nulitate absolută care a fundamentat cererea de chemare în judecată, nu se poate reproşa curţii de apel o lipsă de analiză, de motivare a deciziei în această direcţie enunţată de recurentă, prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. fiind pe deplin respectate.

Astfel cum s-a enunţat în paragrafele precedente ale hotărârii judecătoreşti civile prezente, determinarea naturii juridice a convenţiei părţilor reprezintă apanajul instanţelor devolutive ale fondului cauzei, care se stabileşte potrivit criteriului enunţat de art. 977 C. civ. ("intenţia comună a părţilor contractante"), astfel încât eventualele calificări juridice diferite indicate de părţi de-a lungul procesului nu reprezintă jaloane de referinţă în această direcţie. De altfel, privit din punct de vedere logico - juridic, termenul "desocotire" întrebuinţat la un moment dat de intimatul B. nu poate fi apreciat străin unei tranzacţii, astfel cum eronat consideră recurentul.

De asemenea, contrar aserţiunii recurentei, se observă că instanţa de apel nu a rezervat instanţei de judecată care soluţiona dosarul nr. x/2010, atributul verificării valabilităţii tranzacţiei, ci a procedat la propria sa analiză, însă în limitele configurate prin cererea de chemare în judecată din prezentul litigiu, astfel cum s-au decelat anterior.

În egală măsură, Înalta Curte notează că nici considerentele curţii de apel privitoare la scopul imediat şi scopul mediat al actului juridic civil nu sunt străine de natura cauzei, astfel cum invocă recurenta, întrucât ele sunt decelate în continuarea deciziei recurate, prin raportare concretă la actul juridic încheiat între părţile procesuale, considerentele închegate armonios ale instanţei de apel în această direcţie având aşadar, legătură cu cauza.

Drept urmare a tuturor celor anterior expuse, nu se poate invoca aşadar în mod fondat în cauză nici incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În fine, Înalta Curte constată că paragraful final din cererea de recurs, prin care recurenta solicită în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare "pentru completarea tabloului înţelegerii frauduloase a celor doi pârâţi" prin administrarea probelor respinse de către instanţa de apel, nu conţine nici un fel de critici asupra dispoziţiei instanţei de apel de respingere a respectivelor probe, lipsind aşadar, obiectul de analiză al prezentului control jurisdicţional, respectiv critica sau criticile de nelegalitate a deciziei recurate din această perspectivă.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul promovat, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.

Conform art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 5950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse reprezentând onorariu avocat ales redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în raport de complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de avocat, recursul judecându-se la un singur termen de judecată, către intimatul-pârât B., întrucât culpa procesuală în declanşarea şi desfăşurarea prezentei căi de atac îi aparţine recurentei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 1089/Ap din 14 iunie 2023 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C. şi B..

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 5950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse, către intimatul-pârât B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 mai 2024.