State liability for former head of state's acts under vicarious agency doctrine and absence of subordination

Şedinţa publică din data de 25 aprilie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă în data de 03.10.2022, sub nr. x/2022, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâtului Statul Român la plata sumei de 500.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 192, 194-195 C. proc. civ., art. 998-999 şi art. 1.000 C. civ. de la 1864.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a invocat excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş

Prin sentinţa nr. 294/23.03.2023, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins excepţia netimbrării şi excepţia lipsei calităţii procesuale active; a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 244/12.10.2023, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul formulat de reclamantele A. şi B. împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantele, prin care au solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, au menţionat că motivarea instanţei de apel a constat, în esenţă, într-un singur paragraf, mai exact al şaptelea de la penultima pagină a hotărârii atacate, unde s-a arătat că:

"or, în speţă un asemenea raport de subordonare a fostului şef suprem al statului nu se verifică, în condiţiile în care fostul preşedinte era reprezentantul statului, iar într-un regim de tip dictatorial, ca cel supus analizei, nu se poate aprecia că statul prin organismele sale de la acea vreme avea prerogativa îndrumării, direcţionării şi controlării şefului său suprem, titulatură consacrată în acea perioadă. Nu exista o atare prerogativă întrucât fostul preşedinte C. conducea toate unităţile statului de sorginte comunistă şi se confunda cu acesta."

Potrivit art. 1.000 alin. (1) C. civ. de la 1864, "suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră", iar alin. (2) arată că "tatăl şi mama, după moartea bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii."

La rândul său, alin. (3) al aceluiaşi articol stabileşte că "stăpânii şi comitenţii, de prejudiciul cauzat de servitorii şi prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat", iar alin. (4) prevede că "institutorii si artizanii, de prejudiciul cauzat de elevii si ucenicii lor, in tot timpul ce se gasesc sub a lor priveghere".

Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele legale referitoare la raportul dintre comitent şi prepus în speţa de faţă, având în vedere raportul dintre un fost şef de stat şi statul pe care l-a reprezentat.

Fostul preşedinte, C., în calitate de preşedinte al ţării în perioada de referinţă, nu putea să acţioneze la instrucţiunile şi ordinele statului, cum profund apreciază instanţa de apel (în sensul existenţei unei direcţionări sau unui control al preşedintelui).

Raportul a fost tocmai invers, Statul Român acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte.

Acesta din urmă era cel care, prin dispoziţiile sale, angrena Statul Român în raporturile cu terţii, în raporturile interne, precum şi în cele internaţionale, unde Statul Român acţiona în calitate de subiect de drept, fostul preşedinte având atribuţiile unui "conducător de vehicul".

Nu se poate pune astfel problema, cum greşit interpretează instanţa de apel, a existenţei unui raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine şi instrucţiuni unui preşedinte, un stat, ca subiect de drept, nu poate logico-juridic vorbind, să facă acest lucru.

Precizează că statul se comporta asemenea unui vehicul, el trebuie condus, se lasă condus, lui i se dau ordinele de către conducător, acesta din urmă decide raporturile în care îl angrenează.

Fără persoana care să se afle la cârma statului, el este într-o stare latentă.

Menţionează că, prin analogie cu o societate, continuând interpretarea instanţei de apel, ar însemna că, de fiecare dată când s-ar pune problema, societatea va răspunde şi va fi sancţionată (doar ea) pentru întreaga activitate infracţională presupus a fi săvârşită, iar organele sale de conducere nu ar avea vreo vină, ele doar primind instrucţiuni de la această societate.

Arată că raportul a fost tocmai invers în speţă, statul este răspunzător pentru acţiunile organului său de conducere.

Un părinte răspunde pentru faptele copilului său, chiar dacă acesta din urmă nu a fost direcţionat într-un anume fel de către primul.

Dacă s-ar accepta teza instanţei de apel, care a făcut o interpretare a raportului dintre stat şi preşedinte asemănătoare instanţei de fond, ar însemna să se accepte existenţa unui "for" superior, deci un soi de organizaţie deasupra preşedintelui, care să atribuie acestuia din urmă nişte instrucţiuni sau sarcini.

Or, aşa ceva nu există, statul nu poate face acest lucru, ci doar când un preşedinte se aşază la "cârma" lui şi începe a-l ghida.

Precizează şi că interpretarea raportului dintre fostul preşedinte şi Statul Român, dată de instanţa de apel, este greşită inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist, după căderea acestuia din 1989, în sensul că acestea nu au relevanţă, cum nici legile ce au fost edictate, cu titlu de recunoştinţă faţă de persoanele persecutate între 1945-1989 nu au relevanţă.

Arată că Statul Român rămâne răspunzător pentru faptele fostului preşedinte.

Potrivit art. 36 C. proc. civ., "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

Art. 19 alin. (1) C. proc. pen. prevede că "acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale".

Optica răspunderii instituţiilor, autorităţilor sau statului pentru organele lor a fost adoptată inclusiv în noua reglementare, astfel că, arătă exemplificativ că, potrivit art. 221 C. civ., "dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organelor lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat".

De asemenea, art. 224 alin. (1) C. civ. prevede o răspundere a statului, arătând că, "dacă prin lege nu se prevede altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane nu răspunde pentru obligaţiile statului".

Acest mecanism al răspunderii statului pentru faptele organelor sale de conducere, în special cu privire la conducătorii supremi, s-a aplicat şi se aplică în continuare şi în alte state, care s-au confruntat cu regimuri totalitare, care şi-au ucis propriii cetăţeni.

Contrar susţinerilor instanţei de fond, Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind ţinut să răspundă pentru faptele fostului preşedinte, în calitate de conducător suprem, fapte ce au generat moartea şi rănirea gravă a persoanelor care au avut o implicare în evenimentele din timpul revoluţiei din 1989.

5. Apărări formulate în cauză

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare în termenul legal, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat intimatul-pârât că instanţa de apel, contrar celor susţinute de recurentele-reclamante, a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, în mod corect aceasta apreciind întemeiată soluţia dată de prima instanţă cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor.

În mod corect a reţinut instanţa de apel că, în speţă, nu se verifică raportul de subordonare a fostului şef suprem al statului, în condiţiile în care fostul preşedinte era reprezentantul statului, iar într-un regim de tip dictatorial, ca cel supus analizei, nu se poate aprecia că statul, prin organismele sale de la acea vreme, avea prerogativa "îndrumării, direcţionării şi controlării" şefului său suprem, titulatură consacrată în acea perioadă.

Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu poate fi chemat în judecată în calitate de comitent pentru fapta fostului preşedinte.

C. nu a avut calitatea de prepus al Statului Român, neacţionând la instrucţiunile şi ordinele statului, neexistând vreo dispoziţie sau vreo însărcinare din partea statului.

Nu a existat un raport de subordonare, în baza căruia statul să poată da ordine şi instrucţiuni fostului preşedinte, C..

Or, raportul de subordonare (de prepuşenie) reprezintă principala condiţie specială a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său.

Un atare raport între actualele organisme ale statului român, instaurat după 1989 (pentru că statul nu este o entitate abstractă, fiind alcătuit din ansamblul autorităţilor publice ce exercită autoritatea statală) şi fostul preşedinte, nu poate fi conceput, în condiţiile în care regimul comunist a şi fost condamnat în mod public de către actualul regim politic, prin reprezentanţii săi aleşi, regim care a şi procedat la emiterea de legi speciale de reparaţie a prejudiciilor morale şi materiale suferite în perioada Revoluţiei din 1989, însă aceasta în semn de recunoştinţă faţă de contribuţia participanţilor la Revoluţie la înlăturarea regimului comunist şi nu ca o consecinţă a asumării răspunderii juridice pentru prejudiciile create.

Nu se poate aprecia că faptele ilicite ce fac obiectul cauzei au fost săvârşite în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, în condiţiile în care tocmai în considerarea săvârşirii lor, cu depăşirea evidentă a atribuţiilor sale, fostul dictator comunist a fost condamnat.

Arată că atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară s-a arătat că pentru a putea fi angajată răspunderea comitentului este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie.

Drept urmare, victima prejudiciului trebuie să facă dovada existenţei următoarelor condiţii generale: existenţa prejudiciului, existenţa faptei ilicite a prepusului, existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu precum şi existenţa vinovăţiei prepusului în săvârşirea faptei ilicite.

Mai mult, alături de condiţiile generale, pentru angajarea răspunderii comitentului, se cer a fi întrunite şi două condiţii specifice, respectiv existenţa raportului de prepuşenie şi prepusul să fi săvârşit fapte în funcţiile ce i-au fost încredinţate, dovedirea existentei acestor două condiţii căzând în sarcina victimei prejudiciului.

Deşi temeiurile de naştere a raportului de prepuşenie pot fi foarte diverse, cel mai adesea un astfel de temei îl constituie contractul de muncă din care se nasc raporturi juridice cărora le este specifică subordonarea, în procesul desfăşurării activităţii, a persoanei încadrate în muncă faţă de unitatea la care este încadrată.

Între comitent şi prepus este necesar să existe raporturi de muncă la momentul săvârşirii faptei ilicite, în cadrul cărora comitentul avea autoritatea de a îndruma şi controla activitatea desfăşurată de prepus în îndeplinirea sarcinilor încredinţate în exerciţiul funcţiei deţinute.

Astfel, pornindu-se de la ideea că legea se referă la răspunderea pentru faptele prepusului "în funcţiile încredinţate", în literatură şi în practică există unanimitate de opinie în a se considera că ceea ce este definitoriu pentru calităţile de comitent şi de prepus este existenţa unui raport de subordonare, care îşi are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane o anumită însărcinare.

Din această încredinţare decurge posibilitatea pentru prima persoană (denumită comitent), de a da instrucţiuni, a direcţiona, îndruma şi controla activitatea celeilalte persoane (denumite prepus), aceasta având obligaţia de a urma îndrumările şi directivele primite.

A concluzionat în sensul că instanţa de apel a dat o dezlegare corectă excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin demersul judiciar, reclamantele au solicitat ca pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, să fie obligat la repararea prejudiciului (constând în daune morale) cauzat prin decesul soţului său (în cazul reclamantei B.), respectiv al tatălui său (în cazul reclamantei A.), D., în data de 17 decembrie 1989.

Acţiunea a fost promovată urmare a soluţiei de clasare dispusă în dosarul penal având ca obiect cercetarea faptelor săvârşite în timpul Revoluţiei din 1989.

Aşa cum în mod corect a stabilit şi instanţa de apel, reclamantele nu au justificat poziţia procesuală pasivă a Statului Român, chemat să răspundă în temeiul dispoziţiilor art. 1.000 alin. (3) C. civ. de la 1864, în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul preşedinte C..

Aceasta întrucât antrenarea răspunderii civile delictuale în considerarea dispoziţiei legale menţionate presupune, pe lângă elementele generale ale activării răspunderii civile (fapta ilicită, vinovăţie, prejudiciu, raport de cauzalitate) şi întrunirea a două condiţii specifice, respectiv, existenţa unui raport de prepuşenie şi săvârşirea faptei ilicite de către prepus în legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.

Or, în cauză aceste condiţii nu se verifică, atâta vreme cât raportul de prepuşenie presupune o subordonare, supraveghere şi control asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul altuia.

Fostul preşedinte al unui regim totalitar, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent intimatul-pârât Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziţie de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului.

De asemenea, tot în considerarea acestei caracteristici a regimului dictatorial, nu se poate susţine că faptele săvârşite (ordonarea represiunii) erau unele în legătură cu atribuţiile ori cu scopul funcţiilor încredinţate, temei al antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Reclamantele au susţinut, prin memoriul de recurs, că, în realitate, fostul preşedinte "nu putea să acţioneze la instrucţiunile şi ordinele statului", raportul fiind tocmai invers, întrucât "Statul Român acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte, (...) cel care, prin dispoziţiile sale, angrena Statul Român în raporturile cu terţii, în raporturile interne, precum şi în cele internaţionale".

O astfel de susţinere este însă una care contestă chiar temeiul juridic al demersului reclamantelor (art. 1.000 alin. (3) C. civ. de la 1864) şi are, totodată, caracter incoerent, deoarece răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcţionează şi în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului), aşa cum îşi prezintă recurentele argumentele atunci când pretind "inversarea" termenilor raportului juridic.

Raţionamentul reclamantelor este unul care exclude forma răspunderii civile invocate, întrucât prepusul nu poate răspunde pentru fapta comitentului. El poate răspunde direct faţă de victimă, atunci când e acţionat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia şi, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul şi sub direcţia căruia acţionează prepusul).

Intimatul-pârât este cel care, prin organele sale reprezentative, a condamnat regimul comunist anterior şi, de asemenea, a adoptat legi speciale (Legea nr. 42/1990, Legea nr. 341/2004) pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în perioada Revoluţiei din 1989, de participanţii la luptele pentru victoria acesteia.

Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, adoptarea unor astfel de reglementări nu s-a făcut ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, pentru prejudiciile create, ci în semn de recunoştinţă faţă de contribuţia participanţilor la Revoluţia pentru înlăturarea regimului comunist.

În acest sens, a fost recunoscut dreptul revoluţionarilor (din categoria cărora face parte şi D.) şi a moştenitorilor lor, nu doar la distincţii prin eliberarea de titluri onorifice (pentru erou martir; luptător pentru victoria Revoluţiei; luptător rănit; luptător cu rol determinant ori luptător remarcat prin fapte deosebite etc.), ci şi la o serie de recompense materiale constând în pensii suplimentare, facilităţi la închirierea şi cumpărarea locuinţelor din fondul de stat, la acordarea de credite, scutiri de taxe şi impozite, indemnizaţii lunare reparatorii, atribuire de terenuri extravilane/intravilane, precum şi alte facilităţi (conform legislaţiei speciale menţionate).

Analogia pe care o fac recurentele cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăţi), în legătură cu actele săvârşite de organele acesteia, este neavenită, întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice înseşi, aşa încât şi în această ipoteză ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum se pretinde prin acţiunea dedusă judecăţii, fundamentată în drept pe dispoziţiile art. 1.000 alin. (3) C. civ.

Totodată, se constată şi că, în memoriul de recurs, se face referire, în mod formal, la dispoziţiile art. 221 şi art. 224 alin. (1) C. civ., fără a se indica, în raport cu aceste prevederi, în ce ar consta caracterul nelegal al soluţiei.

Astfel, cu privire la aceste texte, instanţa de apel a constatat că nu poate fi reţinută incidenţa lor în cauză, ca urmare a principiului aplicării legii civile în timp, reglementat de art. 6 alin. (2) C. civ., pentru materia răspunderii civile delictuale, fiind vorba de norme ulterioare săvârşirii pretinselor fapte ilicite.

Mai mult, făcând un raţionament a fortiori, instanţa de apel a reţinut că, şi în ipoteza în care cele două texte de lege ar fi fost aplicabile, între fostul preşedinte al statului şi acesta din urmă tot nu a existat o relaţie de tip stat-organ al statului, persoană juridică.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 244 din 12 octombrie 2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 244 din 12 octombrie 2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 aprilie 2024.