Civil liability for damage caused by wild animals: state responsibility as legal guardian versus private hunting association management duties

Şedinţa publică din data de 25 aprilie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Harghita, secţia civilă în data de 11.07.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor la plata sumei de 150.000 euro, reprezentând despăgubiri (daune) morale pentru repararea integrală a prejudiciului moral suferit de pe urma faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu din 23.08.2019 - atac de urs -, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 192, art. 453 C. proc. civ., art. 1.375 C. civ. şi art. 131 din Legea nr. 407/2006.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Harghita

Prin sentinţa nr. 271/2023 din 08.03.2023, Tribunalul Harghita, secţia civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată şi l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 8.000 euro, în RON, la cursul BNR din data plăţii, cu titlu de daune morale, cu dobândă legală de la data evenimentului, 23.08.2019, şi până la data plăţii efective; a luat act că reclamantul şi-a rezervat dreptul de a solicita pe cale separată cheltuielile de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş

Prin decizia nr. 547/A din 05.10.2023, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, în RON, la cursul BNR din data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, la care se va adăuga dobânda legală calculată de la data de 23.08.2019 şi până la data plăţii efective; a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate; a respins, ca nefondat, apelul pârâtului împotriva aceleiaşi hotărâri.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor.

În dezvoltarea motivului de recurs indicat, recurentul-pârât a invocat că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au interpretat şi aplicat în mod eronat prevederile art. 131 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 407/2006, prin aceea că au realizat o apreciere injustă a cuantumului daunelor morale ce se cuvin reclamantului.

Arată că este necesară reevaluarea cuantumului despăgubirilor stabilite în sarcina pârâtului, respectiv suma de 10.000 euro, astfel încât despăgubirile ce urmează a fi acordate să reprezinte o compensaţie echitabilă a daunelor generate de incidentul ce face obiectul prezentei cauze, fără a constitui o îmbogăţire fără justă cauză a victimei şi invocă, în acest sens, soluţii de practică judiciară în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului daunelor morale.

Astfel, prin raportare la situaţia dedusă judecăţii, precizează că intimatul-reclamant nu a fost salarizat la momentul producerii incidentului, iar conform biletului de ieşire din spital/scrisorii medicale, emise de Spitalul Judeţean de Urgenţă Miercurea Ciuc la data de 02.09.2019, intimatul-reclamant a fost internat la data de 23.08.2019 şi externat la data de 02.09.2019, rezultând un număr de 11 zile de spitalizare.

Totodată, conform raportului de expertiză medico-legală, intimatul-reclamant a necesitat pentru vindecare un număr de 11-12 zile de îngrijiri medicale, iar prin leziunile traumatice suferite, viaţa acestuia nu i-a fost pusă în primejdie.

Totodată, incidentul nu a generat o infirmitate posttraumatică sau un prejudiciu estetic grav şi permanent pentru intimat.

Prin urmare, fără a subestima impactul incomensurabil generat de un astfel de incident asupra victimei, apreciază ca fiind necesară reevaluarea cuantumului despăgubirilor acordate de către prima instanţă şi menţinute de către instanţa de apel, având în vedere atât prevederile legale incidente, cât şi circumstanţele în care s-a produs prejudiciul şi criteriile relevante pentru stabilirea unei sume proporţionale şi echitabile în vederea despăgubirii intimatului-reclamant.

De asemenea, consideră şi că instituirea exclusiv în sarcina recurentului-pârât a unei astfel de obligaţii de plată a fost realizată prin nesocotirea cadrului legal de gestionare a faunei cinegetice din România.

În acest sens, precizează că instanţele de fond nu au ţinut cont de faptul că Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor are doar calitatea de administrator al faunei cinegetice, iar nu de gestionar al acesteia, astfel încât să suporte în integralitate cuantumul daunelor morale stabilite de instanţă ca "preţ al durerii".

Invocă, astfel, prevederile art. 1 lit. a) şi p) din Legea nr. 407/2006, potrivit cărora administratorul este "autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi asigură administrarea faunei cinegetice", în timp ce gestionarul este "persoana juridică română care a fost licenţiată în condiţiile legii şi căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare".

Totodată, arată că în conformitate cu dispoziţiile art. 1 lit. r) din acelaşi act normativ, gestionarea reprezintă "activitatea de gospodărire durabilă a faunei de interes cinegetic din fondurile de vânătoare, realizată de gestionari în baza contractelor de gestiune, pe riscul şi răspunderea lor, pentru perioada stabilită prin contractele de gestiune".

Mai mult, în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006:

"gestionarii sunt obligaţi să asigure protecţia faunei cinegetice din fondurile cinegetice contractate cu personal cu atribuţii specifice, pe fiecare fond cinegetic, care îndeplineşte condiţiile legii şi ale reglementărilor administratorului."

Analizând prerogativele fiecărei entităţi din care decurge responsabilitatea dezdăunării, consideră că nu poate fi ţinut doar Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor să suporte prejudiciul reclamat, în condiţiile în care nu deţinea pârghiile necesare preîntâmpinării unor astfel de evenimente, aceste obligaţii căzând în sarcina Asociaţiei Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi Miercurea Ciuc, în calitate de gestionar.

În acest sens, deşi recurentul-pârât reprezintă autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare, prin semnarea contractului de gestiune, preluarea efectivelor de faună cinegetică, paza fondului cinegetic şi obligaţia de asigurare a hranei complementare pentru animale au fost transmise către gestionarul fondului cinegetic, acestuia revenindu-i toate drepturile şi obligaţiile care decurg din această calitate.

Invocă, aşadar, aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 407/2006, prin omisiunea de a lua în considerare cadrul legal privind gestionarea fondurilor cinegetice din România.

Concluzionează prin a solicita casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, diminuarea cuantumului daunelor materiale, respectiv obligarea la plata daunelor materiale şi morale stabilite în sarcina recurentului-pârât, în solidar cu Asociaţia Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi Miercurea Ciuc.

5. Apărări formulate în cauză

În cauză nu a fost formulată întâmpinare.

Prin concluziile scrise depuse în data de 24.04.2024, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamantul-intimat a dedus judecăţii o acţiune în răspundere civilă delictuală prin care a solicitat obligarea pârâtului-recurent la plata sumei de 150.000 euro, cu titlu de daune aferente prejudiciului moral suferit în urma atacului unui animal sălbatic (urs), suferit în data de 23.08.2019.

Instanţele fondului au reţinut, în conturarea cadrului factual, că, în urma atacului suferit, reclamantul-intimat a fost internat la Spitalul Judeţean de Urgenţe Miercurea Ciuc în perioada 23.08.2019 - 02.09.2019, cu diagnosticul de "plăgi faciale multiple zdrobite prin atac de urs, plagă parietală dreapta, plagă muşcată coapsa stângă".

De asemenea, în determinarea aspectelor esenţiale care conturează pretenţia dedusă judecăţii, s-a mai reţinut, de către instanţele de fond, în urma administrării probatoriului, că nu doar cele 10 zilele de spitalizare au fost extrem de dureroase, dar nici după cele 12 zile de îngrijiri medicale (stabilite prin raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză) nu se poate considera că starea fizică şi psihică a reclamantului-intimat ar putea fi la un nivel care să îi asigure continuarea unei vieţi normale de familie şi socială.

Analizând pretenţia dedusă judecăţii, prima instanţă a reţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale, iar în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a daunelor morale a reţinut că determinarea cuantumului acestora este lăsat la libera apreciere a instanţei, astfel încât, în urma cercetării elementelor factuale, a reţinut că acordarea unei despăgubiri în cuantum de 8.000 de euro este de natură să satisfacă scopul angajării răspunderii civile delictuale a părţii pârâte, în baza art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 şi a art. 1.375, art. 1.381 şi art. 1.386 C. civ.

Procedând la verificarea jurisdicţională a sentinţei tribunalului, instanţa de apel, admiţând apelul reclamantului, a stabilit că evaluarea prejudiciului moral se impune a fi făcută în raport cu normele generale cuprinse în art. 1.391 alin. (1) C. civ., iar nu cu prevederile art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 (care nu erau în vigoare la data producerii faptei prejudiciabile), iar în urma analizării elementelor de temeinicie ale cauzei a reţinut că despăgubirile stabilite de prima instanţă nu sunt suficiente să satisfacă exigenţele principiului reparării integrale a prejudiciului, nefiind de natură să acopere în totalitate prejudiciul moral suferit de reclamant, sens în care a dispus majorarea acestora la suma de 10.000 euro.

Date fiind aceste precizări, necesare în contextul analizării legalităţii soluţiei instanţei de apel, Înalta Curte va trece la examinarea criticilor formulate prin cererea de recurs.

- Printr-o primă critică, recurentul-pârât invocă existenţa unei interpretări şi aplicări greşite "atât de către instanţa de fond, cât şi de instanţa de apel" a prevederilor art. 131 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 407/2006, prin aceea că "au realizat o apreciere injustă a cuantumului daunelor morale ce se cuvin intimatului-reclamant".

Preliminar, în raport cu criticile repetate, din cuprinsul cererii de recurs, formulate cu privire la sentinţa tribunalului, se impune precizarea că, în prezenta fază procesuală, nu este supus verificării jurisdicţionale raţionamentul judiciar al primei instanţe, chiar şi în ipoteza în care acesta a fost validat (fie şi în parte, de către instanţa de apel, în urma propriei sale examinări a cauzei), din moment ce aceasta ar echivala, în mod nepermis, cu o lipsire de eficienţă a judecăţii realizate în calea ordinară de atac şi cu o ignorare a principiului unicităţii căii de atac.

Aşadar, obiectul recursului, conform celor statuate anterior, nu este reprezentat de sentinţa primei instanţe, ci de hotărârea pronunţată chiar în urma cercetării legalităţii şi temeiniciei acestui prim act jurisdicţional pronunţat în cauză, astfel încât, în continuare, vor face obiect de analiză doar acele susţineri care antamează dezlegările date de către instanţa de prim control judiciar.

Verificând criticile formulate prin prisma considerentelor deciziei instanţei de apel, se constată caracterul nefondat al acestora.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin acţiunea introductivă, intimatul-reclamant a solicitat, în baza normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală, art. 1.375 C. civ. (raportate la dispoziţiile Legii nr. 407/2006), obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor la plata despăgubirilor morale pentru prejudiciul suferit în urma atacului unui animal sălbatic (urs), suferit în data de 23.08.2019.

Evaluând hotărârea primei instanţe atât sub aspectul temeiniciei, cât şi a legalităţii acesteia, instanţa devolutivă de atac a stabilit cadrul legal incident speţei deduse judecăţii ca fiind dat de regulile care guvernează răspunderea obiectivă pentru prejudiciile cauzate de animale, cu consecinţa aplicabilităţii regulilor generale în materia reparării prejudiciului nepatrimonial, respectiv art. 1.391 C. civ. (în vigoare la momentul săvârşirii ilicitului reclamat), iar nu dispoziţiile art. 131 din Legea nr. 407/2006, prevederi care au fost introduse ulterior acestui moment, prin Legea nr. 13/2020 (act normativ care a intrat în vigoare în 13.01.2020).

Fără a formula critici concrete referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a înlăturat considerentele primei instanţe în legătură cu lipsa de aplicabilitate, în speţă, a prevederilor art. 131 din Legea nr. 407/2006, recurentul-pârât a înţeles doar să reitereze criticile deduse judecăţii prin apelul formulat împotriva acestui prim act jurisdicţional, pretinzând încălcarea respectivelor dispoziţii legale.

Aşadar, fără a contrapune critici concrete acestor reţineri ale instanţei de apel, rămase câştigate cauzei, recurentul-pârât s-a limitat la invoca o pretinsă nelegalitate a deciziei atacate din perspectiva unei norme juridice lipsite de incidenţă în litigiul pendinte.

Or, în sens contrar celor afirmate de către recurent, se constată că în mod judicios a stabilit instanţa de apel legea aplicabilă cauzei, din moment ce intrarea în vigoare a prevederilor invocate de către recurent a avut loc la o dată ulterioară producerii faptei ilicite, astfel cum s-a arătat, fiind incident principiul neretroactivităţii legii civile, reglementat de art. 6 alin. (1), (2) şi 5 C. civ.

Totodată, în determinarea normelor de drept incidente cauzei, relevante sunt şi dispoziţiile art. 103 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor, cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de prim control judiciar.

În acest context, dat fiind că textul de lege invocat este străin, rationae temporis, de prejudiciul a cărui reparare se solicită în litigiul pendinte, susţinerile apar, mai degrabă, ca fiind formale, prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. limitând recursul la controlul conformităţii deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile.

În consecinţă, criticile în legătură cu pretinsa nerespectare a prevederilor art. 131 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 407/2006, în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a daunelor morale, vor fi înlăturate.

- Lipsită de eficacitate juridică este şi solicitarea recurentului-pârât "de reevaluare a cuantumului despăgubirilor stabilite în sarcina Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor cu titlu de daune morale".

Astfel, sub un prim aspect, se observă că recurentul-pârât se limitează la a invoca aspecte de temeinicie, ce privesc modalitatea de interpretare, de către instanţa de apel, a probatoriului administrat (concluziile raportului de expertiză medico-legală efectuat în cauză), asupra căruia solicită o nouă dezlegare.

Or, date fiind limitele exerciţiului dreptului la recurs, care privesc strict elemente de legalitate, susţinerea recurentului, ce priveşte doar un element factual, este exclusă controlului judiciar specific prezentei căi extraordinare de atac.

Inclusiv critica acestuia referitoare la nerespectarea "criteriilor relevante pentru stabilirea unei sume proporţionale şi echitabile în vederea despăgubirii intimatului" nu poate fi primită.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, dispoziţiile legale aplicabile în cauză, corect reţinute de către instanţa de apel, astfel cum s-a arătat, nu prevăd un mod concret de evaluare, iar principiul reparării integrale a unui astfel de prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, faţă de natura nepatrimonială a acestor daune, imposibil de echivalat din punct de vedere pecuniar.

Luând în considerare toate aspectele prejudiciului, astfel cum au fost relevate de către reclamant, instanţa de apel a respectat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a statuat că despăgubirile acordate pentru repararea prejudiciului moral se stabilesc de instanţă prin evaluare, principiul aplicabil fiind cel al reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită (stabilit de art. 1.385 C. civ.), prin raportare la normele incidente în ceea ce priveşte repararea prejudiciului nepatrimonial (art. 1.391 C. civ.), neoperând criterii de apreciere prestabilite, ci fiind necesar să se judece în echitate, prin raportare la datele particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a ţinut cont, în stabilirea cuantumului daunelor morale, de numeroase criterii, precum: importanţa valorilor protejate, consecinţele negative suferite în plan psihic de intimatul-reclamant, gravitatea acestor consecinţe şi intensitatea cu care aceste consecinţe au fost percepute de persoana prejudiciată, respectiv de existenţa unui raport rezonabil de proporţionalitate între prejudiciile produse şi daunele morale acordate.

Însă, aplicarea acestor criterii în vederea stabilirii cuantumului daunelor morale presupune strict evaluarea probatoriilor, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei.

Or, evaluarea probatoriilor administrate intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive.

În acest context, se constată că solicitarea de cenzurare a modului în care instanţa de apel a stabilit cuantumul daunelor morale, pentru ca, în acest mod, să se obţină o redimensionare a acestora (în sensul reducerii lor), ar presupune strict verificarea temeiniciei deciziei atacate.

Nici invocarea, de către recurent, a faptului că instanţa de apel ar fi trebuit să ţină cont de o serie de soluţii de practică judiciară, pronunţate de către instanţele naţionale în alte speţe similare, nu este în măsură să contureze o altă dezlegare în cauză, din moment ce jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, în conformitate cu prevederile art. 1 C. civ., instanţele fiind ţinute doar de acele decizii ale Înaltei Curţi pronunţate în mecanismele de unificare a practicii judiciare (reprezentate de recursul în interesul legii şi sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), respectiv de hotărârile instanţei de contencios constituţional, acte jurisdicţionale care fac, totodată, obiectul publicării în Monitorul Oficial.

În aceste condiţii, criticile referitoare la nerespectarea unor soluţii de practică judecătorească, pronunţate în materia daunelor morale, nu deduc judecăţii aspecte de nelegalitate, nefiind, aşadar, susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

- Cât priveşte critica recurentului-pârât în legătură cu "nesocotirea cadrului legal de gestionare a faunei cinegetice din România", prin aceea că recurentul-pârât ar avea doar calitatea de administrator, iar nu de gestionar al acesteia, cu consecinţa obligării Asociaţiei Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi Miercurea Ciuc la plata daunelor morale în solidiar cu recurenta-pârâtă, deşi subsumabilă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează o pretinsă interpretare şi aplicare greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 1 lit. a), p) şi r) şi în art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, este, însă, nefondată.

Preliminar, se observă că, prin încheierea din 12.10.2022 (neatacată cu apel), tribunalul a respins, ca inadmisibilă, cererea pârâtului, de introducere în cauză a Asociaţiei Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi Miercurea Ciuc.

Totodată, prin cererea de apel formulată împotriva sentinţei primei instanţe, pârâtul-apelant s-a rezumat doar la a reitera, inadecvat procedural, solicitarea de introducere în cauză a acestui terţ.

Aşadar, aspectele referitoare la modalitatea de stabilire a cadrului procesual, astfel cum a fost determinat de tribunal, respectiv ca acest terţ să poată sta în prezentul proces, în calitate de parte, nu mai poate forma obiect de analiză în această fază procesuală, dezlegările date prin încheierea din 12.10.2022 bucurându-se de autoritate de lucru judecat.

Fără a antama aceste aspecte, se observă şi că susţinerile privitoare la o eventuală nerespectare a prevederilor Legii nr. 407/2006, ca urmare a stabilirii "exclusiv în sarcina Ministerului a unei obligaţii de plată", sunt lipsite de fundament.

Prin deducerea pretenţiei ce face obiectul litigiului pendinte în contradictoriu cu recurentul-pârât, intimatul-reclamant a invocat îndeplinirea condiţiilor generale referitoare la prejudiciu şi la existenţa raportului de cauzalitate dintre "comportamentul" animalului şi prejudiciu, cât şi a condiţiei speciale referitoare la calitatea Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, de paznic juridic al animalului.

Conform art. 1.375 C. civ., "proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa ".

Totodată, potrivit art. 1.377 din acelaşi act normativ, "în înţelesul dispoziţiilor art. 1375 şi 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu".

Dat fiind că această formă de răspundere civilă este una obiectivă, fundamentată pe obligaţia de garanţie a aşa-zisului "comportament" al animalului, rezultă că antrenarea răspunderii civile necesită dovedirea condiţiilor generale referitoare la fapta ilicită, prejudiciu şi raportul de cauzalitate dintre acestea, precum şi a cerinţei speciale referitoare la noţiunea de pază juridică.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod corect dispoziţiile art. 1.375 şi art. 1.377 C. civ. atunci când a reţinut că Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor are atribuţii de control şi supraveghere asupra animalelor sălbatice, având calitatea de paznic juridic al animalului sălbatic din specia urs, în înţelesul prevederilor art. 1.377 C. civ., ceea ce-i justifică, în mod direct, calitatea de subiect pasiv în raportul juridic obligaţional litigios, precum şi calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză.

Cum prevederile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 407/2006 (forma în vigoare la data producerii faptei cauzatoare de prejudicii) stabilesc în mod expres că "despăgubirile pentru pagubele produse de către exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic cuprinse în anexa nr. 2 se suportă de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului", în mod judicios a fost obligat Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor la plata despăgubirilor morale către intimatul-reclamant, neprezentând relevanţă existenţa contractului de gestionare a faunei cinegetice, încheiat cu Asociaţia Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi Miercurea Ciuc.

Or, Asociaţia Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi Miercurea Ciuc nu este proprietar al urşilor sălbatici şi nici nu exercită, în mod independent, controlul şi supravegherea acestora, ci are doar calitatea de gestionar al fondului de vânătoare, în sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 407/2006 (cum, de altfel, chiar recurentul-pârât afirmă prin cererea de recurs).

În aceste condiţii, Asociaţia Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi Miercurea Ciuc nu poate fi ţinută să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animale care nu sunt supuse vânării, printre care se numără şi ursul brun, specie protejată la nivelul Uniunii Europene, capturarea, recoltarea şi relocarea acestora putându-se face numai în limitele stabilite prin ordin al Ministrului Mediului, Apelor şi Pădurilor, astfel cum se prevede la art. 38 din O.U.G. nr. 57/2007.

În condiţiile în care Asociaţia Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi Miercurea Ciuc este doar gestionarul fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, neavând calitatea de paznic juridic, aceasta nu poate fi ţinută să răspundă civil pentru prejudiciile cauzate intimatului-reclamant, împreună cu Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, doar această din urmă autoritate având putere de direcţie, supraveghere şi control asupra animalelor sălbatice, adică paza lor juridică, în sensul dispoziţiilor 1.377 C. civ.

Aceste considerente sunt susţinute inclusiv de interpretarea dată de către instanţa de apel probatoriului administrat în cauză, aspect care nu mai poate obiectul unei alte dezlegări în prezenta fază procesuală.

Astfel, evaluând clauzele contractului de gestiune, pe care le-a raportat atât la dispoziţiile art. 1 lit. r) din Legea nr. 407/2006, cât şi la prevederile art. 1.377 C. civ., instanţa devolutivă de atac a concluzionat în sensul că "gestionarul fondului nu deţine în mod independent controlul şi supravegherea asupra ursului brun, deoarece pentru această specie, menţionată în anexa 2 a Legii nr. 407/2006, vânătoarea este interzisă", pentru ca ulterior să stabilească şi că "în cauză nu s-a probat că la data producerii evenimentului, respectiv 23.08.2019, paza juridică ar fi fost transferată de la autoritatea centrală la gestionarului fondului cinegetic", din moment ce "avizul nr. x/04.11.2019 pentru relocarea/recoltarea unor exemplare din specia de urs brun, emis în baza adresei nr. x/03.09.2019 a Asociaţiei Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi Miercurea Ciuc, este ulterior evenimentului în urma căruia a fost rănit reclamantul."

Prin urmare, a invoca, la acest moment procesual, contrariul presupune, inclusiv, o contestare a acestor reţineri ce au la baza elemente de fapt, cu nesocotirea limitelor în care instanţa de recurs examinează cauza - exclusiv din perspectiva legalităţii acesteia, iar nu şi cu privire la faptele cauzei (astfel cum decurg ele din maniera de interpretare a probatoriului administrat - aspecte a căror apreciere aparţine exclusiv instanţelor fondului).

Faţă de aceste considerente, constatând că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a fost invocat şi argumentat de recurentul-pârât, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor împotriva deciziei civile nr. 547/A din 5 octombrie 2023 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 aprilie 2024.