Starting point of the limitation period for state recovery of overvalued property compensation: objective moment of administrative decision versus subjective knowledge of prejudice

Şedinţa publică din data de 24 aprilie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă la data de 20.08.2021 sub nr. x/2021, reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 345.704 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului format din teren intravilan în suprafaţă de 537,76 mp şi construcţie în suprafaţă de 1945 mp - situat în Ploieşti, judeţul Prahova şi valoarea de 1.065.346 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/24.04.2008, actualizată cu indicele de inflaţie de la data achitării titlurilor de plată şi până la data plăţii efective. Totodată, au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legate calculate de la data achitării titlurilor de plată şi până la data plăţii efective.

Prin întâmpinarea depusă la data de 18.10.2021, pârâta ANRP a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La data de 17.01.2022, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a PFA A., B., C. şi D..

La termenul de judecată din data de 18.01.2022, instanţa respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta ANRP ca tardiv formulată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 33/18.01.2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, instanţa a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune şi a respins cererea formulată de reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1398A din data de 08.11.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii-reclamanţi Ministerul Finanţelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 33/18.01.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1398A din data de 08.11.2023 au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român.

Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii susţin că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi în art. 2517, art. 2528 C. civ.

Invocând Decizia nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I Civilă, recurenţii învederează că instanţa de apel a reţinut eronat că momentul de început al curgerii termenului de prescripţie este "momentul emiterii deciziei de despăgubire".

Recurenţii învederează că începutul prescripţiei are ca regulă generală caracter abstract, obiectiv, iar nu subiectiv ori, după caz, mixt, sens în care invocă prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi arată că din interpretarea acestor norme reiese că naşterea dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripţiei extinctive este data la care titularul dreptului la acţiune are posibilitatea materială, dar şi juridică, de a face acte de întrerupere a prescripţiei, respectiv de a acţiona în justiţie.

Regula instituită de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripţia: un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea şi un moment obiectiv, constând în data - judecătoreşte stabilită - când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Arată recurenţii că simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Dacă titularul dreptului la acţiune nu are cunoştinţă de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv actul sau faptul juridic, licit sau ilicit şi cel care este ţinut să răspundă, atunci nu poate acţiona, astfel încât, dacă prescripţia ar începe să curgă, curgerea ar fi nejustificată, căci aceste elemente pot să nu fie cunoscute la data încălcării dreptului subiectiv.

Chiar dacă intimata s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării existenţei prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere că persoanele juridice sunt distincte, cu atribuţii diferite.

Nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu au existat indicii care să vizeze nelegala întocmire a raportelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.

Recurentii nu aveau cum să cunoască despre existenţa unei eventuale fapte ilicite şi a unui eventual prejudiciu, cât timp procedura administrativă de evaluare s-a desfăşurat exclusiv în faţa A.N.R.P. şi a C. civ..S.D. Intimata este o persoană juridică distinctă de recurentii-reclamanti, chiar dacă la un moment dat au existat raporturi de subordonare administrativă (nu decizională) între Ministerul Finanţelor Publice si A.N.R.P.

În plus, nu poate fi reţinut ca moment de început al termenului de prescripţie data emiterii deciziei de despăgubire, aşa cum indică Curtea de Apel Bucureşti, deoarece, la acel moment se cunoştea numai valorea măsurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptăţite, iar nu existenţa unei pagube. Or, cunoaşterea cuantumului măsurilor reparatorii acordate nu echivalează cu cunoaşterea existenţei pagubei.

Din considerentele hotărârii rezultă şi interpretarea eronată (în sensul ignorării) a dispoziţiilor art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi. Aşadar, în mod eronat a reţinut instanţa de apel că Statul Român ar fi putut, prin organele sale de control, să ia toate măsurile legale necesare pentru a verifica, înainte de emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire "dacă valoarea imobilului respectiv era sau nu supraevaluată".

Statul nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într- un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea măcar a existenţei pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare nu generează, prin sine, existenţa unui prejudiciu, ci determinarea acestuia nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare.

Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: (i) raportul de prepuşenie născut între ANRP şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; (ii) raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între ANRP şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Aşadar, până la momentul comunicării adresei nr. x/18.01.2021, recurenţii nu au putut cunoaşte nici existenţa, nici întinderea prejudiciului.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii invocă ipoteza existenţei unor motive contradictorii.

Arată recurenţii că instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că: "reclamantul trebuia să cunoască prejudiciul şi pe cel care răspunde de producerea acestuia la momentul rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti -Secţia a VIII - a contencios administrativ şi Fiscal".

Instanţa de apel a respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi şi, fără a modifica sentinţa civilă nr. 33/2022, reţine că momentul de început al curgerii termenului de prescripţie este ’’...momentul emiterii deciziei de despăgubire ...".

Mai mult, în argumentarea soluţiei, Curtea de Apel Bucureşti a invocat în prezenta cauză, considerentele reţinute în Decizia RIL nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie, în sensul că şi-a însuşit concluziile reţinute în decizie şi le-a aplicat în prezenta cauză făcând abstracţie de faptul că prima instanţă s-a raportat, în admiterea excepţiei prescripţiei la actul de control al Curţii de Conturi, mai exact, momentul rămânerii definitive a aspectelor constatate de Curtea de Conturi.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 20 martie 2024, formulată în termen legal, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi a arătat că înţelege să invoce excepţia inadmisibilităţii căii de atac, raportat la faptul că reclamanţii se prevalează de un argument deja statuat definitiv într-o speţă similară, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. x/2021. Arată că în respectiva cauză instanţa de recurs a menţinut hotărârea instanţei de fond prin care s-a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată, sens în care învederează că au fost soluţionate mai multe speţe similare. Intimata invocă şi dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. ce reglementează prezumţia legală a lucrului judecat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte urmează să constate că acestea sunt încadrabile în motivele de nelegalitate invocate şi, astfel, că excepţia nulităţii (impropriu indicată de intimată ca fiind a inadmisibilităţii) nu poate fi primită.

Criticile de nelegalitate deduse judecăţii prin intermediul căii extraordinare de atac vizează, pe de o parte, existenţa unei motivări contradictorii a deciziei recurate, şi pe de altă parte, interpretarea şi aplicarea greşită a normele de drept material privind prescripţia extinctivă de către instanţa de apel, argumentele recurenţilor fiind încadrabile în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

II.1. Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenţii reclamă existenţa, în considerentele hotărârii recurate, a unei pretinse contradictorialităţi determinată, în opinia părţilor, de faptul că instanţa de apel, deşi expune argumente diferite de cele ale tribunalului în ce priveşte momentul de la care curge termenul de prescripţie, totuşi respinge, ca nefondat, apelul şi apreciază ca fiind temeinică şi legală hotărârea primei instanţe.

În concret, recurenţii susţin ca fiind un aspect contradictoriu din perspectiva soluţiei pronunţate de către instanţa de apel, faptul că tribunalul a reţinut că dreptul de a chema în judecată persoana responsabilă s-a născut la momentul rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014, iar instanţa de apel a reţinut că momentul de la care reclamanţii trebuiau să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea este acela al emiterii deciziei de despăgubire.

Totodată, recurenţii pretind ca fiind contradictorii considerentele hotărârii atacate privind aplicarea Deciziei RIL nr. 19/2019 de către curtea de apel, deşi instanţa de fond s-a raportat la momentul rămânerii definitive a aspectelor constatate de Curtea de Conturi.

Criticile, astfel formulate, sunt nefondate.

Considerentele contradictorii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt cele din perspectiva cărora nu se poate stabili care sunt argumentele ce au fundamentat soluţia instanţei, determinând astfel imposibilitatea exercitării controlului de legalitate.

Or, în cauză, Înalta Curte constată că în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de apel înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra apelului reclamanţilor.

Pronunţarea unei soluţii identice însă din perspectiva altor argumente decât cele ale primei instanţe nu reprezintă o motivare contradictorie, în sensul motivului de casare invocat de către recurenţi, ci un raţionament logico-juridic distinct cu aceeaşi finalitate, în sensul respingerii acţiunii introductive de instanţă, ca prescrisă.

În acest context, menţinerea sentinţei tribunalului s-a impus ca efect al legalităţii soluţiei date, în sensul constatării dreptului material la acţiune ca fiind prescris.

Câtă vreme concluzia instanţei de apel s-a aflat în acord cu soluţia dată de prima instanţă, era imposibil, din punct de vedere procedural, ca instanţa de apel să se pronunţe altfel decât respingând apelul reclamanţilor şi, pe cale de consecinţă, să menţină, ca legală şi temeinică, hotărârea împotriva căreia a fost declarată calea ordinară de atac.

Aşadar, indiferent la care dintre momentele indicate de către instanţele de fond ca marcând data de la care a început să curgă termenul de prescripţie ne-am raporta (fie la nivelul anului 2013, fie la nivelul anului 2010, în condiţiile în care acţiunea a fost promovată în 2021), soluţia care se prefigurează este aceeaşi, în sensul că demersul judiciar al reclamanţilor se plasează în afara termenului de prescripţie prevăzut de lege.

În acest context, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dezlegărilor cu valoare de principiu conţinute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive, întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal.

Raţionamentul expus de instanţa de apel nu cuprinde concluzii contradictorii şi nici nu se poate asocia acestuia un viciu întrucât, faţă de circumstanţele reţinute, ce valorează, fiecare în parte, factori cauzali în conturarea deznodământului judiciar, instanţa de apel a expus coerent şi neechivoc motivele pentru care a apreciat nefondat apelul promovat de către reclamanţi.

II.2. A doua critică de nelegalitate dedusă judecăţii prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă, argumentele recurenţilor fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs care, însă, deşi încadrabil în textul legal menţionat, nu poate fi primit.

Recurenţii şi-au fundamentat raţionamentul pe considerentul că prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă la data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de ANRP prin care i s-au adus la cunoştinţă diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

Prin recursul formulat, recurenţii arată că s-au aflat în imposibilitate de a cunoaşte paguba la momentul obiectiv reţinut de către instanţa de apel, formulând în acest sens consideraţii ce ţin de inexistenţa unor pârghii prin care ar fi putut reclamanţii să cunoască paguba anterior primirii adresei din partea pârâtei.

Critica este nefondată.

Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2010, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă, de către ANRP, Decizia de despăgubiri nr. 7858/23.03.2010 (conţinând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acţiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de către beneficiari.

Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. ("prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei este cel al emiterii deciziei de despăgubire.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei - unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), recurenţii învederează că nu au putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoşteau existenţa pagubei, arătând că încălcarea dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei.

Recurenţii ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, constând în chiar data emiterii Deciziei nr. 7858/23.03.2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru emiterea titlului de despăgubire în favoarea beneficiarilor D., B., C., se opune recurenţilor, date fiind prerogativele acestora în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

Recurenţii trebuiau să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea la data emiterii Deciziei nr. 7858/23.03.2010, din moment ce acest act juridic a fost emis, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (forma în vigoare la acea dată), în baza raportului de evaluare nr. x/24.04.2008, întocmit în dosarul de despăgubire nr. X

Totodată, se impune a se menţiona că din componenţa Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, care a emis Decizia nr. 7858/23.03.2010, făceau parte, conform cadrul normativ existent la acel moment (art. 13 alin. (1) din Titlul VII a Legii nr. 247/2005), preşedintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice.

De asemenea, titlurile de despăgubiri emise, în numele şi pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a).

Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII).

În ce priveşte ANRP, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurenţilor şi pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamanţi, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate, rezultă că recurenţii aveau toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii Deciziei nr. 7858/23.03.2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlu de despăgubire.

Astfel fiind, recurenţii puteau şi trebuiau să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data emiterii Deciziei nr. 7858/23.03.2010, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de trei ani, din moment ce, prin acest titlu, a fost stabilită valoarea despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptăţite, pe baza raportului de evaluare iniţial, neregular întocmit, raport care, ca urmare a emiterii titlului de despăgubire, a fost validat, producând efecte juridice depline în contra statului, ca debitor al raportului juridic obligaţional constituit astfel.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-i îndreptăţeşte pe recurenţi să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îi încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurenţii că au cunoscut toate elementele care i-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurenţilor este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia instanţa de apel ar fi ignorat dispoziţiile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi, Înalta Curte constată că aceasta este eronată.

Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale şi, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

Totodată, în cuprinsul memoriului de recurs, recurenţii invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ţinută de hotărârea invocată de recurenţi cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalenţă momentului subiectiv al începutului cursului prescripţiei, de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Privitor la apărările intimatei-pârâte, referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., prin prisma deciziei nr. 501/15.03.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, se constată că acestea nu pot fi primite, din moment ce hotărârea pronunţată în respectiva cauză nu îndeplineşte cerinţa existenţei unei strânse legături cu prezentul dosar, dat fiind obiectului diferit al pricinilor. Din aceste considerente, decizia invocată va putea fi valorificată, cel mult, cu titlu de practică judecătorească, iar nu ca opunând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, cum, în mod greşit, susţine intimata-pârâtă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1398 A din 8 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1398 A din 8 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.