Freedom of expression vs. reputation: sufficiency of factual basis and good faith in reporting public interest crime allegations

Şedinţa publică din data de 24 aprilie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. Bucureşti şi C. S.A. Bucureşti a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 350.000 RON cu titlu de despăgubire şi a pârâtei C. la plata sumei de 350.000 RON cu titlu de despăgubiri, obligarea pârâtei B. S.R.L. să înlăture de pe site-urile m.jurnal.antena3.ro şi antena3.ro articolul "Incredibil, un patron constănţean de magazine voia să vândă carne veche de 40 de ani", obligarea pârâtei C. S.A. să înlăture de pe site-urile m.jurnal.antena3.ro şi antena3.ro articolul " Incredibil, un patron constănţean de magazine voia să vândă carne veche de 40 de ani", obligarea pârâtelor să publice, pe o durată de o lună, pe site-urile pe care ele utilizează şi care reprezintă mijloacele acestora de difuzare online a ştirilor hotărârea judecătorească pronunţată în prezenta cauză, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 7025/24.10.2019, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 04.12.2019.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 667/23.04.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. B. S.R.L. Bucureşti, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta C. S.A. Bucureşti, a respins cererea formulată de reclamantul A., împotriva pârâtei C. S.A. Bucureşti, ca neîntemeiată şi a respins cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei S.C. B. S.R.L. Bucureşti, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 941 A din 26 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 667 din 23.04.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a Civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A., ca nefondat.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 941 A din 26 iunie 2023 a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A..

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că instanţa de apel a încălcat art. 10 CEDO şi principiile stabilite prin hotărârile CEDO pronunţate în cauzele McVicar împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Kuhnen contra Germaniei, sens în care partea face trimitere şi la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 837/13.04.2022, Decizia nr. 1880/23.11.2017).

În prezenta cauza, analiza instanţei de apel este orientată către stabilirea următoarelor aspecte: (i) apelantul nu este o persoană publică (pag. 13 paragraful nr. 2); (ii) articolul publicat a vizat un subiect de interes public (pag. 14 paragraful nr. 6); (iii) conţinutul concret al articolului:

"(...) în cuprinsul acestuia (n.n. articolul reclamat) a fost redată doar împrejurarea în care a fost descoperită carnea ce avea o vechime de aproximativ 40 de ani, menţionându-se că patronul magazinului a fost arestat" "(...) textul rezumându-se la prezentarea unor fapte concrete, punctuale de natură a atrage atenţia consumatorilor (...)"; (iv) posibilitatea de identificare a reclamantului pe baza articolului:

"(...) persoana apelantului - reclamant putea fi recunoscută de acei cititori care ...); "Nu au fost utilizate expresii jignitoare la adresa apelantului - reclamant" (v) modalitatea de obţinere a informaţiei trimise (" ... doar a fost preluată de intima - pârâtă...).

În concluzie, deşi, prin intermediul hotărârilor CEDO pronunţate în cauzele McVicar împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Kuhnen contra Germaniei, se stabileşte obligaţia jurnalistului de a se documenta prealabil, fiind necesar ca în cuprinsul articolului să existe un element serios care să probeze afirmaţiile pârâtei şi o verificare a posteriori fiind insuficientă, instanţa de apel nu realizează o verificare a acestor aspecte, motiv pentru care decizia civilă nr. 941/26.06.2023 este nelegală.

De asemenea, considerentele instanţei de apel conform cărora conduita intimatei - pârâte ar fi avut ca obiect exclusiv preluarea şi redarea informaţiei prezentată anterior demonstrează nerespectarea obligaţiei de documentare prealabilă de către jurnalist, fiind astfel justificată obligarea acestuia la plata despăgubirilor, contrar soluţiei instanţei de apel.

Totodată, recurentul învederează că instanţa de apel a încălcat art. 10 CEDO şi a interpretat greşit noţiunea de "bază factuală", sens în care invocă dezlegările din cauza Barb contra României în care s-a reţinut că baza factuală trebuie să aibă caracter suficient.

În cauza Macovei contra României, instanţa de contencios european adaugă cerinţei caracterului suficient şi necesitatea proporţionalităţii, fiind realizată şi o analiză concretă între afirmaţiile realizate şi informaţiile arătate ca bază faptică.

Prin urmare, în acord cu considerentele instanţei europene, baza factuală trebuie să reprezinte un temei suficient al alegaţiilor formulate, fiind necesar să existe o proporţie între aceasta şi natura şi gradul informaţiilor expuse - aspecte care trebuie analizate la data articolului.

În decizia recurată, la pag. 15 paragraful nr. 3, instanţa de apel nu realizează o analiză a modalităţii în care cele 4 elemente reţinute ca reprezentând baze factuale reprezintă un temei suficient şi proporţional pentru a justifica informaţia conform căreia reclamantul a pregătit pentru vânzare carne veche de 40 ani ("Un patron constănţean de magazine voia să vândă carne veche de ... 40 ani" " "(...) carne veche de 40 ani... gata să fie pusă în vânzare ..."), interpretarea instanţei de apel fiind astfel contrară considerentelor obligatorii care alcătuiesc blocul de convenţionalitate.

Faptul că pe numele recurentului "există deja un dosar penal în care se efectuau cercetări pentru fapte similare" nu poate constitui bază factuală suficientă, în raport de minim două argumente: prezumţia de nevinovăţie şi caracterul secret al fazei de urmărire penală, partea făcând trimitere la prevederile art. 4 şi art. 285 alin. (2) C. proc. pen.

De asemenea, faptul că "informaţia fusese deja prezentată de o altă publicaţie cu o zi înainte, astfel că era accesibilă cititorilor" nu poate constitui o bază factuală, de vreme ce aceasta trebuie să reprezinte, conform jurisprudenţei CEDO "un suport pentru informaţiile furnizate publicului prin mass - media", "astfel încât să existe garanţia unei informări şi cercetări rezonabile a veridicităţii şi a exactităţii informaţiilor aduse la cunoştinţa publicului".

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul invocă încălcarea prevederilor art. 480 alin. (6) C. proc. civ.

Arată recurentul că interpretarea normei inserate în art. 480 alin. (6) C. proc. civ. este în sensul că aceasta reprezintă o reglementare reziduală a oricărei alte cauze de nulitate în afara celor reglementate de lege, inclusiv nemotivarea hotărârii judecătoreşti.

Recurentul pretinde că prin sentinţa nr. 667/23.04.2021, raţionamentul primei instanţe de judecată asupra faptelor prezentei cauzei nu utilizează nicio premisă construită prin raportare la blocul de convenţionalitate obligatoriu, ci dimpotrivă aceasta se poziţionează în afara normelor europene prin reţinerea obligativităţii dovedirii prejudiciului moral, contrar considerentelor din cauza Elefteriadis contra României şi jurisprudenţei constante a ÎCCJ.

În schimb, prin decizia nr. 941/26.06.2023, instanţa de apel aplică situaţiei de fapt din prezenta cauză reguli de drept rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, stabilind că ar exista bază factuală a afirmaţiilor din cuprinsul articolului (pag. 15 paragraful nr. 3 din decizia recurată), raportându-se la metoda de obţinere a informaţiilor transmise, precum şi la faptul că articolul publicat a vizat un subiect de interes public.

Din compararea celor două metode de analiză, rezultă implicit că sentinţa nr. 667/23.04.2021 este lipsită de o motivare în drept corespunzătoare circumstanţelor factuale ale prezentei cauze, decizia instanţei apel completând motivarea în drept, context în care este îndeplinită condiţia premisă a art. 480 alin. (6) C. proc. civ.. Cu toate acestea, instanţa de control judiciar a menţinut sentinţa apelată prin respingerea cererii de apel, contrar dispoziţiei acestei prevederi legale, care impune anularea procedurii şi reţinerea procesului spre rejudecare.

Astfel, absenţa etapei rejudecării subsecventă anulării sentinţei primei instanţe este de natură să genereze o vătămare procesuală recurentului, prin lipsa dreptului procedural de a exprima un punct de vedere cu privire la interpretarea şi aplicarea normelor de drept european în prezenta cauză, fiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, recurentul-reclamant solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei la Curtea de Apel Bucureşti, în vederea rejudecării, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu a fost depusă întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

II. 1. Analizând susţinerile recurentului-reclamant subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 480 alin. (6) C. proc. civ., se constată că sunt nefondate.

Recurentul a interpretat norma inserată la art. 480 alin. (6) C. proc. civ. în sensul că aceasta ar reprezenta "o reglementare reziduală a oricărei alte cauze de nulitate în afara celor reglementate de lege, inclusiv nemotivarea hotărârii judecătoreşti."

Anume, recurentul reproşează instanţei de apel faptul că ar fi completat motivarea în drept a hotărârii instanţei de fond- care nu s-ar fi raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ci la obligativitatea dovedirii prejudiciului moral-, fără a anula sentinţa, iar absenţa etapei rejudecării i-a cauzat o vătămare procesuală prin lipsa dreptului procedural de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la interpretarea şi aplicarea normelor de drept european.

Prevederile art. 480 alin. (6) C. proc. civ. stabilesc că atunci când se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel privind necompetenţa primei instanţe (ipoteza reglementată de art. 480 alin. (5) C. proc. civ.), iar instanţa a judecat în fond, instanţa de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată în faţa primei instanţe şi hotărârea atacată, va reţine procesul spre rejudecare.

Ultima ipoteză a art. 480 alin. (6) C. proc. civ. este incidentă atunci când există alt motiv de nulitate invocat cu respectarea regulilor generale aplicabile nulităţilor.

Soluţia reglementată de art. 480 alin. (6) C. proc. civ. este posibilă ori de câte ori instanţa de apel constată caracterul întemeiat al criticilor apelantului sau, din oficiu, în condiţiile unui apel devolutiv potrivit art. 476 alin. (2) C. proc. civ., invocă vreun motiv de nulitate absolută a hotărârii, conform art. 178 alin. (1) C. proc. civ. sau alt motiv de ordine publică, potrivit art. 479 alin. (1) teza finală din acelaşi cod.

Verificând prima premisă - cea a analizării de către instanţa de apel a motivelor invocate de apelantul-reclamant - Înalta Curte constată că reclamantul nu a dedus judecăţii apelului critici privind lipsa motivării hotărârii pronunţate de către Tribunalul Bucureşti prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, după cum, nu a solicitat anularea sentinţei.

Din conţinutul cererii de apel (pagina 4) reiese că apelantul-reclamant şi-a exprimat nemulţumirea cu privire la analiza probelor administrate în cauză şi la considerentele instanţei de fond în raport de condiţiile răspunderii civile delictuale şi situaţia de fapt, în considerarea dreptului la liberă exprimare al pârâtei, solicitarea părţii vizând schimbarea în tot a sentinţei şi admiterea acţiunii (pagina 1, pagina 4).

Aşa fiind, instanţa de apel a analizat şi s-a pronunţat în limitele învestirii prin cererea formulată de reclamant, în acord cu prevederile art. 477 C. proc. civ.

Astfel cum reiese din prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile formulării în recurs pentru prima dată a unor critici, omisso medio, acestea nu pot constitui obiect al controlului judiciar, motiv pentru care nu pot fi primite.

Recursul este o cale extraordinară de atac, ce nu are caracter devolutiv şi, prin urmare, nu presupune o nouă judecată a fondului, ci numai un control de legalitate al hotărârii atacate, în limita motivelor expres prevăzute de lege.

Relativ la a doua premisă - constatarea din oficiu a unui motiv de nulitate absolută de către instanţa de apel şi pus în discuţia părţilor- Înalta Curte reţine că recurentul nu a dedus analizei critici concrete cu un atare conţinut, rezumându-se să afirme încălcarea prevederilor art. 480 alin. (6) C. proc. civ. şi a unor garanţii procesuale, or susţinerile părţii nu pot fi reţinute.

Instanţa de apel a pronunţat hotărârea în acord cu prevederile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere atât considerentele hotărârii apelate- care, contrar susţinerilor recurentului, analizează jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului- cât şi faptul că, procedând la o nouă judecată în limitele efectului devolutiv al căii de atac- fiind readuse în faţa instanţei de control judiciar probleme de fapt şi de drept ce au făcut obiectul dezbaterilor şi analizei la prima instanţă- instanţa de apel poate completa ori substitui considerentele sentinţei atacate, păstrând soluţia tribunalului.

Prin urmare, date fiind particularităţile cauzei, recurentul pretinde fără temei că nemotivarea sentinţei, corespunzătoare circumstanţelor factuale deduse judecăţii, se circumscrie sintagmei "un alt motiv de nulitate" cuprinsă în art. 480 alin. (6) C. proc. civ.

II.2. Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul invocă încălcarea art. 10 CEDO şi a principiilor stabilite prin hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului privind obligaţia jurnalistului de a se documenta prealabil publicării articolului, precum şi necesitatea stabilirii unei baze factuale solide şi proporţionale cu natura şi gradul declaraţiilor din spaţiul public.

Critica este nefondată.

În cauza dedusă judecăţii, prin demersul judiciar declanşat, reclamantul a solicitat instanţei antrenarea răspunderii civile delictuale a societăţii pârâte pentru prejudiciul moral produs prin încălcarea dreptului la onoare, demnitate şi reputaţie, ca urmare a publicării articolului "Incredibil, un patron constănţean de magazine voia să vândă carne veche de 40 de ani" pe site-urile x şi/sau y la data de 17.02.2016.

Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, apreciind, în esenţă, că acţiunea formulată de reclamant impune verificarea în cauză a întrunirii cerinţelor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie a unei persoane. A reţinut instanţa că reclamantul nu a dovedit că ar fi suferit un prejudiciu moral- acesta fiind doar declarat-, că nu există o faptă ilicită, prin raportare la art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprundenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - întrucât relatările din articol au vizat un subiect de interes public şi au fost prezentate într-o manieră generică, fără a indica numele reclamantului sau adresele celor două magazine, iar informaţia prezentată era preexistentă-, că nu există o legătură de cauzalitate între publicarea articolului din 17.02.2016 şi un eventual prejudiciu suferit de reclamant.

Această soluţie a fost confirmată de către instanţa de apel, care a analizat jurisprudenţa instanţei europene şi a apreciat că fapta pârâtei se încadrează în limitele libertăţii de exprimare consacrate de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în contextul în care intimata nu a încercat o campanie de defăimare a reclamantului, demersal jurnalistic având ca scop informarea publicului cu privire la un subiect de interes general.

Obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant, îl constituie aplicarea normelor care reglementeză răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie la situaţia de fapt deplin stabilită, în contextul unui litigiu ce aduce în dezbatere coexistenţa dreptului la liberă exprimare şi a dreptului personal nepatrimonial (dreptul la demnitate, onoare, reputaţie), invocate de părţile litigante.

În susţinerea motivului de casare evocat, recurentul pretinde, pe de o parte, că instanţa de apel trebuia să analizeze modalitatea de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea acestora, respectiv conduita intimatei, care a preluat şi redat ştirea fără a realiza o documentare prealabilă anunţului cu privire la informaţiile pe care le-a răspândit în spaţiul public iar, pe de altă parte, reclamă lipsa unei baze factuale suficiente şi proporţionale pentru a justifica informaţia conform căreia reclamantul ar fi pregătit pentru vânzare carne veche de 40 ani.

Cât priveşte rigurozitatea verificărilor, Înalta Curte reţine că nu întotdeauna, când se fac afirmaţii referitoare la fapte, este necesar să se dovedească adevărul acestora, fiind suficientă menţionarea unor împrejurări care oferă indicii în acest sens.

Această condiţie este îndeplinită în cauză întrucât aspectele relatate în articolul din 17.02.2016 au fost, anterior, prezentate şi în alte publicaţii, fiind în curs de desfăşurare o cercetarea penală a reclamantului.

Cadrul în care se manifestă libertatea de exprimare are o importanţă majoră pentru identificarea limitelor permise în exercitarea acestui drept, Curtea Europeană acordând o atenţie sporită acestui aspect, subliniind necesitatea luării în considerare a tuturor împrejurărilor în care au fost făcute afirmaţiile (cauza Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei, par. 62).

În acest punct, trebuie făcută o distincţie între imputarea unor fapte determinante, ce implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă, şi emiterea unor judecăţi de valoare care, deşi nu trebuie să fie lipsite total de o bază reală, sunt supuse, în special, probei bunei-credinţe (a se vedea în acest sens, hotărârile Radio France şi alţii c. Franţei, par. 37; Dalban c. României, par. 49 - 50; Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei, par. 65 şi urm.).

Caracterul justificat al unei ingerinţe se stabileşte, aşadar, în lumina tuturor circumstanţelor cauzei, prin raportare la toate elementele existente şi cu aplicarea criteriilor jurisprudenţiale relevante.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, în aplicarea art. 10 din Convenţie, libertatea de exprimare acoperă nu numai informaţiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci şi pe acelea care şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei, cu condiţia însă ca aceste afirmaţii să contribuie la o dezbatere de interes public şi să fie formulate cu bună-credinţă.

Aceste împrejurări au fost reţinute de către instanţa de apel, care, contrar susţinerilor recurentului, în analiza efectuată cu privire la existenţa bazei factuale şi a bunei-credinţe a jurnalistului, precum şi a modalităţii de obţinere a informaţiilor - criterii reţinute de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - a constatat, în mod corect, că a existat o bază factuală suficientă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri în sensul că adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, în situaţia în care analizează o faptă pretins ilicită săvârşită de un jurnalist, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor, raportată la scopul demersului jurnalistic (cauza Colombani şi alţii contra Franţei, hotărârea din 25 iunie 2002, Cumpănă şi Mazăre contra României, hotărârea Marii Camere din 17 decembrie 2004, Thoma contra M., hotărârea din 29 martie 2001).

Or, în cauză, aşa cum în mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel, nu a fost răsturnată prezumţia de bună credinţă a jurnalistului în raport de afirmaţiile sale, iar, în ceea ce priveşte scopul demersului jurnalistic, acesta nu a vizat defăimarea recurentului- nefiind prezentate explicit elemente de identificare ale acestuia-, ci a constat în informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, pârâta îndeplinindu-şi îndatorirea de a răspândi informaţii şi idei asupra unui subiect de interes general precum ipoteza comercializării unui produs vechi de 40 ani, ce ar fi putut pune în pericol sănătatea consumatorilor.

Sesizând în mod corect particularitatea faptei ilicite în această materie, în care conduita vătămătoare reclamată este dedusă din modalitatea în care a fost exercitată libertatea de exprimare, instanţa de apel face trimitere la dispoziţii legale din dreptul intern (art. 70-75, art. 1357, art. 1349 C. civ.) şi la dispoziţiile din legea fundamentală (art. 1 alin. (3), art. 26, art. 30 Constituţie) şi, de asemenea, la art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, arătând că, deşi este vorba despre o libertate fundamentală, garantată ca atare, în acelaşi timp, ea nu are caracter absolut, ci cunoaşte limitări (respectiv, îndatoriri şi responsabilităţi), în aşa fel încât prin exerciţiul acestui drept să nu fie adusă atingere drepturilor şi libertăţilor altor persoane.

Tocmai pentru a stabili dacă şi în ce măsură a fost păstrat echilibrul între libertatea de exprimare şi necesitatea respectării, protejării dreptului la viaţa privată (în speţă, la demnitate, onoare şi reputaţie), instanţa de apel a făcut referire la reperele dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, pe care le-a aplicat situaţiei de fapt a speţei.

Pornind de la elementele de fapt care au fost deja determinate, fiind în căderea exclusivă a instanţelor de fond, se reţine că decizia din apel a constatat, ţinând seama de specificul faptei ilicite reclamate - atingerea demnităţii reclamantului prin informaţii denigratoare, defăimătoare aduse de societatea pârâtă în spaţiul public, cu depăşirea libertăţii de exprimare- că a existat o bază factuală suficientă pentru a se trage concluzia că pârâta a acţionat cu bună-credinţă şi că, în prezenţa acestor repere este înlăturat caracterul ilicit al faptei.

Rezultă, astfel, că instanţa de apel, care a examinat fapta imputată intimatei-pârâte prin prisma dreptului la liberă exprimare, garantat de art. 10 din Convenţia europeană, şi a verificat normele de drept intern care permit antrenarea răspunderii civile delictuale, a realizat, în cauză, o aplicare judicioasă a normelor legale incidente şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 941 A din 26 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 941 A din 26 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.