Post-2001 land expropriation claims barred from common-law vindication by special reparation statute and lack of protected "asset" under ECHR

Şedinţa publică din data de 24 aprilie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a Civilă, la data de 11.06.2008, sub nr. x/2008, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Roman prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Afacerilor Externe prin Ministrul Afacerilor Externe şi au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor să le respecte dreptul de proprietate şi liniştita posesie a imobilului teren situat în Bucureşti, având ca identificare poştală actuala Stradă Muzeul Zambaccian nr. 18-18A, colţ cu Str. x şi cu str. x nr. 1l-13 în suprafaţă de cca. 2000 mp şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ., art. 1 din Primul Protocol adiţional al CEDO, art. 6 din C.E.D.O.

În data de 24 septembrie 2008, reclamanţii au depus precizare la cererea de chemare în judecată prin care au arătat că terenul revendicat are ca identificare actuală pe planul cadastral eliberat de Municipiul Bucureşti următoarele: str. x A, fiind o secţiune din această locaţie poştală, are următorii vecini: la nord-str. x; V-proprietatea statului român deţinut că Ministerul de Externe (corespunzător imobilului construcţie de la nr. 18), la sud- "proprietatea" C., având ca locaţie poştală str. x nr. 11-13-ce constituia parte din proprietatea reclamanţilor anterior preluării de către stat; la Est-str. x (şi nu D., aşa cum eronat a fost indicat în cererea introductivă), valoarea imobilului revendicat este peste limita valorică de 500.000 Ron, acesta nu mai este ocupat de construcţia prevăzută de H.G. nr. 1666/2006, în prezent fiind demolată de pârâţi şi terenul este liber .

Pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi excepţia prescripţiei achizitive a dreptului de proprietate, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin încheierea de şedinţă din data de 14 ianuarie 2009 pronunţată în dosarul nr. x/2008, au fost unite cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi excepţia inadmisibilităţii .

Prin încheierea de şedinţă din data de 7 decembrie 2012 s-a suspendat judecarea cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. x/2012 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti .

Prin încheierea de şedinţă din data de 10 ianuarie 2020 a fost repusă cauza pe rol şi au fost introduşi în cauză în calitate de reclamanţi, moştenitorii legali ai reclamantului decedat A. şi anume, E., F. şi G. .

Prin încheierea de şedinţă din data de 9 octombrie 2020 s-a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român invocată de acesta prin notele de şedinţă de la f. xvol. I .

1.2. Prin cererea de chemare în judecată adresată Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi înregistrată sub nr. x/2019 în data de 27 iunie 2019, reclamanţii B., E., F., G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, au solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună următoarele: să se constate inexistenţa titlului Statului cu privire la terenul în suprafaţă de 1.983 mp, având ca identificare poştală actuală strada x, nr. 18-18A, colţ cu str. x şi cu str. x, Bucureşti; să se constate caracterul abuziv al preluării în fapt a imobilului mai-sus menţionat de către Statul Român; să fie obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată efectuate de aceştia.

În drept, au fost invocate dospiziţiile art. 35 teza I C. proc. civ., art. 481, raportat la art. 1847, art. 1890 din vechiul C. civ., cu rap. la art. 12 din Constituţia din 1952, art. 17, art. 29 şi art. 30 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, art. 6 alin. (1) şi art. 7 din Legea nr. 213/1998.

La data de 28.10.2019, pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a depus întâmpinare la cererea de chemare în judecată prin care a solicitat respingerea capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, ca fiind lipsit de interes, a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Ministerul Afacerilor Externe a formulat cerere de intervenţie accesorie în cauza ce se poartă între reclamanţii B., E., F. şi G. şi pârâtul Statul Român, prin care a solicitat respingerea acţiunii în constatare.

În data de 10 decembrie 2019, reclamanţii B., E., F., G. şi-au precizat cererea de chemare în judecată arătând că imobilul teren la care se referă acţiunea este o secţiune din terenul în suprafaţă de 1983 mp din terenul în suprafaţă totală de 2610 mp înscrisă în CF nr. x a sectorului 1 Bucureşti, nr. cadastral x vecină cu: str. x, str. x, str. x, restul proprietăţii pârâtului; valoarea imobilului ce face obiectul litigiului este de 12.498.254 RON (la curs BNR 4,7 RON/euro). Valoarea a fost stabilită pe baza Grilei notariale 2019 a Camerei Notarilor Publici Bucureşti. Încadrarea terenului este in secţiunea 35/A3 (pag. 54 din grila), caruia i se aplica preţul de 1.341 euro/mp (pag. 124), rezultând o valoare de 2.659.203 euro. Transformând în RON aceasta valoare la cursul BNR de 4,7 RON/euro rezulta valoarea de 12.498.254 RON .

La 11.02.2020, reclamanţii B., E., F. şi G. au depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin care au solicită să se admită excepţia tardivităţii depunerii întâmpinării şi să se dispună decăderea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, din dreptul de a formula excepţii şi de a propune probe, ca urmare a depunerii tardive a întâmpinării formulate în cauză; în subsidiar, să se respingă ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes invocată prin întâmpinare de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; în principal - să fie unită cu fondul excepţia inadmisibilităţii şi, în subsidiar, să respingă ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată invocată prin întâmpinare de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; să se dispună conexarea prezentului dosar la dosarul nr. x/2008 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V -a civilă.

Prin încheierea de şedinţă din data de 14 iulie 2020 dată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosar nr. x/2019 a fost admisă excepţia de conexitate şi s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2019 la dosarul nr. x/2008.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 45/13.01.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor ca neîntemeiată; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român ca neîntemeiată; a admis excepţia de inadmisibilitate a acţiunilor din dosarele conexate; a respins cererea de constatare a inexistenţei titlului Statului cu privire la imobil şi a caracterului abuziv al preluării de fapt, aşa cum a fost precizată în dosarul conexat nr. x/2019 formulată de reclamanţii B., E., F., G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca inadmisibilă; a respins cererea de revendicare imobiliară, aşa cum a fost precizată în dosarul nr. x/2008, formulată de reclamanţii B., E., F., G., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Afacerilor Externe prin Ministrul Afacerilor Externe, ca inadmisibilă; a admis cererea de intervenţie voluntară accesorie a Ministerului Afacerilor Externe, în favoarea pârâtului Statul Român în dosarul conexat nr. x/2019

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, în calitate de moştenitori legali ai cumpărătorilor bunului imobil revendicat, reclamanţii îşi justifică legitimarea procesuală activă, existând identitate între persoana reclamanţilor şi titularul dreptului afirmat în cadrul raportului juridic dedus judecăţii iar existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Suprafaţa de teren revendicată de 1983 mp este în proprietatea publică a Statului Român, dreptul de proprietate publică al statului fiind înscris în cartea funciară, aşa cum prevedeau art. 20 alin. (1) şi (3) şi a art. 48 din Legea nr. 7/1996 (în forma în vigoare la data înscrierii în cartea funciară, x octombrie 2010) iar după cum rezultă din prevederile art. 1 şi 2 din Legea nr. 213/1998 (în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată ce face obiectul dosarul nr. x/2008), dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public iar statul sau unităţile administrativ-teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele şi în condiţiile legii.

După cum rezultă din prevederile art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998 (în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată ce face obiectul dosarul nr. x/2008), în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor C. proc. civ.. Titularul dreptului de administrare răspunde, în condiţiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii. De asemenea, neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage revocarea dreptului de administrare iar în litigiile prevăzute la alin. (4), statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor, iar unităţile administrativ-teritoriale, de către consiliile judeţene, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz, preşedintelui consiliului judeţean sau primarului.

Legalitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu a fost confirmată şi prin respingerea excepţiei de nelegalitate invocată de reclamanţi cu privire la H.G. nr. 5/1997 şi H.G. nr. 1705/2006, Anexa nr. 2, poz. 99660 ca nefondată prin sentinţa civilă nr. 3142 din data de 24 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2013

Prin urmare, imobilul revendicat aflându-se în proprietatea publică a Statului Român la data introducerii acţiunii în revendicare imobiliară, reclamanţii justifică legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Statului Român în cadrul acţiunii în revendicare imobiliară, existând identitate între persoana chemată în judecată şi cel care este subiect pasiv în cadrul raportului juridic dedus judecăţii, astfel că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român a fost respinsă ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte cererea de constatare a inexistenţei titlului Statului cu privire la imobil şi a caracterului abuziv al preluării de fapt, aşa cum a fost precizată din dosarul conexat nr. x/2019, tribunalul a reţinut că în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară conform dispoziţiilor legale actuale reprezentate de art. 565 din Legea nr. 287/2009 iar obligaţia apărării în justiţie a proprietăţii publice revine titularului, după cum rezultă din prevederile art. 865 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 (în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată în dosarul conexat) iar în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens, după cum rezultă din prevederile art. 223 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 (în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată în dosarul conexat).

În ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare imobiliară, tribunalul a reţinut că există un prim fine de neprimire a acţiunii prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 (în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată ce face obiectul dosarul nr. x/2008) care prevăd că bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, astfel că bunul imobil în suprafaţă de 1983 mp fiind în proprietatea publică a Statului Român, este un bun inalienabil şi insesizabil.

În ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare imobiliară invocată de pârât în întâmpinarea de la f. x şi prin raportare la temeiurile legale invocate în cererea de chemare în judecată, art. 480 şi 481 C. civ. 1865 şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional al CEDO şi art. 6 din CEDO, tribunalul a reţinut că cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 6 iunie 2008 iar prin Decizia nr. 33/2008 privind examinarea recursului în interesul legii, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, ÎCCJ-Secţiile Unite a stabilit că: concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Prin urmare, cum acţiunea în revendicare imobiliară a fost introdusă la data de 6 iunie 2008, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, reclamanţii având posibilitatea să formuleze notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 în termenele prevăzute de acest act normativ pentru a solicita restituirea în natură sau măsuri reparatorii pentru acest bun imobil despre care susţin că a fost preluat de stat fără titlu în perioada 1945-1989, termene care au expirat, astfel că nu au deschisă calea unei acţiuni în revendicare în condiţiile dreptului comun, având în vedere că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant iar tribunalul nu a sesizat neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, atâta timp cât prevederile art. 1 art. 2 alin. (1) lit. "i" din Legea nr. 10/2001 reglementau dreptul de restituire pentru orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat, având în vedere susţinerile reclamanţilor din cererea de chemare în judecată că imobilul a fost preluat de stat fără titlu de la autorii lor în perioada comunistă.

Cum, în speţă, reclamanţii au pretins că imobilul revendicat a fost preluat de stat fără titlu valabil, restituirea acestuia intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, conform art. 1 alin. (1) cu referire la art. 2 alin. (1) lit. i) din acest act normativ iar acţiunea în revendicare a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 astfel că în soluţionarea acestei acţiuni nu se poate face abstracţie de dispoziţiile legii speciale de reparaţie, în interpretarea realizată prin Decizia nr. 33/1998, obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. 1865.

Cum ori de câte ori bunul revendicat intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 (cum este cazul în prezentul dosar), aplicabilitatea acesteia în cadrul acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, este în afara oricărui dubiu iar un imobil preluat fără titlu nu generează automat un "bun" în accepţiunea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare imobiliară, aşa cum a fost precizată, este întemeiată iar cererea de revendicare imobiliară, aşa cum a fost precizată în dosarul nr. x/2008, a fost respinsă ca inadmisibilă în temeiul art. 137 alin. (2), (25)6 şi 260 C. proc. civ. 1865.

În ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate a cererii de constatare a inexistenţei titlului Statului cu privire la imobil şi a caracterului abuziv al preluării de fapt, aşa cum a fost precizată din dosarul conexat nr. x/2019, tribunalul a reţinut că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 134/2010 prevăd că cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept însă cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

Ori, în prezenta cauză, reclamanţii au avut deschisă calea acţiunii în realizare a dreptului lor în cadrul procedurii de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001, având posibilitatea să formuleze notificări prin care să solicite restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile în care susţin că este vorba de un imobil preluat abuziv fără titlu valabil iar în art. 2 alin. (1) lit. "i" din Legea nr. 10/2001 se arată că, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat iar în art. 2.6. din Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 din 07.03.2007 se arată că la art. 2 alin. (1) lit. i) din lege se statuează competenţa entităţii învestite cu soluţionarea notificării de a califica, în cadrul procedurii administrative de soluţionare a notificării, împrejurarea că preluarea s-a făcut fără titlu valabil, fără a mai fi necesară parcurgerea unei alte proceduri care ar implica preexistenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare. În cadrul procedurii administrative de rezolvare a notificărilor, entitatea implicată în aplicarea legii are libertatea de a aprecia, în funcţie de circumstanţele fiecărui caz, dacă actul normativ constituie titlu valabil sau titlu nevalabil pentru preluarea imobilului respectiv.

Prin urmare, în cadrul mecanismului de restituire reglementat de Legea nr. 10/2001 şi, în prezent, de Legea nr. 165/2013, entitatea învestită avea puterea de a aprecia împrejurarea dacă preluarea s-a făcut fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi preluarea fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.

Cererea de constatare are un caracter subsidiar faţă de cererea în realizare, urmând a se respinge ca inadmisibilă dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege iar din prevederile art. 35 C. proc. civ. rezultă că sunt avute în vedere toate mijloacele de realizare a dreptului, pe orice altă cale prevăzută de lege, deci nu numai pe calea acţiunii de drept comun.

Rezultă, aşadar, că acţiunea în constatare este închisă şi în cazul în care partea interesată are la dispoziţie (sau a avut), de exemplu, recursul la o procedură administrativă, cum este procedura administrativ jurisdicţională specială reglementată de Legea nr. 10/2001 şi, în prezent, de Legea nr. 165/2013, cum este cazul reclamanţilor astfel că, în temeiul art. 35 din Legea nr. 134/2010, tribunalul a admis excepţia de inadmisibilitate a acţiunii şi în dosarul conexat şi, în temeiul art. 243 şi 397 alin. (1) din Legea nr. 134/2010, tribunalul a respins cererea de constatare a inexistenţei titlului Statului cu privire la imobil şi a caracterului abuziv al preluării de fapt, aşa cum a fost precizată din dosarul conexat nr. x/2019, ca inadmisibilă.

Având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost respinsă, în temeiul art. 67 alin. (1) din Legea nr. 134/2010, tribunalul a admis cererea de intervenţie voluntară accesorie a Ministerului Afacerilor Externe în favoarea pârâtului Statul Român în dosarul conexat nr. x/2019, deoarece pârâtul nu a căzut în pretenţii, astfel încât apărarea terţului în favoarea părţii pentru care a intervenit a fost utilă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Împotriva sentinţei civile nr. 45/13.01.2022 au formulat apel reclamanţii B., E., F. şi G., solicitând anularea menţiunii din dispozitivul sentinţei privind termenul de apel pentru soluţia privind acţiunea în constatare ce făcea obiectul dosarului conexat nr. x/2019, ca urmare a greşitei aplicări a dispoziţiilor Noului C. proc. civ., anularea sentinţei civile nr. 45 din 13.01.2022 pentru nemotivare, respingerea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunilor ce fac obiectul dosarelor conexate nr. x/2008 şi nr. y/2019, obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea soluţionării pe fond a cauzei. Cererea de apel a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. x/2008.

Prin decizia nr. 1964 A din 20 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii-reclamanţi B., E., F. şi G. împotriva sentinţei civile nr. 45/13.01.2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2008, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Afacerilor Externe.

Pentru a se dispune astfel, în esenţă, s-a reţinut că nu este întemeiată critica apelanţilor-reclamanţi, în sensul că hotărârea primei instanţe nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia în contextul în care tribunalul a examinat principalele susţineri şi apărări ale părţilor, prezentând, chiar dacă într-o manieră mai succintă, argumentele avute în vedere în justificarea inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, în raport de dispoziţiile obligatorii ale Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa aplicării art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

Contrar celor susţinute de apelanţii-reclamanţi, trimiterea pe care prima instanţă a făcut-o la cele reţinute prin sentinţa civilă nr. 3142/24.11.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2013, irevocabilă prin respingerea recursului, în sensul că reclamanţii au avut o conduită pasivă, neformulând notificare potrivit Legii nr. 10/2001, aspect de natură a atrage incidenţa sancţiunii instituite de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi că aceştia nu au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, întrucât nu există o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi stabilit faptul că imobilul fusese naţionalizat cu încălcarea legii, iar partea să fie considerată retroactiv ca proprietar al bunului revendicat constituie o argumentaţie pertinentă, în condiţiile în care hotărârea menţionată se bucură de efectul pozitiv al lucrului judecat, potrivit art. 431 alin. (2) N. C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica apelanţilor-reclamanţi referitoare la admiterea, în mod eronat, a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, nici aceasta nu este întemeiată.

Fiind vorba despre un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect prima instanţă a apreciat că terenul revendicat intră sub domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, lege specială de reparaţie ale cărei dispoziţii se aplică prioritar în raport cu prevederile dreptului comun, invocate de apelanţii-reclamanţi în acţiune.

Problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială şi C. civ., ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin Decizia în interesul legii nr. 33/09.06.2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţiile Unite, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanţă, conform art. 3307 alin. (4) vechiul C. proc. civ.

Din această decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, rezultă că dispoziţiile Legii nr. 10/2001, având caracter special şi derogatoriu, se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 vechiul C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.

Prin urmare, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a imobilelor vizate de acest act normativ nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptăţite fiind ţinute să urmeze procedura stabilită de legea specială. Persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 vechiul C. civ.

Astfel cum s-a arătat în considerentele deciziei pronunţate în recursul în interesul legii, fostul proprietar poate iniţia o acţiune de drept comun dacă este exceptat de la procedura acestui act normativ, precum şi dacă, din motive independente de voinţa lui, nu a putut să utilizeze această procedură în termenele legale, cu condiţia ca imobilul să nu fi fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.

Or, în cauza de faţă, apelanţii-reclamanţi nici măcar nu au pretins că s-ar afla în aceste cazuri de excepţie, nici aceştia şi nici autorii lor nefiind exceptaţi de la aplicarea Legii nr. 10/2001 şi neinvocând nici un motiv mai presus de voinţa lor care să-i fi împiedicat în formularea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001 în scopul solicitării acordării de reparaţii pentru imobilul în litigiu.

Este adevărat că, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 s-a statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate, această prioritate putând fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Analiza conflictului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este, însă, subsecventă constatării existenţei unui "bun" în patrimoniul celui care invocă prioritatea Convenţiei, condiţie neîndeplinită în speţă.

Aprecierea existenţei unui "bun" în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât şi a unei "speranţe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.

În cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 şi 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (paragrafele 141, 142 şi 143).

În litigiul de faţă, întrucât apelanţii-reclamanţi nu au o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului litigios sau o decizie administrativă în acelaşi sens, aceştia nu sunt titularii unui "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Atât timp cât apelanţii-reclamanţi nu au demonstrat existenţa actuală a unui drept de proprietate, aceştia nu se pot plânge de o atingere a acestui drept, în condiţiile documentului european, pentru ca instanţa să fie ţinută a verifica dacă ingerinţa este prevăzută de lege, dacă urmăreşte un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat, criticile pe acest aspect fiind, astfel, neîntemeiate.

Nu se poate aprecia nici faptul că apelanţii ar avea o "speranţă legitimă" de a câştiga în cadrul acţiunii în revendicare, care se bucură, de asemenea, de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în aceleaşi condiţii ca şi un "bun actual", întrucât nicio dispoziţie din legea naţională nu permite părţilor, în circumstanţele date ale litigiului de faţă, să obţină imobilul în cadrul acţiunii în revendicare şi, în aceste condiţii, nu există nici o jurisprudenţă constantă a instanţelor care să permită o soluţie favorabilă reclamanţilor în acţiunea în revendicare, după pronunţarea Deciziei RIL nr. 33/2008.

Curtea nu a putut reţine susţinerile apelanţilor-reclamanţi, în sensul că prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun li s-ar încălca accesul liber la justiţie. Astfel, prin legea specială - Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri.

Curtea a apreciat că soluţia dată acţiunii în revendicare nu constituie o încălcare a art. 6 din CEDO, întrucât instituirea unei proceduri speciale, pe care apelanţii şi autorii lor nu au înţeles să o urmeze nu constituie în sine o limitare a accesului la justiţie, de vreme ce actele emise în cadrul acestei proceduri sunt supuse controlului judecătoresc, întocmai ca şi refuzul nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare, legea specială dovedindu-se a fi, din acest punct de vedere, o cale efectivă.

Curtea a apreciat neîntemeiată critica apelanţilor-reclamanţi, în sensul greşitei admiteri a excepţiei inadmisibilităţii cererii de constatare a inexistenţei titlului statului asupra imobilului în litigiu.

În cauză, prima instanţă a reţinut, în mod corect, că reclamanţii au avut deschisă procedura administrativ jurisdicţională specială reglementată de Legea nr. 10/2001, având posibilitatea să formuleze notificare, prin care să solicite restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobil, în cadrul acestei proceduri, unitatea deţinătoare fiind abilitată să stabilească dacă preluarea s-a făcut în mod abuziv, în raport de dispoziţiile art. 2 lit. a)-i) din lege.

Nu au putut fi primite argumentele apelanţilor-reclamanţi, în sensul că acţiunea în constatarea inexistenţei unui act de trecere în proprietatea statului era justificată de necesitatea epuizării acestei acţiuni de fond, astfel cum s-a reţinut în hotărârea pronunţată asupra acţiunii de carte funciară ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, precum şi de considerentele sentinţei civile nr. 3142/24.11.2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2013, în care s-a arătat că instanţa sesizată cu excepţia de nelegalitate a hotărârilor de guvern nu se poate pronunţa asupra acesteia până la lămurirea existenţei sau nu a unui drept de proprietate al apelanţilor, întrucât vizează de fapt, interesul urmărit prin promovarea acţiunii în constatare, or prima instanţă nu a reţinut lipsa de interes a apelanţilor, ci faptul că aceştia au avut la dispoziţie o cale pentru realizarea dreptului, respectiv parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Referitor la solicitarea apelanţilor-reclamanţi de anulare a menţiunii referitoare la termenul de exercitare a căii de atac împotriva soluţiei date acţiunii conexe, Curtea a apreciat că aceasta nu este întemeiată.

Astfel, apelanţii-reclamanţi nu au făcut dovada unui prejudiciu, potrivit art. 105 alin. (2) vechiul C. proc. civ., în cazul în care nu s-ar dispune anularea menţiunii privind termenul de exercitare a căii de atac împotriva soluţiei date acţiunii conexe, atâta vreme cât aceştia au declarat calea de atac a apelului, în termenul prevăzut de vechiul C. proc. civ.

Pe de altă parte, Curtea a reţinut că apelanţii-reclamanţi aveau posibilitatea să solicite primei instanţe îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei apelate cu privire la termenul de exercitare a căii de atac a apelului împotriva soluţiei de respingere ca inadmisibilă a acţiunii conexe, conform art. 281 vechiul C. proc. civ., situaţie în care nu mai pot invoca, prin intermediul căii de atac, menţionarea greşită a termenului respectiv, faţă de dispoziţiile art. 2812a2 vechiul C. proc. civ.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1964 A din 20 decembrie 2022 au declarat recurs reclamanţii E., G., F., precum şi H. şi I., în calitate de succesibili ai defunctei B., invocând motivele de casare reglementate de art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenţii au detaliat consideraţii referitoare la situaţia de fapt privind dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Recurenţii au criticat hotărârea instanţei de apel sub aspectul menţiunii privind termenul de exercitare a căii de atac. Arată recurenţii că prezentul litigiu (cererile din dosarele conexate nr. x/2008 şi nr. y/2019) se supune în întregime prevederilor C. proc. civ. de la 1865, iar termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate, conform art. 301 vechiul C. proc. civ. şi nu de 30 zile de la comunicare, astfel cum a indicat instanţa de apel (acest termen fiind reglementat de prevederile Noului C. proc. civ.).

Invocând motivele de casare reglementate de art. 304 pct. 5 şi pct. 7 C. proc. civ., recurenţii arată că hotărârea atacată este nemotivată, fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. coroborate cu art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa relevantă CEDO în materia motivării hotărârii judecătoreşti. Totodată, recurenţii susţin că instanţa de apel a aplicat prevederi legale străine de natura cauzei, sens în care fac trimitere la împrejurarea că instanţa a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din Noul C. proc. civ., deşi a statuat în sensul că în cauză sunt aplicabile prevederile C. proc. civ. de la 1865 pentru ambele dosare conexate.

În esenţă, recurenţii învederează că unul dintre motivele de apel a vizat nemotivarea hotărârii de către instanţa de fond, or instanţa de apel, deşi a reţinut că prima instanţă a examinat cauza "într-o manieră mai succintă", totuşi, la rându-i, a exercitat un control judiciar formal şi superficial- fără a examina în mod efectiv dacă respectiva motivare a răspuns tuturor argumentelor reclamanţilor în combaterea excepţiei inadmisibilităţii-, persistând în încălcarea drepturilor reclamanţilor prin expunerea unei motivări stereotipe.

Pretind recurenţii că instanţele de fond nu au analizat: (i) prevederile speciale ale Deciziei ICCJ - RIL 33/2008, care permit, la nivelul normei interne, în anumite condiţii, admisibilitatea unei acţiuni în revendicare a unui imobil aflat sub incidenţa Legii speciale nr. 10/2001; (ii) diferenţa de protecţie a dreptului de acces la instanţă - ca o componentă a dreptului la un proces echitabil şi la protecţia proprietăţii, între legile interne şi reglementările internaţionale, prin mecanismul prevăzut de art. 20 din Constituţie; (iii) jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia art. 6.1.

CEDO şi a art. 1 Protocolul 1 Adiţional la CEDO (cauza Dickmann şi Gion împotriva României, cauza J. şi alţii c. României, cauza Miu c. României, cauzele Fener Rum ErkekLisesi Vakfi c. Turciei, N. A şi alţii J. Turciei, Bolukbaş şi alţii c. Turciei, cauzele Gladysheva c. Rusiei § 80, Lelas c. Croaţiei§74, Trgo c. Croaţiei§ 67; Gashi c. Croaţiei, Moskal c. Poloniei§40, Moskal c. Poloniei §73, cauza Ashingdane c. Regatului Unit par. 57, cauza Maria Atanasiu şi alţii c. României); (iv) efectele înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate al recurenţilor- reclamanţi; (v) caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, motivat de faptul că nu a exista nicio modalitate de despăgubire a autorilor înscrişi în cartea funciară şi nici nu a fost desfiinţat titlul acestora (contractul de vânzare-cumpărare şi înscrierea în cartea funciară din x); (vi) dacă prin exercitarea acţiunii în revendicare ar fi vorba de o perturbare a altui drept de proprietate ori a securităţii raporturilor juridice; (vii) dacă soluţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare încalcă dreptul de acces la o instanţă al recurenţilor-reclamanţi, dacă este prevăzută de lege, dacă are un scop legitim şi daca există un raport de proporţionalitate între ingerinţa produsă şi scopul urmărit prin aplicarea limitării dreptului de acces; (viii) dacă limitarea accesului la instanţă în materia revendicării, reflectată în soluţia pronunţată în cauza, era compatibilă cu standardul de protecţie a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6.1. din Convenţie şi dacă prin această limitare se aducea atingere în substanţa sa dreptului de proprietate al recurenţilor-reclamanţi asupra bunului; (ix) dacă reglementările interne reţinute ca temei al excepţiei de inadmisibilitate (pretinsa aplicare prioritară a Legii nr. 10/2001 şi a art. 6 din Legea nr. 213/1998) urmăreau un scop legitim, astfel încât să poată fi considerată o barieră justificată care să împiedice instanţa să soluţioneze pe fond cauza, în condiţiile în care Decizia RIL nr. 33/2008 conferea o speranţă legitimă de a fi analizat dreptul celui care promovează acţiune în revendicare şi care se poate prevala de noţiunea de "bun" în sensul jurisprudenţei CEDO; (x) dacă a existat un raport de proporţionalitate între soluţia de inadmisibilitate (pe motiv al neintroducerii unei notificări de restituire în termenul limitat prevăzut de legea specială, stabilit tocmai de statul uzurpator) şi scopul urmărit, prin aplicarea limitării accesului la justiţie pentru protecţia dreptului de proprietate asupra bunului.

În opinia recurenţilor, în prezenta cauză nu pot fi opuse, cu autoritate de lucru judecat, considerentele sentinţei civile nr. 3142/24.11.2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2013 Aceasta întruncât, pe de o parte, dispoziţiile art. 431 alin. (2) Noul C. proc. civ. nu se aplică în prezenta cauză, guvernată de prevederile vechiul C. proc. civ. iar, pe de altă parte, instanţa de contencios administrativ nu a fost învestită cu aplicarea şi verificarea pe fondul lor a condiţiilor de exercitare a acţiunii în revendicare în raport de prevederile deciziei ICCJ -RIL nr. 33/2008, cum se solicită în prezentul litigiu, ci strict cu soluţionarea unei cereri diferite şi a unei problematici diferite, anume excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 51/1997 şi H.G. nr. 1705/2006, Anexa nr. 2, poziţia 99660.

Instanţa de apel a analizat doar sumar şi trunchiat efectele hotărârilor pronunţate de CEDO în cauzele Dickmann şi Gion c. României, respectiv J. contra României, invocate de recurenţii-reclamanţi în combaterea excepţiei inadmisibilităţii, în contextul în care aceştia au solicitat revendicarea bunului, în urma constatării pe cale judiciară a nelegalităţii confiscării lui de către Stat, sens în care prin cererea conexă au învestit instanţa cu constatarea nelegalităţii/inexistenţei titlului Statului şi recunoaşterea judiciară a dreptului de proprietate al reclamanţilor.

Totodată, recurenţii reclamă existenţa unor considerente contradictorii întrucât deşi nu a intrat în fondul cererii conexe de constatare a inexistenţei sau nevalabilităţii pretinsului titlu al statului, instanţa de apel a constatat totuşi că actele administrative succesive prin care s-a transmis folosinţa imobilului (Decizia nr. 2054/06.12.1960, HCM nr. 8/1960, H.G. nr. 5/1997) nu constituiau un veritabil ’’titlu" al statului. Cu toate acestea reţine la pag. 48 din hotărâre ca un argument al respingerii acţiunii că Statul pârât (prin administratorul M.A.E) şi-ar fi înscris în cartea funciară dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2.610 mp în favoarea Statului Român, cu drept de administrare în favoarea Ministerului Afacerilor Externe, prin încheierea nr. 412181 din 5 noiembrie 2020 emisă de OCPI Bucureşti.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii susţin că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor art. 6 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 7 din Legea nr. 213/1998, cu raportare la art. 480-481 din vechiul C. civ., interpretate prin Decizia ÎCCJ - RIL 33/2008.

Arată recurenţii că sunt eronate constatările instanţei de apel cu privire la modalitatea de transmitere a dreptului de proprietate în favoarea Statului asupra terenului aflat în litigiu, sens în care fac trimitere la înscrisurile analizate de către curtea de apel şi care, în opinia părţilor, nu fac dovada dobândirii imobilului în litigiu.

Recurenţii pretind că, în analiza inaplicabilităţii art. 7 din Legea nr. 213/1998 - care să justifice reţinerea existenţei bunului în patrimoniul reclamanţilor (condiţie prevăzută de RIL nr. 33/2008) instanţa de apel nu a ţinut seama de regimul de reglementare al proprietăţii private la data deposedării în fapt a autorilor reclamanţilor, rezultat atât din prevederile legale decurgând din înscrierea în CF, cât şi prin raportare la anumite prevederi legale, a căror analiză a fost total omisă de instanţa de apel, respectiv: art. 12 din Constituţia din 1952, art. 17, art. 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, art. 481 din C. civ. român de la 1864.

Recurenţii critică hotărârea atacată şi prin prisma refuzului aplicării prevederilor art. 17, art. 26, art. 32, art. 33 din Decretul Lege nr. 115/1938, art. 25 şi art. 56 din Legea nr. 7/1996, art. 57 din Constituţie, respectiv prin prisma încălcării/aplicării greşite a dispoziţiilor art. 28, art. 30-31, art. 581 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, art. 6.1. şi art. 1 Protocolul 1 Adiţional la CEDO, dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 7 din Legea nr. 213/1998.

Susţin recurenţii că instanţa de apel a reţinut greşit că Statul Român ar avea dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în cartea funciară, fără a observa că respectiva înscriere în CF a fost efectuată de stat în timpul litigiului (la 5.11.2010- măsură contestată de către recurenţi- dosarul nr. x/2017), cu rea-credinţă, astfel că nu poate fi opus dreptului real anterior, înscris cu bună-credinţă de autorii recurenţilor-reclamanţi, care avea în plus şi rang superior, ce confereau preferabilitate dreptului (primo tempore, potior jure).

Lipsa titlului statului- H.G. nr. 5/1997 şi Protocolul nr. 52065/1997 vizau doar transferul unui drept de administrare de la Consiliul General al Municipiului Bucureşti la M.A.E. şi care nu ar fi putut justifica înscrierea unui drept de proprietate- coroborată cu opozabilitatea înscrierii în CF, crea premisa legală a analizei pe fond a condiţiei de admisibilitate a revendicării întemeiate pe Decizia RIL nr. 33/2008.

Pretind recurenţii că din considerentele hotărârii atacate reiese că instanţa de apel neagă aplicabilitatea prevederilor de excepţie ale Deciziei RIL 33/2008, în contextul în care nu se perturbă siguranţa circuitului civil, întrucât nu există nicio transmitere de către stat către un subdobânditor de bună-credinţă. Consideră că nelegalitatea hotărârii atacate rezultă din aplicarea raţionamentului din hotărârea-pilot din cauza Broniowski c. Poloniei par. 165,173, întrucât prin emiterea Deciziei RIL nr. 33/2008 s-a dat o interpretare a normelor pe baza cărora şi-au motivat acţiunea, care permiteau accesul la justiţie în acord cu statul de drept într-o problemă în care pârât în cauză era însuşi statul uzurpator, care îşi justifica posesia pe violenţe caracterul abuziv al preluării în timpul regimului comunist, astfel cum chiar el recunoaşte prin titlul Legii nr. 10/2001.

Pretind recurenţii că raţiunea Deciziei nr. 33/2008 este aceea că odată întrunite cele 2 condiţii de excepţie (să ai un bun şi să nu perturbi circuitul civil) este permisă aplicarea dreptului comun, fiind excesiv şi disproporţionat să consideri că doar în procedura Legii nr. 10/2001 poţi solicita protecţia/reparaţia dreptului de proprietate, iar în temeiul art. 481 C. civ. (din care decurge caracterul imprescriptibil al proprietăţii) să nu poţi beneficia de aceeaşi protecţie doar pe aspectul formal că nu s-ar fi urmat procedura Legii nr. 10/2001.

Recurenţii susţin că instanţa de apel a încălcat şi puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2547/18.06.2015 a ÎCCJ prin care a stabilit că: "este justificat interesul recurenţilor în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate invocată, dată fiind calitatea acestora în raport cu certificatele de moştenitor prezentate şi de susţinerile acestora, potrivit cărora imobilul în litigiu a fost inclus în H.G. nr. 1705/2006, Anexa 2, situaţie care este înfăţişată şi de înscrisurile ce emană de la Primăria Municipiului Bucureşti, respectiv adresa nr. x/2014".

Invocând refuzul instanţei de apel de a soluţiona pe fond cererea de revendicare, recurenţii expun o analiză comparativă a actelor care, în opinia acestora, pe de o parte, probează dreptul de proprietate al reclamanţilor, în dovedirea admisibilităţii revendicării iar, pe de altă parte, confirmă inexistenţa titlului statului- aspect prioritar în verificarea pe cale judiciară a admisibilităţii revendicării şi a cererii conexate.

În continuare, relativ la acelaşi motiv de casare (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), recurenţii susţin că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 21, alin. (3) din Constituţia României, art. 6, par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a jurisprudenţei relevante CEDO din perspectiva violării dreptului de acces la justiţie al recurenţilor-reclamanţi (cauzele Ashingdane c. Regatului Unit al Marii Britanii, Broniowski c.Poloniei, par. 143, par. 149-151, Sporrong şi Ldnnroth c. Suediei, şi Fostul rege al Greciei alţii, §§ 89-90, Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii c. Belgiei, Faimblat c. României, Miu c. României), cu raportare la decizia ICCJ-RIL nr. 33/2008.

Aceasta întrucât Decizia nr. 33/2008- potrivit căreia existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate cazurile promovarea unei acţiuni în revendicare- a fost aplicată eronat de instanţa de apel, în urma unei interpretări restrictive (fără a ţine seama de cazurile de excepţie), iar prin respingerea acţiunii în revendicare ca inadmisibilă, instanţele de fond au refuzat, practic, să cerceteze pe fond cererea dedusă judecăţii, anihilând, astfel, dreptul de acces la justiţie al recurenţilor-reclamanţi care nu au putut depune notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 deoarece sunt rezidenţi în Argentina (situaţia premisă din cauza Broniowski c. Poloniei par. 159).

Întrucât terenul nu este în ipoteza unei vânzări în temeiul Legii nr. 112/1995, ci în ipoteza lipsei titlului de proprietate al Statului pârât care îl posedă, devine aplicabilă Decizia nr. 33/2008, din perspectiva circumscrierii situaţiei juridice concrete în sfera cazurilor ce permit revendicarea de drept comun, având în vedere că nu se atinge un alt drept de proprietate şi nu se aduce atingere securităţii raporturilor juridice.

Chiar dacă s-ar considera că ar exista o ingerinţă prevăzută de Legea nr. 10/2001 (prin termenele prevăzute de aceasta si obligativitatea parcurgerii acestei proceduri speciale), instanţa de apel trebuia sa analizeze în ce măsură neîndeplinirea celorlalte cerinţe erau de natură să conducă la constatarea că ingerinţa nu respectă cerinţele de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat, precum şi condiţia justului echilibru între exigenţele de interes general şi imperativele fundamentale ale respectării drepturilor fundamentale individuale.

Recurenţii pretind că în contextul în care în prezentul litigiu se urmăreşte valorificarea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios în temeiul dreptului comun, prin raportare la dispoziţiile C. civ., în examinarea criticii referitoare la violarea dreptului de acces la justiţie, sunt irelevante constatările instanţei de apel referitoare la procedura de contestare, reglementată prin dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin Decizia nr. XX/2007 pronunţată în RIL şi prin art. 35, alin. (1)-(3) din Legea nr. 165/2013 enunţate în considerentele deciziei recurate.

Au criticat recurenţii hotărârea atacată şi pentru încălcarea art. 6.1. CEDO sub aspectul încălcării jurisprudenţei previzibile a instanţelor interne, care au reţinut incidenţa situaţiei de excepţie prevăzute de Decizia RIL nr. 33/2008 şi au respins excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare de drept comun, exercitate în condiţii identice sau similare cu cele din prezenta cauză, sens în care fac trimitere la cauzele Kerojărvi împotriva Finlandei, pct. 42; Goron împotriva Greciei (nr. 2) (MC), pct. 32, Stankiewicz împotriva Poloniei, pct. 70, Aianasovski împotriva "Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei", pct. 38, Petko Petkov împotriva Bulgariei, pct. 32-34, Nejdet Şahin şi Perihan Sahin (MC), pct. 51; Parohia Greco-Catolică Lupeni şi alţii împotriva României (MC), pct. 116, Nejdet Şahin şi Perihan Şahin (MC), pct. 55, precum şi la practica instanţelor naţionale (Decizia nr. 44/2014 a Curţii de Apel Bucureşti, Decizia nr. 3894/2013 a Curţii de Apel Oradea, decizia civilă nr. 794/R din 6 octombrie 2010, Decizia nr. 226/10.03.2010, Decizia nr. 1057/12.11.2009 ale Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, sentinţa nr. 7562/27.06.2014 a Judecătoriei Oradea, sentinţa nr. 1435/28.10.2019 a Tribunalului Alba, sentinţa nr. 159/28.10.2010 a Tribunalului Braşov).

Arată recurenţii că menţinerea unei soluţii de inadmisibilitate a acţiunii în aceste condiţii reprezintă o vădită încălcare a art. 16 din Constituţie sub aspectul egalităţii în faţa legii raportat la art. 44 alin. (2) din Constituţie, a art. 6.1. CEDO raportat la Protocolul 12 Adiţional al CEDO care interzice discriminarea.

Cu referire la motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii pretind că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 44 alin. (1) din Constituţia României, art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei europene a drepturilor omului şi a jurisprudenţei relevante CEDO în materia dreptului la respectarea proprietăţii bunurilor, cu raportare la art. 25 şi art. 56 din legea nr. 7/1996 întrucât, în examinarea noţiunii de "bun", instanţa de apel a interpretat trunchiat şi eronat efectele deciziei date de CEDO în cauza Maria Atanasiu si alţii c. României.

Arată recurenţii că ulterior pronunţării hotărârii date în cauza Maria Atanasiu si alţii c. României însăşi Curtea Europeană şi-a nuanţat şi revizuit propriul raţionament în cauze referitoare la imobilele preluate de Statul Român în perioada regimului comunist, raţionament care trebuie aplicat în concret, în raport de circumstanţele specifice ale fiecărei cauze şi de situaţia faptică şi juridică a fiecărui petent afectat de măsura deposedării operate de stat în perioada regimului comunist. Mai mult, prin Hotărârea Văleanu şi alţii c. României, din 2023, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat modul cum a definit noţiunea de bun în hotărârea din cauza Kopecky împotriva Slovaciei.

Din hotărârile pronunţate ulterior celei din cauza Maria Atanasiu c. României, reiese că CEDO nu generalizează aplicarea Legii nr. 10/2001 oricărui tip de cauză privitoare la imobile preluate de Stat, cum a procedat instanţa de apel, ci particularizează cazurile specifice care se raportează la legea specială, fără a exclude dreptul persoanei vătămate prin actele de deposedare comise de Stat, de a se adresa instanţelor judecătoreşti, în baza normelor din materia revendicării (art. 480-art. 481 din vechiul C. civ.).

Recurenţii pretind că se află într-o situaţie similară cu cea a petenţilor Gion din cauza Dickmann şi Gion c. României, iar instanţa de apel a interpretat eronat efectele acestei hotărâri, a făcut abstracţie de efectele înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate al autorilor reclamanţilor, după cum a înlătura greşit şi raţionamentul aplicat de CEDO în cauza Elif Kizil împotriva Turciei.

În susţinerea argumentului deţinerii unui "bun" în sensul Convenţiei, prin raportare la înscrierea în evidenţele de carte funciară, recurenţii se prevalează de aspectele dezlegate în cauzele Fener Rum Erkek Lisesi Vakfi c. Turciei, Turgut şi alţii c. Turciei, N. A şi alţii c. Turciei, Bolukbaş şi alţii c. Turciei, Rimer şi alţii c. Turciei.

Chiar şi în cazul ipotetic în care s-ar fi apreciat că recurenţii-reclamanţi nu ar fi avut un "bun actual", instanţa de apel trebuia să constate că aceştia au cel puţin "speranţa legitimă" de a formula o revendicare admisibilă, bazându-se pe înscrierea în CF ale cărei efecte de opozabilitate sunt consacrate legal de art. 56 din Legea nr. 7/1996, prin raportare la cazurile de excepţie vizate prin decizia ICCJ RIL nr. 33/2008.

În raport de cele statuate prin Decizia nr. 33/2008, recurenţii pretind că reglementarea internaţională este mai favorabilă decât dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Totodată, recurenţii învederează că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 111 din C. proc. civ. cu raportare la art. 6, par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului -fiind încălcat dreptul de acces la o instanţă- în privinţa soluţiei de respingere ca inadmisibilă a acţiunii recurenţilor-reclamanţi privind constatarea inexistenţei titlului Statului asupra imobilului în litigiu şi constatarea preluării abuzive a imobilului din dosarul conexat nr. x/2019 în contextul în care nu există un alt remediu pentru a se constata încălcarea dreptului subiectiv reclamat.

Arată recurenţii faptul potrivit căruia constatarea nevalidităţii titlului Statului ar avea ca efect, într-un subsidiar restituirii în natură solicitate pe cale de revendicare, recunoaşterea existenţei dreptului de proprietate al recurenţilor-reclamanţi asupra terenului în litigiu, situaţie care le-ar conferi dreptul de a obţine despăgubiri, în baza art. 431 din Legea nr. 165/2013, introdus prin Legea nr. 284/2023.

Pretind recureţii că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a art. 105, alin. (2), art. 281 şi art. 2812 a2 C. proc. civ. întrucât prin menţionarea a 2 căi de atac distincte şi a 2 termene procesuale diferite în privinţa apelului- ce nu constituie o simplă eroare materială-, li s-a produs recurenţilor-reclamanţi o vătămare, sub aspectul reţinerii aplicării a două legi procesuale diferite celor 2 cauze conexate, constatare care s-ar răsfrânge nu numai asupra căilor de atac aplicabile litigiului, care ar putea avea ca efect privarea de o cale de atac, dar şi asupra încadrării criticilor formulate în motivele de recurs reglementate în fiecare din cele 2 coduri.

În concluzie, recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea soluţionării ei pe fond, cu obligarea intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată efectuate de recurenţii-reclamanţi în prezentul litigiu (fond, apel, recurs).

5. Apărările formulate în cauză

La 19 aprilie 2024, intimatul Ministerul Afacerilor Externe a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Invocând prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., intimatul arată că recurenţii nu demonstrează incidenţa unei vătămări prin indicarea, în cuprinsul hotărârii recurate, a termenului de 30 zile- mai favorabil decât cel de 15 zile- privind declararea recursului, în contextul în care calea de atac a fost declarată în termenul prevăzut de legea procesuală civilă veche.

Relativ la motivele de recurs ce tind să demonstreze greşita soluţionare a excepţiilor de inadmisibilitate, intimatul susţine că recurenţii reiterează argumentele deja expuse în cursul judecăţii litigiului în fond şi în apel.

Intimatul învederează că la momentul împlinirii termenului formulării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, devine inadmisibilă orice tentativă de a tăgădui dreptul de proprietate al statului prin alte instrumente decât cele prin care legiuitorul a înţeles să le pună la dispoziţie, în vederea constituirii unui remediu adus nedreptăţilor istorice dar şi pentru salvgardarea stabilităţii circuitului civil.

Pretinde intimatul că împrejurarea că bunul revendicat nu a fost înstrăinat prin vânzare sau nu a făcut obiectul unei concesiuni către particulari nu aduce nicio diferenţă în statutul juridic al proprietăţii deoarece, în România, aceasta este protejată în mod egal, indiferent de titular.

Intimatul învederează că recurenţii nu au parcurs procedurile administrative şi, eventual, judiciare puse la dispoziţie de Legea nr. 10/2001, fiind decăzuţi din aceste drepturi, însă au recurs la o cale inaptă pentru a-şi valorifica interesele, în contextul în care statul şi administratorul bunului nu au o culpă în continuarea stării de pasivitate a reclamanţilor.

Intimatul susţine că situaţia de fapt dedusă judecăţii este distinctă faţă de cele din cauza Dickmann şi Gion împotriva României, cauza J. şi alţii c. României, cauza Miu c. României.

Totodată, intimatul arată că motivarea hotărârii este subtanţială şi prezintă raţionamentul logic care a condus la concluzia admiterii excepţiilor de inadmisibilitate.

În concluzie, intimatul Ministerul Afacerilor Externe solicită respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate de partea reclamantă E., G., F. şi de H. şi I., în calitate de succesibili ai defunctei B., prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

- subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct. 7 C. proc. civ. de la 1865 partea reclamantă pretinde că hotărârea atacată nu este motivată cu respectarea cerinţelor prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 din cod coroborate cu cele ale art. 6 (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia motivării hotărârii judecătoreşti.

Se susţine că instanţa de apel a aplicat prevederi legale străine de natura cauzei în soluţionarea motivului de apel bazat pe nemotivarea sentinţei pronunţate de prima instanţă, că hotărârea nu este motivată în privinţa chestiunilor de fapt şi de drept esenţiale din perspectiva examinării acţiunii în revendicare, consecinţa refuzului analizării, după caz, aplicării greşite a normele de drept comun (din C. civ., Decretul-lege nr. 115/1938, Legea nr. 7/1996 şi Legea nr. 213/1999), a normelor constituţionale (art. 6. art. 20, art. 53, art,57), a prevederilor din convenţiile internaţionale (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu protocoalele adiţionale) şi a jurisprudenţei naţionale şi Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv, că motivarea este insuficientă şi contradictorie în privinţa unora dintre chestiunile deduse judecăţii.

Criticile formulate sunt nefondate, în considerarea celor ce succed.

Motivarea unei hotărâri impune judecătorului, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, cât şi art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, arătarea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei/pe care se întemeiază soluţia, precum şi pe acelea pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor, iar nemotivarea este un viciu de formă al hotărârii ce semnifică că instanţele fondului, deşi au luat în examinare şi au soluţionat o cerere/un capăt de cerere nu arată motivele pe care se sprijină soluţia.

Prin urmare, viciul nemotivării nu poate fi susţinut când hotărârea expune în cuprinsul său temeiurile de fapt şi de drept pe care instanţa îşi sprijină soluţia, argumentat prin aceea că sunt neîndestulătoare, în considerarea faptului că nu răspund la toate argumentele invocate de părţi ori că nu sunt redate sau sunt redate doar succint argumentele ce au stat baza pronunţării dezlegării unor chestiuni de drept rezolvate prin hotărâri în interesul legii ale instanţei supreme ori prin hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului aplicabile cauzei.

Pe de altă parte, chemat să judece un caz determinat, judecătorul nu este obligat să se pronunţe prin considerentele hotărârii asupra existenţei sau inexistenţei unor fapte sau argumente ce necesită constatări suplimentare dar care, în aprecierea sa, nu sunt utile judecăţii, întrucât, chiar reale de ar fi, nu au nicio influenţă asupra soluţiei, aşa că viciul nemotivării nu poate fi dedus nici din lipsa de răspuns în privinţa unora dintre concluziile susţinute de părţi.

În speţă, se constată că prin hotărârea recurată instanţa de apel a răspuns criticii bazate pe nemotivarea sentinţei, reţinând că este nefondată în considerarea expunerii în cuprinsul acesteia, chiar dacă într-o manieră succintă, a argumentelor ce au fundamentat soluţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare în raport de statuările obligatorii din decizia în interesul legii nr. 33/2008 a instanţei supreme şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa aplicării art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

În examinarea acestei critici, instanţa de apel a reţinut că obligaţia de motivare a hotărârii prevăzută în sarcina judecătorului prin art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. constituie un procedeu apt să înlăture orice arbitrariu, să convingă părţile de temeinicia şi legalitatea hotărârii şi să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc, dar că motivarea trebuie înţeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica soluţia pronunţată de instanţa de judecată, nu ca răspuns exhaustiv dat tuturor argumentelor aduse de parte/părţi invocate în considerarea uneia şi aceleiaşi cereri, cum susţine partea reclamantă.

Indicarea de către instanţa de apel a art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ., nu a art. 261 alin. (1) pct. 5 din vechiul C. proc. civ. aplicabil în speţă, în considerarea faptului că cele două texte de procedură conţin aceeaşi norma de drept ce reglementează conţinutul considerentelor hotărârii judecătoreşti, nu pune în discuţie nelegalitatea hotărârii, chestiune care se verifică în conceptul normei juridice, ci o greşeală evidentă în indicarea textului, faptul că litigiului îi sunt aplicabile prevederile vechiul cod de procedură fiind statuat, în afara oricărui dubiu, în debutul considerentelor hotărârii, cu ocazia examinării de către instanţa de apel a criticii îndreptate împotriva menţiunilor din sentinţă relative la calea de atac.

Hotărârea recurată cuprinde, totodată, şi considerentele pe baza cărora instanţa a respins şi celelalte motive de apel.

Cât priveşte soluţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare sunt expuse circumstanţele de fapt necesar a fi stabilite din perspectiva aplicării Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Hotărârii-pilot Hotărârea Maria Atanasiu şi alţii împotriva României din 12.10.2010 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (hotărâre-pilot).

Anume, s-a constatat că partea reclamantă a dedus judecăţii o acţiune în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480-481 din vechiul C. civ. ce are ca obiect un teren dobândit de către autorii săi prin cumpărare la data de 8.06.1945 şi de care au fost deposedaţi anterior datei de 22.12.1989, teren care, în prezent, este inventariat în domeniul public al statului şi se află în administrarea MAE, fiind liber de construcţii, şi o acţiune în constatare întemeiată pe prevederile art. 111 din vechiul C. proc. civ., având ca obiect constatarea inexistenţei titlului statului asupra terenului şi a caracterului abuziv al preluării de fapt a acestuia.

S-a constatat şi că cele două acţiuni au fost înregistrate pe rolul instanţei civile de drept comun ulterior datei de 14.02.2001, la care a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, lege de reparaţie ce conţine norme de drept speciale prin care s-a reglementat regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de statul comunist în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi condiţiile în care persoanele deposedate sau succesorii acestora pot cere restituirea în natură a unor astfel de imobile.

Pe baza acestor constatări autonome, instanţa de apel a reţinut că partea reclamantă avea a urma pentru obţinerea recunoaşterii dreptului la restituirea terenului în litigiu şi constatarea preluării abuzive a terenului de către statul comunist procedura prevăzută de legea specială, nr. 10/2001, în respectarea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală fiind rezolvat în favoarea legii speciale prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanţele judecătoreşti.

Prin urmare, a menţinut soluţia de respingere, ca inadmisibile, a cererilor dispusă de prima instanţă, argumentând că soluţia nu încalcă dreptul de acces la instanţă şi nu pune în discuţie vreo limitare a atributelor dreptului de proprietate, în considerarea dezlegării din Decizia în interesul legii nr. XX/19.03.2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, a prevederiloart. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 35 alin. (1)-(3) din Legea nr. 165/2013 prin care se recunoaşte posibilitatea de a se supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, precum şi a dezlegărilor statuate în jurisprudenţa instanţei europene.

Hotărârea recurată expune şi motivul pe baza căruia s-au înlăturat concluziile prin care se pretinde incidenţa situaţiei de excepţie prevăzute de decizia în interesul legii nr. 33/2008, anume inexistenţa unui "bun" în patrimoniul părţii reclamante aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, cu evidenţierea diferenţelor de abordare a acestei problematici prin Hotărârea Maria Atanasiu şi alţii c. României comparativ cu dezlegările date prin hotărârile anterioare în cauzele împotriva României.

Hotărârea recurată expune considerentele pe baza cărora s-a reţinut că partea reclamantă nu se află într-o situaţie similară petenţilor din cauzele Dickmann şi Gion contra României, J. şi alţii împotriva României, respectiv, din cauza Elif Kizil împotriva Turciei, susţinerile critice privind evaluarea greşită a dezlegărilor statuate de către instanţa europeană prin aceste hotărâri subsumându-se motivului de recurs bazat pe nelegalitate, ocazie cu care vor fi examinate.

Cât priveşte acţiunea în constatarea inexistenţei titlului statului şi a caracterului abuziv al preluării de fapt a terenului s-a constatat că soluţia de respingere, ca inadmisibilă, este impusă de prevederile art. 111 din vechiul C. proc. civ. care consacră caracterul subsidiar al unei astfel de cereri în raport de cererea în realizare reprezentată, în speţă, de cererea/notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001 prin care partea interesată poate obţine constatarea inexistenţei dreptului statului asupra unor astfel de imobile.

Prin urmare, în considerarea celor ce preced, se poate concluziona că hotărârea recurată este motivată şi că susţinerile părţii reclamante privind lipsa de motivare sunt nefondate.

Apreciind asupra motivului pe care s-a fundamentat soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a acţiunii în revendicare, anume că pretenţiile deduse judecăţii pot fi examinate doar pe temeiul normelor de drept speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, se deduce, în mod raţional, concluzia că hotărârea recurată nu putea cuprinde, deopotrivă, şi dovada examinării în acest proces a altor chestiuni litigioase prin evaluarea acestora pe temeiul altor norme de drept decât cele prevăzute de legea specială, întrucât acest fapt contravine principiului specialia generalibus derogant reţinut a fi incident.

Prin urmare, viciul nemotivării, astfel susţinut, prin lipsa de răspuns la toate chestiunile litigioase deduse judecăţii, argumentat prin aceea că, în aprecierea părţii, constatările ar fi fost relevante şi din perspectiva verificărilor privind admisibilitatea acţiunilor deduse judecăţii, nu poate fi primit.

De altminteri, aprecierea asupra utilităţii examinării unor aspecte de fapt ori argumente este dată de legiuitor în puterea necenzurabilă a instanţelor de fond care, în procesul pendinte, în considerarea circumstanţelor de fapt stabilite, se deduce că nu au considerat în acest sens, al utilităţii constatărilor prin care se urmărea antamarea unor chestiuni de fond ale litigiului.

Prin recurs, se susţine şi motivarea insuficientă a argumentelor în considerarea cărora au fost înlăturate concluziile privind inaplicabilitatea în cauza pendinte a statuărilor din Hotărârea Maria Atanasiu şi alţii c. României, argumentat prin aceea că hotărârea a fost aplicată de o manieră şablonardă, în condiţiile refuzului analizării tuturor circumstanţelor de fapt ale cauzei pendinte.

Critica nu poate fi primită, pe de o parte, pentru că nu se arată în concret care sunt lipsurile motivării şi, pe de altă parte, pentru că aşa cum s-a arătat în precedent, hotărârea expune constatările de fapt apreciate de instanţă a fi relevante din perspectiva aplicării dezlegărilor din decizia în interesul legii nr. 33/2008 şi din Hotărârea Maria Atanasiu şi alţii c. României.

Cât priveşte argumentele şi raţionamentele logico-judiciare pe care dezlegările din aceste hotărâri se fundamentează, expunerea succintă este suficientă din perspectiva cerinţei motivării, cât timp ele sunt expuse în cuprinsul acestor hotărâri, fiind accesibile părţilor.

Se susţine şi motivarea contradictorie din cuprinsul considerentelor prin care instanţa de apel a motivat că actele administrative prin care autorităţile comuniste au transmis succesiv folosinţa imobilului în litigiu (decizia nr. 2054/06.12.1960, HCM nr. 8/1960, H.G. nr. 5/1997) nu constituie un veritabil titlu al statului asupra terenului în litigiu, chestiune ce nu putea fi lămurită în cauza pendinte cât timp, urmare a admiterii excepţiei inadmisibilităţii, nu s-a intrat în cercetarea fondului cererii conexe, de constatare a inexistenţei titlului statului.

Critica nu poate fi primită, întrucât, considerentele criticate sunt subsumate soluţiei de respingere, ca inadmisibilă, a acţiunii în revendicare, nu soluţiei date asupra acţiunii în constatare, care a fost respinsă, ca inadmisibilă, pe temeiul art. 111 din vechiul C. proc. civ., în considerarea faptului că partea are deschisă calea acţiunii în realizare.

Prin aceste considerente, instanţa de apel a examinat actele administrative ce fac trimitere la deţinerea de către stat a terenului şi a constatat că în cuprinsul acestora nu este indicat niciun act normativ care să justifice trecerea imobilului în proprietatea statului, concluzionând că se încadrează în categoria imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fiind preluat fără titlu, sintagmă menită să sublinieze apartenenţa terenului, în afara oricărui dubiu, uneia dintre categoriile de imobile definite de legea de reparaţie.

Or, viciul bazat contrarietate presupune existenţa unor considerente diferite reţinute în privinţa soluţiei date asupra uneia şi aceleiaşi cereri, astfel încât nu se poate stabili care sunt temeiurile care fundamentează soluţia, ceea ce nu se verifică în privinţa considerentelor criticate.

În fine, cât priveşte susţinerea prin care partea reclamantă arată că în prezenta cauză nu pot fi opuse cu autoritate de lucru judecat considerentele sentinţei civile nr. 3142/24.11.2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2013 în considerarea inaplicabilităţii dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din noul C. proc. civ. se constată că este întemeiată, însă că acest considerent nu are caracter decisiv sau decizoriu, având valenţa unui considerent nenecesar (abundent), astfel că nu este de natură să atragă casarea hotărârii recurate.

Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, susţinerile părţii reclamante subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 7 din vechiul C. proc. civ. urmează a fi respinse ca fiind nefundamentate.

- subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865 partea reclamantă dezvoltă mai multe critici distincte prin care pretinde nelegalitatea soluţiei de respingere, ca inadmisibile, a acţiunilor deduse judecăţii, cărora le subsumează argumente parţial comune, astfel că analiza acestora va avea în vedere gruparea argumentelor, după cum urmează.

Prin mai multe argumente, partea reclamantă pretinde că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a art. 6 alin. (1) şi (2) şi art. 7 din Legea nr. 213/1998, cu raportare la art. 480-481 din vechiul C. civ., aşa cum au fost interpretate prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, susţinând că aplicarea corectă a acestor norme juridice justifica reţinerea existenţei unui "bun" în patrimoniul său aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Prin alte argumente, critică refuzul aplicării de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 17, art. 26, art. 32 şi art. 33 din Decretul-lege nr. 115/1938, art. 25 şi art. 56 din Legea nr. 7/1996 şi art. 57 din Constituţie, care ar fi impus aceeaşi concluzie, mai sus arătată.

Se susţine că refuzul de judecată ar fi consecinţa încălcării/aplicării greşite de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 28, art. 30-31, art. 581 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, art. 6 alin. (1) şi (2) şi art. 7 din Legea nr. 213/1998, respectiv, art. 6 (1) din Convenţiei Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 Protocolul 1 Adiţional la Convenţie.

În fine, prin alte argumente, partea reclamantă susţine că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a art. 44 alin. (1) din Constituţia României, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi a jurisprudenţei instanţei europene în materia dreptului la respectarea proprietăţii bunurilor, prin raportare la art. 25 şi art. 56 din Legea nr. 7/1996, în considerarea faptului că instanţele fondului au interpretat trunchiat/eronat statuările din Hotărârea Maria Atanasiu si alţii c. României în privinţa noţiunii de "bun", reţinând aplicabilitatea sa în cauza pendinte.

Se afirmă şi că instanţa de apel a încălcat puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2547/18.06.2015 a ÎCCJ prin ale cărei considerente s-a reţinut următoarele: "este justificat interesul recurenţilor în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate invocată, dată fiind calitatea acestora în raport cu certificatele de moştenitor prezentate şi de susţinerile acestora, potrivit cărora imobilul în litigiu a fost inclus în H.G. nr. 1705/2006, Anexa 2, situaţie care este înfăţişată şi prin adresa nr. x/2014 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti".

Criticile sunt nefondate.

Neexaminarea concluziilor prin care partea reclamantă a pretins verificarea pe temeiul normelor juridice mai sus arătate a chestiunilor ligioase ce antamau fondul pretenţiei de restituire în natură a terenului de către statul posesor a fost determinată de faptul constatării inadmisibilităţii demersului judiciar iniţiat greşit pe temeiul normelor dreptului comun, nu pe temeiul normelor de drept speciale prevăzute de legea de reparaţie nr. 10/2001 prin care s-au reglementat condiţiile în care imobilele preluate abuziv de statul comunist în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pot fi restituire în natură foştilor proprietari sau succesorilor acestora.

Rezultă că o astfel de examinare prin care se urmăreşte constatarea realităţii obiective a faptelor exhibate prin cererea dedusă judecăţii ce, în opinia părţii, justifică admisibilitatea acţiunii în revendicare şi obligarea în acest proces de drept comun a statului la restituirea terenului pe baza normelor juridice prescrise de C. civ. de la 1864, Decretul-lege nr. 115/1938, de Legea nr. 7/1996 şi de Legea nr. 213/1998, respectiv de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie contravine principiului specialia generalibus derogant aplicat, pe baza căruia s-a întemeiat soluţia de inadmisibilitate a acţiunilor.

În acest context factual, verificările au fost limitate la aspectele formale ale cauzei privind momentul şi modul de dobândire de către autorii părţii reclamante a terenului (act de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.06.1945 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat), calitatea de moştenitori a reclamanţilor (în evaluarea certificatelor de moştenitor), momentul şi modalitatea de deposedare a autorilor (în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, fără titlu, dată fiind lipsa de informaţii care să releve preluarea în baza unui act normativ), respectiv, situaţia de fapt şi juridică actuală a terenului (liber de construcţii, inventariat în proprietatea publică a statului care şi-a înscris dreptul în cartea funciară, deţinut în administrare de către Ministerul Afacerilor Externe), necesar a fi stabilite din perspectiva stabilirii incidenţei dezlegării statuate prin decizia în interesul legii nr. 33/2008.

Cât priveşte acţiunea în constatarea inexistenţei titlului statului şi caracterului abuziv al preluării în fapt, aşa cum s-a arătat în precedent, soluţia de respingere, ca inadmisibilă, s-a impus pe temeiul art. 111 C. proc. civ., în considerarea caracterului subsidiar al acestei acţiuni al cărei exerciţiu este subordonat cerinţei relative la inexistenţa acţiunii în realizare, neîndeplinită în cauza pendinte, constatare care, la rându-i, împiedica alte veriifcări privind fondul pretenţiilor deduse judecăţii prin intermediul său.

În concluzie, susţinerile critice prin care partea reclamantă invocă refuzul nejustificat de examinare a chestiunilor vizând fondul pretenţiilor deduse judecăţii, ignorând că o astfel de examinare nu era permisă în considerarea motivelor ce au justificat soluţia inadmisibilităţii, se dovedesc a fi nefondate.

Cât priveşte susţinerea potrivit căreia instanţa de apel ar fi stabilit, greşit, că imobilul a fost preluat de stat cu titlu, adică în baza HCM nr. 8/1960, în considerarea faptului că în cuprinsul hotărârii nu se regăseşte, astfel formulată, vreo dezlegare, ci aceea care relevă preluarea fără titlu, va fi respinsă, ca neîntemeiată.

Partea reclamantă îşi justifică susţinerile privind necesitatea examinării dreptului de proprietate al autorilor săi pe temeiul normelor de drept comun, pe de altă parte, prin aceea că examinarea ar releva existenţa în patrimoniul său a unui "bun", ceea ce ar atrage incidenţa dezlegării de excepţie statuate prin cel de-al doilea paragraf al deciziei în interesul legii nr. 33/2008 care, în opinia părţii, permite formularea acţiunii în revendicare pe temeiul art. 480-481 C. civ. şi ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, irelevant dacă titularul acţiunii a urmat sau nu calea legii speciale.

Prin dezlegarea invocată, instanţa supremă a statuat următoarele: În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Partea reclamantă dezvoltă un raţionament potrivit căruia în cauza pendinte sunt îndeplinite cerinţele de natură a atrage incidenţa acestei dezlegări susţinând că este titulara unui "drept de proprietate care necesită protecţie faţă de statul uzurpator" care posedă terenul, în considerarea înscrierii dreptului de proprietate al autorilor în cartea funciară şi care este, astfel, protejat prin art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, respectiv, că restituirea în natură a terenului nu afectează dreptul altei persoane şi nici siguranţa circuitului civil, întrucât este liber de construcţii.

Dezlegarea din cel de-al doilea paragraf al deciziei în interesul legii nr. 33/2008 nu fundamentează concluzia privind admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe normele din dreptului comun având ca obiect imobile confiscate de statul comunist formulate de foştii proprietari sau de succesorii acestora după intrarea în vigoare a legii speciale, nr. 10/2001, în considerarea faptului că imobilele sunt deţinute de stat.

Mai întâi, că această dezlegare nu se constituie într-o excepţie de la dezlegarea statuată prin primul paragraf al deciziei de unificare, ci dă o rezolvare unei probleme de drept diferite.

Apoi, pentru că domeniul de aplicare a acestei dezlegări este lămurit în considerentele deciziei de unificare, potrivit cărora adoptarea sa s-a impus deoarece, din cauza inconsecvenţei şi deficienţelor legislative, precum şi a eventualelor litigii soluţionate anterior intrării în vigoare a legii speciale, nr. 10/2001, nu este exclus într-o acţiune în revendicarea unui imobil ce cade în sfera de aplicare a legii speciale ca părţile să se poată prevala de existenţa unui "bun", aflat sub protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ratificat de România prin Legea nr. 30/18.05.1994.

Prin urmare, prin cel de-al doilea paragraf al deciziei de unificare este dezlegată problema acţiunilor în revendicare întemeiate pe normele dreptului comun formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 în care titularii se prevalează de un drept actual de proprietate asupra imobilelor confiscate de statul comunist, care le-a fost recunoscut prin hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii pronunţate mai înainte de intrarea în vigoare legii speciale, nu de vechiul drept de proprietate, drept care nu beneficiază de protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional.

Vizând probleme de drept diferite, rezultă că cele două dezlegări din decizia în interesul legii nr. 33/2008 nu pot fi puse în legătură, pe cale de interpretare, prin combinarea elementelor factuale ce au stat la baza raţionamentelor logico-judiciare pe care acestea se sprijină.

Prin urmare, în mod corect instanţele de fond, în evaluarea circumstanţelor particulare ale cauzei care nu relevă faptul deţinerii de către partea reclamantă a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii pronunţate anterior intrării în vigoare Legii nr. 10/2001 prin care să i se fi recunoscut, adică reconfirmat cu efecte retroactive, dreptul de proprietate asupra terenului confiscat de stat, au statuat că litigiului pendinte îi este incidentă dezlegarea din primul paragraf al deciziei de unificare.

Partea reclamantă pretinde şi că instanţele fondului au aplicat greşit statuările din Hotărârea-pilot Maria Atanasiu ş.a. contra României prin interpretarea trunchiată şi greşită a noţiunii de "bun", susţinând că şi dreptul vechi de proprietate se bucură de aceeaşi protecţie în jurisprudenţa instanţei europene atunci când este înscris în cartea funciară şi când bunul se află în posesia statului "uzurpator" şi restituirea sa nu afectează siguranţa circuitului civil, făcând trimitere în acest sens la mai multe hotărâri ale instanţei europene.

În privinţa noţiunii de "bun", considerentele hotărârii recurate sunt explicative, instanţa de apel reţinând că are a se raporta la sensul autonom dat noţiunii în paragraful 140 al hotărârii pilot contra României, potrivit căruia existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Constatările instanţei de apel sub acest aspect sunt corecte, litigiului pendinte fiindu-i pe deplin aplicabile dezlegările statuate prin Hotărârea-pilot Maria Atanasiu ş.a. contra României prin care instanţa europeană a examinat actele normative adoptate de statul român şi jurisprudenţa instanţelor naţionale în această materie, a retrocedărilor imobilelor confiscate de statul comunist.

Prin urmare, susţinerile părţii reclamante privind inaplicabilitatea în cauza pendinte a dezlegărilor şi principiilor din hotărârea-pilot sunt nefundamentate, sens în care vor fi respinse.

Prin hotărârea menţionată, instanţa europeană a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia, reţinând că doar atunci când statele adoptă o legislaţie care prevede restituirea unor astfel de bunuri, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (paragr. 134, 135).

Or, statul român a prevăzut condiţiile de restituire a imobilelor preluate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 prin legi speciale, printre care şi Legea nr. 10/2001, astfel că, în aplicarea principiilor reţinute de instanţa europeană, partea reclamantă nu se poate prevala, indiferente fiind argumentele, de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 în privinţa dreptului vechi de proprietate deţinut de autorii săi, astfel cum eronat pretinde.

Prin aceeaşi hotărâre s-a arătat şi că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii preluării abuzive este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie, nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (parag. 141, 142), ceea ce în cauză partea reclamantă nu a probat.

Împrejurarea invocată în justificarea neparcurgerii procedurii prevăzute de legea specială, anume că sunt persoane stabilite în altă ţară, fapt ce i-a împiedicat să depună notificare de restituire a terenului în termenul prevăzut de legea de reparaţie, nr. 10/2001, chiar reală de ar fi, nu fundamentează concluzia admisibilităţii acţiunii în revendicare deduse judecăţii, întrucât, într-o astfel de situaţie, remediile trebuie identificate tot în legea de reparaţie sau în legile speciale aflate în legătură cu aceasta.

De altminteri, stabilirea unor termene procedurale prin norme de drept comun ori speciale prin care se limitează în timp exercitarea dreptului la acţiune în restabilirea unor drepturi încălcate este motivată tocmai de nevoia de înlăturare a incertitudinilor, perspectiva permanentei ameninţări cu eventuale litigii privitoare la pretenţii născute cu foarte mult timp înainte, cum sunt şi cele din cauza pendinte, fiind de natură să creeze şi să menţină nesiguranţa, incertitudinea şi instabilitatea circuitului civil.

Partea reclamantă dezvoltă şi un alt raţionament potrivit căruia, în considerarea dezlegării din paragraful doi al deciziei în interesul legii nr. 33/2008, este îndreptăţită la recunoaşterea unei "speranţe legitime" de a obţine pe calea acţiunii în revendicare întemeiate pe normele dreptului comun retrocedarea imobilului confiscat de statul comunist.

Decizia în interesul legii nr. 33/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este, însă, o decizie care să tranşeze raporturi concrete jurisdicţionale, în sensul că nu priveşte părţi ori cauze concrete deduse judecăţii, ci o decizie de unificare a jurisprudenţei, pronunţată în cadrul unui mecanism ce are ca scop asigurarea unei practici judecătoreşti unitare la nivelul tuturor instanţelor de judecată, aşa că nu poate genera vreun drept de proprietate sau vreo speranţă legitimă cât priveşte restituirea de bunuri, cum nefundamentat juridic se susţine prin recurs.

Pe de o parte, simpla posibilitate de a obţine, prin efectul unei legi, proprietatea unui bun, aşa cum s-a stabilit de instanţa europeană prin Hotărârea Kopecky împotriva Slovaciei din 28 septembrie 2004, indicată şi de partea reclamantă pentru verificarea noţiunii de "bun", nu constituie o speranţă legitimă în lipsa îndeplinirii tuturor condiţiilor legale.

Or, condiţiile legale necesar a fi îndeplinite pentru redobândirea vechiului drept de proprietate al autorilor aşa cum s-a arătat în precedent, sunt prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel că, în absenţa constatării îndeplinirii acestora, partea reclamantă are doar simplă speranţă de restituire care nu se află sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Prin urmare, nici acest raţionament nu sprijină susţinerile părţii privind admisibilitatea acţiunii în revendicare pe care a dedus-o judecăţii.

În considerarea celor ce preced, care fac inutilă examinarea altor argumente sau raţionamente exhibate de partea reclamantă, se va constata că în mod corect instanţele fondului au statuat cu privire la incidenţa în cauză a dezlegării din primul paragraf al deciziei de unificare, cu consecinţa respingerii, ca inadmisibilă, a acţiunii în revendicare deduse judecăţii pe temeiul art. 480-481 din C. civ. de la 1864.

Cât priveşte acţiunea în constatare, aşa cum s-a arătat în precedent, soluţia de respingere, ca inadmisibilă, s-a impus instanţelor fondului pe temei procedural, în considerarea caracterului subsidiar al acestei acţiuni faţă de acţiunea în realizare.

Rezultă, astfel, că în privinţa niciuneia dintre cele două acţiuni civile deduse judecăţii instanţele fondului nu au statuat cu privire la lipsa de interes în promovarea lor de către partea reclamantă, chestiune, de altminteri, subsecventă verificării chestiunii admisibilităţii.

Prin urmare, se vădeşte a fi lipsită de fundament solicitarea părţii de a se constata că instanţa de apel, prin soluţia pronunţată, a încălcat puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2547/18.06.2015 a ÎCCJ, decizie prin ale cărei considerente s-a statuat că "este justificat interesul recurenţilor în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate invocată", solicitare, de altminteri, neargumentată pe prevederile C. proc. civ. de la 1865 care guvernează judecata în litigiul pendinte.

Tot ca lipsite de fundament sunt şi susţinerile prin care partea reclamantă pretinde încălcarea jurisprudenţei relevante a instanţei europene în materia dreptului la respectarea proprietăţii.

Se reiterează faptul că instanţa de apel, în examinarea noţiunii de "bun", ar fi interpretat greşit statuările din hotărârea-pilot contra României şi afirmă că nu a observat că ulterior pronunţării hotărârii-pilot instanţa europeană şi-a nuanţat şi revizuit propriul raţionament, impunând adoptarea de soluţii care să ţină seama de circumstanţele specifice ale fiecărei cauze, fără a generaliza aplicarea Legii nr. 10/2001 oricărui tip de cauze, cu trimitere la Hotărârea Văleanu şi alţii c. României.

Cât priveşte noţiunea de "bun", astfel cum a fost definită de instanţa europeană în hotărârea-pilot, aşa cum s-a arătat în precedent, nu a făcut obiect al interpretării, ci al aplicării instanţei de apel, care şi-a bazat, corect, constatările pe aplicarea la circumstanţele cauzei a dezlegărilor statuate prin această hotărâre.

Pe de altă parte, examinând cuprinsul Hotărârii Văleanu şi alţii c. României din 22 iunie 2023 se constată că nu se identifică o redefinire a noţiunii de "bunuri" ori vreo modificare a principiilor aplicabile în cauzele din materia restituirii imobilelor, instanţa europeană reţinând, explicit (parag. 211) că îşi bazează şi în această cauză constatările pe aplicarea la circumstanţele cauzei a principiilor generale astfel cum sunt prezentate în Cauza Kopecký împotriva Slovaciei [...], precum şi în Maria Atanasiu şi alţii (...), prin care au fost definite şi noţiunile de "speranţă legitimă", respectiv, de "bunuri", aşa că susţinerile părţii vor fi respinse ca fiind nefundamentate.

Partea reclamantă reiterează şi susţinerile potrivit cărora se afla în aceeaşi situaţie cu petenţii din cauza Dickmann şi Gion c. României din 24 octombrie 2017 ignorând, nepermis procedural, că instanţa de apel a examinat această susţinere şi a motivat că este nefondată în considerarea faptului că petenţii din cauza menţionată aveau obţinute, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, hotărâri judecătoreşti definitive de constatare a nelegalităţii confiscării bunurilor de către stat şi de recunoaştere a unui drept nou de proprietate legitim cu efect retroactiv asupra acestora, deţinând, astfel, un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Hotărârea CEDO din 24 octombrie 2017 evidenţiază, de altminteri, că K. a făcut demersuri pentru restituirea imobilului naţionalizat începând cu anul 1997 şi că a obţinut hotărârea din 6 iunie 1997 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, respectiv că soţii Gion au cerut retrocedarea imobilului confiscat încă din 1991, obţinând hotărârea din 22 mai 2000 a Tribunalului Argeş, aşa că susţinerile părţii privind omisiunea de analiză şi de motivate a acestor concluzii de către instanţa de apel sunt nefundamentate.

Cât priveşte efectele înscrierii dreptului de proprietate în evidenţele de carte funciară partea susţine că instanţa de apel avea a aplica raţionamentele din cauzele Elif Kizil împotriva Turciei Fener Rum Erkek Lisesi Vakfi c. Turciei, Turgut şi alţii c. Turciei, N. A şi alţii c. Turciei, Bölükbaş şi alţii c. Turciei, Rimer şi alţii c. Turciei,.

Invocând jurisprudenţa instanţei europene în cauzele contra Turciei, partea reclamantă omite că situaţia petenţilor din respectivele cauze nu este similară şi că prin aceste hotărâri instanţa europeană nu a aplicat principiile statuate în privinţa cauzelor ce pun în discuţie măsuri de reparaţie adoptate de state într-un context de reformă politică şi economică, aşa că examinarea acestora nu este utilă judecăţii pendinte, motiv pentru care vor fi înlăturate din analiză.

De altminteri, instanţa de apel a examinat hotărârea din cauza Elif Kizil c. Turciei reţinând că dezlegările din această hotărâre nu au legătură cu situaţia părţii reclamante, instanţa europeană statuând că dreptul de proprietate al petentei constituie bun având în vedere toleranţa din partea autorităţilor statului care i-au permis să folosească bunul şi plătească impozite 28 de ani după momentul transferului dreptului de proprietate către trezoreria publică.

Se susţine, totodată, că nelegalitatea hotărârii instanţei de apel s-ar releva prin aplicarea raţionamentului exhibat de Hotărârea-pilot Broniowski c. Poloniei par. 165,173.

Prin această hotărâre s-a reţinut încălcarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie în considerarea identificării unei probleme structurale legate de disfuncţionalitatea legislaţiei şi a practicilor interne cauzată de lipsa unui mecanism eficient de punere în aplicare a "dreptului de a fi creditat" pentru reclamanţii interesaţi de bunurile abandonate dincolo de râul Bug, iar prin paragrafele indicate instanţa europeană arată că îşi bazează constatările pe considerentele hotărârii Curţii Constituţionale poloneze potrivit cărora legislaţia naţională aplicabilă şi practicile aplicate de autorităţi în privinţa petenţilor (detaliate) constituie o încălcare flagrantă a principiilor constituţionale.

Rezultă că aceste statuări nu pot fi puse în legătură cu decizia în interesul legii nr. 33/2008, prin care instanţa supremă a statuat, motivat de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparaţie, cu privire la aplicarea în raportul dintre legea specială şi generală a principiului specialia generalibus derogant, în privinţa acţiunilor în revendicare ce au ca obiect imobile ce cad în sfera de aplicare a legii speciale .

De altminteri, aşa cum s-a arătat în precedent, relevante cauzei pendinte sunt statuările din Hotărârea - pilot Maria Atanasiu ş.a contra României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat legislaţia naţională adoptată în această materie şi practicile instanţelor judecătoreşti, inclusiv din perspectiva aspectelor critice învederate de partea reclamantă privind încălcarea dreptului la respectarea bunurilor şi a dreptului de acces la o instanţă.

Or, potrivit staturilor instanţei europene de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

În concluzie, cum partea reclamantă nu subsumează susţinerilor privind încălcarea dreptului la respectarea proprietăţii greşeli ce ar fi fost săvârşite de instanţa de apel prin raportare la jurisprudenţa relevantă a instanţei europene, cu luarea în considerare a particularităţilor cauzei pendinte, susţinerile formulate sub acest aspect vor fi respinse, ca nefondate.

- subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., partea reclamantă pretinde că soluţia de respingere, ca inadmisibile, a acţiunilor deduse judecăţii încalcă şi dreptul de acces la instanţe prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României, prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene Drepturilor Omului şi la decizia ÎCCJ nr. 33/2008, obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) din vechiul C. proc. civ.

Critica este, de asemenea, nefondată.

Ignorând considerentele prin care instanţa de apel a răspuns criticii şi susţinând omisiunea efectuării de verificări pentru a se stabili dacă soluţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun urmăreşte un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit, partea pretinde că atâta timp cât această soluţie are drept consecinţă neanalizarea pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii se impune constatarea că se constituie într-o limitare afectează însăşi existenţa dreptului de acces la justiţie.

Susţinerea părţii ignoră faptul că pretinsa afectare a dreptului de acces la instanţă prin respingerea acţiunii în revendicare pe temeiul dreptului comun, în considerarea faptului că persoanele interesate au a urma procedura Legii nr. 10/2001, a făcut obiectul controlului instanţei europene şi că aceasta s-a pronunţat sub acest aspect prin Hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii c. României, statuările fiind deplin aplicabile în cauza pendinte.

Reamintind dezlegările din jurisprudenţă cu privire la dreptul de acces la instanţe, recunoscut de art. 6 (1) din Convenţie, şi reţinând că îi revine obligaţia de a statua în ultimă instanţă cu privire la respectarea cerinţelor Convenţiei şi că trebuie să se convingă că limitările implementate nu restrâng accesul oferit individului într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie încălcat în însăşi substanţa lui, instanţa europeană a reţinut (paragr. 118) că respingerea acţiunii în revendicare motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparaţie nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, cu condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă (Faimblat, menţionată mai sus, § 33).

În analiza efectuată, instanţa europeană a avut în vedere, atât legislaţia specială adoptată de statul român în materie de retrocedare şi deciziile de unificare pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, printre care şi decizia în interesul legii nr. 33/2008 care este indicată în cuprinsul hotărârii, cât şi cerinţele de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat şi condiţia justului echilibru între exigenţele de interes general şi imperativele fundamentale ale respectării drepturilor fundamentale individuale.

Prin urmare, reanalizarea din perspectiva aceloraşi argumente a compatibilităţii soluţiei de respingere a acţiunii în revendicare de drept comun cu dreptul de acces la instanţă nu este permisă instanţelor naţionale în absenţa identificării unor elemente de fapt care să justifice inaplicabilitatea dezlegărilor din hotărârea pilot contra României ori constatării unui reviriment în jurisprudenţa instanţei europene prin hotărârile pronunţate în această materie.

Aşa fiind, în mod corect instanţa de apel, făcând trimitere la jurisprudenţa instanţei europene, pe care a expus-o succint, a statuat că respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii în revendicare întemeiate pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ. de la 1864 nu aduce atingere dreptului de acces la justiţie recunoscut de art. 6 (1) din Convenţie.

În considerarea celor ce preced rezultă că examinarea hotărârilor pronunţate de instanţa europeană în cauzele Ashingdane c. Regatului Unit al Marii Britanii, Broniowski c. Poloniei, par. 143, par. 149-151, Sporrong şi Ldnnroth c. Suediei, şi Fostul rege al Greciei alţii, §§ 89-90, Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii c. Belgiei, Faimblat c. României, Miu c. României) nu este utilă cauzei pendinte, dat fiind că dezlegarea chestiunii analizate prin Hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii c. României nu poate fi înlăturată prin raportare la dezlegări ce au fost statuate prin alte hotărârii ce nu relevă aceeaşi problematică.

Cât priveşte alegaţiile părţii reclamante privind necesitatea recunoaşterii admisibilităţii acţiunii în revendicare argumentate fie pe temeiul dezlegării din cel de-al doilea paragraf al dispozitivului deciziei în interesul legii nr. 33/2008, fie pe calitatea de persoane rezidente în altă ţară, fie pe faptul că s-ar afla într-o situaţie similară petenţilor din cauza Broniowski c. Poloniei se constată că nu pot fi puse în legătură cu încălcarea dreptului de acces la instanţă, aşa că vor fi respinse, ca atare.

Partea reclamantă pretinde că soluţia de respingere, ca inadmisibile, a cererilor deduse judecăţii încalcă jurisprudenţa previzibilă a instanţelor naţionale generată în aplicarea dezlegării din cel de-al doilea paragraf al deciziei în interesul legii nr. 33/2008, încălcare sancţionată în jurisprudenţa instanţei europene pe temeiul art. 6 (1) din Convenţie.

Contrar susţinerilor părţii, jurisprudenţa previzibilă a instanţelor naţionale este în sensul respingerii, ca inadmisibile, a acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Soluţia unitară s-a impus instanţelor naţionale în respectarea Deciziei în interesul legii nr. 33/2009 pronunţată de Secţiile Unite al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul mecanismului instituit de legiuitor în acest scop, al unificării jurisprudenţei la nivelul tuturor instanţelor judecătoreşti în privinţa admisibilităţii unor astfel de acţiuni.

Caracterul unitar şi previzibil al practicii judecătoreşti se verifică la nivelul instanţei supreme care este învestită cu judecata căii extraordinare de atac recursului împotriva hotărârilor pronunţate la nivelul tuturor curţilor de apel din ţară în litigii din această materie, al căror obiect evaluabil în bani atrage competenţa de primă instanţă a tribunalelor potrivit regulilor de procedură.

În acest sens sunt, exemplificativ, deciziile nr. 507/20.02.2018 nr. 49/2019, nr. 1821/2020, nr. 2417/2019, nr. 2537/2021, nr. 2314/2022 nr. 955/2023 şi nr. 2566/2023 prin care instanţa supremă a confirmat soluţiile de respingere a acţiunilor în revendicare în aplicarea dezlegărilor statuate prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunţate de curţile de apel din Bucureşti, Constanţa, Braşov, Cluj, Timişoara, Craiova.

Prin urmare, corect, instanţa de apel a statuat că nu există o jurisprudenţă constantă a instanţelor judecătoreşti pe baza căreia partea reclamantă să aibă aşteptarea unei soluţii favorabile cât priveşte admisibilitatea acţiunii în revendicare, după pronunţarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008.

Cât priveşte hotărârile de speţă indicate de partea reclamantă se constată, pe de o parte, că nu fac dovada jurisprudenţei actuale a instanţelor naţionale şi, pe de altă parte, că nu relevă o jurisprudenţa coerentă şi previzibilă în sensul pretins de partea reclamantă.

Analizarea acestora relevă pronunţarea unor soluţii izolate, în aplicarea greşită a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 la nivelul anilor 2009-2014 sentinţele nr. 7562/27.06.2014 a Judecătoriei Oradea, nr. 159/28.10.2013 a Tribunalului Braşov, cu privire la care nu rezultă dacă au fost menţinute în căile de atac, respectiv, respectiv, deciziile nr. 1057/12.11.2009 a Curţii de Apel Timişoara şi nr. 226/10.03.2010 a Curţii de Apel Timişoara.

Cât priveşte decizia nr. 44/2016 a Curţii de Apel Bucureşti rezultă că este pronunţată într-un litigiu având ca obiect o acţiune în revendicare îndreptată împotriva unor terţi dobânditori ai bunului de la stat şi că partea reclamantă apelase, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, la procedura unei alte legi speciale, nr. 112/1995, iar decizia civilă nr. 794/R din 6 octombrie 2010 că este pronunţată într-un litigiu ce a purtat asupra unor terenuri preluate de stat care nu cădeau în sfera de aplicare a Legii nr. 18/1991 a fondului funciar, adică în cauze având un obiect diferit de cel al cauzei pendinte.

Prin urmare, cum jurisprudenţa previzibilă a instanţelor naţionale pe temeiul celor două dezlegări statuate prin decizia în interesul legii nu confirmă reţinerea admisibilităţii acţiunilor în revendicare formulate de persoane care nu au urmat procedura Legii nr. 10/2001 şi care nu au recunoscut un "bun" în înţelesul dat acestei noţiuni în hotărârea pilot, susţinerile părţii reclamante vor fi respinse, ca nefundamentate.

Consecutiv statuărilor din precedent se va reţine că nu se justifică examinarea hotărârilor instanţei europene pronunţate în cauzele Kerojărvi împotriva Finlandei, pct. 42; Goron împotriva Greciei (nr. 2) (MC), pct. 32, Stankiewicz împotriva Poloniei, pct. 70, Aianasovski împotriva "Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei", pct. 38, Petko Petkov împotriva Bulgariei, pct. 32-34, Nejdet Şahin şi Perihan Sahin (MC), pct. 51; Parohia Greco-Catolică Lupeni şi alţii împotriva României (MC), pct. 116, Nejdet Şahin şi Perihan Şahin (MC), pct. 55.

Luând în considerare şi faptul că deciziile pronunţate de instanţa supremă în cadrul mecanismelor de unificare sunt obligatorii pentru instanţele judecătoreşti, aplicându-se în toate cauzele ce relevă aceeaşi chestiune litigioasă şi astfel, tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie, vor fi înlăturate, ca nefundamentate, şi susţinerile prin care partea reclamantă pretinde că soluţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare încalcă art. 16 din Constituţie sub aspectul egalităţii în faţa legii raportat la art. 44 alin. (2) din Constituţie, a art. 6 alin. 1 din Convenţie raportat la Protocolul 12 adiţional la Convenţie care interzice discriminarea.

- partea reclamantă susţine că hotărârea recurată a fost dată şi cu aplicarea greşită a art. 111 din C. proc. civ., prin raportare la art. 6 (1) din Convenţie, critică ce se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Se susţine că soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a acţiunii în constatarea inexistenţei titlului statului asupra terenului în litigiu, respectiv, constatarea preluării abuzive a terenului din dosarul conexat nr. x/2019 încalcă dreptul de acces la justiţie în contextul în care nu există un alt remediu procesual pentru a obţine constatarea acestor aspecte.

Se arată că solicitarea de constatare a nevalabilităţii titlului statului are şi alt scop, într-un subsidiar celui urmărit iniţial de restituire în natură a terenului pe calea acţiunii în revendicare, anume recunoaşterea existenţei dreptului de proprietate al părţii reclamante asupra sa, fapt ce i-ar conferi dreptul de a obţine despăgubiri, în baza art. 431 din Legea nr. 165/2013, introdus prin Legea nr. 284/2023, în cazul nerestituirii în natură.

Astfel formulată, critica nu poate fi primită.

Soluţia de respingerea, ca inadmisibilă a acţiunii în constatare s-a impus instanţelor fondului pe temeiul art. 111 teza a II-a din vechiul C. proc. civ. ce prevede, explicit, că o astfel de cerere nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Or, inexistenţa titlului statului asupra terenului în litigiu şi caracterul abuziv al preluării în fapt a acestuia se subsumează solicitărilor ce pot fi adresate entităţile deţinătoare, după caz, de instanţele judecătoreşti învestite pe temeiul normelor de drept speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 cu cereri de recunoaştere a dreptului la restituirea imobilelor confiscate de statul comunist.

Prin urmare, rezultă că soluţia se bazează pe o normă de procedură clară şi previzibilă a cărei înlăturare de la aplicare nu poate fi justificată prin aprecierea, greşită, a părţii cu privire la existenţa/inexistenţa altor remedii procesuale prin care să-şi poată valorifica pretenţiile.

Prin recurs, se învederează şi un alt scop al acţiunii în constatare, acela de a putea depune cerere pentru acordarea de măsuri compensatorii prin puncte la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, pe temeiul art. 431 alin. (1) din Legea nr. 284/2023, cu care a fost completată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Susţinerea părţii pune în discuţie schimbarea în recurs a cauzei acţiunii în constatare deduse judecăţii, ceea ce părţilor nu le este permis de normele de procedură, anume de prevederile art. 294 alin. (1) coroborat cu art. 316 C. proc. civ., astfel că aceasta nu poate fi primită.

În considerarea invocării şi a normei prevăzute de art. 6 (1) din Convenţie, se impune menţiunea că soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a acţiunii în constatare argumentată pe temei procesual, nu pune în discuţie încălcarea normei convenţionale în considerarea faptului exhibat şi de instanţa de apel, anume că dreptul de acces la instanţe nu este absolut şi se pretează la limitări admise implicit deoarece, prin însăşi natura sa, impune o reglementare de către stat, îndeosebi materie de proceduri.

- printr-o ultimă critică ce se subsumează 304 pct. 5 C. proc. civ., se susţine că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a art. 105 alin. (2), art. 281 şi art. 282^1 din C. proc. civ., în considerarea respingerii motivului de apel prin care a criticat maniera defectuoasă de consemnare în dispozitivul sentinţei a menţiunilor relative la calea de atac a apelului.

Se susţine că aceste menţiuni au produs o vătămare prin reţinerea aplicării a două legi procesuale diferite în privinţa celor două cauze conexate, constatarea greşită producând efecte nu doar asupra căilor de atac aplicabile litigiului, existând riscul privării părţii de o cale de atac, ci şi în privinţa posibilităţii încadrării criticilor ce pot fi subsumate motivelor de recurs reglementate diferit în cele două coduri de procedură civilă.

Astfel formulată, critica nu este admisibilă.

Menţiunea greşită privitoare la termenul de apel se regăseşte în cuprinsul sentinţei primei instanţe şi a fost criticată pe calea apelului, critica fiind respinsă în considerarea faptului că invocarea nulităţii actelor de procedură pe temeiul art. 105 alin. (2) din vechiul C. proc. civ. este condiţionată de vătămare care, în cauză, nu s-a probat, partea exercitând calea de atac a apelului în termenul prevăzut de norma procedură din acest cod aplicabilă litigiului.

Recursul, la rându-i, a fost declarat cu respectarea cerinţelor prescrise de vechiul C. proc. civ. aşa că susţinerile părţii potrivit cărora menţiunea greşită din dispozitivul sentinţei primei instanţe ar fi putut, ipotetic, să-i producă o vătămare cu ocazia exercitării recursului nu probează interesul formulării criticii şi nu justifică examinarea sa.

Nici împrejurarea că instanţa de apel a reţinut că partea avea deschise căi procesuale, altele decât apelul, pentru îndreptarea greşelii strecurate în dispozitivul sentinţei apelate nu fundamentează critica, cât timp neremedierea, astfel, a greşelii nu a fost de natură să prejudicieze partea reclamantă din perspectiva exercitării căii de atac a recursului.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, care fac de prisos examinarea altor argumente, în baza art. 312 C. proc. civ. de la 1865, va respinge, ca nefondat recursul dedus judecăţii de partea reclamantă E., G., F. şi de H. şi I., în calitate de succesibili ai defunctei B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii E., G., F. şi de H. şi I., în calitate de succesibili ai defunctei B. împotriva deciziei nr. 1964 A din 20 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 aprilie 2024.