Appeals rejected, €10,000 in moral damages upheld for 16-year criminal delay.

Şedinţa publică din data de 23 aprilie 2024

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, la data de 19 iulie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să se dispună constatarea nerespectării termenului rezonabil al soluţionării dosarului nr. x/2007 al Tribunalului Cluj, secţia penală, în care a avut calitatea de inculpat, avându-se în vedere că în cauză durata procedurilor s-a întins pe o perioadă foarte mare de timp, respectiv de 17 ani, şi repararea prejudiciului cauzat de soluţionarea într-un termen nerezonabil a dosarului, imputabilă autorităţilor judiciare, apreciat la suma de 41.000 euro, cu titlu de daune morale.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă

Prin sentinţa civilă nr. 199 din data de 12 aprilie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii, ambele invocate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, ca neîntemeiate.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, având ca obiect răspundere civilă delictuală, şi l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 5.000 euro, contravaloarea în RON la cursul B.N.R. la data plăţii, cu titlu de daune morale.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 251A din data de 10 octombrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis în parte apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 199 din data de 12 aprilie 2023 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, pe care a schimbat-o în sensul că l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului echivalentul în RON la data plăţii a sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

A respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

I.4. Calea de atac declarată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 251A din data de 10 octombrie 2023, pronunţate în dosarul nr. x/2022 de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

1.5. Motivele de recurs

1.5.1. Motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant A.

Susţinând nelegalitatea hotărârii atacate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Prin primul motiv de recurs, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a nesocotit criteriile ce stau la baza cuantificării prejudiciului moral pe care l-a suportat, încălcând din această perspectivă dispoziţiile art. 1385 şi 1386 C. civ. care reglementează principiul reparării integrale şi în natură a prejudiciului.

A precizat că prin formularea prezentului recurs nu solicită reaprecierea cuantumului despăgubirilor morale prin reevaluarea situaţiei de fapt, conform elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excedează limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac, ci invocă nesocotirea criteriilor care ar fi trebuit să stea la baza cuantificării prejudiciului moral pe care l-a suportat, criterii pe care le-a invocat prin cererea introductivă şi pe care, în opinia sa, le-a dovedit, inclusiv prin proba testimonială.

A susţinut că, în ceea ce priveşte consecinţele pe care prelungirea procesului penal pe o durată atât de îndelungată le-a avut asupra sa, instanţa de apel a făcut o selecţie a criteriilor ce trebuiau să fie avute în vedere într-o atare analiză, potrivit jurisprudenţei şi doctrinei în materie, şi nu a avut în vedere cele declarate de martorul B., care a arătat că a plecat din ţară după începerea procesului penal, continuând să îşi desfăşoare activitatea profesională acolo, precum şi faptul că a avut probleme financiare după plecarea din ţară, neputând să valorifice bunurile aflate în proprietatea sa în ţară, deoarece erau sechestrate, precum şi faptul că nu a ajuns la înmormântarea mamei sale.

În opinia recurentului-reclamant, cele arătate de martor reprezintă veritabile criterii care ar fi trebuit luate în considerare la aprecierea cuantumului despăgubirii, astfel că acesta a apreciat că în mod nelegal Curtea de Apel Cluj a concluzionat că "toate aceste aspecte nu au legătură directă cu durata procesului penal, ci cu existenţa acestuia".

A subliniat recurentul-reclamant că, atunci când unele efecte aparent fireşti ale existenţei unui dosar penal subzistă şi se prelungesc o perioadă vădit nerezonabilă de timp, ele devin şi efecte ale nesoluţionării în termen rezonabil a cauzei.

Totodată, a afirmat că instanţa de apel a omis să se pronunţe cu privire la mediatizarea intensă a cauzei, iar consecinţele procedurii penale în sine, astfel cum au fost relevate de martorul B., dar şi mediatizarea intensă a cauzei capătă o deosebită importanţă şi se impuneau ca veritabile criterii ce trebuiau fi avute în vedere la stabilirea daunelor morale, tocmai datorită faptului că aceste efecte s-au întins pe o durată excesiv de mare.

A precizat că a invocat dificultăţile de ordin familial şi financiar, dar şi campania mediatică, cu scopul exclusiv de a demonstra, pe baze raţionale, că a fost foarte afectat din cauza acestora, tocmai raportat la faptul că s-au desfăşurat pe o perioadă foarte lungă de timp, dată fiind durata nerezonabilă care s-a scurs de la demararea demersului penal şi până la pronunţarea unei soluţii definitive în cauză.

Prin urmare, a susţinut că, în situaţia de faţă, în care procedura a fost una vădit excesivă, cele pe care le-a invocat se impun a fi avute în vedere la stabilirea prejudiciului suferit.

A arătat că, dacă pot fi considerate a fi suportabile dificultăţile financiare şi ale separării de familie sau expunerea publică umilitoare pentru o durată de 3 ani, poate chiar 5 sau 7 ani, acestea nu mai pot fi considerate ca fiind suportabile dacă s-au întins pe parcursul a aproape 17 ani, care însemnă o perioadă foarte mare din viaţa unui om.

În opinia recurentului-reclamant, la pronunţarea deciziei recurate, instanţa de apel nu a ţinut cont de o serie de aspecte: plecarea din ţară, efortul uriaş depus pentru a se adapta la viaţa în străinătate, faptul că a avut probleme financiare, neputând să valorifice bunurile aflate în proprietatea sa în ţară deoarece erau sechestrate - care se circumscriu criteriului "consecinţe negative suferite pe plan fizic şi psihic" -, sentimentul pregnant al afectării demnităţii umane, ignorarea anvergurii personalităţii sale, care are o activitatea prodigioasă în domeniul spiritualităţii, fiind o personalitate cunoscută, în această direcţie, atât în România, cât şi în străinătate - se circumscriu criteriului "importanţa valorilor lezate" -, mediatizarea intensă a cauzei - care se circumscrie criteriului "intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării" -, faptul că a fost nevoit să îşi desfăşoare activitatea profesională în altă ţară, precum şi faptul că nu a ajuns la înmormântarea mamei sale - care se circumscriu criteriului "măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială".

Ca atare, a susţinut că instanţa de apel nu a aplicat criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu cele statuate în legislaţia şi jurisprudenţa din România, în considerarea principiului echităţii şi a principiilor jurisprudenţiale, astfel că decizia atacată nu respectă principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-reclamant a afirmat că instanţa de apel nu a avut în vedere la stabilirea duratei de soluţionare a procesului penal şi perioada de un an scursă de la efectuarea percheziţiei domiciliare la locuinţa sa, la data de 18 martie 2004, şi data la care a fost începută urmărirea penală în ceea ce îl priveşte, respectiv 4 martie 2005.

A subliniat că, potrivit vechiul C. proc. pen., norma legală sub imperiul căreia a început procedura judiciară declanşată împotriva sa, efectuarea percheziţiei domiciliare se putea plasa şi în afara procesului penal, însă, sub imperiul noului C. proc. pen., art. 158 alin. (1), percheziţia se situează în cadrul procesului penal.

Recurentul-reclamant a arătat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că aprecierea termenului rezonabil al duratei unei proceduri se realizează în funcţie de circumstanţele cauzei, care impun o evaluare globală (Boddaert împotriva Belgiei, pct. 36), iar perioada care trebuie luată în considerare începe din ziua în care persoana este pusă sub acuzare (Neumeister împotriva Austriei, pct. 18).

Raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a susţinut că noţiunea de acuzaţie în materie penală are un înţeles mult mai larg decât cea de învinuire în dreptul intern, prerogativele conferite de art. 6 din Convenţie fiind strâns legate de comunicarea, chiar şi implicită, a unei acuzaţii, moment de la care debutează întreaga protecţie conferită persoanei acuzate de facto de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

A menţionat că, în acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că procedura penală împotriva unei persoane începe odată cu prima sa interogare de către organele de urmărire penală, ori de la efectuarea unei percheziţii, indiferent de faptul formulării sau nu a unei acuzaţii împotriva acestei persoane (Kangasluoma contra Finlandei).

Recurentul-reclamant a arătat şi că, potrivit instanţei europene analiza momentului de la care se calculează începutul termenului duratei procedurii penale se face aplicând testul dacă "situaţia (suspectului) a fost afectată în mod substanţial" (McFariane contra Irlandei, Deweer contra Belgiei, Eckie contra Germaniei).

A subliniat că o percheziţie domiciliară la domiciliul său, în cadrul căreia s-au ridicat cantităţi mari de bunuri, urmată de analizarea acestor probe şi în cele din urmă de începerea urmăririi penale in personam împotriva sa, poate fi considerată ca fiind un eveniment care a afectat în mod substanţial, chiar determinant, situaţia sa la data percheziţiei.

De asemenea, a apreciat că efectuarea unei percheziţii imobiliare la locuinţa sa, în condiţiile în care era considerat a fi suspect de facto într-o cauză penală în care urmărirea penală fusese deja începută in rem, reprezintă o punere sub acuzare în sensul arătat de jurisprudenţa comunitară.

Faptul că etapa analizării probelor ridicate cu ocazia percheziţiei la domiciliul său a durat un an de zile, procedură în urma căreia împotriva sa a fost dispusă începerea urmăririi penale, nu poate duce la excluderea acestei perioade din calculul general al duratei de soluţionare a procesului penal, toate aceste etape având consecinţe directe în ceea ce îl priveşte din perspectiva vătămărilor invocate.

Pe cale de consecinţă, a solicitat să se constate că durata procesului penal se impune a fi calculată de la 18 martie 2004, data percheziţiilor domiciliare efectuate în cauză, procedura durând în ansamblul ei 16 ani, 10 luni şi 29 de zile.

A subliniat şi că acest aspect nu a fost de altfel contestat prin întâmpinare sau prin concluziile puse pe fondul cauzei, nici de către partea adversă şi nici de către Ministerul Public.

Printr-o altă critică, recurentul-reclamant a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului de dispoziţie al părţilor, principiu fundamental al procesului civil reglementat de art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., fiind incident, în opinia sa, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind incidentă ipoteza reţinută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, a arătat că, pentru acoperirea prejudiciului nepatrimonial suferit, a cuantificat daunele în cererea de chemare în judecată, pretinzând o sumă rezonabilă şi echivalentă prejudiciului suferit, însă instanţa de apel a reevaluat situaţia de fapt pe baza probatoriului administrat şi a considerat că încălcarea dreptului său la un proces echitabil, pe care a constat-o în cauză, reclamă şi justifică acordarea de despăgubiri într-un cuantum mai ridicat decât cel acordat de către prima instanţă.

A învederat că instanţa de apel a făcut o cuantificare proprie a daunelor morale prin raportarea exclusivă la despăgubirea derizorie acordată de tribunal şi a motivat această cuantificare proprie, fără a se pronunţa însă asupra cererii subsemnatului privind prejudiciul de 41.000 euro şi fără a arăta motivele pentru care suma pe care a solicitat-o nu este nici rezonabilă şi nici echivalentă cu prejudiciul suferit.

Ca atare, faţă de cele anterior arătate, recurentul-reclamant a susţinut că în felul acesta, pe de o parte instanţa de apel a încălcat dreptul de dispoziţie al părţilor, ca principiu fundamental al procesului civil, iar, pe de altă parte, a pronunţat o hotărâre nemotivată.

1.5.2. Motivele de recurs susţinute de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă sau, în subsidiar, reţinerea cauzei spre rejudecare.

Prin prima critică adusă deciziei recurate, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel în mod greşit a validat soluţia prin care tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, arătând că trebuiau avute în vedere dispoziţiile art. 224 alin. (1) C. civ., potrivit cărora:

"Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului".

Ca atare, a apreciat că, din prevederile legale evocate, rezultă că nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigii, atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă.

Acest fapt este confirmat, în opinia sa, şi de decizia nr. 2 din data de 4 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în motivarea căreia se arată că funcţia dreptului procesual constă, în principal, în a asigura sancţiunea dreptului civil material, ceea ce înseamnă că poziţia de reclamant în cadrul litigiului aparţine titularului dreptului subiectiv civil afirmat, în timp ce calitatea procesuală pasivă o are cel obligat în acelaşi raport juridic (subiect pasiv al dreptului); întrucât reclamantul declanşează procedura jurisdicţională, lui îi revine sarcina de a demonstra atât legitimarea sa procesuală, cât şi pe aceea a pârâtului, respectiv faptul că transpunerea pe plan procesual se face în legătură cu un raport juridic de drept material în care părţile litigiului au calitatea de titular al dreptului şi, în mod corespunzător, al obligaţiei corelative.

A mai arătat şi că, prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, anterior menţionată, se consacră cerinţa identităţii dintre reclamant şi titularul dreptului subiectiv afirmat, precum şi dintre pârât şi cel obligat prin acelaşi raport juridic.

Astfel, a subliniat că, atâta vreme cât statul nu este parte în raportul juridic dedus judecăţii şi nu se află într-o poziţie de interese faţă de recurentul-reclamant, el nu justifică o calitate procesuală.

În opinia recurentului-pârât, din motivarea deciziei la care s-a referit anterior, rezultă că nu este recunoscută calitatea procesuală unor persoane care ar putea avea doar o "vocaţie" la raportul juridic de drept material dedus judecăţii, ci doar celor care sunt părţi ale acestui raport juridic.

Prin urmare, a susţinut că statul nu răspunde pentru pagubele produse prin una dintre formele de exercitare a autorităţii sale chiar dacă din Constituţia României rezultă că acesta garantează, printre alte valori fundamentale, şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

A apreciat că, în condiţiile în care prin legea fundamentală se prevede că statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, înseamnă că fiecare putere din stat are răspunderea ei distinctă.

Totodată, a susţinut şi că hotărârea instanţei de apel este nemotivată şi cuprinde motive contradictorii, întrucât deşi, pe de o parte, se consideră că nu sunt aplicabile prevederile art. 224 alin. (1) C. civ., reţinându-se că statul are obligaţia de reglementare a procedurilor judiciare de aşa manieră încât să nu permită desfăşurarea proceselor penale pe o durată care nu poate fi apreciată ca fiind rezonabilă, iar, pe de alta parte, se arată că, pentru a evalua dacă o procedură a fost sau nu rezonabilă, din perspectiva duratei, criteriile enunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sunt: complexitatea cauzei, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi miza procedurii pentru partea interesată.

A subliniat că printre criteriile reţinute de către instanţa de apel, în raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu sunt incluse şi deficienţele structurale, care se impun a fi rezolvate prin modificări legislative, deficienţe care, de altfel, nu au fost indicate şi analizate.

În plus, a invocat şi că nu are calitate procesuală pasivă nici din perspectiva dispoziţiilor art. 1373 C. civ. şi a precizat că, atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, condiţiile de drept comun ale răspunderii comitenţilor sunt bine cristalizate, fiind reprezentate de existenţa: faptei ilicite a prepusului, a prejudiciul suferit, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită a prepusului şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei.

A mai arătat şi că raportul de prepuşenie nu ar putea fi considerat ca fiind format fără îndeplinirea celor trei elemente constitutive obligatorii, precizate de literatura juridică: acordul de voinţe realizat între comitent şi prepus; acceptarea de către prepus a poziţiei sale de subordonare faţă de comitent, căruia îi recunoaşte o autoritate ce se concretizează într-o putere de supraveghere, direcţie şi control în îndeplinirea funcţiei sau activităţii pe care urmează să o desfăşoare; îndeplinirea unor funcţii sau însărcinări de către prepus în interesul comitentului sau al altuia.

A afirmat recurentul-pârât că, din cuprinsul dispoziţiilor art. 1373 C. civ., rezultă faptul că între comitent şi prepus trebuie să existe raporturi de autoritate/subordonare, care să rezulte fie dintr-un contract, fie din lege, iar pentru ca aceste dispoziţii să îşi găsească aplicarea în cauză este necesar ca Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, să aibă calitatea de comitent al procurorilor/judecătorilor, însă între stat şi aceştia nu există un raport de prepuşenie.

Astfel, a subliniat că nu este ţinut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege.

Şi din aceasta perspectivă, în opinia recurentului-reclamant, hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, răspunderea civilă delictuală obiectivă a statului, iar, pe de altă parte, a procedat la analizarea criteriilor după care a stabilit durata nerezonabilă a cauzei penale - complexitatea cauzei, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi miza procedurii pentru partea interesată -, aspecte care nu ţin de răspunderea civilă obiectivă invocată.

A subliniat că recurentul-reclamant a solicitat obligarea sa la plata de daune morale pentru durata nejustificat de lungă a procesului penal, invocând ca temei legal art. 1357 C. civ., astfel că instanţa de judecată, având în vedere principiul disponibilităţii părţilor, trebuia să analizeze cauza din perspectiva temeiului de drept indicat.

Prin cea de a doua critică, recurentul-pârât a susţinut că tot în mod greşit a fost validată de către instanţa de apel soluţia tribunalului de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

În susţinerea acestui motiv de recurs, a arătat că singurele ipoteze în care se prevede expres răspunderea directă a statului sunt cele reglementate de dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cele ale art. 538-539 C. proc. pen.

A menţionat că în acest sens sunt şi dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 2059 din data de 14 octombrie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019.

Subliniind că recurentul-reclamant a solicitat obligarea sa la plata de daune morale pentru durata nejustificat de lungă a procesului penal, invocând ca temei legal art. 1357 C. civ. şi având în vedere că răspunderea patrimonială a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu poate fi angajată decât în condiţiile legii speciale şi nu potrivit prevederilor dreptului comun, precum şi principiile specialia generalibus derogant şi electa una via, a apreciat că instanţa de judecată în mod greşit a respins excepţia inadmisibităţii acţiunii.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, a invocat faptul că în mod greşit a fost respins apelul pe care l-a declarat şi a fost admis apelul formulat de către reclamant.

A arătat că, aşa cum a susţinut prin apelul pe care l-a declarat, tribunalul nu a dat o dezlegare corectă acestei cauze, reţinând în mod greşit că "o durată de aproape 16 ani reprezintă o durată excesivă, indiferent de cauzele care au condus la aceasta".

Recurentul-pârât a reiterat afirmaţia potrivit căreia instanţa europeană a precizat că aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare trebuie să fie făcută în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale, precum şi prin raportare la criteriile consacrate în materie de jurisprudenţa Curţii, şi anume: complexitatea cauzei în fapt şi în drept; comportamentul părţilor în proces; comportamentul autorităţilor statale competente.

Faţă de cele reţinute în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Bartenbach împotriva Austriei, Tudorache împotriva României, Boddaert împotriva Belgiei, C. pen. şi alţii împotriva Franţei, Reiner şi alţii împotriva României), a susţinut că analiza caracterului rezonabil al termenului, trebuie să se realizeze in concreto, prin raportare la circumstanţele speciale ale fiecărei cauze, folosind însă criteriile reţinute de către instanţa europeană, respectiv: natura cauzei, importanţa pe care aceasta o prezintă pentru reclamant, complexitatea cauzei, care este atestată de regulă de numărul celor acuzaţi şi al martorilor, de volumul dosarului, de dificultăţile ce ţin de administrarea probelor, de investigaţiile ce trebuie desfăşurate şi de o eventuală dimensiune internaţională a cauzei; comportamentul reclamantului, care trebuie să facă dovada faptului că a depus toate diligentele necesare în vederea derulării normale a procedurilor, precum şi comportamentul autorităţilor.

A subliniat că dreptul la un proces echitabil, cu componenta termenului rezonabil, este strâns legat de respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să se constate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni.

Totodată, a arătat că, dacă ne referim la un termen rezonabil de soluţionare a cauzelor, trebuie avută în vedere cerinţa desfăşurării operative a procesului, dar în condiţiile în care s-ar asigura şi cerinţa aflării adevărului şi apărarea părţilor din proces.

Prin urmare, a afirmat că atât caracterul echitabil al procesului, cât şi cerinţa soluţionării cauzelor penale într-un termen rezonabil îşi pun amprenta asupra principiilor fundamentale ale unui proces şi asupra fiecărei reglementări în parte, numai astfel asigurându-se realizarea celor două trăsături caracteristice înscrise în Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi în Constituţia revizuită a României.

Enunţând cele reţinute în cuprinsul sentinţei tribunalului cu privire la complexitatea cauzei penale în discuţie, a apreciat că durata procedurii în care a fost implicat recurentul-reclamant este justificată, nefiind nerezonabilă.

Totodată, a arătat că, aşa cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 646 din data de 23 februarie 2018, simplul calcul al duratei procesului penal nu este suficientă pentru reţinerea unei concluzii cu privire la respectarea sau nerespectarea termenului rezonabil, această apreciere putându-se contura doar prin intermediul întârzierilor imputabile autorităţilor judiciare, iar identificarea şi repararea prejudiciului cauzat exclusiv de întârzierile imputabile autorităţilor judiciare se pot realiza abia după stabilirea duratei nerezonabile a procedurii.

În sensul celor anterior susţinute, recurentul-pârât a făcut trimitere şi la sentinţa civilă nr. 2993 din data de 22 decembrie 2021 pronunţată de către Judecătoria Alba Iulia, în dosarul nr. x/2020, prin care cererea de chemare în judecată a fost respinsă, instanţa reţinând că durata procedurilor în care a fost implicată reclamanta nu apare ca fiind nerezonabilă raportat la complexitatea cauzei, a tipului de fapte cercetate, a numărului părţilor şi a mizei litigiului.

De asemenea, a arătat că, prin decizia nr. 208 din data de 25 octombrie 2000, Curtea Constituţională a reţinut că ipoteza soluţionării litigiului "într-un termen rezonabil" interesează nu numai sub aspectul pur "temporal" al procedurii, ci, în contextul dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, cu privire la un "proces echitabil", finalitatea acestei locuţiuni atrăgând şi conotaţia "într-o modalitate rezonabilă".

Recurentul-pârât a arătat că, fără a contesta faptul că a fost vorba despre o cauză complexă (prin prisma în special a numărului de persoane implicate în cauză, în diverse calităţi, precum şi a numărului mare de infracţiuni cercetate), instanţa de apel a apreciat că nu poate fi justificată o durată atât de mare a procesului penal, de aproape 16 ani, în ceea ce îl priveşte pe recurentul-reclamant, neputându-i-se imputa o conduită care să fi condus în mod nejustificat la încetinirea procedurilor, decât într-o foarte mică măsură (prin formularea câtorva cereri de amânare a judecăţii cauzei).

Ca atare, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel nu a motivat hotărârea pronunţată din perspectiva celor reţinute, limitându-se la a afirma doar că o perioadă de 16 ani nu poate fi justificată, aceasta strict din punct de vedere temporal, deşi nu a fost contestată complexitatea cauzei.

A mai menţionat şi că, prin decizia Curţii de Apel Cluj, secţia penală nr. 1125 din data de 4 octombrie 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2007, s-a reţinut că este vorba despre o cauză penală extrem de complexă, cu o amplă stare de fapt, ce a vizat un număr mare de părţi vătămate şi inculpaţi şi o activitate infracţională desfăşurată pe o perioadă lungă de timp.

În continuare, recurentul-pârât a susţinut şi că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii în condiţiile în care deşi, pe de o parte, s-a reţinut că statul are obligaţia de reglementare a procedurilor judiciare de aşa maniera încât să nu permită desfăşurarea proceselor penale pe o durată care nu poate fi apreciată ca fiind rezonabilă, nefiind reţinută culpa instanţelor de judecată, iar, pe de alta parte, s-a constatat că, pentru a se evalua dacă o procedură a fost sau nu rezonabilă, din perspectiva duratei, criteriile enunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sunt: complexitatea cauzei, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi miza procedurii pentru partea interesată - printre aceste criterii nefiind incluse şi deficienţele structurale care se impun a fi rezolvate prin modificări legislative, deficienţe care de altfel nu au fost indicate şi analizate.

De asemenea, a menţionat că, deşi instanţa de apel a reţinut că la soluţionarea cauzei, în ceea ce priveşte modalitatea în care s-a desfăşurat cercetarea penală în dosar, prezintă relevanţă adresa Tribunalului Cluj nr. 2786/2022, în fapt, hotărârea pronunţată nu are în vedere aceasta adresă prin care s-a concluzionat că nu se poate constata că perioada în care s-a soluţionat dosarul penal nr. x/2007 al Tribunalului Cluj a fost una de inactivitate din partea autorităţilor.

Totodată, a susţinut că nu trebuie ignorat nici faptul că s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei, iar recurentul-reclamant nu a uzat de dispoziţiile art. 18 C. proc. pen., respectiv nu a solicitat continuarea procesului penal.

A mai arătat şi că, în acord cu cele ce rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Gagliano Giorgi contra Italiei), în aceste împrejurări, chiar dacă s-ar reţine durata îndelungată a cauzei penale, soluţia de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei a compensat cel puţin sau a redus semnificativ prejudiciul pe care îl implică în mod normal durata excesivă a procedurii penale.

Ca atare, în opinia recurentului-pârât, starea de fapt arătată nu justifică aplicarea prevederilor legale reţinute de către instanţă, astfel că fie interpretarea dată acestora este una eronată, fie faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textelor legale invocate, neputându-se reţine o durata nerezonabilă a soluţionării cauzei penale şi implicit a răspunderii civile delictuale.

A mai invocat recurentul-pârât că, pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală se cer a fi întrunite cumulativ patru condiţii - existenţa unui prejudiciu; existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat - care nu au fost dovedite în cauză, instanţa de apel reţinând doar ipotetic că durata procesului penal a fost de natură a conduce la încălcarea dreptului recurentului-reclamant la un proces echitabil.

Cu privire la stabilirea întinderii daunelor morale, recurentul-pârât a arătat că jurisprudenţa naţională şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului este elocventă, statuându-se că acordarea unor sume foarte mari de bani, nejustificate faţă de întinderea prejudiciului real suferit nu este legală, întrucât instituţia răspunderii civile delictuale nu poate reprezenta pentru nimeni un izvor de îmbogăţire fără just temei, iar simpla afirmaţie a unui prejudiciu moral nu îndreptăţeşte satisfacţia echitabilă, în lipsa probatoriului care să dovedească suferinţa psihică efectivă.

Ca atare, faţă de circumstanţele anterior arătate, a apreciat că, în speţă, cuantumul daunelor morale acordate recurentului-reclamant este excesiv.

A subliniat şi că, în evaluarea prejudiciului moral, trebuie respectat criteriul echităţii, iar respectarea acestui criteriu se impune pentru motivul că suma de bani acordată cu scopul acoperirii prejudiciului moral trebuie să fie justă, echitabilă şi nu exagerată, ţinandu-se cont de criteriul gravitaţii prejudiciului moral.

A precizat că, sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa sa, în raport de circumstanţele cauzei, a adoptat o poziţie moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparaţie morală.

În opinia recurentului-pârât suma acordată părţii adverse este excesivă în comparaţie cu sumele acordate de Curte în cauze similare (Vlad şi alţii împotriva României, Bartok împotriva României).

Ca atare, a afirmat că suma de 10.000 euro acordată recurentului-reclamant este una exagerata şi nejustificată, în condiţiile în care prejudiciul moral nu a fost dovedit, iar, de altfel, instanţa de apel nu a motivat aprecierea acestei sume în concordanţă cu starea de fapt şi probele administrate în cauză.

6. Apărările formulate în cauză

6.1 Întâmpinarea formulată recurentul-reclamant A. cu privire la recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor

Recurentul-reclamant A., combătând criticile formulate de către recurentul-pârât, a solicitat respingerea recursului declarat de către acesta.

Astfel, cu privire la primul motiv de recurs, prin care recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a respins criticile sale referitoare la soluţia dată de tribunal excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive interpretând greşit normele de drept material incidente speţei, a invocat că, deşi indică drept temei al recursului formulat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta nu a arătat în ce a constat încălcarea sau aplicarea greşită a nomelor materiale de către instanţa de apel, ci s-a rezumat să afirme doar că dispoziţiile legale "au fost greşit interpretate" şi să reia apoi argumentele înfăţişate mai întâi tribunalului, cu ocazia invocării acestei excepţii, iar apoi instanţei de apel, atunci când a criticat soluţia adoptată de tribunal.

A arătat că, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul-pârât a făcut referire la două dispoziţii legale analizate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în soluţionarea motivului de apel care a vizat respingerea de către Tribunalul Cluj, secţia civilă a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a statului, şi anume art. 224 alin. (1) şi art. 1373 C. civ., dar nu a menţionat în ce mod au fost greşit interpretate de către instanţa de apel.

În opinia recurentului-reclamant, instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 224 alin. (1) C. civ., constatând în mod legal că acestea nu sunt incidente în cauză, deoarece nu s-a invocat răspunderea civilă a autorităţilor judiciare implicate în procesul penal, ci răspunderea directă, obiectivă a statului, care are obligaţia de reglementare a procedurilor judiciare de aşa manieră încât să nu permită desfăşurarea proceselor penale pe o durată care nu poate fi apreciată ca fiind rezonabilă.

Referitor la susţinerea recurentului-pârât, prin care acesta a invocat că hotărârea instanţei de apel ar fi nemotivată şi ar cuprinde motive contradictorii, prin raportare la cele reţinute din perspectiva aplicării de art. 224 alin. (1) C. civ., cu titlu prealabil, a invocat faptul că aşa-zisa nemotivare a unei soluţii (care presupune absenţa motivelor pe care se întemeiază soluţia) nu poate exista simultan cu unele motive, care în speţă ar fi contradictorii, pentru că aceste două afirmaţii se exclud reciproc.

Totodată, a apreciat că nu poate fi primit argumentul părţii adverse potrivit căruia elementul contradictoriu din motivarea instanţei de apel ar consta în împrejurarea că printre criteriile Curţii Europene a Drepturilor Omului de evaluare a rezonabitităţii unei proceduri judiciare nu ar fi fost incluse şi deficienţele structurale care se impun a fi rezolvate prin modificări legislative, deoarece existenţa unor deficienţe în reglementarea de către stat a procedurilor judiciare, ce determină existenţa unor durate vădit nerezonabile ale procedurilor judiciare, nu exclude necesitatea analizării de către instanţele de judecată a criteriilor oferite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru evaluarea duratei procesului.

A arătat că, dimpotrivă, dacă se constată că statul nu şi-a respectat obligaţia de a reglementa în mod eficient sistemul judiciar se impune a fi analizate şi motivele concrete pentru care s-a putut ajunge la atingerea unor asemenea durate excesive, întrucât problemele sistemice ale activităţilor instanţelor de judecată nu implică automat că procedura va dura foarte mult, ci ele reprezintă doar un factor determinant care creează cadrul pentru ca, în concret, complexitatea cauzei sau comportamentul neadecvat al autorităţilor şi al părţilor să poată produce un asemenea rezultat.

A subliniat că, dacă statul şi-ar fi respectat obligaţia de a veghea ca sistemul judiciar naţional să fie reglementat cu respectarea art. 6 par. 1 şi art. 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atunci complexitatea cauzei sau comportamentul autorităţilor şi al părţilor nu ar putea duce în sine la depăşirea unei durate rezonabile a procedurii, deoarece activităţile judiciare în mod eficient organizate nu ar putea permite aceasta.

Recurentul-reclamant a susţinut că într-adevăr Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat necesitatea asigurării unui caracter rezonabil al duratei unei proceduri, apreciind aceasta în funcţie de circumstanţele cauzei, precum şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, însă, în paralel, tot instanţa europeană a reamintit constant că statele contractante trebuie să organizeze propriul sistem judecătoresc astfel încât instanţele acestora să poată garanta oricui dreptul de a obţine o hotărâre definitivă în termen rezonabil (Loffler contra Austriei).

În opinia recurentului-reclamant, acesta este motivul pentru care cele două dimensiuni ale analizei instanţei de apel nu sunt contradictorii, ba dimpotrivă se completează armonios şi permit identificarea corectă a cauzei pentru care a fost încălcat dreptul său la un proces echitabil, în componenta sa privitoare la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.

Cu privire la critica prin care partea adversă a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1373 C. civ. atunci când a analizat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a statului, a arătat că recurentul-pârât nu a precizat nici de această dată în ce a constat greşita interpretare a acestei norme, rezumându-se la a afirma doar că s-ar fi impus admiterea excepţiei deoarece "Statul Roman prin Ministerul Finanţelor nu are calitate procesuală pasivă nici din perspectiva dispoziţiilor art. 1373 C. civ..", continuând apoi argumentaţia prin reluarea motivelor invocate în faţa tribunalului şi a instanţei de apel.

Totodată, a apreciat şi că nici aceste prevederi legale nu au fost interpretate greşit de către instanţa de apel, aceasta concluzionând în mod corect că nu sunt aplicabile prevederile art. 1373 C. civ., recurentul-pârât fiind chemat în judecată în mod direct, invocându-se răspunderea obiectivă a acestuia.

Recurentul-reclamant a susţinut şi că, pentru aceleaşi motive, nu poate fi primită nici critica prin care partea adversă, cu referire modalitatea de interpretare de către instanţa de apel a prevederilor art. 1373 C. civ., a invocat că hotărârea recurată ar cuprinde motive contradictorii.

A precizat că răspunderea civilă obiectivă a statului a fost invocată tocmai în calitatea acestuia de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, calitate în care răspunde pentru consecinţele prejudiciabile ale propriei activităţi judiciare, pe care o organizează şi o conduce, în conformitate cu prevederile constituţionale şi legale.

Totodată, a considerat că este relevant că în mod just tribunalul şi instanţa de apel şi-au sprijinit soluţia de a respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în special pe jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, arătând că majoritatea deciziilor adoptate în cauze similare au conchis că recurentul-pârât este cel care trebuie să răspundă pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, şi, în consecinţă, acesta este entitatea care trebuie să stea în procesul de recunoaştere a acestor drepturi, ceea ce justifică legitimarea sa în calitate de pârât în cauză.

A arătat că, totodată, poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este constantă şi congruentă cu jurisprudenţa europeană şi în privinţa cauzelor civile în care s-a solicitat antrenarea directă a răspunderii Statului Român pentru transgresarea altor articole din Convenţie.

Astfel, a precizat că, în cauze în care s-a reclamat încălcarea demnităţii umane ca urmare a deţinerii în penitenciarele din România în condiţii incompatibile cu art. 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, s-a concluzionat că dacă problema este una sistemică, generalizată, care excedează culpei propriu-zise a autorităţii administrative, respectiv a Administraţiei Penitenciarelor, atunci se va antrena răspunderea directă civilă a statului pentru respectivele deficienţe.

În ceea ce priveşte motivul de recurs ce vizează dezlegarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, recurentul-reclamant a susţinut, în principal, nulitatea acestuia şi, în subsidiar, caracterul lui nefondat.

Astfel, a arătat că recurentul-pârât a criticat modalitatea de soluţionare de către instanţa de judecată a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, invocând doar că aceasta a fost una greşită şi neprecizând de ce acest motiv de recurs se încadrează în ipotezele de la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În plus, a susţinut că nu se indică care sunt normele de drept material a căror încălcare sau aplicare greşită a realizat-o instanţa de apel, precum şi că nu se pot identifica nici argumente privind o posibilă nemotivare a acestei soluţii sau o eventuală prezenţă a unor motive contradictorii. Faţă de această împrejurare, solicită a se face aplicarea, prevederilor art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea acestui motiv ca fiind nefondat, arătând că, fără a analiza în niciun mod soluţia oferită de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă la motivul de apel formulat, recurentul-pârât s-a rezumat şi de această dată doar să afirme că acţiunea ar fi inadmisibilă deoarece este întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 C. civ., în condiţiile în care singurele cazuri în care se prevede expres răspunderea directă a statului sunt cele reglementate de dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, ale art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi cele ale art. 538-539 C. proc. pen., iar răspunderea patrimonială a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu poate fi angajată decât în condiţiile legii speciale şi nu potrivit prevederilor dreptului comun.

Prin urmare, a apreciat că, prin recursul formulat, recurentul-pârât nu a arătat de ce este greşită aprecierea instanţei de apel potrivit căreia acţiunea este admisibilă.

Totodată, în opinia recurentului-reclamant, decizia nr. 2059 din data de 14 octombrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată de partea adversă, nu are relevanţă în prezenta cauză, deoarece aceasta a privit o cerere de chemare în judecată în care reclamantul a solicitat repararea prejudiciului cauzat printr-o eroare judiciară uzând, însă, de dispoziţiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, arătând instanţa de recurs că acţiunea acestuia trebuia întemeiată pe "dispoziţiile legale special edictate, sub temei constituţional, pentru acest tip particular de situaţie juridică", respectiv pe dispoziţiile speciale care reglementează erorile judiciare.

A subliniat că, în prezenta cauză, nu a invocat răspunderea statului pentru erori judiciare, astfel cum sunt ele enumerate şi reglementate de art. 52 alin. (3) din Constituţia României, art. 538 şi art. 539 C. proc. pen. şi art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi, având în vedere că dispoziţiile naţionale referitoare la erorile judiciare invocate de recurentul-pârât în susţinerea excepţiei nu fac referire şi la situaţia încălcării duratei rezonabile a unei proceduri judiciare de către instanţele de judecată, protejată însă în mod expres de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a solicitat în mod corect tragerea la răspundere a recurentului-pârât în baza dispoziţiilor comunitare, a căror aplicare directă este obligatorie pentru instanţele naţionale, temei de drept invocat în mod corect.

A arătat că este unanim acceptat în doctrină şi în jurisprudenţă că răspunderea directă a statului nu poate fi limitată doar la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, ci poate fi antrenată şi în ipoteza în care statul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin tratatele internaţionale la care este parte, privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului, ce intră în domeniul de aplicare al acestor tratate, care au forţă juridica obligatorie în ordinea juridică internă, şi al căror garant este statul însuşi.

Recurentul-reclamant a precizat şi că, întrucât contestaţia privind durata procesului penal se aplică numai proceselor penale începute după intrarea în vigoare a C. proc. pen., respectiv 1 februarie 2014, indicarea ca temei de drept a dispoziţiilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală se impune, tocmai în considerarea faptului că recurentul-pârât nu a creat încă un mecanism care să permită denunţarea şi sancţionarea nerespectării duratei rezonabile a procedurilor judiciare penale şi în cauzele demarate înainte de intrarea în vigoare a noului C. proc. pen.

A considerat şi că împrejurarea anterior arătată justifică şi indicarea ca temei al acţiunii şi a art. 13 din Convenţie.

Recurentul-reclamant a invocat, de asemenea, şi nulitatea motivului de recurs susţinut de partea adversă care priveşte fondul cauzei, arătând că recurentul-pârât a pretins că în mod eronat s-a stabilit că sunt întrunite condiţiile răspunderii sale civile, iar daunele morale acordate de către instanţele anterioare ar fi excesive, însă nu pot fi identificate care sunt normele presupus a fi încălcate sau greşit aplicate.

A apreciat că de fapt criticile recurentului-pârât vizează, în realitate, starea de fapt astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel pe baza probelor administrate şi în urma căreia s-a constatat a fi întrunite condiţiile răspunderii civile a satului şi nu reprezintă reale critici privind aplicarea normelor de drept substanţial la starea de fapt, astfel încât acest motiv de recurs nu poate fi calificat ca fiind un motiv de nelegalitate a deciziei recurate dintre cele expres şi limitativ prevăzute de lege.

Totodată, recurentul-pârât a precizat că pe fondul acestui motiv de recurs înţelege să se folosească de apărările formulate prin întâmpinarea formulată în faza apelului, întrucât partea a adversă a reluat în recurs considerentele care au stat la baza motivului său de apel care a vizat soluţionarea fondului cauzei.

7. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 27 decembrie 2023, sub nr. x/2022 şi a fost repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului nr. 2.

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 20 martie 2024, Înalta Curte a stabilit termen de judecată la data de 23 aprilie 2024, când a reţinut cauza în pronunţare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

II.1. Excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Înalta Curte reţine că sancţiunea reglementată de art. 489 alin. (1) C. proc. civ. intervine în situaţia în care lipeşte motivarea căii de atac, iar cea prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi articol este incidentă atunci când niciuna dintre criticile formulate de parte nu poate fi încadrată în motivele de casare la care se referă art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Or, prin cererea de recurs, recurentul-pârât a adus critici deciziei atacate prin raportare la cele reţinute de instanţa de apel în analiza soluţiei date de tribunal cu privire la excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi a inadmisibilităţii acţiunii, pretinzând nesocotirea prevederilor art. 224 alin. (1) şi art. 1373 C. civ., critică aptă a fi circumscrisă în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, recurentul-pârât a adus critici deciziei instanţei de apel şi referitor la analiza realizată asupra judecăţii tribunalului cu privire la fondul cauzei, prin raportare la criteriile ce se impuneau a fi avute în vedere în prezenta speţă, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, motiv de recurs apt de încadrare în ipoteza prevăzută la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub rezerva înlăturării afirmaţiilor ce vizează situaţia de fapt şi valoarea dată de instanţa de apel probelor administrate în cauză, astfel cum se va arăta în cadrul cercetării motivelor de recurs.

Totodată, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a susţinut că hotărârea instanţei de apel este criticabilă şi prin prisma lipsei motivelor care au dus la validarea soluţiei date de tribunal, atât cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cât şi asupra fondului pricinii, precum şi pentru existenţa unor considerente contradictorii, împrejurare ce impune o analiză a instanţei de recurs prin raportare la motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În plus, recurentul-pârât a invocat şi încălcarea principiului disponibilităţii părţilor, prin nesocotirea temeiului de drept al acţiunii, astfel că o atare afirmaţie determină verificarea incidenţei ipotezei prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Ca atare, faţă de cele anterior reţinute, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente prevederile art. 489 C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţii recursului declarat de pârât.

II.2. Examinând decizia recurată în raport cu prevederile legale incidente şi cu criticile formulate prin recursurile declarate în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

II.2.1. Recursul declarat de reclamantul A.

Prin motivul de recurs subsumat ipotezei reglementate la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestuia a invocat două critici esenţiale: nesocotirea de către instanţa de apel a criteriilor ce stau la baza cuantificării prejudiciului moral pe care l-a suferit, fiind încălcate din această perspectivă dispoziţiile art. 1385 şi 1386 C. civ. care reglementează principiul reparării integrale şi în natură a prejudiciului; în mod greşit instanţa de apel nu a avut în vedere la stabilirea duratei de soluţionare a procesului penal şi perioada de un an scursă de la efectuarea percheziţiei domiciliare la locuiţa sa (18 martie 2004) şi data la care împotriva sa a fost începută urmărirea penală (4 martie 2005).

Ambele critici sunt nefondate.

În speţă, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că tribunalul l-a obligat pe recurentul-pârât la plata către acesta a sumei de 5.000 euro, contravaloarea în RON la cursul B.N.R. la data plăţii, cu titlu de daune morale, cuantum modificat de către instanţa de apel, prin decizia atacată, la 10.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii.

Pentru a decide în acest sens, curtea de apel a reţinut că trebuie să se asigure un raport rezonabil de proporţionalitate între despăgubire şi prejudiciu, iar, în acest sens, s-a raportat la consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic.

Totodată, ţinând cont de imposibilitatea cuantificării cu precizie matematică a acestui gen de prejudicii a avut în vedere principiul judecării în echitate şi, în acord cu cele susţinute prin cererile de apel, la cuantificarea prejudiciului s-a raportat la jurisprudenţa naţională şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie, arătând care sunt sumele de bani acordate cu titlu de despăgubiri în cauze în care s-a reclamat durata excesivă a procesului penal.

Astfel, a apreciat că suma de 10.000 euro este conformă criteriilor evocate anterior şi de natură a repara prejudiciul cauzat în concret părţii ca urmare a duratei excesive a procedurilor penale derulate împotriva sa, fără a reprezenta însă o îmbogăţire fără justă cauză.

Recurentul-reclamant a pretins că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate, instanţa de apel, făcând o selecţie a criteriilor stabilite de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de doctrina în materie, a nesocotit o serie de aspecte relevante în analiza prejudiciului suferit şi nu a avut în vedere mediatizarea intensă a cauzei şi nici cele declarate de martorul B., care a arătat că a plecat din ţară după începerea procesului penal, continuând să îşi desfăşoare activitatea profesională acolo, precum şi faptul că a avut probleme financiare după plecarea din ţară, neputând să valorifice bunurile aflate în proprietatea sa în ţară, deoarece erau sechestrate, precum şi faptul că nu a ajuns la înmormântarea mamei sale.

Înalta Curte reţine că daunele morale solicitate sunt menite a compensa pecuniar suferinţa psihică, care nu este susceptibilă de dovedire directă şi tocmai de aceea evaluarea cuantumului compensaţiilor acordate cu acest titlu implică un standard de apreciere, fiind subiectivă. Cu toate acestea, elementele de fapt ale cauzei permit determinarea unor argumente care justifică un raţionament de evaluare.

În privinţa daunelor morale, atât doctrina cât şi jurisprudenţa au arătat că, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor, însă despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilităţi de stabilire a unei corespondenţe exacte între fapta cauzatoare şi gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare.

Cuantificarea prejudiciului moral nefiind supusă unor criterii legale de determinare, este apreciată, în atare litigii, de instanţe în raport de durata excesivă a procesului penal, precum şi de consecinţele produse asupra reclamantului ori asupra familiei sale.

Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde, ci presupune o apreciere şi o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă o sumă de bani şi în ce cuantum, este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei prin prelungirea excesivă a procesului penal.

În plus, daunele morale sunt destinate să confere reclamantului o satisfacţie echitabilă dar nu pot fi stabilite într-un cuantum exagerat, nejustificat de circumstanţele speţei şi care să îi aducă părţii un folos material necuvenit, fără justificare cauzală în durata excesivă a procesului penal şi în consecinţele acesteia.

Pe de altă parte, în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului se recunoaşte statelor (inclusiv legiuitorului naţional) o marjă de apreciere în ceea ce priveşte anumite limitări, fără a aduce atingere drepturilor persoanei care reclamă o anumită conduită din partea statului.

Chiar dacă, în raport cu natura acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune şi luarea în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, ceea ce impune şi existenţa unei anumite eventualităţi de aproximare, pentru limitarea efectelor acesteia este necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum sunt consecinţele negative suportate sub aspect fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate şi urmările produse prin lezarea lor, măsura în care au fost afectate familia şi situaţia profesională sau socială a celui se pretinde a fi prejudiciat, criterii care, de altfel, sunt relevate atât de jurisprudenţa naţională, cât şi de cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Or, instanţa de apel, referitor la consecinţele pe care prelungirea procesului penal pe o durată atât de îndelungată le-a avut asupra recurentului-reclamant, a reţinut că viaţa acestuia a suferit schimbări radicale, fiind nevoit să se supună rigorilor procedurale pe toată durata procesului penal, să se prezinte în instanţă sau la alte autorităţi ori de câte ori era necesar, ceea ce a creat în mod cert efecte negative asupra vieţii cotidiene şi de asemenea asupra stării sale psihice, incertitudinea în ceea ce priveşte deznodământul procesului penal fiind de asemenea de natură a produce un disconfort emoţional puternic.

A arătat că aceste consecinţe negative pe care procesul penal le-a avut asupra recurentului-reclamant sunt confirmate de altfel prin declaraţia martorului B., ceea ce a relevat însă în principal martorul fiind faptul că procesul penal în sine a avut consecinţe grave în ceea ce priveşte viaţa personală a recurentului-reclamant şi parcursul profesional al acestuia, precizându-se şi faptul că acesta s-a aflat într-o stare permanentă de stres pe durata procesului, stare cauzată de incertitudinea privind deznodământul procesului. În ceea ce priveşte faptul că recurentul-reclamant a plecat din ţară după începerea procesului penal, continuând să îşi desfăşoare activitatea profesională acolo, precum şi împrejurările că a avut probleme financiare după plecarea din ţară, neputând să valorifice bunurile aflate în proprietatea sa în ţară deoarece erau sechestrate, precum şi că nu a ajuns la înmormântarea mamei sale, toate aceste aspecte au fost apreciate de instanţa de apel a nu avea legătură directă cu durata procesului penal, ci cu existenţa acestuia, iar, în condiţiile în care ceea ce s-a reclamat în cauză a fost numai durata excesivă a procesului penal, nefiind solicitate distinct despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a derulării procesului penal, care ar depăşi consecinţele fireşti pe care un proces penal le are în privinţa persoanelor acuzate/inculpate.

Ca atare, Înalta Curte, sub acest aspect, constată că instanţa de apel, în analiza efectuată, a avut în vedere criteriile de evaluare a prejudiciului moral, astfel cum rezultă din jurisprudenţa naţională şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului (consecinţele negative suferite de recurentul-reclamant în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, intensitatea în care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială), iar împrejurarea că, în urma acestei analize, a stabilit un cuantum al despăgubirilor care îl nemulţumeşte pe recurentul-reclamant nu este de natură a determina nelegalitatea deciziei recurate din această perspectivă.

Nu poate fi primită critica prin care recurentul-reclamant pretinde că instanţa de apel nu a avut în vedere mediatizarea litigiului penal şi aspectele relevate de declaraţia martorului B., ce reprezintă, în opinia sa, veritabile criterii care ar fi trebuit luate în considerare la aprecierea cuantumului despăgubirilor, întrucât prin aceasta se aduc în discuţie elemente de fapt ale speţei, precum şi interpretarea şi aprecierea probei testimoniale, neputând fi, astfel, circumscrise motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi care sunt singurele ce pot fi supuse analizei în faza procesuală a recursului.

Cum, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte examinarea conformităţii hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, în această cale extraordinară de atac, instanţa de recurs poate cenzura hotărârea instanţei de apel doar verificând dacă s-a procedat la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate în urma unei analizeze care să fi avut în vedere toate criteriile şi principiile ce rezultă din doctrină şi jurisprudenţă, astfel cum au fost anterior arătate, fără însă a putea aprecia în vreun fel asupra concluziilor la care a ajuns instanţa de apel.

Or, aspectele pe care recurentul-reclamant le consideră a fi veritabile criterii ce trebuiau să fie avute în vedere de către instanţa de apel sunt, în realitate, împrejurări de fapt (susţinute de parte şi arătate de martor), care pot fi apreciate ca fiind sau, dimpotrivă, ca nefiind relevante în cauză de către instanţa de apel, apreciere ce reprezintă un element de temeinicie a deciziei recurate şi care, aşa cum s-a mai arătat, nu poate face obiectul analizei instanţei de recurs.

De altfel, aşa cum s-a menţionat anterior, instanţa de apel a analizat cele declarate de martorul B. şi a precizat care aspecte au relevanţă în analiza criteriilor în baza cărora se acordă despăgubirile solicitate de recurentul-reclamant (cu privire la care a reţinut că a reclamat numai durata excesivă a procesului penal şi nu a solicitat distinct despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a derulării procesului penal care să fi depăşit consecinţele fireşti pe care un atare proces le are în privinţa persoanelor acuzate/inculpate), neputându-se reţine o nesocotire a criteriilor în discuţie ca urmare a faptului că a apreciat că anumite aspecte declarate de martor nu au legătură cu cauza sau prin nereferirea în mod expres la mediatizarea procesului penal.

În atare condiţii, cum curtea de apel a avut în vedere toate acele criterii ce trebuie evaluate la stabilirea unui cuantum rezonabil al despăgubirilor ce se acordă pentru daunele morale, nu se poate reţine nelegalitatea deciziei recurate sub acest aspect, iar o reapreciere a sumei stabilite pe baza probelor administrate nu este permisă în faza procesuală a recursului, reprezentând un aspect de temeinicie şi nu de legalitate a soluţiei.

Prin cea de-a doua critică subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a stabilit durata de soluţionare a procesului penal, întrucât nu a avut în vedere şi perioada de un an scursă de la efectuarea percheziţiei domiciliare la locuiţa sa (18 martie 2004) şi data la care împotriva sa a fost începută urmărirea penală (4 martie 2005).

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de apel, analizând critica recurentului-reclamant vizând durata procesului penal reţinută de tribunal, a arătat că acesta a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, apreciind că din cuprinsul hotărârilor relevate (pronunţate în cauzele Neumeister împotriva Austriei, Deweer împotriva Belgiei, Wemhoff împotriva Germaniei şi Ringeisen împotriva Austriei), rezultă că perioada care ar trebui luată în considerare începe din ziua în care persoana este pusă sub acuzare, termenul rezonabil începând să curgă de la o dată anterioară sesizării instanţei de judecată, ca de exemplu cel al arestării, punerii în mişcare a acţiunii penale şi cel al deschiderii anchetei preliminare, astfel că efectuarea percheziţiei domiciliare la locuinţa acestuia, considerat a fi suspect într-o cauză penală în care urmărirea penală fusese începută in rem, este din perspectiva jurisprudenţei comunitare o punere sub acuzare.

Curtea de apel, contrar celor susţinute de către recurentul-reclamant, a apreciat că în mod corect a stabilit tribunalul că perioada cuprinsă între data efectuării percheziţiei domiciliare şi data începerii urmăririi penale in personam nu poate fi inclusă în durata procesului penal, percheziţia domiciliară, ca act singular, neputând fi asimilată unei puneri sub acuzare.

În acest sens, a reţinut că un asemenea act de procedură nu este menţionat explicit în vreuna dintre hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului de care se prevalează partea, din punctul de vedere al instanţei nefiind similar vreunuia dintre actele de procedură menţionate în hotărârile invocate ca având semnificaţia unei puneri sub acuzare.

Înalta Curte reţine că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că termenul care trebuie luat în considerare la evaluarea duratei procedurilor începe de la o notificare oficială adresată unei persoane de către autoritatea competentă cu privire la o afirmaţie că a comis o infracţiune sau la o altă faptă care implică o astfel de afirmaţie şi care, de asemenea, afectează în mod substanţial situaţia suspectului (Corigliano împotriva Italiei).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, s-a constatat că o persoană face obiectul unei "acuzaţii", printre altele, atunci când a fost deschisă o anchetă preliminară în cazul său şi, deşi nu se află în arest, reclamantul a luat cunoştinţă oficial de anchetă sau a început să fie afectat de aceasta.

Astfel, spre exemplu, în hotărârea pronunţată în cauza George-Laviniu Ghiurău împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut următoarele: «48. În speţă, constată că există o controversă între părţi cu privire la modul în care ar trebui calculată durata procedurii, în special în ceea ce priveşte data la care a început procesul pentru reclamant (supra, pct. 45 şi 46). În această privinţă, Curtea reaminteşte că, în materie penală, "termenul rezonabil" de la art. 6 § 1 din Convenţie începe din momentul în care o persoană este "acuzată". Poate fi vorba de o dată anterioară sesizării instanţei de judecată, în special cea a arestării, a inculpării şi a efectuării actelor premergătoare. În sensul art. 6 § 1, "acuzaţia" se poate prin urmare defini "ca notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea de a fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală", idee care corespunde, de asemenea, noţiunii de "repercusiune importantă asupra situaţiei" suspectului [McFarlane împotriva Irlandei (MC), nr. 31333/06, pct. 142-144, 10 septembrie 2010].

49. Curtea observă că, în speţă, urmărirea penală faţă de reclamant a început la 18 noiembrie 2010, dar că persoana în cauză nu a luat cunoştinţă de acuzaţia care i-a fost adusă decât la 26 octombrie 2011 (supra, pct. 5), dată la care trebuie stabilit punctul de plecare al perioadei care trebuie luată în considerare.»

Ca atare, rezultă că, în sensul celor statuate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, momentul punerii sub acuzare se stabileşte prin raportare la circumstanţele fiecărei cauze în parte, actele care ar putea avea o atare semnificaţie fiind diferite de la caz la caz, aşa cum a arătat şi instanţa de apel în analiza jurisprudenţei invocate de către recurentul-reclamant.

Nici hotărârea pronunţată de către instanţa europeană în cauza Kangasluoma contra Finlandei, invocată prin cererea de recurs, nu contrazice cele anterior arătate.

Astfel, potrivit situaţiei de fapt reţinute de către Curte, poliţia a început să îl interogheze pe reclamant, în toamna anului 1990. Ulterior, în anul 1991, au fost efectuate mai multe percheziţii în sediul reclamantului, iar la 15 iunie 1994, reclamantul a fost acuzat de unsprezece infracţiuni.

Reclamantul s-a plâns de durata procedurii, arătând că aceasta a început în decembrie 1990, când a fost audiat de poliţie şi când au fost începute cercetările penale împotriva sa, şi s-a încheiat la 24 aprilie 1998 cu decizia Curţii Supreme. Prin urmare, reclamantul a apreciat că procedura care trebuie luată în considerare a durat şapte ani şi patru luni.

Guvernul a susţinut că procedura în cauză a început la 15 iunie 1994, când reclamantul a fost acuzat oficial, astfel că procesul a durat doar trei ani, zece luni şi nouă zile, ceea ce nu este excesiv raportat la complexitatea cauzei.

Cu privire la perioada ce trebuie luată în considerare, Curtea a reţinut că plângerea reclamantului se referă la durata procedurii, care a început în decembrie 1990, când acesta a fost audiat de poliţie şi când a fost începută urmărirea penală împotriva sa.

Astfel, reamintind criteriile în temeiul cărora, în jurisprudenţa sa anterioară, s-a stabilit momentul de început al procedurii, respectiv în raport cu notificarea oficială a unei persoane de către autoritatea competentă a unei acuzaţii de săvârşire a unei infracţiuni sau a unei alte fapte, care implică o astfel de acuzaţie şi care, de asemenea, afectează în mod substanţial situaţia suspectului, (criterii redate anterior şi în cuprinsul prezentei decizii), a reţinut că reclamantul a aflat oficial despre anchetă la momentul la care a fost audiat de poliţie pentru prima dată, în decembrie 1990.

Or, ceea ce diferenţiază situaţia de fapt din prezenta cauză de cea cu privire la care a fost chemată Curtea Europeană a Drepturilor Omului să se pronunţe este tocmai împrejurarea că, în litigiul pendinte, la momentul invocat de către recurentul-reclamant - data efectuării percheziţiilor -, urmărirea penală nu era începută împotriva acestuia, neputându-se reţine formularea unei afirmaţii la adresa sa care să îi afecteze în mod substanţial situaţia.

În plus, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel în raport cu hotărârile instanţei europene depuse în respectiva fază procesuală, percheziţia nu este menţionată în mod explicit ca reprezentând în mod obligatoriu un act de punere sub acuzare nici în cauza invocată de parte în recurs, Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciind că momentul ce trebuie avut în vedere la stabilirea duratei procesului penal este cel la care reclamantul a fost audiat de poliţie pentru prima dată, în raport de circumstanţele concrete ale speţei (în decembrie 1990, reclamantul a fost audiat de poliţie şi a fost începută urmărirea penală împotriva acestuia).

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel, validând excluderea de către tribunal din durata procesului penal stabilită în cauză a perioadei cuprinse între data efectuării percheziţiei la domiciliul recurentului-reclamant şi data începerii urmăririi penale împotriva acestuia (18 martie 2004 - 4 martie 2005), nu a nesocotit în niciun fel criteriile stabilite de jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, ci a avut în vedere circumstanţele particulare ale cauzei, faţă de care a apreciat că momentul la care a avut loc notificarea oficială adresată recurentului-reclamant de către autoritatea competentă cu privire la împrejurarea că a comis o infracţiune este reprezentat de cel al începerii urmăririi penale dispuse împotriva acestuia.

Printr-o altă critică adusă deciziei recurate, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a realizat o cuantificare proprie a daunelor morale prin raportare exclusiv la despăgubirea acordată de către tribunal şi nu s-a pronunţat asupra cererii sale privind prejudiciul de 41.000 euro şi nici nu a arătat de ce suma pe care a solicitat-o - 41.000 euro - nu este nici rezonabilă şi nici echivalentă cu prejudiciul suferit.

Astfel, recurentul-reclamant a apreciat că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a încălcat dreptul de dispoziţie al părţilor, principiu statuat de art. 9 alin. (2) şi de art. 22 alin. (6) C. proc. civ., precum şi cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi act normativ, instanţa de apel pronunţând, în opinia sa, o hotărâre nemotivată.

Prioritar, Înalta Curte constată că această critică impune o analiză prin prisma ipotezelor reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., având în vedere că, pe de o parte, recurentul-reclamant pretinde încălcarea unor norme de drept procesual şi nu de drept material, iar atare susţinere se circumscrie afirmării unei încălcări a unor reguli de procedură de natură a atrage sancţiunea nulităţii, iar, pe de altă parte, acesta susţine că hotărârea instanţei de apel nu este motivată.

În ceea ce priveşte pretinsa nesocotire a principiului disponibilităţii părţilor, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestei critici, în contextul în care principiul invocat impune instanţei de judecată să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, iar curtea de apel a procedat conform acestor dispoziţii legale, respingând apelul pârâtului, admiţând apelul reclamantului şi schimbând sentinţa atacată, în raport cu concluziile la care a ajuns în urma analizei criticilor formulate, prin cererile de apel, inclusiv a celei cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate de tribunal.

Cu respectarea caracterului devolutiv al apelului, Curtea a procedat la o analiză a cauzei în limitele trasate prin cererile de apel şi a apreciat asupra cuantumului despăgubirilor acordate recurentului-reclamant realizând o analiză proprie, prin aplicarea criteriilor ce trebuiau a fi avute în vedere în raport cu jurisprudenţa naţională şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi a ajuns la concluzia că suma de 10.000 euro este de natură a repara prejudiciul moral cauzat părţii ca urmare a duratei excesive a procesului penal desfăşurat împotriva acestuia.

Or, argumentele pe care instanţa de apel le-a reţinut pentru a justifica de ce a ajuns la această concluzie înlătură în mod evident un eventual caracter rezonabil şi echivalent cu prejudiciul suferit de către parte, atât în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate de către tribunal, cât şi a celui solicitat de către recurentul-reclamant, fiind excesiv a se pretinde instanţei de apel să precizeze această împrejurare în mod expres în cuprinsul hotărârii, în contextul în care nu pot exista mai multe cuantumuri care să aibă deopotrivă un atare caracter.

În plus, instanţa de apel s-a pronunţat asupra cererii recurentului-reclamant, apreciind că este întemeiată în parte, în sensul că acesta este îndreptăţit la repararea prejudiciului, însă printr-o despăgubire într-un cuantum mai mic decât cel solicitat.

Ceea ce impune principiul disponibilităţii părţilor instanţei de judecată este ca aceasta să se pronunţe asupra cererilor aşa cum au fost formulate şi nu să ofere o soluţie anume, astfel că admiterea în parte a cererii recurentului-reclamant nu poate echivala cu o nesocotire a acestui principiu.

Ca atare, faţă de cele anterior reţinute, Înalta Curte constată că nu se poate reţine incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanţa de apel respectând principiul disponibilităţii părţilor, iar hotărârea recurată este legală şi din această perspectivă.

Pentru aceleaşi argumente, la care se adaugă şi cele dezvoltate în analiza primului motiv de recurs (prin care s-a reţinut că instanţa de apel a avut în vedere criteriile în baza cărora se stabileşte cuantumul despăgubirilor morale, aşa cum rezultă acestea din jurisprudenţa naţională şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului), este nefondată şi susţinerea părţii prin care, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se pretinde nemotivarea hotărârii instanţei de apel, ca urmare a pretinsei neindicări a motivelor pentru care suma cuantificată de recurentul-reclamant nu este nici rezonabilă şi nici echivalentă cu prejudiciul suferit.

Prin urmare, faţă de cele anterior arătate, reţinând caracterul legal al deciziei recurate în raport cu criticile formulate de către recurentul-reclamant, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către acesta.

II.2.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor

Prin primul motiv de recurs invocat, recurentul-pârât a criticat decizia pronunţată de instanţa de apel, din perspectiva validării soluţiei pronunţate de tribunal cu privire la excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Afirmând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că nu poate fi tras la răspundere nici pentru fapta proprie, nici în calitate de comitent pentru fapta prepusului.

Această critică este nefondată şi face abstracţie de obiectul şi cauza cererii deduse judecăţii.

Astfel, Înalta Curte reţine că, prin demersul judiciar iniţiat în cauză, ce a învestit instanţa de judecată, sub aspect subiectiv şi obiectiv, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite ca urmare a încălcării dreptului său la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, sub aspectul duratei excesive a procesului penal - 17 ani -, cu consecinţe grave, ce s-au materializat în suferinţe considerabile şi un stres continuu, sentimente de umilinţă şi frustare, afectarea vieţii personale şi publice, precum şi a dreptului de a dispune de drepturile sale şi de a avea legături cu familia sa.

Fundamentul juridic al acţiunii a fost dat nu doar de răspunderea civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 C. civ., dar şi de dispoziţiile convenţionale ale art. 6, 8 şi 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi de cele ale art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Acestea fiind limitele judecării, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, şi a admis în parte cererea, acordând despăgubiri morale în cuantum de 5.000 euro (contravaloarea în RON la cursul B.N.R. la data plăţii), exclusiv pentru durata excesivă a procedurilor penale la care a fost supus recurentul-reclamant, iar instanţa de apel a schimbat în parte această soluţie, obligând recurentul-pârât la plata către reclamant şi a sumei de 10.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.

În acest context procesual, Înalta Curte constată că, din perspectiva aplicării normelor legale incidente speţei, deja enunţate, şi în acord cu dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. (care reglementează, în esenţă, principiul disponibilităţii), dar şi al dispoziţiilor art. 22 alin. (4) şi (6) Cod procedură (ce reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului), instanţele de fond, în mod corect, au reţinut legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, care se justifică din perspectiva obligaţiilor generale pozitive pe care statele care au ratificat Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale le au, de a proteja drepturile şi libertăţile fundamentale reglementate de aceasta, de a organiza sistemul judiciar de o asemenea manieră încât încălcarea dreptului la un proces echitabil să nu se producă, inclusiv de a crea mecanismele care să permită denunţarea şi sancţionarea nerespectării duratei rezonabile a procedurii (a se vedea în acest sens cauza Kudla împotriva Poloniei, precum şi cauza Abramiuc împotriva României).

Astfel, răspunderea directă a statului nu poate fi limitată doar la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, reglementată de dispoziţiile art. 538 şi art. 539 C. proc. civ., ci poate fi antrenată şi în ipoteza în care statul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin tratatele internaţionale la care este parte, privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului, ce intră în domeniul de aplicare al acestor tratate, care au forţă juridică obligatorie în ordinea juridică internă, şi al căror garant este statul însuşi.

În acelaşi sens, susţinerile recurentului-pârât, conform cărora între Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi instituţiile care au săvârşit presupusele fapte ilicite nu există niciun fel de raport de prepuşenie, care să justifice angajarea răspunderii acestuia pentru faptele prepuşilor săi sunt străine de natura cauzei şi ignoră nu doar fundamentul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost reţinut de instanţele fondului, dar şi sensul considerentelor instanţei de apel care, astfel cum rezultă cu evidenţă, nu şi-a fundamentat raţionamentul judiciar pe temeiul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Tot astfel, şi argumentul prin care recurentul-pârât afirmă că nu răspunde pentru pagubele produse prin una dintre formele de exercitare a autorităţii sale, atâta vreme cât Constituţia prevede că "statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească", iar o apreciere în sens contrar ar echivala, în opinia acestuia, cu încălcarea principiului independenţei şi separării puterilor în stat, sunt străine de considerentele deciziei pronunţate de instanţa de apel, care nu s-a raportat la legalitatea sau nelegalitatea unor acte normative, cu care de altfel nici nu fusese învestită, ci la obligaţiile statului care nu a luat toate măsurile necesare, de ordin legislativ şi/sau administrativ, instituţional, pentru garantarea dreptului la un proces echitabil, în materie penală, din perspectiva asigurării soluţionării acestui proces într-un termen rezonabil, astfel cum impun dispoziţiile convenţionale obligatorii.

În strânsă legătură cu acest motiv de recurs, recurentul-pârât a susţinut şi că hotărârea recurată este nemotivată, precum şi că aceasta cuprinde motive contradictorii, critică ce urmează a fi analizată prin prima art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, recurentul-pârât a arătat că, pe de o parte instanţa de apel a constatat că nu sunt incidente prevederile art. 224 alin. (1) C. civ., reţinând că are obligaţia de reglementare a procedurilor judiciare de aşa manieră încât să nu permită desfăşurarea proceselor penale pe o durată care nu poate fi apreciată ca fiind rezonabilă, iar pe de altă parte, a avut în vederile criteriile enunţate de Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, pentru a evalua dacă o procedură a fost sau nu rezonabilă din perspectiva duratei, criterii printre care nu se regăsesc şi deficienţele structurale care s-ar impune a fi rezolvate prin modificări legislative, deficienţe care, de altfel, nu au fost indicate şi analizate.

În cauză, instanţa de apel, raportându-se la prevederile art. 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi la jurisprudenţa în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a reţinut că instanţa europeană a instituit în sarcina statului obligaţia de a garanta dreptul la un recurs efectiv în faţa instanţelor naţionale, pentru a permite invocarea eventualei nerespectări a obligaţiei impuse de art. 6 paragraful 1 din Convenţie privind soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, iar, cum în dreptul intern nu se identifică nicio procedură specială pe calea căreia partea să solicite acordarea de daune interese pentru nerespectarea acestui termen, se poate reţine că, pe fondul unei lacune legislative, un demers judiciar cu o atare finalitate nu poate fi îndreptat decât împotriva statului din perspectiva obligaţiei ce îi revine acestuia pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale garantate de Convenţie.

Or, contrar celor susţinute de recurentul-pârât, instanţa de apel a arătat care este deficienţa la care s-a raportat, constatând că în legislaţia naţională nu există prevederi legale explicite care să stabilească limitele şi condiţiile în care ar putea fi formulate pretenţii privind acordarea de despăgubiri pentru suferinţele morale generate de durata excesivă a procedurii judiciare, şi, ca atare, hotărârea recurată respectă cerinţa motivării impusă de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, care instituie garanţia procesuală a motivării hotărârilor judecătoreşti.

Nu se poate reţine nici existenţa unor motive contradictorii, sub aspectul arătat de recurentul-pârât, întrucât obligaţia statului a cărei nerespectare a fost constată de către instanţa de apel nu are nicio legătură cu analiza ce se efectuează pentru a se stabili dacă durata procesului penal a fost sau nu una excesivă, ci reprezintă relevanţă în privinţa calităţii procesuale pasive în cauză, fiind vorba despre două noţiuni distincte, ce impun analize structurate pe elemente diferite, prin luarea în considerare a unor criterii specifice fiecăreia dintre ele.

Astfel, aşa cum s-a arătat anterior, dacă în speţă poate fi de principiu atrasă sau nu răspunderea statului este o chestiune care nu exclude obligaţia instanţei de a verifica dacă durata procedurii penale desfăşurate împotriva recurentului-reclamant a fost una normală sau excesivă (verificare ce se impune a se realiza potrivit criteriilor ce se desprind din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în contextul în care se invocă tocmai nesocotirea prevederilor convenţionale), întrucât pentru a se ajunge la concluzia că recurentul-pârât trebuie să plătească despăgubirile solicitate este necesar atât ca acesta să aibă calitate procesuală pasivă, cât şi ca durata procesului penal să fie una excesivă, neîndeplinirea uneia dintre aceste două condiţii ducând la respingerea cererii de chemare în judecată, fie ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, fie ca neîntemeiată.

Pentru aceleaşi motive Înalta Curte va înlătura şi critica prin care partea, invocând tot contrarietatea motivării instanţei de apel, a afirmat că instanţa de apel, pe de o parte, a reţinut răspunderea civilă delictuală obiectivă a statului, iar, pe de alta parte, a procedat la analizarea criteriilor după care a stabilit durata nerezonabilă a cauzei penale (complexitatea cauzei, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi miza procedurii pentru partea interesată), aspecte care nu ţin de răspunderea civilă obiectivă invocată.

Totodată, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii având în vedere că nu a analizat cauza din perspectiva temeiului de drept invocat de către recurentul-reclamant, respectiv art. 1357 C. civ.

Analizând această susţinere prin raportare la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în care este încadrabilă, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia.

Astfel, potrivit principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, consacrat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Recurentul-reclamant şi-a fundamentat demersul atât pe răspunderea civilă delictuală reglementată de e dispoziţiile art. 1349 C. civ., cât şi pe dispoziţiile art. 6, 8 şi 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale precum şi pe cele ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, afirmând că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a recurentului-pârât pentru prejudiciul care i-a fost creat şi care a decurs din nerespectarea termenului rezonabil de soluţionare a cauzei penale în care a fost implicat.

Or, în atare condiţii, judecata realizată de către curtea de apel s-a circumscris temeiurilor de drept invocate de către parte, validarea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului-pârât fiind rezultatului analizei ce a verificat dacă statul poate fi răspunzător de producerea prejudiciului pretins de recurentul-reclamant în condiţiile particulare ale speţei, în care se reclamă încălcarea dreptului la un proces echitabil, protejat de Convenţie, din perspectiva duratei procedurilor judiciare.

Prin al doilea motiv de recurs, încadrabil în ipoteza prevăzută la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat hotărârea instanţei de apel prin raportare la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, considerând că această excepţie trebuia admisă întrucât răspunderea sa patrimonială pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare nu poate fi angajată decât în condiţiile legii speciale şi nu potrivit dispoziţiilor dreptului comun.

În speţă, instanţa de apel, constatând că în mod corect tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, a reţinut că, în condiţiile în care în dreptul intern nu este reglementată o procedură specială care să permită investirea instanţei cu o cerere prin care să se reclame caracterul nerezonabil a procedurilor, o astfel de cerere poate fi întemeiată pe dispoziţiile convenţionale coroborate cu dispoziţiile din dreptul intern în materie de răspundere civilă delictuală, art. 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale dispunând în acest sens, jurisprudenţa naţională şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie fiind, de altfel, constantă în a recunoaşte admisibilitatea unor astfel de acţiuni.

În concordanţă cu aceste considerente ale curţii de apel şi având în vedere circumstanţele concrete ale cauzei, ce rezultă din situaţia de fapt stabilită de către instanţele devolutive şi asupra căreia prezenta instanţă nu poate formula aprecierii proprii, Înalta Curte constată lipsa unei norme naţionale care să consacre o cale specială de valorificare de către recurentul-reclamant a pretenţiilor deduse judecăţii.

În acest punct, trebuie reamintit că, în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în virtutea art. 1 al Convenţiei, garantarea drepturilor consacrate de aceasta este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curţii pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naţionale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligaţia statului în acest sens implică nu numai respectarea acestor drepturi şi libertăţi, obligaţii pozitive, dar şi înlăturarea eventualelor încălcări de către autorităţile naţionale, prin mecanisme specifice reglementate în dreptul intern.

Buna administrare a justiţiei impune un răspuns adecvat al statului, inclusiv în ceea ce priveşte termenul în care se soluţionează procedura judiciară, obligaţia statului, decurgând din art. 6 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fiind aceea de a crea un sistem judiciar eficient, capabil să soluţioneze o cauză într-un termen rezonabil.

În calitatea sa de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, statul răspunde pentru consecinţele prejudiciabile ale activităţii judiciare pe care o organizează, în conformitate cu prevederile constituţionale, răspunderea sa neputând fi limitată exclusiv la cea reglementată de C. proc. pen.

Astfel, art. 13 din Convenţie statuează că:

"Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute prin prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."

Astfel, în strânsă legătură cu dreptul la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, art. 13 din Convenţie instituie în sarcina statului obligaţia de a garanta dreptul la un recurs efectiv în faţa instanţelor naţionale, pentru a permite invocarea duratei excesive a procedurii judiciare (cauza Kudla contra Poloniei).

Cât priveşte remediul în sine, acesta variază în funcţie de natura plângerii privind încălcarea dreptului şi trebuie să fie efectiv, nu în sensul că ar garanta titularului dreptului certitudinea unui rezultat favorabil, ci în sensul de a avea aptitudinea de a preveni încălcarea, de a-i pune capăt sau de a repara prejudiciul deja suferit (cu titlu exemplificativ, hotărârea Curţii, pronunţată în cauza Ciocodeică împotriva României).

Prin urmare, acţiunea recurentului-reclamant, întemeiată pe normele generale care reglementează răspunderea civilă delictuală şi pe garanţiile unui proces echitabil reglementate de Constituţie şi de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu poate fi considerată inadmisibilă, iar motivul de recurs formulat de recurentul-pârât sub acest aspect este nefondat.

Un alt motiv de recurs invocat în cauză, încadrabil în ipoteza prevăzută la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a vizat însăşi soluţia acordării despăgubirilor morale pentru durata excesivă a procedurilor penale în care a fost angajat recurentul-reclamant A., recurentul-pârât susţinând că: potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aprecierea duratei rezonabile trebuie să ia în calcul justul echilibru ce trebuie menţinut între exigenţele celerităţii procedurilor declanşate de organele judiciare şi principiul general al unei bune înfăptuiri a justiţiei, în egală măsură consacrat de art. 6 din Convenţie; principiul dreptului la un proces echitabil cu componenta termenului rezonabil este strâns legat de respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să se constate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiunii; trebuie reţinută complexitatea cauzei, având în vedere infracţiunile pretins a fi săvârşite, precum, numărul mare de inculpaţi şi probele ce au trebuit administrate.

Ca atare, recurentul-pârât a susţinut că, în prezenta speţă, contrar celor reţinute, durata procedurii în care a fost implicată partea adversă este justificată, nefiind nerezonabilă.

Caracterul nefondat al acestei critici este dat nu doar de inexistenţa unor motive concrete de nelegalitate, grefate pe particularităţile cauzei deduse judecăţii, dar şi pe ignorarea obligaţiilor pe care statul şi le-a asumat pe terenul art. 1, 6 şi 13 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, interpretate prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, ce formează împreună un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru autorităţile naţionale.

În speţă, instanţa de apel a constatat că, astfel cum s-a reţinut de către tribunal şi s-a arătat şi prin cererile de apel, criteriile enunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru a evalua dacă o procedură a fost sau nu rezonabilă, din perspectiva duratei, sunt: complexitatea cauzei, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi miza procedurii pentru partea interesată.

Fără a contesta faptul că a fost vorba despre o cauză complexă, aceasta prin prisma în special a numărului de persoane implicate în cauză, în diverse calităţi, precum şi a numărului mare de infracţiuni cercetate, curtea de apel a apreciat că raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului relevantă, atât cea reţinută de către Tribunalul Cluj, cât şi cea indicată de către părţi în apel, în mod cert nu poate fi justificată o durată atât de mare a procesului penal, de aproape 16 ani, în ceea ce îl priveşte pe recurentul-reclamant neputându-i-se imputa o conduită care să fi condus în mod nejustificat la încetinirea procedurilor, decât într-o foarte mică măsură (prin formularea a câtorva cereri de amânare a judecăţii cauzei). A mai apreciat relevantă şi împrejurarea că dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, în materie penală, are ca scop principal evitarea stării de incertitudine pentru timp îndelungat.

Înalta Curte reţine că, în jurisprudenţa instanţei de contencios european a drepturilor omului, durata rezonabilă a unei proceduri penale face parte din garanţiile esenţiale ale unui proces echitabil, fiind reglementată în mod expres în paragraful 1 al art. 6 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Criteriile enunţate de Curtea Europeană e Drepturilor Omului pentru a evalua dacă o procedură a fost sau nu rezonabilă, din perspectiva duratei, sunt: complexitatea cauzei, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi miza procedurii pentru partea interesată (König împotriva Germaniei, Neumeister împotriva Austriei; Ringeisen împotriva Austriei; Pélissier şi Sassi împotriva Franţei; Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei).

De asemenea, tot la nivel de principiu, s-a stabilit că, deşi evaluarea duratei procedurii se face pe grade de jurisdicţie, aprecierea acesteia este una globală (Boddaert împotriva Belgiei). Astfel, chiar dacă etapele procedurii se derulează într-un ritm acceptabil, durata totală a procedurii ar putea depăşi, totuşi, un "termen rezonabil" (Dobbertin împotriva Franţei).

În acest sens, în jurisprudenţa Curţii, s-a apreciat ca depăşiri ale termenului rezonabil: 9 ani şi 7 luni, fără o complexitate deosebită, dacă nu este vorba despre numărul de persoane în cauză (35), în ciuda măsurilor luate de autorităţi pentru a remedia supraîncărcarea excepţională a instanţei după o perioadă de greve (Milasi împotriva Italiei); 13 ani şi 4 luni, tulburări politice în regiune şi supraîncărcarea instanţelor, eforturile statului de a le îmbunătăţi condiţiile de muncă, neîncepând decât câţiva ani mai târziu (Baggetta împotriva Italiei, pct. 20-25); 5 ani, 5 luni şi 18 zile, din care 33 luni între pronunţarea hotărârii şi redactarea sa integrală de către magistratul însărcinat, în lipsa unor sancţiuni disciplinare adecvate (B. împotriva Austriei, par. 48-55); 5 ani şi 11 luni, complexitate produsă de numărul mare de persoane ce trebuiau audiate şi tehnicitatea documentelor de examinat într-o cauză legată de abuz de încredere în stare agravată, care nu putea justifica o instrumentare a cauzei de 5 ani şi 2 luni, la care s-au adăugat mai multe perioade de inactivitate imputabile autorităţilor. Astfel, dacă etapa judecăţii părea rezonabilă, cea a instrumentării cauzei nu putea fi considerată ca fiind efectuată cu diligenţă (Rouille împotriva Franţei).

În plus, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are ca scop, în principal, aşa cum a arătat şi instanţa de apel, evitarea ca o persoană inculpată să rămână într-o stare de incertitudine pentru lung timp (a se vedea în acest sens cauzele Constantin Florea împotriva României şi Ardelean împotriva României).

Din perspectiva acestor criterii jurisprudenţiale, Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a reuşit să demonstreze, prin argumente substanţiale, raportate la circumstanţele factuale concrete ale cauzei, cum o durată a unei proceduri penale de aproximativ 16 ani, la finalul şi în baza căreia, s-a dispus încetarea procesului penal (printr-o soluţie care a fost rezultatul constatării împlinirii termenului de prescripţie specială a răspunderii penale pentru infracţiunile de trafic de persoane şi grup infracţional organizat, iar pentru toate celelalte infracţiuni dispunându-se soluţii fie de achitare, fie de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii penale), ar putea fi caracterizată ca având un caracter rezonabil, care să respecte pretinsul echilibru între exigenţele celerităţii procedurilor desfăşurate în faţa organelor judiciare şi principiul general al unei bune înfăptuiri a justiţiei.

Or, în contextul în care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., instanţei de recurs îi este permisă examinarea, în condiţiile legii, doar a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, neputând fi cenzurate aspecte ce ţin de temeinicia deciziei, Înalta Curte este îndrituită a verifica dacă instanţa de apel a analizat durata procedurii judiciare penale în care a fost implicat recurentul-reclamant în raport cu criteriile jurisprudenţei convenţionale, neputând, însă, să cenzureze concluzia la care aceasta a ajuns pe baza probelor administrate în cauză.

În speţă, instanţa de apel, în ceea ce priveşte complexitatea cauzei a avut în vedere numărul mare de persoane implicate în procedura penală, în diverse calităţi, precum şi numărul mare de infracţiuni cercetate, iar, ulterior, a analizat conduita recurentului-reclamant cu privire la care a constatat că nu condus în mod nejustificat la încetinirea procedurilor, decât într-o foarte mică măsură şi, de asemenea, a arătat că procesul penal determină persoanei implicate o stare de incertitudine.

În plus, a arătat că această analiză nu trebuie realizată prin raportare la fiecare etapă a procesului, aşa cum a procedat tribunalul, ci procesul penal trebuie privit şi analizat în ansamblul său.

Ca atare, instanţa de apel a avut în vedere şi s-a raportat la criteriile stabilite prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru analiza efectuată cu privire la caracterul rezonabil/nerezonabil al procedurii judiciare, ceea ce determină concluzia caracterului nefondat al acestui motiv de recurs, în mod corect fiind reţinută îndeplinirea condiţiilor pentru acordarea despăgubirilor morale recurentului-reclamant.

Este nefondată şi critica [încadrabilă în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ..] prin care recurentul-pârât a afirmat că hotărârea recurată nu este motivată sub acest aspect, contrar susţinerilor acestuia, Înalta Curte constatând că instanţa de apel nu s-a limitat la a afirma doar că o perioadă de 16 ani nu poate fi justificată, ci, aşa cum s-a arătat anterior, a procedat la o analiză prin prisma criteriilor jurisprudenţei convenţionale pe care le-a enunţat.

În ceea ce priveşte susţinerea, subsumată tot motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce pretinde contrarietatea motivării în baza căreia instanţa de apel a reţinut caracterul nerezonabil al duratei procesului penal, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant reia cele arătate în dezvoltarea criticilor aduse cu privire la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, în sensul că deficienţele structurale ale sistemului judiciar nu sunt incluse printre criteriile convenţionale de evaluare a caracterului rezonabil/nerezonabil al durate procesului penal, critici care au fost deja apreciate ca fiind nefondate în analiza respectivului motiv de recurs, astfel că nu se va mai proceda la o nouă cercetare a acestora.

Cele arătate de către recurentul-pârât cu privire la faptul că instanţa de apel nu ar fi avut în vedere adresa Tribunalului Cluj nr. 2786/2022 şi nici împrejurarea că procesul penal a încetat ca urmare a intervenirii prescripţiei, ceea ce echivalează, în opinia părţii, cu compensarea sau cel puţin reducerea semnificativă a prejudiciului suferit de partea adversă, nu pot fi supuse analizei instanţei de recurs, întrucât nu reprezintă critici de nelegalitate a hotărârii recurate, ci de netemeinicie a acesteia, ce tind a susţine o apreciere greşită a probelor administrate în dosar, exprimând nemulţumirea părţii cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate de către instanţa de apel.

Nu pot fi convertite în niciunul dintre motivele de casare prevăzute de lege nici susţinerile recurentului-pârât prin care acesta afirmă că în cauză nu a fost dovedită întrunirea condiţiilor prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, având în vedere că partea nu a arătat care sunt aspectele de nelegalitate a deciziei recurate din această perspectivă, ci doar şi-a exprimă propria concluzie cu privire la valoarea şi aspectele relevate de probele administrate în cauză.

Recurentul-reclamant, formulând critici cu privire la întinderea despăgubirii acordate pentru daunele morale suferite de partea adversă, a făcut referire la jurisprudenţa naţională şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, din perspectiva respectării principiului echităţii şi a faptului că această despăgubire nu trebuie să reprezinte o îmbogăţire fără justă cauză, aceste susţineri urmând a fi analizate prin raportare la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Or, instanţa de apel, în cuantificarea prejudiciului moral şi la stabilirea cuantumului despăgubirilor pe care le-a acordat recurentului-reclamant, astfel cum s-a mai arătat şi în analiza motivului de recurs formulat de către recurentul-reclamant cu privire la acest aspect, a avut în vedere atât jurisprudenţa naţională, cât şi pe cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie - pe care a enunţat-o la pagina 14 din decizie pronunţată -, reţinând şi că despăgubirile trebuie stabilite astfel încât să se asigurare un raport rezonabil de proporţionalitate între despăgubire şi prejudiciu, iar, ţinând cont de imposibilitatea cuantificării cu precizie matematică a acestui gen de prejudicii, se impune a se avea în vedere principiul judecării în echitate.

În urma aprecierii probelor administrate în cauză, instanţa de apel a constatat că procesul penal, care a durat aproape 16 ani, a creat efecte negative asupra vieţii cotidiene a recurentului-reclamant şi, de asemenea, asupra stării sale psihice, incertitudinea în ceea ce priveşte deznodământul procesului penal fiind de asemenea de natură a produce un disconfort emoţional puternic.

Astfel, a reţinut că suma de 10.000 euro este una stabilită cu respectarea criteriilor jurisprudenţiale evidenţiate şi de natură a repara prejudiciul cauzat în concret recurentului-reclamant ca urmare a duratei excesive a procedurilor penale derulate împotriva sa, fără a reprezenta însă o îmbogăţire fără justă cauză a acestuia.

Ca atare, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestor critici, instanţa de apel stabilind cuantumul despăgubirilor acordate în raport chiar cu acele criterii şi principii la care s-a referit recurentul-pârât, statuând în echitate şi oferind recurentului-reclamant o reparaţie a prejudiciului moral suferit ca urmare a duratei excesive a procesului penal.

Este nefondată şi afirmaţia recurentului-pârât în sensul că instanţa de apel nu a motivat aprecierea acestei sume în concordanţă cu situaţia de fapt şi probele administrate în cauză, critică care tinde a susţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Această critică este înlăturată de analiza efectuată de către instanţa de apel la paginile 14-15 din decizia atacată, în cadrul căreia a relevat pe larg care sunt argumentele care duc la concluzia că o despăgubire de 10.000 euro se justifică în cauză, curtea de apel arătând care sunt efectele procesului penal asupra recurentului-reclamant, precum şi care sunt probele din care rezultă aceste împrejurări (declaraţia martorului B.).

Ca atare, pentru considerentele expuse, Înalta Curte, procedură civilă, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 251/A din data de 10 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 aprilie 2024.