Exigibility of undated consumer loan and admissibility of new defenses at cassation level

Şedinţa publică din data de 23 aprilie 2024

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, la data de 25 noiembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtului la restituirea sumei de 262,614.00 RON (echivalentul a 50.000 mii euro), reprezentând împrumut acordat de către reclamantă la data de 18 februarie 2020, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 2696 din data de 3 noiembrie 2022, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B..

A obligat reclamanta să plătească pârâtului suma de 6.570 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.3. Hotărârile pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă

Prin decizia civilă nr. 453 din data de 24 octombrie 2023, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a admis apelul promovat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 2696 din data de 3 noiembrie 2022 pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, sentinţă pe care a schimbat-o în tot.

Rejudecând: a admis acţiunea formulată de A. în contradictoriu cu pârâtul B. şi l-a obligat pe pârâtul B. să-i restituie reclamantei A. suma de 262.614 RON (echivalentul în RON a sumei 50.000 euro) reprezentând împrumut ce i-a fost acordat de reclamantă la data de 18 februarie 2020.

L-a obligat pe pârâtul B. la plata către reclamanta A. a sumei de 9.232 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând 6.232 RON taxă judiciară de timbru şi 3.000 RON onorariu avocat la prima instanţă.

L-a obligat pe intimatul-pârât B. la plata către apelanta-reclamantă A. a sumei de 10.615,57 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând 3.115,57 RON taxă judiciară de timbru şi 7.500 RON onorariu avocat în apel.

Prin încheierea de şedinţă din data de 29 noiembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, din oficiu, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta şi preluată în dispozitivul deciziei civile nr. 453 din data de 24 octombrie 2023 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, în sensul că echivalentul în RON a sumei de 262.614 RON este 55.000 euro şi nu de 50.000 euro, respectiv că hotărârea este dată cu drept de recurs, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în termen de 30 de zile de la comunicare, recursul urmând a se depune la Curtea de Apel Iaşi şi nu definitivă, cum din eroare s-a consemnat.

A dispus că în minuta şi în dispozitivul deciziei civile nr. 453 din data de 24 octombrie 2023 a Curţii de Apel Iaşi, în loc de:

"Obligă pârâtul B. să-i restituie reclamantei A. suma de 262.614 RON (echivalentul în RON a sumei 50.000 euro) reprezentând împrumut ce i-a fost acordat de reclamantă la data de 18 februarie 2020" şi "Definitivă" cum din eroare s-a trecut, se va trece:

"Obligă pârâtul B. să-i restituie reclamantei A. suma de 262.614 RON (echivalentul în RON a sumei 55.000 euro) reprezentând împrumut ce i-a fost acordat de reclamantă la data de 18 februarie 2020" şi "Cu drept de recurs, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în termen de 30 de zile de la comunicare, recursul urmând a se depune la Curtea de Apel Iaşi", cum este corect.

II. Calea de atac formulată în cauză

II.1. Cererea de recurs

Împotriva deciziei civile nr. 453 din data de 24 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia I civilă, a declarat recurs, pârâtul B..

II.2. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 17 ianuarie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu, spre soluţionare, completului nr. 2.

II.3. Motivele de recurs

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, şi 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casare deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, Curţii de Apel Iaşi.

Totodată, în temeiul art. 451 alin. (1) C. proc. civ., a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru şi onorariul de avocat.

În esenţă, recurentul-pârât a apreciat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, precum şi a normelor de procedură a căror încălcare atrage nulitatea hotărârii.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că, dincolo de greşita interpretare a probatoriului administrat în cele două cicluri procesuale, din care, în opinia sa, rezultă în mod cert faptul că suma nu a fost remisă cu titlu de împrumut, instanţa de apel a pronunţat o decizie cu încălcarea dispoziţiilor de drept material prevăzute la art. 2158 C. civ., întrucât, din presupusul contract de împrumut, nu a rezultat data la care trebuia restituită suma acordată cu titlu de împrumut, respectiv exigibilitatea obligaţiei de restituire.

A arătat că, prin cererea introductivă, instanţa nu a fost învestită cu un capăt de cerere privind stabilirea termenului de restituire a presupusului împrumut, astfel că obligarea sa la restituirea sumei de bani încalcă dispoziţiile de drept material anterior arătate, dar şi pe cele ale art. 2161 şi art. 2162 C. civ.

Recurentul-pârât a afirmat că, din apărările formulate, nu a rezultat un termen de restituire a presupusului împrumut acordat, iar intimata-reclamantă a arătat, în cererea introductivă, faptul că i-ar fi menţionat că îi va restitui banii la sfârşitul verii 2021.

În opinia recurentului-pârât această susţinere a intimatei-reclamante, în lipsa unei recunoaşteri din partea sa sau a unui înscris din care să rezulte faptul că şi-ar fi asumat obligaţia de restituire a sumei de bani la un anumit termen, face ca decizia pronunţată să nu fie legală, obligaţia de restituire nedevenind exigibilă, iar presupusa obligaţie de restituire a sumei de bani transferate de intimata-reclamantă ar fi afectată de un termen.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 1411 C. civ., a subliniat că nu a recunoscut acordarea împrumutului şi, cu atât mai mult, nu a recunoscut şi nu a menţionat că la o anumită dată ar fi trebuit să restituie suma de bani presupus împrumutată.

Ca atare, a apreciat că, în lipsa dovedirii aspectelor privind presupusa exigibilitate a obligaţiei de restituire, este dovedită încălcarea dispoziţiilor de drept material indicate de instanţă, respectiv cele ale art. 2158 C. civ.

A subliniat că instanţa nu a fost învestită cu o cerere privind stabilirea termenului de restituire a împrumutului, astfel că nu se poate pronunţa o hotărâre prin care să fie obligat imediat la restituirea sumei de bani presupus acordate cu titlu de împrumut, chiar în cazul constatării netemeinice a acordării sumei de bani cu acest titlu.

A susţinut că împlinirea termenului suspensiv nu a fost dovedită de partea adversă, iar, în cauză au fost încălcate atât dispoziţiile de drept material din partea generală a obligaţiilor, prevăzute la art. 1411 C. civ., cât şi cele prevăzute în materia contractului de împrumut de consumaţie, care prevăd că împrumutatul trebuie să restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi cantitate de bunuri.

Afirmând că, în prezenta cauză, nu rezultă cu certitudine data la care exigibilitatea obligaţiei de restituire s-a împlinit sau urmează să se împlinească, a subliniat că legiuitorul a prevăzut o procedură specială ce trebuie parcursă în cazul în care nu rezultă din contract termenul de restituire, respectiv la art. 2162 C. civ.

Totodată, a arătat că termenul, în materia contractului de împrumut de consumaţie, se prezumă a fi stabilit în favoarea împrumutatului, iar pentru ca acesta s fie obligat la restituire, trebuie analizate de către instanţă scopul împrumutului, natura obligaţiei şi a bunurilor împrumutate, situaţia părţilor şi orice altă împrejurare relevantă.

Precizează că a menţionat faptul că este arestat preventiv încă din luna septembrie 2021, precum şi că, în momentul în care a fost arestat, a fost introdusă şi cererea de chemare în judecată, considerând intimata-reclamantă că, în lipsa sa, va putea obţine o hotărâre prin care să fie obligat de către instanţă la plata întregii sume, motivul pentru care partea adversă a invocat că i-ar fi spus că la sfârşitul verii 2021 îi restituie suma de bani fiind tocmai arestarea sa şi imposibilitatea de a se apăra în care se afla.

Recurentul-pârât a subliniat şi că, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, nu a verificat şi nu şi-a dat consimţământul cu privire la conţinutul primei întâmpinări, pe care, de altfel, nu şi-a însuşit-o, problemele pe care le avea la acel moment făcându-l să-şi canalizez energia şi atenţia pe dosarul penal în care are calitatea de inculpat.

Printr-o altă critică, recurentul-pârât a susţinut că, atât timp cât s-a constatat existenţa contractului de împrumut, putea fi obligat la restituire doar în baza răspunderii-civile contractuale, iar instanţa de apel nu a făcut o analiză expresă a condiţiilor acesteia - acest aspect se desprinde din redarea în considerentele hotărârii atacate a art. 2158 C. civ., care prevede în teza finală că "împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate".

Totodată, a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 1350 C. civ., orice persoană are obligaţia de a executa obligaţiile contractuale, în caz contrar ea fiind răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi, precum şi că, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că, în cadrul răspunderii civile contractuale, contractul este singurul care dovedeşte preexistenta obligaţiei, faţă de culpa debitorului de a nu o fi executat, astfel că obiectul probei, în cadrul acestei răspunderi, constă în stabilirea culpei contractuale şi a întinderii prejudiciului.

A menţionat şi că, în conformitate cu prevederile art. 1516 alin. (1) C. civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, reunind astfel cele trei dimensiuni ale conformităţii executării, respectiv cea cantitativă, calitativă şi temporală, iar, în temeiul art. 1350 C. civ., orice persoană este ţinută să-şi execute obligaţiile pe care le-a contractat, în caz contrar fiind incidente dispoziţiile privind răspunderea civilă contractuală.

În acelaşi sens, recurentul-pârât a făcut trimitere la art. 1350 alin. (2) C. civ., care prevede că, atunci când, fără justificare, o parte a unui contract nu îşi îndeplineşte această îndatorire (respectiv obligaţiile pe care le-a contractat), ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii; totodată, potrivit art. 1548 C. civ., culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării.

În opinia recurentului-pârât, în speţă, aplicabilitatea acestor dispoziţii legale este indisolubil legată de cele anterior arătate cu referire la stabilirea termenului privind exigibilitatea obligaţiei de restituire a presupusului împrumut.

A susţinut că instanţa trebuia să analizele condiţiile antrenării răspunderii civile contractuale, reglementate de art. 1350 C. civ., respectiv: existenţa unei fapte ilicite care constă în nerespectarea obligaţiei (neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a acesteia), existenţa unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia debitorului.

Recurentul-pârât a subliniat că, obligaţia fiind afectată de un termen necunoscut cu certitudine, până la această dată nefiind încheiat un contract în formă scrisă, acesta trebuia să fie stabilit de către instanţă, însă, aceasta nu a fost învestită cu o cerere privind stabilirea termenului de restituire a împrumutului, ci s-a solicitat direct obligarea sa la restituirea sumei de bani.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea principiului disponibilităţii [art. 9 alin. (2) C. proc. civ..], precum şi prevederilor art. 22 alin. (6) şi ale art. 478 C. proc. civ.

Astfel, a menţionat că, prin cererea de chemare în judecată, neaducând niciun fel de precizări/clarificări, intimata-reclamantă a solicitat "obligarea pârâtului la restituirea sumei de 262.614 RON (echivalentul a 50.000 euro) reprezentând împrumut acordat de către reclamantă la data de 18 februarie 2020", împrejurare faţă de care, în opinia sa, rezultă că suma solicitată este de 262.614 RON, echivalentul a 50.000 euro.

Arată că, deşi că în transferul bancar din luna februarie 2020 se menţionează suma de 55.000 euro, intimata-reclamantă a înţeles să solicite doar echivalentul a 50.000 de euro.

Recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel, prin încheierea de îndreptare a erorii materiale, sesizare făcută din oficiu, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta şi preluată în dispozitivul deciziei civile nr. 453 din data de 24 octombrie 2023 a Curţii de Apel Iaşi, în sensul că echivalentul sumei de 262.614 RON este 55.000 euro şi nu de 50.000 euro, respectiv că hotărârea este dată cu drept de recurs, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în termen de 30 de zile de la comunicare, recursul urmând a se depune la Curtea de Apel Iaşi şi nu definitivă, cum din eroare s-a consemnat.

A susţinut recurentul-pârât că suma de 50.000 de euro nu a fost solicitată din eroare, intimata-reclamantă arătând, inclusiv prin cererea de apel, că solicită echivalentul în RON a sumei de 50.000 euro, iar, deşi prima instanţă a fost învestită cu suma echivalent a 50.000 de euro, atât solicitând intimata-reclamantă, în considerentele deciziei, curtea de apel a dispus obligarea sa la echivalentul a 55.000 euro, fiind încălcat principiul disponibilităţii.

Ca atare, a apreciat că instanţa putea dispune obligarea sa doar cu privire la echivalentul în RON a sumei de 50.000 de euro.

Printr-o altă critică, recurentul-pârât a afirmat că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care prevăd obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, prin stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă, precum şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

În dezvoltarea acestei critici, a arătat că instanţa nu a analizat în niciun fel presupusa exigibilitate a obligaţiei de restituire a sumei de bani, respectiv situaţia concretă a datei la care presupusul împrumut trebuia restituit, cu toate că a redat art. 2158 C. civ., astfel că nu poate verifica raţionamentul judiciar care a condus la admiterea apelului.

A precizat că singurele menţiuni care se regăsesc în considerentele deciziei recurate privesc interpretarea probelor şi redarea art. 2158 C. civ. care prevede în teza finală "împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate".

Prin urmare, în opinia recurentului-pârât, lipsa unei analize concrete a datei la care exigibilitatea obligaţiei de restituire a împrumutului s-a împlinit, precum şi obligarea sa la achitarea unei sume mai mari decât s-a cerut, dar şi obligarea la achitarea imediată a sumei de bani împrumutate, fără ca instanţa să fie învestită cu o cerere privind stabilirea termenului de restituire a împrumutului, încalcă principiile fundamentale ale procesului civil şi, implicit, obligaţia instanţei de motivare a hotărârii.

A subliniat că instanţa de apel, în motivarea soluţiei, prezintă doar argumente din care ar rezulta existenţa contractului de împrumut dar nu şi condiţiile în care acesta a fost acordat, respectiv când ar fi trebuit să restitui suma de bani, iar o astfel de hotărâre devine arbitrară şi nu permite exercitarea controlului judiciar.

În susţinerea celor anterior arătate, recurentul-pârât a făcut referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, arătând că prin aceasta s-a subliniat rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.

Totodată, a arătat că instanţa europeană a reţinut că, întrucât Convenţia nu urmăreşte să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat drept unul efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt cu adevărat "reţinute", adică analizate corespunzător de către instanţa sesizată.

Prin urmare, recurentul-pârât a invocat faptul că nemotivarea, în oricare din ipotezele menţionate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecinţa casării acesteia şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

II.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului ca nemotivat, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei recurate ca legală.

Invocând excepţia nulităţii recursului, în raport de prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) şi ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., intimata-reclamantă, în esenţă, a susţinut că partea adversă nu a formulat critici apte de încadrare în motivele de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

În opinia intimatei-reclamante, chiar dacă, aparent, recurentul-pârât a invocat încălcarea unor dispoziţii de drept material şi procedural, din detalierea motivelor de recurs, rezultă că, în realitate, este criticată modalitatea în care instanţele de fond şi de control judiciar au apreciat probatoriul şi situaţia de fapt dedusă judecăţii, urmărindu-se rejudecarea fondului cauzei, care nu poate fi realizată prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului.

În subsidiar, intimata-reclamantă a apreciat că recursul este nefondat.

Astfel, cu privire la pretinsa încălcare a prevederilor art. 2158 şi ale art. 1411 C. civ., a arătat că, din coroborarea dispoziţiilor art. 2161-2162 C. civ., rezultă că nu este obligatoriu ca termenul de restituire a împrumutului să fie expres stipulat, iar, din probatoriul administrat, rezultă suficiente elemente care indică faptul că exigibilitatea obligaţiei de restituire fusese depăşită, inclusiv din susţinerile recurentului-pârât din conversaţiile purtate prin intermediul plaformei C. şi din declaraţia autentică a surorii acestuia, în care aceasta a arătat că a asistat la discuţia părţilor cu privire la împrumutul de 55.000 euro primit de pârât şi pe care acesta trebuia să-1 returneze până la 1 noiembrie 2021.

De asemenea, a susţinut că doctrina şi jurisprudenţa au arătat că, atunci când împrumutul este fără termen, cererea de restituire este, în realitate, o expresie a denunţării unilaterale a contractului, care pune capăt raporturilor contractuale dintre părţi şi face să devină scadentă obligaţia de restituire a sumei împrumutate, iar instanţa sesizată cu cererea de restituire nu este în drept să considere creanţa neexigibilă.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului-pârât, a apreciat că nu este obligatorie parcurgerea procedurii reglementate de art. 2162 C. civ., prin introducerea a două acţiuni distincte, una pentru stabilirea termenului de restituire, iar alta pentru restituire.

În plus, a susţinut că partea adversă, plecând în raţionamentul juridic de la pretinsa încălcare a unor dispoziţii legale, a continuat prin a critica modalitatea de apreciere a probatoriului, invocând aspecte care ţin de fondul cauzei, chestiune care, aşa cum a arătat anterior, este incompatibilă cu obiectul analizei instanţei în calea extraordinară de atac a recursului.

În ceea ce priveşte critica recurentului-pârât prin care se susţine încălcarea principiilor procesului civil - principiul rolului activ al judecătorului şi principiul disponibilităţii părţilor -, intimata-reclamantă a susţinut inadmisibilitatea acesteia în contextul în care recurentul-pârât nu a indicat că înţelege să formuleze recurs împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale din 29 noiembrie 2023.

Totodată, a afirmat că recurentul-pârât a invocat cu rea-credinţă că, prin decizia atacată, instanţa de apel l-a obligat la restituirea echivalentului în RON al sumei de 55.000 euro, în condiţiile în care acesta a fost obligat la restituirea sumei de 262.614 RON, suma fiind certă şi identică cu suma indicată în cererea introductivă de instanţă.

Referitor la critica prin care s-a susţinut nemotivarea hotărârii recurate, intimata-reclamantă a arătat, pe de o parte, că, în opinia sa, hotărârea curţii de apel respectă exigenţele art. 425 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că recurentul-pârât critică modalitatea de interpretare a probatoriului administrat în cauza, aspect incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, impunându-se anularea recursului.

Recurentul-pârât B. nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II.5. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, prin rezoluţia din data de 8 martie 2024, în temeiul art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 23 aprilie 2024, când a reţinut cauza în pronunţare.

II.6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prioritar, în raport de prevederile art. 248 C. proc. civ., analizând excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte reţine că aceasta este neîntemeiată şi o va respinge, având în vedere că sancţiunea nulităţii recursului, reglementată de art. 486 alin. (3) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ., intervine numai în situaţia în care niciuna dintre criticile formulate nu vizează legalitatea hotărârii recurate şi nu este, prin urmare, aptă de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., situaţie care nu se verifică în speţa de faţă, în contextul în care parte din criticile formulate de recurentul-pârât pot fi încadrate în ipotezele de la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., astfel cum se va arăta în analiza pe fond a recursului.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-un prim motiv de recurs, ce presupune o analiză din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în contextul în care se invocă aplicarea greşită a unor norme de drept material, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a art. 2158 C. civ. prin raportare la prevederile art. 2161 şi ale art. 2162, precum şi a art. 1411 C. civ.

Cum potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte nu va proceda la analiza acelor critici formulate de către recurentul-pârât ce susţin netemeinicia concluziilor trase de instanţa de apel în urma aprecierii probelor administrate în cauză, probe în baza cărora a fost stabilită situaţia de fapt dedusă judecăţii, care nu mai poate fi reevaluată de instanţa de recurs.

Astfel, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, contrar celor constatate de tribunal, a apreciat că probatoriul administrat a relevat acordarea de către intimata-reclamantă, recurentului-pârât, a unui împrumut de consumaţie, predarea sumei de bani fiind făcută prin virament bancar.

În acest sens a constatat că intenţia cu care intimata-reclamantă a transferat suma de bani a fost relevată de menţiunea făcută de împrumutătoare pe dispoziţia de transfer adresată D., relevând că este vorba despre un contract de împrumut, iar recunoaşterea caracterului contractului, ca fiind un împrumut, a fost făcută şi de recurentul-pârât prin întâmpinarea depusă la data de 15 februarie 2022, această recunoaştere fiind ulterior retrasă de către parte, prin susţinerile din cea de-a doua întâmpinare, depusă la data de 27 aprilie 2022, recunoscând remiterea sumei de bani, nu însă şi titlul cu care s-a făcut această remitere.

Susţinerile recurentului-pârât în sensul că această sumă i-a fost predată de mătuşa sa, intimata-reclamantă, pentru a-i procura materiale de construcţie pentru edificarea unei case nu au fost reţinute de către instanţa de apel, care a arătat că, dacă între intimata-reclamantă şi E. S.R.L. s-ar fi încheiat un contract de prestări servicii, transferul sumei de bani ar fi fost efectuat în contul acestei societăţi, iar nu în contul personal al recurentului-pârât, cum s-a procedat în fapt.

În plus, curtea de apel a constatat că mesajele dintre părţi relevă faptul că achiziţia materialelor şi obţinerea de către recurentul-pârât a anumitor documente/avize/studii a avut loc începând cu luna decembrie 2019, acestea fiind anterioare împrumutului din data de 18 februarie 2020.

Totodată, a apreciat că nu a fost dovedită susţinerea recurentului-pârât în sensul că restul banilor rămaşi după achiziţionarea materialelor de construcţie ar fi fost restituit din contul său deschis la F..

Cu privire la natura contractului de împrumut, a mai reţinut şi faptul că, din probele dosarului - extrase de cont, mesaje C., declaraţia martorului G. -, rezultă că între părţi s-au desfăşurat şi anterior astfel de relaţii contractuale, recurentul-pârât împrumutând şi sume de bani în RON de la intimata-reclamantă.

Ca atare, instanţa de apel a concluzionat că între cele două părţi a fost încheiat un contract consensual de împrumut de consumaţie, în cauză fiind probată atât natura contractului, cât şi remiterea sumei de bani prin virament bancar.

Această situaţie de fapt este stabilită în mod suveran de ultima instanţă devolutivă, iar recursul nu deschide calea unei noi examinări a temeiniciei hotărârii, respectiv a faptelor litigiului. Singura verificare admisibilă constă în aceea de a şti dacă instanţa de apel a aplicat corect legea faptelor pe care le-a stabilit în mod definitiv, în urma aprecierii suverane a probelor.

Făcând aplicarea art. 2158 C. civ. la situaţia de fapt stabilită în urma aprecierii probelor administrate, curtea de apel a reţinut că împrumutatului îi revine obligaţia să restituie suma împrumutată, iar, în cauză, obligaţia de a dovedi restituirea sumei împrumutate revenea recurentului-pârât, care nu a probat acest fapt, a admis apelul promovat de intimata-reclamantă şi a schimbat în tot sentinţa tribunalului şi, rejudecând cauza, a admis acţiunea şi l-a obligat pe recurentul-pârât să-i restituie intimatei-reclamantei suma de 262.614 RON reprezentând împrumut ce i-a fost acordat de intimata-reclamantă la data de 18 februarie 2020.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 2158 C. civ., în cazul împrumutului de consumaţie, împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate, iar, conform art. 2162 alin. (1) C. civ.:

"Dacă nu a fost convenit un termen de restituire, acesta va fi stabilit de instanţă, ţinându-se seama de scopul împrumutului, de natura obligaţiei şi a bunurilor împrumutate, de situaţia părţilor şi de orice altă împrejurare relevantă". Aceeaşi aptitudine a instanţei, de stabilire a termenul, este reglementată, în cazul obligaţiilor afectate de termen, de art. 1411 alin. (2) C. civ.

Instanţa sesizată cu cererea de restituire nu este în drept să considere creanţa neexigibilă şi, ca atare, să respingă acţiunea, ci este obligată să stabilească un termen de restituire, ţinând cont de scopul împrumutului, de natura obligaţiei şi a bunurilor împrumutate, de situaţia părţilor şi de orice altă împrejurare.

În speţă, recurentul-pârât a afirmat că instanţa de apel a încălcat atât norma specială de la art. 2158 C. civ., cât şi pe cea generală prevăzută de art. 1411 C. civ., întrucât nu a avut în vedere că, în speţă, nu rezultă cu certitudine data la care obligaţia de restituire a devenit sau urmează să devină exigibilă, că, pentru situaţia în care, din contract, nu rezultă termenul de restituire, legiuitorul, la art. 2162 C. civ., a prevăzut o procedură specială prin care instanţa stabileşte această dată, precum şi că este vorba despre o obligaţie afectată de termen.

Din verificarea actelor dosarului, Înalta Curte constată că această apărare a fost invocată pentru prima dată în faza recursului, nefiind supusă analizei instanţei de apel în condiţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora părţile nu se pot folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, instanţa de apel putând încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.

În susţinerea acestei constatări vin chiar cele arătate de către recurentul-pârât, prin avocat, care, la interpelarea instanţei de recurs, a precizat că a ridicat acest aspect în faţa curţii de apel, verbal, în cadrul dezbaterilor asupra apelului, împrejurare ce este confirmată de încheierea de şedinţă, pronunţată de curtea de apel la data de 10 octombrie 2023, în care s-a consemnat că: avocatul recurentului-pârât a arătat că:

"Mai mult, un aspect pe care nu la precizat în cuprinsul întâmpinării, întrucât se vorbeşte despre un contract de împrumut astfel cum se arată şi prin cererea de apel, supus sub imperiul dispoziţiilor art. 2161-2162, acesta ar putea fi un contract de împrumut de consumaţie iar apelanta i-ar fi remis această sumă de bani cu titlu de împrumut. Or, se prevede foarte clar în dispoziţiile legale faptul că atâta timp cât acesta ar fi fost cu titlu gratuit termenul de restituire a împrumutului este acordat în favoarea împrumutatului, în momentul de faţă se solicită restituirea unui presupus împrumut de care nu ştim spre ce dată a fost dat astfel că nu se poate vorbi de o creanţă ajunsă la exigibilitate".

Însă, neinvocând această apărare în faţa tribunalului, recurentul-pârât avea obligaţia să o formuleze prin întâmpinarea depusă în apel, în contextul în care înţelegea să se folosească de ea în încercarea de a combate susţinerile părţii adverse potrivit cărora suntem în prezenţa unui contract de împrumut în temeiul căruia recurentului-pârât îi revine obligaţia de restituire a sumei împrumutate.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, recurentul-pârât a susţinut această apărare pentru prima dată la momentul dezbaterilor asupra apelului, cu nesocotirea prevederilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Ca atare, valorificării în recurs a acestei critici, ce a fost formulată omisso medio¸ i se opun prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele de casare reglemente la alin. (1) al aceluiaşi articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Pentru acelaşi motiv, nu pot primi eficienţa urmărită de parte nici cele invocate de către recurentul-pârât prin raportare la condiţiile răspunderii civile contractuale, cu referire expresă la cea a existenţei faptei ilicite care constă în nerespectarea obligaţiei, în condiţiile în care aceste critici, aşa cum a arătat şi recurentul-pârât, sunt legate de cele invocate referitor la stabilirea termenului la care a devenit sau devine exigibilă obligaţia de restituire a împrumutului, aspect care a fost invocat omisso medio şi nu poate fi suspus analizei prezentei instanţe de recurs, prin raportate la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, nu există în speţă cadrul procesual necesar pentru a se analiza, pe fond, dacă cererea reglementată de art. 2.162 C. civ. trebuie să preceadă în mod obligatoriu cererea în restituirea împrumutului, sub sancţiunea respingerii celei din urmă, ori dacă cele două chestiuni - stabilirea termenului şi a obligaţiei de restituire la scadenţă - pot fi judecată împreună.

Faţă de cele anterior arătate, Înalta Curte constată că, în raport de criticile şi apărările formulate, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a normelor de drept material, reţinând că, în temeiul art. 2158 C. civ., recurentul-pârât este obligat să restituie intimatei-reclamante suma împrumutată, în contextul în care, din probele administrate în cauză, rezultă că ne aflăm în prezenţa unui contract consensual de împrumut de consumaţie, iar partea nu a probat restituirea împrumutului.

În măsura în care partea invocă lipsa din considerentele deciziei atacate a analizei condiţiilor răspunderii civile contractuale, susţinere ce presupune o verificare prin raportare la o pretinsă incidenţă a ipotezei nemotivării, reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critica apare ca fiind nefondată, în contextul în care aceasta are ca fundament afirmarea faptului că instanţa de apel nu a analizat momentul la care obligaţia de restituire devine exigibilă, iar recurentul-pârât a înţeles să pună această problemă în discuţie cu nesocotirea prevederilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., aşa cum s-a arătat anterior, iar instanţei de apel nu îi revenea obligaţia de a analiza decât acele aspecte care au fost invocate în cauză cu respectarea cerinţelor impuse de lege.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 9 alin. (2), ale art. 22 alin. (6), precum şi a celor ale art. 478 C. proc. civ., prin aceea că, prin încheierea din data de 29 noiembrie 2023, a dispus îndreptarea, din oficiu, a erorii materiale din minuta şi dispozitivul deciziei recurate în sensul că suma la a cărei restiuire este obligat recurentul-pârât este de 262.614 RON (echivalentul în RON a sumei de 55.000 euro) şi nu 262.614 RON (echivalentul în RON a sumei de 50.000 euro).

Prealabil, faţă de apărarea intimatei-reclamante, prin care s-a susţinut că această critică este inadmisibilă în condiţiile în care recurentul-pârât nu a atacat cu recurs şi încheierea prin care s-a dispus îndreptarea erorii materiale din cuprinsul minutei şi al dispozitivului deciziei recurate, Înalta Curte reţine că aceasta nu este fondată, având în vedere că efectul admiterii cererii sau sesizării din oficiu privind îndreptarea erorii materiale dintr-o decizie este acela al modificării respectivei hotărâri, în sensul înlocuirii menţiunii eronate cu cea apreciată a fi cea corectă.

Cu alte cuvinte, dispozitivul deciziei cu privire la care s-a dispus îndreptarea erorii materiale se va citi în forma rectificată prin încheierea prin care s-a admis o atare cerere sau sesizare din oficiu, încheierea de îndreptare fiind un accesoriu al hotărârii pe care o îndreptă şi cu care face corp comun.

În susţinerea acestei concluzii, vin şi prevederile art. 442 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora:

"În cazul hotărârilor, îndreptarea se va face în ambele exemplare ale hotărârii.", precum şi cele ale art. 85 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti din data 22 decembrie 2022, publicat în Monitorul Oficial nr. 1.254 bis din data de 27 decembrie 2022, care prevăd că încheierile privind îndreptarea erorilor materiale se ataşează la hotărâre, atât în dosarul cauzei, cât şi în mapa de hotărâri.

Ca atare, Înalta Curte va analiza această critică prin raportare la motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în care este încadrabilă, întrucât se susţine încălcarea normelor de procedură ce reglementează principul disponibilităţii părţilor, rolul judecătorului în aflarea adevărului (limitele învestirii), precum şi limitele efectului devolutiv al apelului.

În esenţă, ceea ce critică recurentul-pârât este împrejurarea că, în urma dispunerii îndreptării erorii materiale din cuprinsul minutei şi al dispozitivului deciziei recurate, a fost obligat la restituirea sumei de 262.614 RON, echivalentul a 55.000 euro, deşi iniţial fusese obligat la restituirea aceleiaşi sume în RON, dar cu privire la care s-a reţinut că reprezintă echivalentul a 50.000 euro, în contextul în care nu s-a susţinut de către părţi că suma în RON reprezintă 55.000 euro.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată intimata-reclamantă a solicitat obligarea recurentului-pârât la restituirea sumei de 262.614 RON (echivalentul a 50.000 euro), ataşând cererii extrasul de cont în care se evidenţiază transferul sumei de 55.000 euro, iar, prin cererea de apel, a menţionat că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă restituirea sumei de 262.614 RON (echivalentul a 55.000 euro calculat la cursul euro de 4,7748 RON de la data de 18 februarie 2020).

Prin încheierea de şedinţă din data de 29 noiembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, din oficiu, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta şi preluată în dispozitivul deciziei civile nr. 453 din data de 24 octombrie 2023 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, în sensul că echivalentul în RON a sumei de 262.614 RON este 55.000 euro şi nu de 50.000 euro, cum din eroare s-a consemnat.

Or, suma la a cărei restituire a fost obligat recurentul-pârât este de 262.614 RON, sumă fixă, stabilită cu certitudine de către instanţa de apel, fără ca valoarea în euro a acesteia să aibă vreo relevanţă din perspectiva obligaţiei de restituire stabilite în sarcina recurentului-pârât, cum s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi dispus, spre exemplu, restituirea sumei stabilite în euro (de 50.000 euro sau de 55.000 euro) la cursul B.N.R. de la data îndeplinirii obligaţiei.

Ca atare, cum ceea ce a stabilit curtea de apel, atât prin decizia pronunţată iniţial, cât şi prin încheierea de îndreptare a erorii materiale, este obligaţia recurentului-pârât de restituirea a sumei în RON solicitate de către intimata-pârâtă (262.614 RON), nu se poate reţine nici nesocotirea de către instanţă a principiului disponibilităţii procesului civil şi nici depăşirea limitelor învestirii acesteia prin cererea de apel, motivul de recurs invocat fiind, astfel, nefondat.

Recurentul-pârât a criticat decizia recurată susţinând şi că aceasta nu îndeplineşte rigorile stabilite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. civ., întrucât instanţa de apel nu a analizat în niciun fel exigibilitatea obligaţie de restituire, respectiv situaţia concretă a datei la care împrumutul trebuia restituit.

Această critică urmează a fi analizată din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., partea susţinând, în esenţă, nemotivarea hotărârii în ceea ce priveşte aspectul vizând data la care trebuia restituit împrumutul, respectiv momentul la care obligaţia de restituire devine exigibilă.

Or, aşa cum s-a arătat în analiza efectuată cu privire la primul motiv de recurs, recurentul-pârât s-a apărat susţinând că nu rezultă cu certitudine data la care obligaţia de restituire a devenit sau urmează să devină exigibilă abia la momentul dezbaterilor asupra apelului, supunând atenţiei instanţei de apel această chestiune cu depăşirea momentului reglementat de art. 478 alin. (2) C. proc. civ., astfel că aceasta nu era ţinută a face o atare analiză.

Prin urmare, faţă de această împrejurare şi de argumentele prezentate sub acest aspect în analiza primului motiv de recurs, Înalta Curte constată caracterul nefondat şi a acestei critici.

Având în vedere cele anterior reţinute, constatând conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 453 din data de 24 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 453 din data de 24 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 aprilie 2024.