Recovery of construction costs as unjust enrichment despite structural degradation of the property caused by the unpermitted works

Şedinţa publică din data de 23 aprilie 2024

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25 septembrie 2019, sub nr. x/2019, pe rolul Tribunalului Harghita, secţia civilă, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat: obligarea pârâtului la plata sumei de 220.000 RON, constând în contravaloarea investiţiilor şi lucrărilor efectuate asupra imobilului casă de locuit, situată în judeţul Harghita; instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului până la restituirea de către pârât a contravalorii lucrărilor efectuate; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În drept, reclamanţii au invocat prevederile art. 1345 şi art. 1640 C. civ.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Harghita, secţia civilă

Prin sentinţa civilă nr. 304 pronunţată în data de 22 martie 2022 în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Harghita, secţia civilă a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., împotriva pârâtului C., ca neîntemeiată, şi i-a obligat să îi achite cheltuieli de judecată în sumă de 12.651 de RON, reprezentând onorariu avocaţial şi onorarii expertize.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 609/A pronunţată la data de 20 octombrie 2023 în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a respins apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 304 din data de 22 martie 2023, pronunţate de Tribunalul Harghita în dosarul nr. x/2019, ca nefondat.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Cererea de recurs

Împotriva deciziei nr. 609/A din data de 20 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

II.2. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Cauza fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 25 ianuarie 2014 şi a fost repartizată aleatoriu, spre soluţionare completului nr. 2.

II.3. Motivele de recurs

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, pentru rejudecare apelului, iar, în subsidiar, casarea hotărârii şi, în rejudecare, să se dispună modificarea hotărârii instanţei de apel în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, obligarea intimatului-pârât la plata sumei de 273.671 RON, constând contravaloarea investiţiilor şi a lucrărilor efectuate asupra imobilului casă de locuit, situată în judeţul Harghita, cu obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

În dezvoltarea criticilor formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în esenţă, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de fond, cu încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ., şi-a întemeiat soluţia de respingere a acţiunii pe un motiv străin de natura cauzei, fără să-l pună în discuţia părţilor, după respingerea obiecţiunilor de raportul de expertiză, şi anume pe motivul că lucrările pe care le-au efectuat asupra imobilului proprietatea intimatului-pârât ar avea caracter adăugat şi nu autonom, pronunţând hotărârea atacată prin prisma dispoziţiilor art. 585 C. civ., privind lucrările adăugate voluptuare, deşi în cauză sunt incidente prevederile art. 581 C. civ., referitoare la lucrările autonome cu caracter durabil, efectuate cu bună-credinţă.

Au menţionat şi că partea adversă, în apărare, a susţinut că lucrările efectuate au condus la o situaţie critică în ceea ce priveşte structura de rezistenţă a casei de locuit, poziţie care este diferită de motivul pe care şi-a fundamentat instanţa soluţia de respingere a acţiunii.

Totodată, recurenţii-reclamanţi au arătat că s-a considerat că nu este nevoie de o nouă expertiză, cum solicitaseră la data de 5 decembrie 2022, deşi era util să se stabilească dacă grinzile au 8 cm, cum greşit observase expertul, sau 23 de cm, cum măsuraseră cu rigla clasică, deci, se apreciase că nu este nevoie de o nouă expertiză pentru că s-au identificat alte motive de respingere a acţiunii, exclusiv cele privind caracterul lucrărilor, ca fiind lucrări voluptuare.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, ca urmare a respingerii obiecţiunilor la raportul de expertiză, precum şi a acţiunii pe un motiv străin şi nediscutat în faţa instanţei de fond, le-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil.

Au apreciat că, dacă instanţa şi-a pus problema că lucrările ar fi voluptuare, atunci trebuia să ordone completarea obiectivelor raportului de expertiză cu un obiectiv, şi anume "determinarea caracterului lucrărillor", întrucât instanţa de judecată nu poate să determine caracterul unor lucrări, mai cu seamă că această instituţie juridică este una nouă, neexistând nici practică judiciară în această materie.

De asemenea, au susţinut că temeiul juridic al respingerii acţiunii (art. 585 C. civ.), invocat de instanţa de fond, constituie o noutate chiar şi pentru partea adversă, aceste prevederi nefiind invocate nici în mod expres şi nici în mod tacit, ci doar din oficiu.

Au subliniat că, după dezbaterile finale, în timpul pronunţării, nu se poate schimba temeiul respingerii acţiunii, din oficiu ori la cererea părţii adverse, precum şi că prevederile art. 22 C. proc. civ. nu pot fi aplicate, pentru că rolul activ al instanţei trebuie să fie transparent.

Ca atare, au considerat că instanţa de fond nu numai că a încălcat principiul disponibilităţii, dar a încălcat şi dreptul la un proces echitabil.

Au precizat că, prin motivele de apel, în probaţiune solicitaseră efectuarea unei noi expertize tehnice de specialitate în materia construcţiilor civile privind determinare categoriei de lucrări executate asupra imobilului, obiectivele expertizei din această fază procesuală fiind diferite de cele de la instanţa de fond, având în vedere că, în apel, s-au confruntat cu o situaţie nouă, şi anume caracterul voluptoriu al lucrărilor şi nu stabilitatea construcţiei.

Au menţionat recurenţii-reclamanţi că nu ştiau că motivul pentru care le va fi respinsă solicitarea privind efectuare unei noi expertize era faptul că instanţa va abandona considerentele tribunalului privind caracterul lucrărilor şi va respinge acţiunea pe argumentele invocate de intimatul-pârât la instanţa de fond, în contextul în care nu exista o aderare la apel pentru modificarea considerentelor sentinţei pronunţate în cauză.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, problema are se pune în cauză este dacă instanţa de apel poate sau nu schimba considerentele instanţei de fond, fără ca intimatul-pârât, în favoarea căruia s-a pronunţat instanţa de apel, să solicite, prin aderare la apel, schimbarea considerentelor.

Faţă de aspectele arătate anterior, au susţinut că motivele instanţei de apel, pe de o parte, sunt contradictorii şi, pe de altă parte, sunt străine de natura pricinii, astfel că se impune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei la instanţa de apel, pentru efectuarea unei noi expertize, atât în ceea ce priveşte obiecţiunile pe care le-au formulat în faţa instanţei de fond, dar şi în ceea ce priveşte obiectivul formulat în apel, şi respins la primul şi ultimul termen de judecată din data de 20 octombrie 2023.

Recurenţii-reclamanţi au precizat că prezenta acţiune presupune acordarea despăgubirilor pentru îmbogăţirea fără justă cauză, intimatul-pârât beneficiind de o mărire a patrimoniului, în defavoarea lor, care şi-au micşorat patrimoniul, prin suportarea costurilor materialelor şi ale manoperei unor lucrări, care nu au intrat în proprietatea lor.

Au menţionat că raporturile de accesiune pot fi clarificate doar de proprietarul imobilului, caz în care constructorul prins în astfel de raporturi nu are altă cale de ieşire decât cea pe care i-o oferă chiar jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin ieşirea din instituţia accesiunii şi intrarea pe tărâmul îmbogăţirii fără justă cauză.

În acest context, au considerat că afirmaţia instanţei supreme potrivit căreia "îmbogăţirea pârâţilor s-a creat în temeiul accesiunii imobiliare asupra construcţiei lor" trebuie interpretată în sensul că îmbogăţirea pârâţilor s-a creat în temeiul reglementării accesiunii imobiliare, care, prin caracterul său ermetic, nu-i permite autorului lucrării să acţioneze; putem, astfel, vorbi în mod cert despre o îmbogăţire a proprietarului imobilului pe perioada dintre realizarea construcţiei şi exercitarea dreptului de opţiune.

Au mai arătat şi că, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se recunoaşte dreptul de a apela la îmbogăţirea fără justă cauză, iar recunoaşterea posibilităţii de a ieşi de pe tărâmul accesiunii şi de a apela la instituţia îmbogăţirii fără justă cauză se bazează pe faptul că autorul lucrării suferă o pierdere la momentul construirii, iar, până la momentul clarificării raporturilor pe baza accesiunii, nu are cum să-şi repare această pierdere.

Au subliniat că, dacă raporturile sunt guvernate de dispoziţiile din materia accesiunii, iar această acţiune nu poate fi pusă în mişcare decât de proprietarul terenului, atunci constructorul, neputând formula nicio acţiune care să-i complinească pierderea din patrimoniu, are drept singură soluţie acţiunea pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Recurenţii-reclamanţi, faţă de împrejurarea că soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată de către prima instanţă s-a baza pe cele constatate prin expertiza tehnică judiciară dispusă cu privire la aspectele tehnice ale construcţiei, vizând placa de beton armat, au solicitat să se constate că prima instanţă a respins obiecţiunile pe care le-au formulat la acest raport de expertiză, deşi, la efectuarea expertizei, expertul nu a determinat calitatea betonului prin folosirea unui sclerometru, ci prin alte metode neconclusive.

Au menţionat că, din planşele foto depuse la dosarul cauzei, rezultă că grosimea grinzilor de structură este corespunzătoare, în timp ce raportul de expertiză nu cuprinde nicio planşă foto privind măsurarea acestora, care să vină în susţinerea concluziilor expertul.

În dezvoltarea criticilor formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în ceea ce priveşte considerentele instanţei de apel, au fost încălcate prevederile art. 1345 C. civ., iar, prin cele ale instanţei de fond, prevederile art. art. 578 alin. (2), art. 581, art. 584, art. 585 şi art. 586 C. civ.

Făcând referire la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia nr. 159 din 23 ianuarie 2020), au precizat că, în speţă, au invocat dispoziţiile legale ce reglementează îmbogăţirea fără justă cauză prin raportare la faptul că au suportat costurile aferente realizării unei construcţii pe terenul proprietatea intimatului-pârât, cu acordul acestuia, astfel că instanţa de judecată trebuia să analizeze acţiunea în limitele învestirii, potrivit art. 1345 C. civ., cu verificarea semnificaţiei şi valorii juridice a poziţiei părţii adverse, corelativă perioadei în care s-a procedat la încorporarea efectivă a materialelor în clădire.

Au învederat că, din întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe, rezultă că lucrările de construcţie au fost efectuate cu acordul intimatului-pârât, acesta arătând că "am fost de acord ca să amenajeze o parte din casă" şi, mai mult decât atât, intimatul-pârât a recunoscut că mansardarea casei a fost efectuată din contribuţia lor, atât în ceea ce priveşte materialele de construcţie, cât şi în ceea ce priveşte manopera.

Recurenţii-reclamanţi au invocat şi că, în plus, intimatul-pârât a arătat, prin aceeaşi întâmpinare, că inclusiv acesta a lucrat "zilnic la construirea mansardei (...), asiguram hrană muncitorilor", fapt din care rezultă, fără niciun dubiu, acordul intimatului-pârât în ceea ce priveşte lucrările efectuate.

Au susţinut că instanţa de apel, respingând apelul, a reţinut că s-a diminuat patrimoniul lor prin alocarea acelor investiţii, însă respectivele investiţii nu se regăsesc în creşterea patrimoniului intimatului-pârât, ceea ce reprezintă o motivare contradictorie şi nelegală.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, creşterea de valoare se regăseşte în patrimoniul intimatului-pârâtul, întrucât investiţia s-a realizat în casa de locuit aparţinând acestuia şi lucrările s-au efectuat cu acordul lui, chiar intimatul-pârât încercând să administreze probe în sensul că şi el ar fi contribuit la lucrările respective.

Au apreciat că singurul aspect care trebuia dovedit era dacă alocările de bani şi de materiale s-au regăsit sau nu în investiţia din judeţul Harghita.

Totodată, recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea a fost pronunţată având la bază o gravă confuzie între lucrările autonome şi lucrările adăugate cu caracter durabil asupra imobilului altuia, această diferenţiere fiind extrem de importantă.

Au subliniat că lucrările efectuate cu privire la mansardă sunt lucrări autonome, mansarda având intrare separată şi constituind o unitate de locuit de sine stătătoare şi, în plus, chiar dacă nu s-ar putea considera lucrări autonome, acestea constituie lucrări adăugate necesare şi utile.

Recurenţii-reclamanţi au menţionat că instanţa de fond a catalogat aceste lucrări drept adăugate, dar le-a exclus de la despăgubire, pentru motivul că ar fi voluptuare, cu toate că, prin raportul de expertiză, s-a stabilit că valoarea acestor lucrări este de 273.671 RON.

Totodată, au arătat că mansardarea caselor de locuit este o chestiune relativ nouă, care, prin natura ei, constituie o lucrare autonomă, fiind aplicabile prevederile art. 583 şi art. 584 C. civ., privind lucrările adăugate, necesare şi utile, executate cu bună-credinţă.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, deşi în doctrină s-a arătat că lucrările efectuate peste o construcţie sunt lucrări autonome, totuşi, textual s-ar putea considera că mansardarea unei case constituie o lucrare utilă, pentru care sunt aplicabile prevederile art. 584 alin. (1) lit. a) C. civ., ceea ce înseamnă că proprietarul construcţiei trebuie să plătească valoarea materialelor şi a manoperei.

Au menţionat că principalele beneficii ale construcţiei unei mansarde sunt: aspectul unic şi intim; pot fi amenajate spaţii cu multiple destinaţii, iar, în speţă, în concret, le oferea un spaţiu diferit de cel folosit de intimatul-pârât, având acces propriu; costuri reduse; mansarda are rolul de a regla temperatura întregii locuinţe; o greutate redusă a clădirii, adevăratul beneficiu fiind faptul că riscul de distrugere în caz de cutremur sau alte şocuri este scăzut; impozit pe locuinţă mai mic.

Enunţând dispoziţiile art. 578 alin. (2) C. civ., au susţinut că atât anexele gospodăreşti, cât şi mansarda unei case sunt construcţii cu caracter de sine stătător sau cel puţin lucrări adăugate necesare şi utile, pentru că sunt o familie cu un copil minor şi îşi doresc să aibă o oarecare autonomie faţă de intimatul-pârât, care este tatăl recurentului-reclamant A., iar faptul că acestea sunt "menite să servească unei folosinţe normale a casei de locuit" nu le anulează caracterul de construcţie, deci de lucrare adăugată, necesară, aşa cum aceasta este definită de art. 583 alin. (1) C. civ.

Ca atare, au invocat că în mod greşit a apreciat prima instanţă că lucrările efectuate asupra imobilului ar fi lucrări adăugate voluptuare şi nu unele necesare şi utile.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi, enunţând prevederile art. 586 C. civ., au subliniat că, în speţă, lucrările adăugate necesare şi utile cu caracter durabil au fost efectuate cu bună-credinţă, iar prima instanţă a reţinut că funcţionează o prezumţie legală absolută de rea-credinţă, însă a omis să reţină faptul că realizarea construcţiilor a avut loc în baza acordului de voinţă încheiat cu proprietarul imobilului, respectiv cu intimatul-pârât, care a fost tot timpul prezent la desfăşurarea construcţiilor.

Au susţinut că raportul de expertiză întocmit cu privire la structura de rezistenţă a imobilului trebuia refăcut, având în vedere că expertiza s-a axat, în principal, pe examinarea plăci de beton, iar concluziile - acoperire necorespunzătoare a armăturii din beton, aspect macroporos al betonului, compactarea neuniformă a betonului, aer fals - nu puteau fi determinate decât cu sclerometru şi nu cu ruleta verticală metrologică.

Recurenţii-reclamanţi au afirmat că, dacă se va examina placa de beton în mai multe locuri cu ajutorul sclerometrului, se va constata că aceasta se încadrează în parametrii normali.

De asemenea, au arătat că au dreptul la contravaloarea materialelor şi a manoperei sau a sporului de valoare, în contextul în care în raportul de expertiză a fost descrisă valoarea acestora, acele valori constituind exact sporul de valoare.

Totodată, au susţinut că respectivele lucrări nu au afectat structura de rezistenţă, precum şi că au fost de bună-credinţă, lipsa autorizaţiei neputându-le fi imputată din moment ce nu sunt proprietari în cartea funciară, fiind responsabilitatea intimatului-pârât să o obţină.

II.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a hotărârii atacate, cu obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în recurs.

Referitor la motivul de recurs prin care s-a susţinut că instanţele fondului şi-au întemeiat hotărârile pe motive contradictorii şi străine cauzei, a arătat că atât prima instanţa, cât şi cea de apel, după stabilirea stării de fapt rezultată în urma administrării probelor, şi-au fundamentat soluţiile pe concluziile expertizei tehnice judiciare privind stabilitatea construcţiei, efectuată de expert dr. ing. D., din care rezultă că:

"structura de rezistenţă a casei de locuit al cărei sistem constructiv este din lemn, este pusa în pericol de edificarea mansardei care este construita din BCA" şi "casa de locuit are structura de rezistenţă grav afectată şi nu prezintă siguranţă în exploatare, neputând fi locuită în condiţii de siguranţă".

A subliniat că aspectele privind situaţia concretă rezultată în urma lucrărilor de construcţie realizate de recurenţii-reclamanţi sunt argumentele primordiale pentru care atât prima instanţa, cât şi cea de apel au respins pretenţiile acestora, reţinând că diminuarea patrimoniului recurenţilor-reclamanţi nu a determinat o mărire a patrimoniului său, nefiind îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză, astfel că, susţinerile din motivele de recurs potrivit cărora temeiurile de fapt şi de drept ale celor două hotărâri diferă, sunt nefondate.

Cu privire la solicitarea recurenţilor-reclamanţi de a se dispune casarea şi trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru "efectuarea unei noi expertize, atât în cea ce priveşte obiecţiunile formulate în faţa instanţei de fond, dar şi în ce priveşte obiectivul formulat în apel", a solicitat a se avea în vedere că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de recurs de alte mijloace de apărare şi dovezi, decât cele invocate la instanţele de fond.

Astfel, a menţionat că recurenţii-reclamanţi, în faţa primei instanţe au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză privind stabilitatea construcţiei, doar cu privire la două aspecte: grosimea şi calitatea plăcii de beton dintre parter şi mansardă, susţinând că în unele locuri placa de beton are o grosime mai mare decât cea stabilită de expert; calitatea betonului nu a fost stabilită cu ajutorul unui sclerometru.

A precizat că aceste susţineri au fost reiterate şi în motivele de recurs, cu toate că, în răspunsul la obiecţiunile formulate la raportul de expertiză se arată clar că această metoda de încercare a betonului, cu E., se foloseşte îndeosebi la controlul pe faze (decofrare, transfer, livrare) şi la beton de vârste de regula sub 60 de zile, ori, în cazul de faţă, turnarea plăcii de beton s-a realizat cu ani în urmă.

Arătând că, în speţă, celelalte deficienţe care exclud posibilitatea de intrare în legalitate a construcţiei nu au fost contestate, a apreciat că prima instanţa a reţinut în mod corect că şi "dacă ar fi înlăturate unele concluzii ale expertului referitoare la grosimea plăcii de beton şi la defectele de turnare, celelalte împrejurări constatate permit concluzia existenţei unui pericol generat de lucrările de construire asupra întregului imobil".

Intimatul-pârât a susţinut şi că recurenţii-reclamanţi, în apel, nu au solicitat efectuarea unei noi expertize privind rezistenţa şi stabilitatea construcţiei, ci doar efectuarea unei expertize tehnice pentru stabilirea caracterului lucrărilor de construcţie şi categorisirea acestora în lucrări autonome sau adăugate, respectiv stabilirea dacă erau necesare, utile sau voluptuare, însă, aşa cum rezultă din încheiere din data de 5 octombrie 2023 a Curţii de Apel Târgu Mureş, la termenul când s-a judecat apelul, părţile adverse au arătat că nu insista în efectuarea acestei expertize, dat fiind faptul că încadrarea juridică a faptelor este dată de instanţă şi nu de expert.

În opinia intimatului-pârât, recurenţii-reclamanţi nu mai pot solicita administrarea probelor la care au renunţat expres sau nu le-au mai solicitat în faţa instanţei de apel şi care, de altfel, nu ar putea conduce la schimbarea stării de fapt reţinute în cauză, din care rezultă că ridicarea mansardei afectează însăşi structura de rezistenţă a casei de locuit.

A subliniat că, dat fiind faptul că lucrările de construcţie realizate de recurenţii-reclamanţi nu respectă normele legale privind siguranţa construcţiilor, existând un pericol real de prăbuşire şi de incendiu, clădirea fiind încadrată în clasa I de risc în caz de cutremur, şi nefiind respectată nici distanţa legală minimă dintre mansardă şi reţeaua electrică din apropiere, este de necontestat că nu i s-a adus un plus valoare imobilului al cărui proprietar este.

A arătat că imobilul chiar s-a devalorizat, precum şi că se impune desfiinţarea mansardei pentru salvarea construcţiei vechi.

Ca atare, intimatul-pârât a apreciat că micşorarea patrimoniului recurenţilor-reclamanţi nu se reflectă în mărirea patrimoniului său, ci, din contră, ambele părţi au suferit pierderi.

A mai susţinut şi că, în contextul în care atât prima instanţa, cât şi cea de apel şi-au fundamentat soluţiile pe neîndeplinirea condiţiilor materiale privind îmbogăţirea fără justă cauză, statuând că pierderile patrimoniale ale recurenţilor-reclamanţi nu se regăsesc în mărirea patrimoniului său în condiţiile în care imobilul cu destinaţie casă de locuit are structura de rezistenţă grav afectată şi nu poate fi locuită în condiţii de siguranţă, criticile aduse de recurenţii-reclamanţi, potrivit cărora hotărârile nu cuprind motivele pe care se întemeiază sau cuprind motive contradictorii şi străine cauzei, sunt nefondate.

Intimatul-pârât a arătat şi că ambele instanţe au statuat asupra caracterului adăugat al lucrărilor efectuate, însă acest aspect este subsecvent motivului esenţial de respingere a acţiunii, respectiv a faptului că lucrării executate îi lipseşte caracterul de stabilitate şi durabilitate.

În combaterea criticilor formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în esenţă, intimatul-pârât a susţinut că dezlegările date prin decizia civilă nr. 159 din data de 23 ianuarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă (în raport cu care aceştia au invocat faptul că trebuie să fie consideraţi constructori de bună-credinţă, întrucât acordul său la efectuarea lucrărilor de construcţie le scoate din sfera noţiunii de "rea-credinţă") nu sunt aplicabile prezentului litigiu, având în vedere că privesc o altă stare de fapt decât cea stabilită în cauză.

Astfel, a arătat că, în dosarul în care a fost pronunţată decizia invocată de către părţile adverse, au fost angajate persoane calificate pentru proiectarea construcţiei, au fost obţinute autorizaţiile şi avizele necesare, or, în speţa de faţă, recurenţii-reclamanţi au ridicat mansarda tip semietaj în regim propriu, fără a exista o autorizaţie de construire sau măcar un proiect tehnic care să stea la baza execuţiei lucrărilor, pentru respectarea normelor legale din domeniul construcţiilor.

Intimatul-pârât a apreciat că este incidentă prezumţia legală absolută de rea-credinţă reglementată de art. 586 alin. (2) C. civ., potrivit căreia "nu poate invoca buna-credinţa cel care construieşte în lipsa sau cu nerespectarea autorizaţiilor cerute de lege", astfel că lipsa autorizaţiei de construire se răsfrânge în mod obiectiv asupra autorului lucrării, chiar dacă obţinerea ei putea fi făcută numai de proprietar.

În plus, a arătat că, prin apelul formulat, nu a fost criticată sentinţa Tribunalului Harghita sub acest aspect, astfel încât această critică în recurs este tardivă.

Totodată, în opinia intimatului-pârât, recurenţii-reclamanţi nu se pot apăra susţinând că i-a lăsat să ridice mansarda fără autorizaţie de construire, întrucât potrivit art. 593 C. civ. "autorul de rea-credinţă al lucrării nu poate să opună proprietarului terenului pasivitatea pe care ar fi vădit-o pe durata realizării lucrării".

A menţionat că, din cauza lipsei unui proiect tehnic care să cuprindă lucrările de construire pe care recurenţii-reclamanţi intenţionau să le realizeze, nu a avut cum să solicite eliberarea autorizaţiei de construire, cu toate că, înainte de începerea lucrărilor a obţinut certificatul de urbanism.

Intimatul-pârât a arătat şi că, neavând cunoştinţe în domeniul construcţiilor, a fost convins că fiul său construieşte o mansarda, iar, ulterior se va putea obţine autorizaţiile necesare pentru intabulare, iar, abia după efectuarea expertizei de evaluare a construcţiei efectuate de expert F., prin care s-a concluzionat că "pentru intrarea în legalitate a construcţiei" se impune expertizarea stabilităţi construcţiei, executată de un expert specialist atestat pentru cerinţa A", a realizat că imobilul prezintă defecte grave de construire.

A precizat că, tot din acest motiv, a contestat procesul-verbal de contravenţie, prin care, pentru lipsa autorizaţiei de construire, a fost amendat şi s-a dispus demolarea construcţiei de către Primăria Racu.

De asemenea, a susţinut şi că intrarea în legalitate a construcţiei tot nu se poate realiza, în condiţiile în care, printr-o expertiză de specialitate, s-a stabilit că structura de rezistenţa a clădirii este grav afectată.

Intimatul-pârât a arătat că, aşa cum rezultă din actele dosarului, le-a propus recurenţilor-reclamanţi încheierea unei convenţii notariale prin care să le transmită dreptul de proprietate asupra părţii de casă de locuit pe care o foloseau şi a unei porţiuni din terenul aferent construcţiei, însă aceştia au refuzat, împrejurare care, în opinia sa, denotă faptul că sunt conştienţi că, în urma lucrărilor de construcţie executate, casa nu mai poate fi locuită în condiţii de siguranţă.

Ca atare, a apreciat că nu se poate constata buna-credinţă a recurenţilor-reclamanţi, precum şi că instanţa de apel a reţinut în mod corect nu mai are relevanţă clasificarea lucrărilor de construcţie potrivit regulilor accesiunii imobiliare artificiale reglementate de C. civ., în contextul în care nu este îndeplinită cerinţa legală esenţială pentru admiterea unei acţiuni întemeiate pe instituţia îmbogăţirii fără justă cauză.

De asemenea, a susţinut că afirmaţia recurenţilor-reclamanţi în sensul că, prin construirea mansardei, au fost aduse beneficii casei de locuit sunt contrazise de concluziile raportului de expertiză privind stabilitatea construcţiei, iar instanţa de apel în mod justificat a stabilit că mansarda nu îndeplineşte cerinţa suplimentară a durabilităţii şi construcţia nu poate fi încadrată în categoria de lucrări autonome.

Cu privire la celelalte lucrări efectuate la parterul casei de locuit, a considerat că, până nu se desfiinţează mansarda, nu se poate vorbi despre valoarea acestor investiţii, întrucât toată structura de rezistenţă a parterului casei este grav afectată şi există pericolul de a se prăbuşi.

Totodată, au arătat că nici punctul termic al locuinţei şi nici afumătoarea din curte nu au adus un plus de valoare imobilului, în condiţiile în care acestea ar avea caracterul unor lucrări adăugate, fiind menite să servească folosinţei normale a casei de locuit.

Recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare, formulând susţineri în sensul respingerii apărărilor formulate de către partea adversă şi reluând aspectele arătate prin cererea de recurs.

Totodată au solicitat a se avea în vedere faptul că, prin întâmpinare, nu au fost formulate susţineri cu privire la solicitarea pe care au formulat-o în sensul trimiterii cauzei spre rejudecare la curtea de apel pentru efectuarea unei noi expertize în specialitatea construcţii, precum şi că partea adversă, în realitate, a reluat apărările formulate în faţa instanţei de fond, când nu s-a discutat caracterul lucrărilor efectuate.

Au mai arătat şi că intimatul-pârât nu le-a făcut nicio propunere în sensul transmiterii dreptului de proprietate asupra unei părţi din casă şi, în plus, afirmaţia părţii adverse în acest sens este contrară poziţiei exprimate faţă de motivele de recurs, conform căreia construcţiile efectuate au valoare 0, sunt voluptuare şi construcţia este în pericol.

II.5. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, prin rezoluţia din data de 8 martie 2024, în temeiul art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 23 aprilie 2024, când a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

II.6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit situaţie de fapt stabilite în cauză şi asupra căreia instanţa de recurs nu poate formula aprecieri proprii, Înalta Curte reţine că recurenţii-reclamanţi, cu acordul intimatului-pârât, au efectuat o serie de lucrări asupra imobilului situat în judeţul Harghita, aflat în proprietatea acestuia din urmă.

Recurenţii-reclamanţi, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, au solicitat obligarea intimatului-pârât la plata contravalorii investiţiilor şi a lucrărilor efectuate, precum şi instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului până la plata efectivă de către pârât a sumei datorate.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 1345 şi 1640 C. civ.

Prin sentinţa pronunţată în cauză, tribunalul, respingând cererea de chemare în judecată, în esenţă a reţinut că pretenţiile pecuniare ale recurenţilor-reclamanţi sunt lipsite de temei legal, în condiţiile în care, în urma probelor administrate, a constatat că există un pericol asupra întregului imobil generat de lucrările de construire şi că, astfel, nu se poate reţine caracterul util al vreunei lucrări efectuate.

A mai apreciat şi că, deşi unele lucrări ar putea fi considerate utile in abstracto (cum sunt instalaţiile sanitare şi cele electrice sau înlocuirea ferestrelor), situaţia concretă rezultată nu permite o atare categorisire.

Ca atare, constatând că lucrările de construire realizate de recurenţii-reclamanţi sunt lucrări adăugate voluptuare, precum şi că, în cauză funcţionează o prezumţie de rea-credinţă a autorilor lucrărilor, faţă de lipsa autorizaţiei de construcţie, tribunalul a apreciat că aceştia nu au la îndemână o acţiune prin care să poate fi obligat intimatul-pârât la plata contravalorii materialelor şi a manoperei, ci sunt incidente prevederile art. 585 alin. (1) C. civ., care oferă dreptul intimatului-pârât (proprietarul imobilului) să opteze între a deveni proprietarul lucrării, fără înscriere în cartea funciară şi fără nicio obligaţie către autorul lucrării, şi de a cerere obligarea autorului de rea-credinţă al lucrării la desfiinţarea acesteia, cu readucerea imobilului în situaţia anterioară şi plata de daune-interese.

Respingând apelul declarat de recurenţii-reclamanţi, instanţa de apel, faţă de temeiul juridic al acţiunii, astfel cum a fost precizat prin cererea de chemare în judecată, a procedat la analiza condiţiilor impuse de art. 1345 C. civ. pentru a se putea reţine incidenţa îmbogăţii fără justă cauză.

Astfel, a arătat că, din probele administrate în cauză, rezultă îndeplinirea uneia dintre condiţiile reglementate de dispoziţiile legale anterior evocate, respectiv aceea a diminuării patrimoniului recurenţilor-reclamanţi, care au achitat contravaloarea unor materiale şi a manoperei lucrărilor de construcţie, însă, nu este îndeplinită cea care impune mărirea patrimoniului intimatului-pârât, în condiţiile în care însăşi structura de rezistenţă a casei a fost afectată, iar, cum lucrările principale efectuate de recurenţii-reclamanţi la parterul imobilului nu au capacitatea de a conduce la îmbogăţirea intimatului-pârât, nici lucrările exterioare, realizate în curtea imobilului, lucrări adăugate menite să servească folosinţei normale a casei de locuit, nu pot primi o altă calificare.

Ca o consecinţă a celor anterior reţinute, a constatat că nu se poate aprecia că diminuarea patrimoniului recurenţilor-reclamanţi a determinat o mărire a patrimoniului intimatului-pârât, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 1345 C. civ.

Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de fond, cu încălcarea art. 22 C. proc. civ., a pronunţat hotărârea şi a respins obiecţiunile la raportul de expertiză în temeiul unui motiv străin de natura cauzei şi pe care nu l-a pus în discuţia părţilor, soluţionând pricina prin prisma dispoziţiilor art. 585 C. civ., reţinând că lucrările pe care le-au efectuat ar avea caracter adăugat şi nu autonom.

Or, critica recurenţilor-reclamanţi este îndreptată împotriva sentinţei tribunalului, prin care, într-adevăr, s-a dat eficienţă prevederilor art. 585 C. proc. civ., şi nu vizează raţionamentul instanţei de apel, în care s-a realizat o analiză a condiţiilor prevăzute de art. 1345 C. civ.

Cum, potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., obiect al recursului este hotărârea instanţei de apel, o atare critică se situează în afara controlului de legalitate ce se realizează în această fază procesuală, iar reluarea, prin cererea de recurs, a motivelor de apel nu este conformă cu rigorile impuse motivării acestei căi extraordinare de atac de art. 486 alin. (1) lit. d) şi de 488 alin. (1) C. proc. civ., care presupun invocarea unor motive de nelegalitate a deciziei recurate.

Ca atare, susţinerile recurenţilor-reclamanţi ce vizează judecata realizată în faţa primei instanţe nu reprezintă critici apte de încadrare în motivele de casare prevăzute de lege şi, astfel, nu pot face obiectul analizei prezentei instanţe de recurs.

În ceea ce priveşte soluţia pronunţată de instanţa de apel, recurenţii-reclamanţi, pe de o parte, au criticat respingerea cererii de administrare a probei cu o nouă expertiză (cu obiective diferite faţă de cele ale expertizei efectuate la prima instanţă), iar, pe de altă parte au susţinut că instanţa de apel nu putea schimba considerentele sentinţei pronunţate de tribunal, fără ca intimatul-pârât, prin aderare la apel, să solicite schimbarea considerentelor.

Cu referire la nemulţumirea recurenţilor-reclamanţi exprimată în raport cu respingerea cererii de efectuare a unei noi expertize tehnice judiciare, Înalta Curte reţine dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora scopul recursului este acela de a supune decizia recurată unui control ce vizează conformitatea acesteia cu regulile de drept aplicabile, în contextul situaţiei de fapt stabilite de către instanţele de fond, în urma aprecierii probelor administrate, şi asupra căreia, în recurs, nu mai este permisă o nouă evaluare.

Prin urmare, cum susţinerea recurenţilor-reclamanţi se referă la aprecierea instanţei de apel cu privire la împrejurarea dacă o nouă expertiză tehnică judiciară, cu obiectivele propuse de către aceştia, poate duce sau nu la dezlegarea pricinii, Înalta Curte constată că aceasta vizează temeinicia şi nu legalitatea deciziei recurate şi ca atare nu poate face obiectul controlului ce se efectuează în această cale extraordinară de atac.

În ceea ce priveşte critica recurenţilor-reclamanţi prin care aceştia afirmă că motivele reţinute de către instanţa de apel sunt atât contradictorii, cât şi străine de natura pricinii, în condiţiile în care aceasta nu putea schimba considerentele sentinţei apelate, în lipsa aderării la apel a intimatului-pârât, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia.

Nu se poate reţine existenţa unei contradictorialităţii a considerentelor instanţei de apel, împrejurarea că acestea ar fi diferite de cele ale tribunalului, deşi apelul a fost respins cu consecinţa menţinerii soluţiei primei instanţe, nefiind de natură a valida ipoteza de nelegalitate susţinută de recurenţii-reclamanţi.

Astfel, fără a contrazice soluţia la care a ajuns prima instanţă, ţinând cont de limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, curtea de apel a oferit propria motivare care să susţină menţinerea hotărârii pronunţate de tribunal, aceea de respingere a acţiunii formulate de către recurenţii-reclamanţi ca neîntemeiate.

Întrucât prin intermediul apelului se provoacă controlul judiciar asupra hotărârii primei instanţe, realizându-se o rejudecare în fond a cauzei, în limita a ceea ce s-a apelat, în cazul în care se adoptă soluţia primei instanţe, în motivarea deciziei, instanţa de apel poate să se refere la motivele hotărârii primei instanţe şi să le însuşească sau poate să prezinte propriile argumente în susţinerea aceleiaşi soluţii pronunţate în cauză, indiferent de manifestarea procesuală a intimatului, care înţelege sau nu să atace în vreun fel considerentele sentinţei.

Totodată, nu se poate reţine contradictorialitatea motivării deciziei recurate nici în raport cu susţinerea potrivit căreia concluzia instanţei de apel în sensul că nu se regăsesc în patrimoniul intimatului-pârât investiţiile efectuate de către recurenţii-reclamanţi ar fi contrară celor reţinute anterior, potrivit cărora patrimoniul recurenţilor-reclamanţi a fost diminuat prin aceste investiţii.

Or, aspectele invocate în cadrul acestei critici reprezintă concluziile la care instanţa de apel a ajuns în urma verificării îndeplinii condiţiilor impuse de art. 1345 C. civ., iar împrejurarea că aceste concluzii nu sunt în sensul dorit de către recurenţii-reclamanţi nu denotă o motivare contradictorie a deciziei, ci relevă argumentul pentru care instanţa de apel a constatat că nu ne aflăm în faţa unei îmbogăţiri fără justă cauză, incidenţa dispoziţiilor legale anterior evocate fiind înlăturată tocmai de lipsa unei creşteri a valorii patrimoniului intimatului-pârât.

Este nefondată şi critica recurenţilor-reclamanţi prin care aceştia invocă faptul că instanţa de apel ar fi motivat decizia recurată pe motive străine de natura cauzei.

Cum prin cererea de apel, recurenţii-reclamanţi au susţinut că tribunalul a pronunţat sentinţa în temeiul unor dispoziţii legale care nu au fost invocate în cauză - art. 585 C. civ. -, instanţa de apel a procedat la o analiză a speţei prin raportare la temeiul de drept arătat prin cerere de chemare în judecată (art. 1345 C. civ.), verificând dacă poate fi reţinută îmbogăţirea fără justă cauză a intimatului-pârât, temei invocat în susţinerea pretenţiilor deduse judecăţii.

Ca atare, în contextul în care argumentele instanţei de apel, care au dus la respingerea căii de atac şi la menţinerea soluţiei tribunalului, s-au fundamentat pe o analiză a speţei realizată prin prisma temeiului de drept indicat chiar de către recurenţii-reclamanţi, nu se poate aprecia că hotărârea recurată a fost fundamentată pe motive străine de natura pricinii.

Aşadar, faptul că, în speţă, curtea de apel a confirmat soluţia primei instanţe de respingere a cererii de chemare în judecată, prin expunerea unor constatări proprii, în sensul neîndepliniri uneia dintre condiţiile impuse de art. 1345 C. civ., temei de drept invocat prin cererea de chemare în judecată, nu relevă existenţa unor motive contradictorii sau străine de natura cauzei, apte a se circumscrie cazului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de apel, în raport de prevederile art. 479 C. proc. civ., fiind în drept să valideze, să substituie sau să completeze motivarea primei instanţe cu propriile considerente şi, în mod evident, să respingă apelul, în condiţiile în care, în urma analizei efectuate, a rezultat legalitatea şi temeinicia soluţiei primei instanţe.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi, la fel ca şi în cazul invocării art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au adus critici atât sentinţei pronunţate în cauză, cât şi deciziei instanţei de apel.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, criticile îndreptate împotriva hotărârii date de tribunal nu pot face obiectul analizei în prezenta cale de atac, nevizând nelegalitatea deciziei ce formează obiectul recursului, pretinsa încălcare a prevederilor art. 578 alin. (2), art. 581, art. 584, art. 585 şi art. 586 C. civ., prin considerentele primei instanţe, nefiind susceptibilă de o verificare în acest cadru procesual.

În ceea ce priveşte susţinerile prin care recurenţii-reclamanţi au făcut referire la prevederile art. 578 alin. (2), art. 581, art. 584, art. 585 şi art. 586 C. civ., în afară de faptul că nu pot fi supuse controlului de legalitate ce se efectuează în prezentul recurs întrucât se referă la judecata realizată de prima instanţă (conform precizării de la pagina 5 a cererii de recurs), acestea vizează aspecte ce ţin de stabilirea situaţie de fapt, cuprinzând critici la adresa concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză, condiţii în care nu pot fi convertite în niciunul dintre motivele de casare reglementate de art. 488 alin (1) C. proc. civ., de natură a impune o verificare a legalităţii deciziei recurate.

În plus, Înalta Curte constată că, în apel, instanţa, faţă de critica privind greşita încadrare a lucrărilor realizate de recurenţii-reclamanţi în categoria lucrărilor voluptuare, a constatat că aceasta nu poate duce la admiterea apelului, având în vedere că, nefiind incidente dispoziţiile art. 1345 C. civ., nu se mai impune analizarea celorlalte elemente prevăzute de art. 581 şi art. 584 C. civ.

Ca atare, în apel, nu a avut loc o analiză a speţei prin prisma acestor ultime prevederi legale, argumentul definitoriu, pentru care instanţa a respins apelul şi a constatat că acţiunea este neîntemeiată, fiind acela, că din probele administrate, nu a rezultat o mărire a patrimoniului intimatului-pârât, astfel, că reluarea, în recurs, a aspectelor privind această încadrare a lucrărilor efectuate este lipsită de relevanţă.

Prin urmare, faţă de cele anterior arătate, analiza Înaltei Curţi, din perspectiva unei posibile incidenţe a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în raport cu critica susţinută de recurenţii-reclamanţi, va consta în cercetarea legalităţii deciziei instanţei de apel în raport cu aplicarea prevederilor art. 1345 C. civ. la situaţia de fapt stabilită.

Acţiunea civilă promovată de recurenţii-reclamanţi are ca temei instituţia juridică a îmbogăţirii fără justă cauză, reglementată la nivel general prin dispoziţiile art. 1345-1348 C. civ.

În sensul acestor prevederi legale şi în acord cu interpretarea oferită în mod constant de doctrină şi jurisprudenţă acestei instituţii juridice, îmbogăţirea fără justă cauză implică, în mod necesar, îndeplinirea a trei condiţii juridice pentru a putea fi recunoscută şi a-i fi atribuite efecte specifice: prima, ca îmbogăţirea şi însărăcirea, corelative fiind, să fie lipsite de o cauză justă, adică, altfel spus, de un temei juridic care să le justifice; a doua, ca îmbogăţirea să nu fie imputabilă îmbogăţitului; a treia, ca însărăcitul să nu aibă şi să nu fi avut la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru a obţine obligarea îmbogăţitului la restituire.

Din perspectiva primei condiţii, este necesar să existe o îmbogăţire a pârâtului, o pierdere patrimonială suferită de reclamant, precum şi legătura de cauzalitate între cele două ipoteze, respectiv ca pierdea suferită de patrimoniul reclamantului să se regăsească în patrimoniul celui cu privire la care se pretinde că s-a îmbogăţit.

În speţă, instanţa de apel a apreciat că acţiunea recurenţilor-reclamanţi este neîntemeiată şi, ca atare, apelul este nefondat, constatând că nu a avut loc mărirea patrimoniului intimatului-pârât, în condiţiile în care structura de rezistenţă a casei a fost afectată, iar lucrările exterioare, realizate în curtea imobilului, sunt lucrări adăugate menite să servească folosirea normală a casei de locuit şi nu pot duce la o îmbogăţire a intimatului-pârât atât timp cât lucrările principale nu sunt apte de o asemenea calificate.

Această apreciere a curţii de apel a avut la bază concluziile raportului de expertiză întocmit în faţa primei instanţe, prin care s-a arătat că, în speţă, construcţia în forma actuală face parte din categoria clădirilor cu risc seismic ridicat (I RsI), că structura de rezistenţă a casei de locuit este pusă în pericol de edificarea mansardei, iar construcţia nu poate intra în legalitate.

Or, situaţia de fapt, stabilită de instanţa de apel pe baza probelor administrate, şi care, aşa cum s-a mai arătat, nu mai poate fi schimbată în această fază procesuală, relevă faptul că, prin construirea mansardei (ale cărei costuri au dus la scăderea patrimoniului recurenţilor-reclamanţi), imobilul a avut de suferit, structura acestuia fiind grav afectată, nefiind posibilă intrarea în legalitate, iar cei ce locuiesc în el sunt puşi în pericol.

Totodată, faţă de cele arătate prin raportul de expertiză, s-a constatat şi că lucrările efectuate la parterul casei reprezintă lucrări de confortizare şi extindere, iar, în ceea ce priveşte lucrările exterioare, acestea fiind menite să servească folosinţei casei, nu pot primi o altă calificare.

Ca atare, cum din probele administrate, s-a stabili că, în fapt, în urma lucrărilor efectuate de către recurenţii-pârâţi, locuinţa intimatului-pârât a fost deteriorată, devenind improprie unei exploatări în condiţii de siguranţă, în mod corect instanţa de apel a constatat că, şi în situaţia în care mansarda ar avea caracteristicile unei lucrări autonome şi s-ar reţine buna-credinţă a autorului lucrării, nu s-ar putea aprecia că patrimoniul intimatului-pârât s-a îmbogăţit prin dobândirea unui bun, în condiţiile în care nu este îndeplinită condiţia durabilităţii, prevăzută de art. 581 C. civ., iar, nici prin raportare la lucrările efectuate la parter şi în curtea locuinţei, nu s-ar putea ajunge la o altă concluzie.

Prin urmare, în contextul în care, în cauză, nu a rezultat o mărire a patrimoniului intimatului-pârât corespunzătoare pierderii suferite de cel al recurenţilor-reclamanţi, aplicarea corectă a prevederilor art. 1345 C. proc. civ., în raport cu situaţia de fapt stabilită, impune constatarea neincidenţei acestora, concluzie la care a ajuns instanţa de apel în mod legal, în urma raţionamentului cuprins în decizia recurată.

Nici susţinerile recurenţilor-reclamanţi, în sensul că hotărârea instanţei a avut la bază o gravă confuzie între lucrările autonome şi lucrările adăugate cu caracter durabil asupra imobilului altuia, nu sunt de natură a determina caracterul fondat al recursului.

Astfel, recurenţii-reclamanţi au afirmat că, în ceea ce priveşte efectuarea mansardei, lucrările efectuate sunt lucrări autonome, însă, în dezvoltarea acestei critici, pe de o parte, recurenţii-pârâţi fac trimitere la judecata realizată de tribunal, împrejurarea care determină imposibilitatea analizei în prezentul recurs a susţinerilor prin raportare la hotărârea pronunţată în primă instanţă, iar, pe de altă parte, aceştia omit a observa faptul că instanţa de apel nu a înlăturat calificarea lucrărilor privind mansarda ca fiind lucrări autonome, ci a constatat că, şi în situaţia în care mansarda, conform art. 578 alin. (2) C. civ., ar avea caracteristicile unei atare lucrări, nu s-ar putea reţine o îmbogăţire a intimatului-pârât, întrucât acesta nu a dobândit un bun în sensul art. 1345 C. civ., lucrările efectuate ducând, în realitate, la degradarea imobilului.

Aceeaşi este situaţia în ceea ce priveşte critica prin care recurenţii-reclamanţi afirmă că, în cauză, s-a dat eficienţă unei prezumţii legale şi absolute de rea-credinţă, instanţa de apel neraportându-se la o atare împrejurare, ci a analizat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1345 C. civ. şi pentru ipoteza în care s-ar reţine că lucrările de mansardare, cu caracteristici de lucrări autonome, au fost realizate cu bună-credinţă.

În concluzie, faţă de toate cele anterior reţinute şi de dispoziţiile legale arătate, Înalta Curte, constatând legalitatea hotărârii recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 609/A din data de 20 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Faţă de soluţia ce urmează a fi pronunţată (respingerea recursului ca nefondat), Înalta Curte apreciază întemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-pârât C. şi, în temeiul art. 451 şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îi va obliga pe recurenţii-reclamanţi A. şi B. la plata către acesta a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON (onorariu avocaţial, dovedit prin chitanţa nr. x din data de 26 februarie 2024, emisă de Cabinet de avocat G., aflată la dosarul de recurs), cuantum apreciat a fi justificat în raport cu munca depusă de avocatul ales al intimatului-pârât care a susţinut interesele acestuia, depunând întâmpinare la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 609/A din data de 20 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi A. şi B., în solidar, la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.500 RON către intimatul-pârât C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 aprilie 2024.