Restitution scope and applicable law for civil contract nullity effects versus eviction guarantee

Şedinţa publică din data de 23 aprilie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 14 septembrie 2015, pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, cu nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtei la următoarele prestaţii: restituirea preţului achitat în baza contractului de cesiune de creanţă din 9 septembrie 2015, sumă care să fie actualizată, de la data plăţii şi până la restituirea efectivă; plata dobânzii, până la restituirea efectivă; restituirea tuturor cheltuielile efectuate; plata daunelor-interese, reprezentând diferenţa între preţul actualizat al imobilului şi valoarea de piaţă a acestuia, la data introducerii acţiunii; plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1337 şi următoarele C. civ.

Prin cererile precizatoare din 5 octombrie 2015, respectiv 26 octombrie 2015, reclamantul a indicat valoarea fiecărui capăt de cerere, astfel:

- preţul achitat în baza contractului de cesiune de creanţă din 9 septembrie 2015 este de 28.000 USD, echivalentul în RON a sumei de 109.760 RON, la cursul de schimb din ziua introducerii cererii de chemare în judecată;

- dobânda datorată de la data efectuării plăţii, respectiv 17 ianuarie 2001, până la data de 11 septembrie 2015, este de 136.802 RON;

- cheltuielile sunt în sumă de 26.362 RON;

- daunele materiale solicitate sunt în valoare de 50.000 EUR (echivalentul a 220.500 RON la data cererii de chemare în judecată).

Prin sentinţa civilă nr. 2796 din 17 martie 2016, Judecătoria Cluj Napoca a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenta de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Cluj.

Primul ciclu procesual

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Cluj

Prin încheierea de şedinţă din 5 octombrie 2016, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 185 din 5 aprilie 2018, Tribunalul Cluj a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B..

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel principal reclamantul A..

Pârâta B. a formulat apel incident împotriva încheierii de şedinţă din 5 octombrie 2016 şi a sentinţei civile nr. 185 din 5 aprilie 2018 a Tribunalul Cluj.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia nr. 16/A din 5 februarie 2020, Curtea de Apel Cluj a admis apelul incident declarat de pârâta B., împotriva încheierii civile din 5 octombrie 2016 şi a sentinţei civile nr. 185 din 5 aprilie 2018, pe care le-a schimbat în parte, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a dispus respingerea acţiunii civile precizate formulate de reclamant ca fiind prescrisă.

Prin aceeaşi decizie, Curtea de Apel Cluj a respins apelul principal declarat de reclamant, ca nefondat.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 271 din 8 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 16/A din 5 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a casat decizia şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

Al doilea ciclu procesual

5. Decizia pronunţată de instanţa de apel - în rejudecare

Prin decizia nr. 396A din 19 octombrie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis în parte apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 185 din 5 aprilie 2018 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, pronunţată în dosar civil nr. x/2015, pe care a schimbat-o în parte, după cum urmează:

A admis în parte cererea precizată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. şi, în consecinţă: a obligat pârâta B. să-i plătească reclamantului A. suma de 19.482,2888 USD, în echivalent în RON la data plăţii, la cursul de schimb B.N.R. de la data plăţii efective (cu titlu de restituire preţ în temeiul contractului constatat nul); a respins restul pretenţiilor din cererea precizată a reclamantului; a respins, ca nefondat, apelul incident declarat de pârâta B., împotriva încheierii civile din 5 octombrie 2016 şi a sentinţei civile nr. 185 din 5 aprilie 2018 pronunţate de Tribunalul Cluj, secţia civilă în dosarul civil nr. x/2015; a obligat pe pârâta B. să-i plătească reclamantului A. suma de 114.605,858 RON, cheltuieli de judecată parţiale în toate fazele procesuale, proporţional cu pretenţiile admise.

6. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 396A din 19 octombrie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă au declarat recurs atât reclamantul, cât şi pârâta.

Recursul declarat de reclamant este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta solicitând admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii acţiunii introductive de instanţă.

Printr-o primă critică, a susţinut că dispoziţiile art. 1.635 C. civ. au fost aplicate greşit în ceea ce priveşte obligaţia de restituire doar a preţului.

În dezvoltarea acestei critici, a menţionat că prin sentinţa nr. 1255 din 30 iunie 2011 pronunţată în dosarul nr. x/2009 de Judecătoria Cluj-Napoca, irevocabilă prin decizia nr. 3592/R/2012 din 12 septembrie 2012 a Curţii de Apel Cluj s-a dispus anularea parţială a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 17 ianuarie 2001, prin care vânzătoarea B. i-a garantat pentru evicţiune pe cumpărători, garanţie prevăzută de art. 1337 C. civ.. Astfel, contractul a fost anulat parţial, respectiv pentru suprafaţa de 3.250 mp, iar vânzătoarea B. este obligată să răspundă pentru evicţiune pentru suprafaţa evinsă.

A mai invocat recurentul-reclamant că, în temeiul art. 1341 pct. 4 C. civ., cumpărătorul evins are dreptul la daune-interese, iar potrivit art. 1344 C. civ., vânzătorul este obligat la plata excedentului de valoare. Având în vedere că la data încheierii contractului, imobilul a fost evaluat la 28.000 USD, iar în prezent valoarea acestuia este de 217.261 EUR, conform raportului de expertiză, recurentul-reclamant a solicitat obligarea pârâtei la plata diferenţei dintre preţul actualizat al imobilului (82.256 USD) şi valoarea de piaţă a acestuia (217.261 EUR).

Printr-o altă critică a invocat aplicarea greşită a prevederilor art. 6 alin. (5) C. civ., susţinând că raportat la art. 4 din Legea nr. 71/2011, art. 6 alin. (2) şi alin. (3) C. civ., în cauză sunt incidente dispoziţiile vechiul C. civ., având în vedere că actul juridic a fost încheiat înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ.

Recursul declarat de pârâtă este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., aceasta solicitând casarea deciziei recurate, iar în rejudecare să se respingă apelul intimatului, cu consecinţa menţinerii soluţiei instanţei de fond.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat soluţia de admitere a cererii precizatoare a reclamantului, susţinând că nu a existat o asemenea cerere, prin care reclamantul să fi solicitat repunerea sa în situaţia anterioară, în temeiul art. 1635 C. civ., ca urmare a constatării nulităţii vânzării.

A menţionat că, potrivit deciziei de casare, nulitatea vânzării a produs efecte de la data încheierii contractului, atrăgând inaplicabilitatea dispoziţiilor legale referitoare la garanţia pentru evicţiune. Prin urmare, în aprecierea sa, "recalificarea" acţiunii drept acţiune în pretenţii "specifice obligaţiei de restituire din cadrul efectelor nulităţii" atrage încălcarea prevederilor art. 476 alin. (2), art. 477 alin. (1), art. 478 alin. (1), (2), (3) şi a art. 501 alin. (3) C. proc. civ., care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului.

În susţinerea acestui argument a indicat şi prevederile art. 9 alin. (2), art. 14 alin. (4), (5), şi (6) şi art. 20 C. proc. civ.

Recurenta a mai precizat că dispoziţiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ. nu pot fi în niciun caz interpretate în sensul unei invitaţii obligatorii la nesocotirea unor norme procedurale imperative. Aceasta cu atât mai mult cu cât, calificarea unui act juridic nu este o chestiune de drept, ci una de fapt, implicând o analiză a probelor, adică a temeiniciei acţiunii, pe care instanţa de recurs nu avea nicio îndreptăţire să o facă, neîncadrându-se în niciunul din motivele de recurs expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, a arătat că a invocat în faţa instanţei de apel, în rejudecare, nulitatea cererii de chemare în judecată şi a apelului declarat de reclamant, având în vedere că acesta nu a formulat pretenţii întemeiate în fapt şi în drept pe dispoziţiile art. 1653 şi următoarele C. civ., însă instanţa nu a soluţionat această cerere.

A mai criticat faptul că instanţa de apel nu putea acorda reclamantului echivalentul preţului actualizat, de vreme ce acesta nu a formulat un capăt de cerere distinct în acest sens.

Totodată, recurenta a indicat ca decisivă soluţia adoptată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii prin decizia nr. 1/2015.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa a omis să analizeze apărările formulate prin notele scrise (identice celor precizate în argumentarea motivului de recurs anterior), ignorând astfel dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum şi dreptul la un proces echitabil.

7. Apărările formulate în cauză

Recurenta-pârâtă B. a formulat întâmpinare la 8 mai 2023, prin care a susţinut că nu pot fi primite criticile recurentului-reclamant în ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 1337 C. civ., întrucât prin decizia de casare s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că pretenţiile sale sunt specifice obligaţiei de restituire ca efect al nulităţii, care asigură repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului nul. De asemenea, a invocat că, în calitate de vânzător de bună-credinţă nu poate fi obligată la despăgubiri extinse pentru evicţiune.

Cu privire la al doilea motiv de recurs a invocat inadmisibilitatea, raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., deoarece acesta nu a fost invocat prin apelul declarat de reclamant.

8. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 15 noiembrie 2023, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate de reclamantul A. şi pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 396A din 19 octombrie 2022 pronunţată Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

A fixat termen la 27 februarie 2024 complet C5 noul C. proc. civ., în şedinţă publică, cu citarea părţilor în vederea soluţionării recursurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, având în vedere că ambele părţi au exercitat calea de atac în cauză, în raport de motivele invocate şi de efectele pe care acestea le pot produce, este necesar a se stabili prioritatea de analiză a acestora. În acest sens, se constată că prin recursul formulat reclamantul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar pârâta pe cele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 din acelaşi act normativ. Faţă de această constatare, Înalta Curte consideră că se impune a se analiza mai întâi motivele de recurs susţinute de pârâtă, apoi pe cele arătate de reclamant, căci numai o hotărâre motivată şi care nu este viciată ca urmare a nerespectării unor norme de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii poate fi verificată din punct de vedere al modului de interpretare şi aplicare a normelor de drept material.

II.1. Recursul pârâtei.

Prin recursul exercitat, astfel cum mai sus s-a evidenţiat, pârâta invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte va analiza întâi argumentele subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. întrucât doar în măsura în care o hotărâre judecătorească este motivată se poate exercita un control de legalitate al acesteia şi cu privire la celelalte apărări invocate.

Potrivit acestui temei legal, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, aşadar, ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte reţine că, din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi presupune, aşadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în speţa de faţă, este îndeplinită.

Invocând acest caz de casare, recurenta susţine, în esenţă, că, deşi prin notele scrise depuse cu ocazia rejudecării a arătat motivele pentru care se impunea ca instanţa de apel să respingă apelul reclamantului şi, în raport de dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., să aprecieze asupra limitelor efectelor obligatorii ale deciziei de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual, aceste apărări au fost total ignorate de către instanţă.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel(determinate de ceea ce s-a apelat, precum şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă) şi ţinând cont de cele statuate prin decizia de casare pronunţată de instanţa de recurs în primul ciclu procesual, a răspuns apărărilor formulate de pârâtă prin întâmpinarea la apel, verificând stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Astfel, pe de o parte, instanţa de apel a analizat legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe prin prisma dovedirii condiţiilor necesare pentru repunerea părţilor în situaţia anterioară ca urmare a constatării nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare cumpărare încheiat între B., în calitate de vânzător, şi C., în calitate de cumpărător, contract care fusese validat prin sentinţa civilă nr. 217/2001 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul civil nr. x/2001.

Pe de altă parte, cu referire la susţinerile din recurs vizând faptul că decizia recurată nu cuprinde considerente prin care să se răspundă apărărilor formulate prin notele scrise, Înalta Curte costată că recurenta a înţeles greşit argumentaţia curţii de apel. În acest sens, din analiza notelor scrise de referinţă(depuse la dosarul de apel în data de 10.10.2022 de către pârâta intimată B.) se reţine că în cuprinsul acestora se fac adnotări pe marginea deciziei de casare pronunţată de ÎCCJ în primul ciclu procesual, respectiv asupra efectelor obligatorii pe care le poate produce aceasta şi limitele acestor efecte.

Or, prin decizia pronunţată curtea de apel face referiri relevante asupra acestor aspecte, în funcţie de care, raportat şi la dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., a stabilit limitele rejudecării, analizând şi răspunzând implicit şi susţinerilor pârâtei invocate prin notele scrise de referinţă.

Prin urmare, Înalta Curtea consideră că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic adecvat, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.

Înalta Curte reaminteşte că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile.

Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, cerinţe care, după cum anterior s-a precizat, în speţa de faţă sunt îndeplinite.

În jurisprudenţa CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esenţial al dreptului părţii la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) şi că noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părţilor, această obligaţie presupune, totuşi, ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006), exigenţe convenţionale care în speţa de faţă sunt îndeplinite după cum mai sus s-a arătat.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns în mod coerent tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, respectiv întâmpinarea la apel, dar şi prin notele scrise invocate, Înalta Curte constată că susţinerile afirmate şi încadrate de recurentă în motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză.

Printr-o altă categorie de critici subsumate de recurenta pârâtă motivelor de recurs reglementate prin art. 488 pct. 5 C. proc. civ., aceasta a susţinut, pe de o parte, că recalificarea de către instanţa de apel a acţiunii reclamantului drept acţiune în pretenţii specifice obligaţiei de restituire din cadrul efectelor nulităţii s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 476 alin. (2), art. 477 alin. (1), art. 478 alin. (1), (2), (3) şi art. 501 alin. (3), toate din C. proc. civ., care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului, respectiv limitele efectelor obligatorii ale deciziei de casare, precum şi a principiului disponibilităţii, respectiv contradictorialităţii, legiferate în cuprinsul art. 9 alin. (2) şi art. 14 din acelaşi act normativ.

Pe de altă parte, în susţinerea aceluiaşi motiv de recurs, recurenta a mai precizat că dispoziţiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ. nu pot fi interpretate în sensul unei "invitaţii obligatorii la nesocotirea unor norme procedurale imperative, aceasta cu atât mai mult cu cât calificarea unui act juridic nu este o chestiune de drept, ci una de fapt, implicând o analiză a probelor, adică a temeiniciei acţiunii, pe care instanţa de recurs nu avea nicio îndreptăţire să o facă, neîncadrându-se în niciunul din motivele de recurs expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.."

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta a încadrat corect aceste argumente în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., incidenţa acestuia nu se verifică în cauză, în raport de criticile analizate, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 şi art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulităţii şi ale art. 179 care vizează efectele acesteia, ambele din acelaşi act normativ. Nulitatea, ca sancţiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.

Astfel, sub un prim aspect, Înalta Curte constată că prin criticile analizate recurenta aduce în discuţie şi raportul dintre îndatorirea judecătorului de a stărui în aflarea adevărului prin stabilirea normei aplicabile şi principiul disponibilităţii părţilor, unul dintre cele mai importante principii ale procesului civil, neregularitatea invocată de recurentă implicând încălcarea principiului disponibilităţii părţilor ce guvernează procesul civil, care presupune că acestea stabilesc, prin cererile şi apărările lor, obiectul şi limitele procesului.

Înalta Curte subliniază că, într-adevăr, din perspectiva dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părţile sunt cele care sesizează instanţa cu cereri şi apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunţe, situaţiile în care instanţa se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizaţii, autorităţi sau instituţii publice ori de interes public fiind unele de excepţie.

În conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunţe asupra a tot ceea ce i-au cerut părţile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăşi limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretenţiile sau apărările părţilor se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenţia înseşi şi nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenţia este obiectul cererii de chemare în judecată, iar starea de fapt reprezintă motivarea pretenţiei, cele două fiind, indiscutabil, legate.

Dacă părţile sunt cele care stabilesc, de regulă, faptele deduse judecăţii, prin cererile şi apărările formulate în proces, calificarea juridică a acestora aparţine întotdeauna judecătorului. În acest sens, Înalta Curte relevă art. 22 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că judecătorul soluţionează litigiul potrivit normelor de drept ce îi sunt aplicabile, precum şi art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul este cel care dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, fiind obligat, desigur, să pună în discuţia părţilor această calificare, pentru a respecta principiul contradictorialităţii (art. 14 alin. (4) C. proc. civ.).

În principiu, autoritatea aparţine, aşadar, judecătorului, în ceea ce priveşte identificarea, interpretarea şi aplicarea normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile şi apărările cu care a fost învestit de părţi. Aşa fiind, în lipsa unui acord expres al părţilor, dat în condiţiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., instanţa este cea care dă ori restabileşte calificarea juridică exactă, aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidentă, ci şi identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei sau instituţiei juridice aplicabile.

Mai mult decât atât, în considerarea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 476 C. proc. civ., instanţa de apel este în drept să dea ea înseşi cererii de chemare în judecată calificarea juridică exactă, diferită de cea care a fost reţinută de prima instanţă, fără a se putea considera că în felul acesta se schimbă cauza cererii de chemare în judecată ori se încalcă dublul grad de jurisdicţie.

Or, în cauza de faţă, curtea de apel, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt şi în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., ţinând seama şi de dezlegările în drept date de către instanţa de casare prin decizia pronunţată în primul ciclu procesual, a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către prima instanţă de fond, în raport de care a pronunţat soluţia suspusă cenzurii instanţei de recurs în cauza de faţă.

Pe de altă parte, din perspectiva criticii vizând nerespectarea de către instanţa de apel a principiului contradictorialităţii, Înalta Curtea remarcă faptul că, în considerarea dispoziţiilor art. 14 alin. (4)-(6) şi art. 224, ambele din C. proc. civ., cu ocazia rejudecării instanţa de apel a pus în discuţia părţilor calificarea necesară a acţiunii în sensul dezlegărilor obligatorii ale instanţei de recurs, pârâta, prin apărător punând concluzii consistente asupra acestor aspecte astfel cum rezultă din încheierea de dezbateri în faţa curţii de apel din 12.10.2022.

Criticile, ce conturează greşita valorificare de către instanţa de apel a efectelor obligatorii ale deciziei nr. 271 din 8 februarie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual, deşi corect încadrate de recurentă în motivul de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece pun în discuţie încălcarea unor norme de procedură în materia efectelor casării, respectiv a dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., nu pot fi reţinute ca fondate.

Astfel, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul."

Forţa obligatorie a deciziei instanţei de recurs asupra problemelor de drept decurge din finalitatea controlului judiciar şi este întrutotul compatibilă cu funcţia principală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a cărei misiune primordială, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţie, constă în asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, conform competenţei sale. De altfel, în măsura în care dezlegările în drept date de instanţa de recurs nu ar fi obligatorii pentru instanţa care va rejudeca în fond, ele ar fi în bună măsură lipsite de eficienţă, existând riscul unei noi casări pentru aceleaşi motive, ceea ce ar afecta dreptul părţilor la o judecată într-un termen rezonabil.

Pe de altă parte, potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ., după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. Prin instanţă de fond, în sensul acestei dispoziţii legale şi în contextul speţei de faţă, se înţelege completul instanţei de apel căreia i s-a trimis cauza spre rejudecare în urma casării, fiind evident aplicabile, în mod corespunzător, prevederile procedurale aferentei fazei procesuale respective.

Din interpretarea sistematică, coroborată, a celor două dispoziţii legale rezultă concluzia potrivit căreia cu prilejul rejudecării apelului se impune ca instanţa de apel să aibă în vedere motivele invocate prin cererea de apel şi apărările evidenţiate prin întâmpinarea la apel, în măsura în care chestiunile respective nu au fost dezlegate definitiv prin decizia instanţei de recurs.

În cauza de faţă, criticile relevante ale recurentei necesită identificarea problemelor de drept dezlegate de către instanţa de recurs în primul ciclu procesual şi, subsecvent, a limitelor în care trebuia să aibă loc rejudecarea.

Astfel, se constată că prin recursul soluţionat prin decizia nr. 271 din 8 februarie 2022 Înalta Curte a fost învestită cu o calea de atac declarată împotriva deciziei instanţei de apel din primul ciclu procesual prin care, consecutiv admiterii apelului incident declarat de pârâta B., s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi s-a respins acţiunea reclamantului A., ca fiind prescrisă.

În analiza legalităţii deciziei care a făcut obiectul recursului în dosarul finalizat prin decizia anterior menţionată, respectiv pentru determinarea dispoziţiilor legale incidente prescripţiei reţinută de către instanţa de apel, Înalta Curte a statuat că "ipoteza conturată în prezentul proces este aceea în care se constată nulitatea absolută parţială a unui contract de vânzare-cumpărare, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, pronunţată într-un proces început sub imperiul C. proc. civ. de la 1865, iar ulterior este promovată o acţiune în pretenţii, în scopul restituirii prestaţiilor executate în temeiul actului juridic civil care a fost desfiinţat.", precum şi că "Cert este că ceea ce se pretinde este o restituire a prestaţiilor executate total în temeiul vânzării declarate a fi fost nulă absolut şi aceasta apare a fi suficientă pentru determinarea momentului iniţial al prescripţiei acţiunii condamnatorii, prin raportare la art. 2525 din noul C. civ..".

Prin urmare, se constată că, prin considerente decisive, Înalta Curte a stabilit cu autoritate de lucru judecat care trebuie să fie calificarea juridică exactă a acţiunii(respectiv că cererea reclamantului vizează obligarea pârâtei la restituirea prestaţiilor executate în temeiul contractului declarat parţial nul), a constatat că, în raport de calificarea reţinută, aceasta nu este prescrisă şi a trimis cauza curţii de apel pentru a fi judecată pe fond pretenţia dedusă judecăţii, determinând în acest fel cadrul procesual în care va avea loc rejudecarea, iar aceste dezlegări sunt obligatorii pentru instanţa de rejudecare.

De asemenea, se remarcă faptul că fără temei susţine recurenta că prin decizia de casare s-a calificat un act juridic(care într-adevăr reprezintă o chestiune de temeinicie ce scapă cenzurii instanţei de recurs), cât timp prin hotărârea pronunţată Înalta Curte a dezlegat problema calificării cererii de chemare în judecată, ca formă de manifestare a acţiunii civile, iar nu cea a calificării unui act juridic civil ca izvor al raportului juridic concert dintre părţi.

Totodată, contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte consideră că procedând la dezlegarea efectivă a problemelor de drept supuse analizei, instanţa de recurs nu a erodat în niciun fel drepturile procesuale ale părţilor, funcţia recursului fiind tocmai aceea de a dezlega cu putere obligatorie problemele de drept incidente în speţă, cum ar fi, de exemplu, corecta calificare juridică a faptelor litigioase, fapte cunoscute părţilor din actele de procedură îndeplinite de acestea pe parcursul judecăţii.

În acest context, se impune a se arăta că acele susţineri ale recurentei care pun în discuţie procedura desfăşurată în faţa instanţei de recurs care a pronunţat decizia de casare invocată nu pot fi analizate în cadrul procedural de faţă, decizia nr. 271 din 8 februarie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind definitivă şi intrată în autoritatea de lucru judecat.

Din acest ultim punct de vedere, privit din perspectiva metodei de interpretare teleologică a normelor juridice, art. 501 alin. (1) C. proc. civ. reconfirmă principiul respectării puterii de lucru judecat a celor statuate deja definitiv judiciar, principiu fundamental al sistemului juridic naţional, enunţat în mod expres de art. 430 - art. 431 C. proc. civ. şi recunoscut inclusiv pe plan juridic european, convenţional.

Astfel, Înalta Curte observă că principiul respectării autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică comunitară şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului. Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, par. 61).

În egală măsură, în cadrul Hotărârii din 23 septembrie 2008, pronunţate în cauza nr. 4351/02 Amurăriţei împotriva României, instanţa de contencios european a arătat sub aspectul dreptului fundamental reglementat de art. 6 din Convenţie, că "dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, trebuie interpretat conform părţii introductive a Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului drept element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care doreşte, între altele, ca soluţia definitivă pronunţată de instanţe la orice controversă să nu mai fie rejudecată (Brumărescu împotriva României [GC], nr. 28342/95, paragraful 61, CEDH 1999-VII). În plus, statele au obligaţia de a se înzestra cu un sistem juridic capabil să identifice procedurile conexe şi să interzică deschiderea de noi proceduri asupra aceluiaşi subiect (a se vedea, mutatis mutandis, Gjonbocari şi alţii împotriva Albaniei, nr. 10508/02, paragraful 66, 23 octombrie 2007).

De asemenea, Curtea observă că şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a evidenţiat importanţa pe care o deţine principiul autorităţii de lucru judecat atât în ordinea juridică a Uniunii, cât şi în ordinile juridice naţionale (a se vedea exempli gratia Hotărârea din 29 iunie 2010 pronunţată în Cauza C nr. 526/08, par. 26), instanţa europeană statuând că această regulă fundamentală este expresia principiului securităţii juridice (Hotărârea din 1 iunie 1999, pronunţată în Cauza C-126/97, par. 46).

Aşadar, în lumina tuturor acestor considerente enunţate, Înalta Curte apreciază că efectul obligatoriu pentru instanţa de rejudecare al deciziei de casare prin care de dezleagă cu caracter definitiv problemele de drept litigioase dintre părţi constituie următorul element logic din lanţul căilor de atac interne de care dispun părţile în cauză, de natură a înlătura incertitudinea în ceea ce priveşte determinarea punctului final în litigiu, garantând în acest fel atât stabilitatea dreptului şi a raporturilor juridice, cât şi o bună administrare a justiţiei.

În fine, printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de recurs recurenta pârâtă invoca faptul că instanţa de apel nu putea acorda reclamantului echivalentul preţului actualizat, de vreme ce acesta nu a formulat un capăt de cerere distinct în acest sens, indicând ca având incidenţă în cauză soluţia adoptată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii prin decizia nr. 1/2015.

Nici această critică, ce pune în discuţie, dintr-o altă perspectivă, nesocotirea principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, nu este aptă a determina casarea deciziei instanţei de apel.

Astfel, Înalta Curte constată că prin decizia criticată instanţa de apel admis în parte cererea precizată(s.n. căci reclamantul a depus o cereri precizatoare a acţiunii, în faţa tribunalului, la 05.10.2015, respectiv 26.10.2015) formulată de reclamantul A. şi a obligat pârâta B. să-i plătească reclamantului suma de 19.482,2888 USD, în echivalent în RON la data plăţii, la cursul de schimb B.N.R. de la data plăţii efective (cu titlu de restituire preţ în temeiul contractului constatat nul), fiind respinse restul pretenţiilor reclamantului, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin urmare se reţine că pârâta nu a fost obligată la daune interese sub forma actualizării sumei a cărei restituire i s-a impus, astfel încât motivul de recurs invocat nu are fundament legal, decizia nr. 1/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii nefiind aplicabilă cauzei.

II.2. Recursul reclamantului.

Printr-o primă critică, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul reclamant a invocat aplicarea greşită a prevederilor art. 6 alin. (5) C. civ., susţinând că, raportat la art. 4 din Legea nr. 71/2011, respectiv art. 6 alin. (2) şi alin. (3) C. civ., în cauză sunt incidente dispoziţiile vechiul C. civ., având în vedere că actul juridic a fost încheiat înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ.

Motivul de casare analizat, deşi corect încadrat de recurent în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu are aptitudinea de a determina casarea hotărârii supuse controlului de legalitate în cauza de faţă după cum se va arăta în continuare.

Astfel, în considerentele precedente(vizând recursul pârâtei) s-a reţinut că, în mod just, instanţa de apel a procedat la rejudecarea cauzei în limitele stabilite prin decizia de casare şi, ţinând cont de aspectele dezlegate cu autoritate de lucru judecat de către instanţa de recurs în primul ciclu procesual, prin soluţia pronunţată a dat eficienţă unuia dintre principiile care guvernează efectele nulităţii actului juridic civil, respectiv principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii actului juridic anulat - restitutio in integrum - obligând pârâta să-i plătească reclamantului suma de 19.482,2888 USD, în echivalent în RON la data plăţii, la cursul de schimb B.N.R. de la data plăţii efective (cu titlu de restituire preţ în temeiul contractului constatat nul).

Este real că pentru pronunţarea acestei hotărâri, în determinarea legii civile aplicabile, instanţa de apel a reţinut ca fiind incidente dispoziţiile art. 6 alin. (5) din C. civ., respectiv art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., stabilind astfel că obligaţia de restituire a prestaţiei executate este supusă legii "sub imperiul căreia s-a născut dreptul la repunerea părţilor în situaţia anterioară", respectiv noului C. civ.

Aceste statuări ale instanţei de apel sunt eronate deoarece, pentru actul juridic, legiuitorul noului C. civ. a stabilit, ca regulă, aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului nu numai în privinţa condiţiilor de validitate şi, pe cale de consecinţă, a nulităţii, ci si pentru alte aspecte ce privesc încheierea actului juridic, pentru alte cauze de ineficacitate, pentru regulile de interpretare a actului, pentru efectele actului juridic (inclusiv cele produse după intrarea în vigoare a unei noi legi), pentru executarea obligaţiilor asumate de părţi, pentru încetarea actului juridic.

Această regulă se desprinde atât din dispoziţiile art. 6 alin. (2) şi (3) C. civ. (reluate în art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 71/2011), cât şi din art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 potrivit căruia "contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa".

Potrivit art. 6 alin. (3) C. civ. şi art. 4 din Legea nr. 71/2011, actele juridice lovite de nulitate absolută ori relativă sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi. Aşadar, validitatea sau eficacitatea actelor juridice se apreciază potrivit condiţiilor stabilite de legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic, fiind fără relevanţă faptul că legea nouă (ulterioară momentului încheierii actului) ar adăuga o condiţie de validitate sau eficacitate a actului juridic sau ar suprima o asemenea condiţie.

Altfel spus, nulitatea sau altă cauză de ineficacitate a actului juridic (de exemplu: inopozabilitatea, caducitatea, revocarea, rezoluţiunea etc.) este supusă legii în vigoare în momentul încheierii actului, în cazul de faţă C. civ. de la 1864 întrucât contractul constatat nul a fost încheiat la data de 17 ianuarie 2001 fiind astfel supus dispoziţiilor acestui din urmă act normativ, în vigoare până la data de 01.10.2011 când a fost abrogat prin art. 230 lit. a) coroborat cu art. 220 alin. (1), ambele din Legea nr. 71/2011.

Cu toate acestea, Înalta Curte, remarcă faptul că efectele nulităţii unui act juridic civil sunt similare atât în sistemul C. civ. de la 1864, cât şi în reglementarea noului C. civ. intrat în vigoare la data mai sus menţionată.

În consecinţă, raportat la această ultimă constatare, Înalta Curte consideră că nu se impune casarea deciziei recurate întrucât recurentul nu a fost în nici un fel vătămat prin statuările instanţei de apel referitoare la legea aplicabilă efectelor nulităţii câtă vreme aceste efecte sunt identice în ambele reglementări şi presupun, printre altele, ca tot ceea ce s-a executat în baza unui act anulat să fie restituit, motivul de recurs analizat apărând astfel ca nefondat.

Printr-o altă critică, subsumată aceluiaşi caz de casare(art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), recurentul reclamant a susţinut că dispoziţiile art. 1.635 C. civ. au fost aplicate greşit în ceea ce priveşte obligaţia de restituire doar a preţului.

Acest motiv de recurs se vădeşte, de asemenea, a fi nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit motivului de nelegalitate anterior menţionat, hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, reglementarea de referinţă având în vedere situaţiile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată, deşi a analizat textele de lege incidente speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Pe calea recursului de faţă, prevalându-se de motivul de casare anterior menţionat, recurentul-reclamant a invocat, în esenţă, nelegalitatea deciziei atacate prin prisma încălcării şi aplicării eronate a normelor legale în materia răspunderii vânzătorului pentru evicţiune.

Susţinând această critică, recurentul ignoră, în mod nepermis, dezlegările asupra problemelor de drept date de către instanţa de recurs prin decizia pronunţată în primul ciclu procesual, prin care s-a statuat că pretenţiile concrete formulate de reclamant sunt cele specifice obligaţiei de restituire din cadrul efectelor nulităţii, ce asigură repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului nul şi nu se circumscriu condiţiilor antrenării unei garanţii contra evicţiunii, care presupune o transmitere a proprietăţii bunului vândut printr-un contract valabil încheiat, iar nu unul nul încă de la momentul încheierii lui.

Astfel, Înalta Curte constată că, deşi demersul judiciar al recurentului reclamant are ca fundament juridic constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare cumpărare încheiat la 17 ianuarie 2001 de pârâta B. cu soţii C. şi D., respectiv doar cu privire la terenul în suprafaţă de 3.250 m.p.din cei 3670 m.p. care au făcut obiectul contractului, prin sentinţa civilă nr. 1255 din 30 iunie 2011 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunţată în dosarul nr. x/2009, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 208/A din 4 aprilie 2012 a Tribunalului Cluj şi irevocabilă(la epoca litigiului) prin decizia civilă nr. 3592/R din 12 septembrie 2012 a Curţii de Apel Cluj, cu toate acestea recurentul pretinde aplicarea în cauză a unor dispoziţii legale specifice unei alte instituţii juridice decât cea pe care se fundamentează cererea de chemare în judecată şi a căror incidenţă nu se reţine în cauză.

Prin urmare, faţă de cele arătate nici această critică nu poate fi primită, instanţa de apel identificând, aplicând şi interpretând corect dispoziţiile legale incidente cauzei în raport de fundamentul juridic al pretenţiei reclamantului.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, nefiind întrunite condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte urmează a respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 396A din 19 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 aprilie 2024.